Marin Voican Ghioroiu - Doina de jale - Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu

Doina de jale – Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu
Ascultând „Doina de jale” las aleanul să mă fure prin codrii
umbroşi, cobor în poiene smălţuite de razele reginei nopţii, ies în
câmpie şi-i văd pe harnicii ţărani cum brăzdează pământul sub care
aruncă sămânţă roditoiare pentru pâinea noastră cea de toate zilele.
Din depărtare se aude ciripitul păsărelelor care aduc dor nesecat al
celui ce trudeşte să se înfrăţeacă pentru vecie cu natura, să cânte în
răsărit de soare melodii de suflet.
Doina, creaţie magnifică a poporului român (Doina zic, doina
suspin, tot cu doina mă mai ţin), izvorâtă din patimă şi dor nestins,
iubire, speranţă, rugă, deznădejde, bocet disperat, credinţă în
nemurirea sufletului, alean şi mângâiere pentru părinţii care-şi trimit
fiii la război; chemare către divinitate să-i aducă pe cei ce au plecat în
lumea umbrelor; renunţare la cele pământeşti, care-s lucruri deşarte)
dar, în acelaşi timp, doina este şi prietena nedespărţită a eroului
popular, haiducul din poveştile nemuritoare pe care le ascultăm,
toamna târziu, de la rapsozii vestiţi ai satului, când stăteam la
dogoarea focului de sub cazanul de ţuică şi coceam porumbi cu lapte.
Copil fiind, priveam extaziat bolta necuprinsă a cerului care-şi
aprindea candelabrele sfinţite peste satul patriarhal, şi-mi ziceam în
gând, minunându-mă: „Mare şi puternic eşti Dumnezeul meu!”
Apoi reveneam la firul poveştilor, atent să nu care cumva să-mi
scape vreun amănunt din ceea ce făceau eroii, căci de cele mai multe
ori îi însoţeam pe dragii mei haiduci: Iancu Jianu, Pintea Viteazul, Gruia
lui Novac Şomanu, Toma Alimoş..., luptători neînfricaţi pentru libertate
şi neatârnarea neamului, care trăiau cu doina în suflet şi cu ea vorbeau
(prin sunet înduioşetor de fluier, caval, nai, frunză de păr, solz de
5
biblioteca din faptul serii