download - Memoria.ro

caz numai la insistenţele noastre, pentru cǎ deţinutul suferea de
astm și era într-o fazǎ înaintatǎ de slǎbiciune.
Dar încǎ nu ajunsesem acolo. Procesul mergea destul de încet.
Lua o zi întreagǎ sǎ-i hrǎneascǎ forţat pe toţi greviștii. Împingerea
furtunului pe gât dura mai mult decât restul operaţiei. Odatǎ ce
furtunul era introdus complet pânǎ în stomac, turnatul lichidului
cu cana în pâlnie mergea repede. Însǎ dupǎ ce turnau douǎ sau
trei cǎni, iarǎși venea partea grea. Mișcau furtunul în sus și în jos
de vreo zece ori. Nu au fost puţini care au leșinat înecându-se cu
furtu nul pe gât. Oamenii erau obosiţi dupǎ ce opuseserǎ rezistenţǎ,
dar și starea fizicǎ în care ne aflam contribuia la obo sealǎ.
Pânǎ și gardienii, care erau bine hrǎniţi și nu slǎ biţi ca noi, erau
obosiţi de lupta asta cu noi și de efortul de a ne imobiliza. Este
greu de închipuit câtǎ putere aveau unii deţinuţi, deși erau numai
piele și os. Sǎ-i fi vǎzut cum se luptau cu gardienii care voiau sǎ-l
lege cu mâinile la spate și cum nu se lǎsau, chiar dupǎ ce fuseserǎ
legaţi, era uimitor. Pânǎ la urmǎ de obosealǎ omul ceda, dar asta
se repeta în fiecare zi tot cu aceeași greviști.
A venit rândul celulei în care mǎ aflam și eu. Când am ieșit pe
coridor, îndreptându-mǎ spre grupul care trebuia sǎ mǎ hrǎneascǎ
forţat, mi s-a dat ordin sǎ mǎ așez pe scaun și sǎ pun mâinile la
spate. M-a întrebat dacǎ vreau sǎ stau de bunǎvoie sau trebuie sǎ
mǎ lege. Am spus cǎ nu stau și nu vreau sǎ fiu hrǎnit. Cioltan s-a
uitat la gardieni care așteptau semnalul lui. La primul semnal
s-au repezit asupra mea. Nu m-am lǎsat sǎ-mi punǎ mâinile la
spate și sǎ le lege. M-am zbǎtut cât am putut și le-am dat de
furcǎ 1 .
1 Și acest episod e relatat pe larg de Ion Ioanid, din ale cǎrui memorii
reproducem întregul fragment:
Din Închisoarea noastrǎ cea de toate zilele
„Am fost din nou daţi uitǎrii o bunǎ bucatǎ de vreme. Apoi, deodatǎ, s-a
stârnit o zarvǎ de glasuri confuze pe coridorul principal. Când s-au mai
apropiat de fundǎtura în care se aflau izo lǎrile noastre, ne-am dat seama de
tonul iritat al vocilor, dintre ele distingându-se tot mai limpede rǎcnetele lui
126
Mândreș. Apoi s-a deschis și ușa coridorului nostru, și ne-am lǎmurit în
privinţa provenienţei vacarmului: un grup de gardieni, care înjurau și voci -
ferau în fel și chip, ţinându-i isonul lui Mândreș, acesta zbierând ca scos din
minţi. Cu urechea lipitǎ de ușǎ, încercam sǎ descopǎr motivul excitaţiei și
tǎrǎboiului de pe salǎ, și nu parveneam sǎ-i dau de rost. Gǎlǎgia, multiplicatǎ
de ecoul coridorului, mǎ împiedica sǎ înţeleg sensul exact al vorbelor.
Nu prindeam decât frânturi de fraze și mai cu seamǎ înjurǎturi. Apoi, treptat,
am început sǎ disting și alte sunete, pe care zgomotul asurzitor al
glasurilor rǎstite le acoperea. Gardienii care pǎtrunseserǎ pe coridor pǎreau
sǎ depunǎ un efort fizic neobișnuit! Se îmbrânceau, suflând din greu,
gemând și icnind, de parcǎ s-ar fi opintit din rǎsputeri sǎ împingǎ sau sǎ
ridice o greutate. „Rupe-l! Rupe-l în douǎ!“ s-a auzit deodatǎ vocea lui
Mândreș, rǎcnind cât îl ţinea gura, de cealaltǎ parte a ușii, la numai câţiva
centimetri de urechea mea. Concentrat, cum eram, sǎ descopǎr cu ce se
îndeletniceau gardienii care se îmbulzeau pe coridor, nu-l auzisem apropiindu-se.
Speriat, dintr-un salt, am fost în fundul celulei, pentru a nu fi surprins
ascultând la ușǎ. Din colţul întunecat în care mǎ refugiasem, am mai
urmǎrit un timp zgomotele înfundate care îmi parveneau de pe coridor,
pânǎ ce am auzit zǎvorul de la ușa primei izolǎri, singura care mai era
goalǎ. Din acel moment, forfoteala s-a mai potolit. Pașii de cizme s-au
îndepǎrtat și ușa coridorului s-a trântit.
În liniștea brusc restabilitǎ, primul semn de viaţǎ ne-a venit tocmai din
celula care pânǎ aci o știam neocupatǎ: „Fraţilor, mai e cineva pe aici?“ Era
vocea lui George Sarry, care voia sǎ știe dacǎ e singur sau are vecini!
Povara pe care se trudiserǎ gardienii s-o transporte pe coridor și pe care în
cele din urmǎ o depuseserǎ în prima izolare, rǎmasǎ încǎ neocupatǎ, fusese
Sarry. De îndatǎ ce și-a identificat vecinii, Sarry ne-a istorisit aventura lui.
A început prin a ne relata despre soarta greviștilor, dupǎ trimiterea noastrǎ
la izolare. Toţi fuseserǎ mutaţi în corpul clǎdirii care forma bara T-ului, și
din care în prealabil fusese evacuat „dreptul comun“. Celulele de pe aceastǎ
aripǎ erau ceva mai spaţioase decât cele de pe coada T-ului, și erau mobilate
cu câte șase paturi suprapuse, așezate în douǎ grupuri de câte trei, de-a
lungul unuia dintre pereţi. La scurtǎ vreme dupǎ repartizarea lor în celule,
George Sarry a fost primul scos pe coridor, spre a fi hrǎnit artificial.
Refuzând sǎ se supunǎ, ofiţerul de serviciu l-a anunţat pe comandant.
Mândreș venise la faţa locului și deși încercase sǎ-l intimideze cu obișnu-
127