Poezia originilor - Akademos

Filologie*POEZIAORIGINILORAcad. Mihai CIMPOITHE POEM OF THE ORIGINSUpon the author, Grigore Vieru is the poet of thebeginnings, for him the notions – mother, homeland,language, spring… are main elements that are at ourorigin and are ore prospectire.Marin Sorescu spune, în prefaţa la volumulIzvorul şi clipa, că Grigore Vieru este poetul tuturorobârşiilor: tradiţie, izvor, vatră, mamă, limbă...Omul lui Vieru, organic legat de principiulmatern al universului şi de copilăria conceputăca stare naturală, „naivă” (în sensul lui Schiller),reproduce un act primordial, repetă un model mitic.Trăieşte, prin urmare, sentimente pe care le-aucunoscut cei dinaintea lui, strămoşii cu fiinţa lorarhaică, „primitivă”. În realitatea lui sufletească esteca şi cum un apriori kantian, care îl determină să imiteun prototip mitic, nişte acte îndeplinite ab origine, întimpuri străvechi, de zei, eroi sau strămoşi. Copilăriaeste, la Grigore Vieru, însăşi copilăria universului,clădit pe maternitate, natura respiră aerul pur algenezei şi e pătrunsă de irizările blagienei luminidintâi, ale luminii din lumină. Ontologia poetică, pecare ne-o propune Grigore Vieru, este o ontologieoriginară, constituită din repetabilitate, din vechimesubstanţială, dintr-o „vârstă seculară” (termenule al lui Jung): „Sunt vechi. / Ca taina şi ca marea./ Ca raza cea de sus /A bolţii. / În mine n-a murit/ Mirarea, / Chiar dacă / Mă răniră colţii. // Suntvechi. / Cu lacrima de-o samă, / Cea de la care-mi/ Iau fiinţă. / Iubirii îi dau chip de mamă / Şi urii/ Chip de suferinţă” (Inscripţie pe cartea copilăriei).Identificăm sensuri mitice şi în relaţiile cufemeia-iubită şi femeia-mamă, care prezintă înSakuntala (motivul îl întâlnim la Goethe şi Tagore)două înfăţişări complementare: prima e asociatădansatoarei Urvasi, iar cea de-a doua e chiar mamauniversală (Laksmi). Aceste relaţii constituie tainaprimordială a existenţei, care exercită o funcţieprotectoare a eului ca parte a naturii.Prototipalitatea mitică se relevă prinrepetabilitatea, prin reluarea elementelorprimordiale: apa şi lacrima sau roua ca izomorfismeale ei, raza solară sau lunară, taina, iubirea.Reluările actelor primordiale sunt tocmaiconstituentele „ontologiei originare”.*La această rubrică sunt publicate alocuţiunile prezentate laColocviul Internaţional FILOLOGIA MODERNĂ: realizări şiperspective în context european (ediţia a III-a),in memoriam acad. S. Berejan şi acad. Gh. Vieru.Chişinău, 10-12 noiembrie 2009.Am putea spune că poetul trăieşte, în cadrulontologiei originare, ceea ce au trăit anteriorstrămoşii, oamenii din alte timpuri. De observatînsă că el adaugă şi un element modern, tragic prinesenţa sa, suferinţa. El suferă nu ca alţii, ci ca elînsuşi, această stare fiind „proprietatea” fiinţei lui.Transformă, după cum spune, ura în suferinţă. Uranu ctitoreşte fiinţa ca iubirea. Ea nu face parte dinnatura umană; poetul urăşte ceea ce se opune firii,naturalului, normalului. Ura este un antisentiment şitrebuie „transformată” prin asumare morală şi dinraţiuni existenţiale securizante.Copilul şi mama, la care se adaugă poetul,ctitoresc, heideggerian vorbind, zeii şi esenţalucrurilor. Sunt trei personaje-simboluri careînsufleţesc universul, îl (re)înfiinţează: de la mâinilemamei se încălzeşte cerul, se luminează în adâncşi se linişteşte nemărginirea (Se încălzeşte cerul,mamă...).Glosând pe marginea versurilor lui Hölderlin„Plin de merite, şi totuşi în chip poetic, locuieşte/ Omul pe acest pământ”, Heidegger observă căDase/n-ul (fiinţa-în-aici) este, în temeiul său,,,poetic”(ă), că, fiind ceva ctitorit (întemeiat), el nueste un merit, ci un dar.Poezia este, în înţeles heideggerian, rostireesenţială, rostire despre lume şi pământ şi despredisputa dintre ele; limba însăşi este Poezia într-unsens esenţial: „Însă, deoarece abia limba este aceasurvenire în care omului i se deschide fiinţarea cafiinţare, poezia ca Poezie în sens restrâns este Poeziaoriginară prin excelenţă, Poezie în sens esenţial.Faptul că limba este Poezie (Dichtung) nu se explicăprin aceea că ea este poezie originară (Urpoesie), cipoezia survine în limbă deoarece aceasta păstreazăesenţa originară a Poeziei” (Martin Heidegger,Originea operei de artă, Bucureşti, 1982, p. 88).Esenţa poeziei fiind ctitorirea (Stiftung)adevărului, această ctitorire apare ca un preaplin, caun dar.Dăruirea şi întemeierea au nemijlocireaînceputului, care nu este altceva decât un salt(Sprung), un salt anticipator (Vorsprung). „Arta înesenţa ei este un salt originar (Ursprung) şi nimicaltceva: o modalitate privilegiată a felului în careadevărul ajunge să fiinţeze, aparţinând abia acumIstoriei” (Ibid., p. 92).Omul nu poate domina fiinţarea; poate doars-o cunoască în unele din aspectele sale. Totuşi, însânul fiinţării ca întreg se află un loc de deschidere(eine Lichtung) care are un caracter de fiinţă maipronunţat decât fiinţarea. Se creează un spaţiuluminat, un centru care luminează cercul existenţei,deschizându-l spre noi. Elementele fiinţării se ascundunele pe altele, intrând într-o zonă a aparenţelor,a unei permanente ascunderi sub dublul chip derefuz şi împiedicarea accesului. Între luminare şiascundere apare o tensiune constantă.nr. 4(15), decembrie 2009 - 7

AkademosLa Grigore Vieru, mama şi copilul (ca şi poetulidentificat acestuia şi având pavăza maternităţii)sunt două centre deschise, luminatoare de preaplinulfiinţei şi fiinţării. Taina de esenţă divină careîncercuieşte omul se despecetluieşte, se descifreazăinstantaneu.Poetul spune blagian că nu îngrădeşte lumina,ci întunericul, sinonim cu taina: „Vatră / Luminaîmi este. / (Şi întunericul la fel!)/ (...) Eu nuîngrădesc lumina, / Ci întunericul: / Taina mea./ Poţi intra, îţi îngădui, / în limpedea lumină ce-oam. / Dar nu şi în / Liniştea nopţii, / Lin legănânduse/ Ca o trestie tristă” (Umbra de aur). Invitaţiade a intra e pentru vatra de lumină familiară, nupentru vatra de întuneric nefamiliară. Acţiunealuminii e întemeietoare, e ctitoritoare cu „suflareaaurie de sus”, în timp ce acţiunea întunericului eneantizatoare, e producătoare de ritmuri legănătoaretriste.Înconjurat de aura luminoasă a vieţii, seerijează în postura de prim-venit, vibrând ca vioaraprintre lucrurile care îi par că sunt „prima oară”,aşteptând ca un copil dimineaţa, durându-l „oricesplendoare” ce trece ca şi frumuseţea femeii şispunând înfiorat „mamă” şi „tată”, de parcă şi-arvedea părinţii „prima dată” (Ca prima oară).E o viziune asupra lumii axată pe originaritate,care include elementaritatea bucuriilor de copil,înfiorarea rimbaldiană în faţa frumuseţii naturii,cuprinderea generoasă lorchian-argheziană auniversului mic, a universului boabei şi fărâmei, alumii „celor care nu cuvântă”, stihialitatea „păgână”,ancestral-eminesciană a iubirii, sacralitatea relaţiilorom (mamă)-univers, poet-Poezie, iubit-iubită, viaţămoarte,existenţă-cântare (conform popularului „cucât cânt, cu atâta sînt”) ş.a.Poeziile sale au la bază, în fond, opoetică specifică a laudei adusă vieţii, firescului,organicului (vizavi de diatribele cu care întâmpină totce se opune acestora – deci, e o viziune dihotomică),a panegyrikos-ului, care determină structurilenecompozite de imn, odă, elogie, închinare.La un moment dat, romantismul impune unsenzualism mitic îmbinat cu un naturism erotizat:„Aici, multă mireasmă. / Brazii pe culme sunt mulţi./ Numai apa mireasă / Tremură-n munţi, // Ca olacrimă naltă / Picurată pe pânză / Ce mai plânge odată / După ce a fost plânsă” (Dor).Paul Valéry spune că poeziile sunt interjecţiidesfăşurate; poemele lui Grigore Vieru se constituiedin astfel de interjecţii sentimentale sau pasionalesub forma lor spontană, deci fără desfăşurări maiample. Ele apar într-o expresie eliptică, ce găzduieştenişte reacţii existenţiale foarte comprimate. Sunt, defapt, nişte trăiri de vârf, nişte momente de hybriscu o acuitate dramatică însoţită de o eliberare:„Ai, ai, / Umbra păsării-n amiază / Palma mameibandajează!”; „Ai, ai, / S-a lipit de ceruri luna / caobrazul meu de muma!” (Când sunt lângă ea); „Ah,floare a / Cartofului / Albînrourată! / De nimeniaproape zărită, / Ca părul mamei / Încărunţind”(Ah, fl oare...); „Suflete pe sus, / Suflete durut./ Ah, suflete! // Piatra te-a făcut, / Pasărea te-a spus./ Ah, suflete!” (Piatra, pasărea); „Te-ai dezbrăcatde noapte / Ah, creangă de măr!” (Creangă de măr);„Ah, trec plânsorile, / Vin ninsorile” (Tu spui); „Ah,cine ştie / Din care parte / Poate năvăli moartea?!”(Ah, cine ştie...).Versul are o curgere somnolară, hieratică, subsemnul unei „îngândurări” cosmice care nu e doarsomn vegetal, ci şi înfiorare sufletească, vegheluminoasă a gândului.Poetul are sufletul jilav (în sens rimbaldian),şi această jilăveală senzuală (mistico-erotică)suavizează, blajinizează, emoliază, frăgezeşte;într-un cuvânt, o orfizează: „Sunt ud. Sunt ud, / Cafruntea unei glorii...”.Nocturnul şi diurnul se asociază sub semnulaceleiaşi Taine. Aerul mistic pătrunde în toatezonele fiinţei şi fiinţării, valorizând în pozitiv (cumar zice Blaga) căderile, beznele; chipul materiei şial morţii se beatifică, stimulând izbăvirea de păcate,mântuirea: „Căderea devine coborâre, mestecatulînghiţire, beznele se atenuează, luând chip denoapte, materia luând chip de mamă, iar morminteleluând chip de locuinţe fericite şi de leagăne. Astfel,la marii mistici, limbajul cărnii se suprapunesemanticii mântuirii, acelaşi verb exprimă păcatulşi izbăvirea”, remarcă Gilbert Durand în Structurileantropologice ale imaginarului.Acest act de valorificare a abisului ontologic, deinversare a neantizării (prin moarte, prin acţiunileostile ale naturii), de îmblânzire a negativităţii(hegelian vorbind) îl întâlnim şi în poezia lui GrigoreVieru.Steaua de vineri, care este amurgul vieţii, timpulînsingurării, în care cântă „un cuc înzăpezit” şi încare poetul credea c-a murit (Omule din îndepărtări)linişteşte sufletul, îl leagănă, îl beatifică.Natura devine, astfel, leagăn matern, ia chipde mamă protectoare. Aerul mistic, care pătrundefiinţa poetului, transformă piatra de pe mormântulmamei în ultima patrie (Iată o piatră): actul muririiîn Basarabia înstrăinată se învesteşte cu sensulmântuirii, căci e pusă sub tristeţea rodnică a luiDumnezeu: „Chiar dacă diavolul în noapte / Seamănăfrigul, / În căldura palmelor noastre / Ora de gheaţăo îmbrăcăm. / Pleca-vom şi noi la strămoşi. / Da,cine moare în Basarabia / Moare departe. / Şi totuşimurim pe pământ. / Aproape de tristeţea cea rodnică/ A Domnului nostru” (Chiar dacă). Lipindu-se decrucea mamei, făcută din lemn de măslin, poetulcrede că va face – prin lacrima suferinţei sale –să reizbucnească viaţa: „Pe lemnul Ei de măslin,/ Ca Noe în barcă, pluti-voi / Pe apele potopitoruluiceas, / Luând cu mine o / Singură fiinţă: / Lacrima.8 - nr. 4(15), decembrie 2009

Filologie/ Şi viaţa nu va pieri. / Poate ca nicicând / Mă voilipi strâns de / Crucea / Plânsă încă o dată / DeNemărginire. / Şi viaţa nu va muri. / Poate că chiarDomnul, / în mari deznădejdi, / De braţele Ei se vaprinde, / încurajând viaţa / Să izbucnească din nou./ Nimic nu se uită sub semnul unei Cruci, / Toatereînfloresc, / Din lemnul Ei de măslin” (Crucea).Lemnul de măslin este atributul arhetipal alliniştii pregenetice, din care va reizbucni iarăşi viaţa.Sacralizarea însemnând maternizarea naturii, poetulimaginează o reînfiinţare a vieţii printr-o reîncarnaresui-generis a mamei dispărute în eternitate. Viul e,în viziunea organicistă a poetului, un viu matern.Somnul e şi el „viu”, lichid, curgător, generândvise în care se naşte, la rândul său, cântecul, deoareceorfizarea implică, în chip firesc, cantabilizarea, deobicei elogioasă, imnică, baladescă: „Ah, tot mailiniştit mi-e verbul / Şi dragostea, şi-a mea viaţă./ Ca floarea pomului pe apă / îmi curge somnul linpe faţă. / Arată-mi-se-n vis un cântec, / Îl cânt cumcântă numai dorul: / «Ia-mi lacrima, dar ochii lasămi,/ Ia apa, dar să-mi laşi izvorul». / «Eşti trist, tepregăteşti de iarnă?» / Iubita parcă mă întreabă, / Iareu, senin, răspundu-i parcă: / «Mă pregătesc de florişi iarbă» (Ah, tot mai liniştit mi-e verbul...).Sufletul poetului păstrează jilăveala de laînceputul lumii, fiind zămislit din apele primordialeîn spiritul teoriei lui Tales din Milet: „Nimenivechimii / Nu poate să ne smulgă, / Căci zice şi / Dedemultul armean: / Sunt bătrân / Precum muntelebiblic / Şi picioarele-mi sunt ude / încă de la potop./ Jilavă este şi ea – / Inima mea – / Precum cruceaeroului / Plânsă de mama. / Şi umezi ochii îmisunt / Încă / De la naşterea noastră” (Înălţa-mi-aşlacrima); „Din ceasul acesta / de rouă mi-e sufletul/ şi trupul la fel. / Din nou sunt parcă născut / dinceasul acesta. / (...) / Bună dimineaţa, mamă, / Bunădimineaţa, lume! / Bună dimineaţa, nădăjduire:/ pom aproape sălbăticit! / Rămâi! Mai rămâi încăverde / o clipă, un ceas, o zi. / Şi mâine, / mâinemă vei găsi oglindit / în răsăritul întreg, / în toatălumina neîncepută / a lumii / prin care palid va trece/ secera Lunii” (Bună dimineaţa!).Cântecul traduce, la Grigore Vieru, însuşicântecul naturii, izomorfizat în glasul străfundurilor(pământului), în murmurul izvorului şi vuietul mării,în „tăcerea ce cade pe tăcere” (Iubito), în ploilecerurilor, în trilurile păsărilor, în harfa vântului, înpaşii copiilor, în tăcerea morţilor şi a stelelor, înzumzetul albinelor, în înfricoşătorul glas al pustiuluinemărginit, în cuvintele rezemate de Dumnezeu(Logosul şi muzica).Al. Cistelecan remarcă în Dicţionarul esenţial alscriitorilor români (Bucureşti, 2000): „Sacralizareamamei se răsfrânge şi asupra celorlalte elementeiradiate de principiul matern: plaiul, graiul, satuletc., viziunea lui Vieru fiind, în fond, o beatitudinea originilor, a baştinei. Prin această mitologiea Mumei şi prin transcenderea biograficului eacomunică direct cu ancestralitatea şi substratul,întâlnind în profunzime matricea stilistică blagiană.Dincolo de eminescianismul însuşit cu fervenţăşi de programatica întoarcere la folclor, Vieruregăseşte, de fapt, Lancrămul, tărâmul etern în care„în amurg pe faţă, ah, simţi /, suflarea veciei” şi încare „toate se schimbă în viaţă. / Numai izvorul nu”.Blagianismul ajunge, aproape firesc, la decalculimediat: „E-atâta tăcere / În casa mumei / Că se audeîn jur murmurând / Plânsetul humei” (p. 884).Blagiană este şi poetica misterului, a tainei careîl apără pe poet.Misterul este întrevăzut şi în forţele elementareale naturii, despre care Shopenhauer spunea căaparţin de o qualitas occulta, adică de ceva totalobscur.Criticul remarcă pe bună dreptate că poezialui Vieru se centrează pe „simbolul cumulativ şiiradiant” al mamei: „Figura mamei, dincolo denu puţine acorduri sentimentaloide şi de ramasămănătoristă în care e pusă adesea, e transfiguratăprintr-o feerie a devoţiunii filiale, şi ea devine nunumai simbol al jertfei şi al ocrotirii, al suferinţei şirăbdării, al statorniciei şi dăinuirii, dar şi expresialacrimală a patriei, fiind identificată în cele dinurmă cu mama eternă, cu glia şi cu limba: „Mamă,/ Tu eşti...” (Ibidem). E o lume-fruct bachelardiană,care solicită reveria şi în care visătorul este în modcosmic fericit, căci moartea vine prin reveria „lentăşi liniştită” generată de plutire: „În zori, mâinilemamei / Se roagă spre Cer, împrospătate / Decântecul privighetorilor. /(...) Se vor ruga – / Douăcrengi desfrunzite, reci. / Nori de gheaţă, în trecere,/ Le vor atinge cu poala. / Iar noi, / Din umeda lorvălurare, / Vom bea tristeţe şi moarte” (Rugăciuneadin zori).Pornind de la o constatare a Mariei Bonaparte căla Edgar Poe e un peisaj-femeie, aceasta identificatăcu o mamă muribundă, „o mamă atoatecuprinzătoare,eternă şi proiectată în infinit”, Gaston Bachelardnotează că „sentimental, natura este o proiecţie amamei”, că „iubirea filială este primul principiuactiv al proiectării imaginilor, este forţa proiectantăa imaginaţiei, forţa inepuizabilă care pune stăpânirepe toate imaginile, pentru a le situa în perspectivaomenească: perspectiva maternă” şi că „a iubiuniversul infi nit înseamnă a da un sens material,un sens obiectiv infi nităţii iubirii pentru o mamă”(Gaston Bachelard, Apa şi visele. Eseu despreimaginaţia materiei, Bucureşti, 1995, p. 131).În substraturile profunde ale inconştientului,orice lichid se identifică apei, iar orice apă – laptelui.Imaginea umană a laptelui apare în imnele vedice,unde se spune că apele, fiind mamele noastredoritoare de a participa la sacrificii, vin către noi pecăile lor şi ne împart laptele. În viziunea poeţilor(a lui Poe, Saint-John Perse, Paul Claudel), mărilenr. 4(15), decembrie 2009 - 9

Akademosşi râurile apar ca nişte ape lăptoase (Claudel vedeîn Cinci mări apa ca ceva maternizat, ca un lapteal mumei mumelor: „Izvoarele voastre nu suntizvoare, ci elementul însuşi! Materie primă! Mama,spun, ea îmi trebuie!” Există deci un substanţialismfeminin al apei. În viziunea lui Novalis, dupăcum demonstrează Bachelard, apa se înfăţişeazăca „o tânără fată topită”, ca „o esenţă lichidă detânără fată”. O altă trăsătură a feminităţii apei estelegănarea; ea leagănă ca o mamă.Apa este, vom conchide împreună cu Bachelard,laptele matern, mama veşnică, Mama.Grigore Vieru maternizează Apele veşniciei(„Te-ai scufundat / În veşnicie, / În apele ei, / Ca-naerul de sus / Mirozna florilor de tei” (din Litaniipentru orgă), văzând veşnicia „Tăcută / Ca lapteleMamei” (Sus). Fierbintea respiraţie a mamei „roteştepe cer Soarele, Luna” (Când sunt eu lângă mama).Mama este „Nedespărţită de cer / Ca apa deuscat”; apa iubirii sub formă de rouă acoperăuniversul: „Toate / Câte le vezi şi le-auzi / De rouaiubirii se-acoperă” (Clipa).Vorbind despre complexul Ofeliei, GastonBachelard remarcă faptul că personajul shakespeariana devenit simbolul nefericirii şi morţii, în cadrulunei mari legi a imaginaţiei: „Astfel, pentru anumitesuflete, apa conţine cu adevărat moartea în substanţaei. Ea comunică o reverie a cărei oroare este lentă şiliniştită. În cea de-a treia Elegie duineză, Rilke, separe, a trăit oroarea surâzătoare a apelor, oroarea cesurâde cu surâsul iubitor al unei mame care plânge.Moartea într-o apă liniştită are trăsături materne.Oroarea liniştită este „dizolvată” în apa care conferăimponderabilitate seminţei vii”. Apa îşi amestecăaici simbolurile ambivalente de naştere şi de moarte.Este o substanţă plină de reminiscenţe şi de reveriidivinatorii” (Gaston Bachelard, op. cit, p. 103).Semnificaţia ambivalentă de naştere şi moarteo întâlnim şi într-un „gând” din Mişcarea în infi nit:„Aşa vii tu, bătrâneţe: ca o calmă şi caldă limpezirede toate. Chiar moartea murmură ademenitoare cao strălimpede apă în care mă scăldam fericit în aniicopilăriei”.La Vieru, apa înseamnă deopotrivă rodnicie,veşnic început şi continuare a vieţii. Găsim omitopo(i)etică a plinătăţii, a fatalităţii, tradusă întopoi specifici: lumina, liniştea (pacea universală)şi, bineînţeles, apa. Acestea sunt nişte metafore prinele însele, nişte metafore naturale. Gaston Bachelarddefineşte apa ca o fiinţă totală (are corp, suflet,voce), ca o realitate poetică complexă. Ea impuneo lichiditate a însăşi expresiei, a însuşi textului. Apae o realitate poetică directă, nemetaforică, râurileşi fluviile sonorizând peisajele mute: „.. Apele caresusură le învaţă pe păsări şi îi învaţă pe oameni săcânte, să iubească, să spună iarăşi şi iarăşi”; „de fapt,există o continuitate între vorbirea apei şi vorbireaomenească”; „vom insista însă şi asupra faptuluiprea puţin remarcat că, organic, limbajul omenescare o lichiditate (subl.n.), un debit în ansamblu, oapă în consoană. Vom arăta că această lichiditatetrezeşte o aţâţare psihică specială, aţâţare carecheamă imaginile apei” (Gaston Bachelard, op. cit.,p. 22).Limbajul are nu doar o lichiditate, fiinţa poetuluifiind jilavă, înrourată, ci şi o luminozitate sonoră,deoarece această fiinţă vine din lumină. Găsim, însfârşit, şi o tăcere a cuvântului, generată de tainasub imperiul căreia se pune fiinţa.Curgerea apei (a izvorului, ploii), curgerealuminii şi curgerea liniştii sunt identificate, panteistic,curgerii sufletului. De aceea, ele apar vizualizate:„Mă uit / Cum fire de-argint, lichide, / Leagă cerulde pământ” // (...) „Văd iarba de vânt speriată / Şisurâd unei dulci amintiri” (Metafora); „Îmi curgepe mâini tăcerea, / Nu, nu sunt supărat – / O tristămilă de tine / Sufletul mi-a sfârtecat, / Trandafirule”(Trandafi rul din vază); „Liniştea. / Cu gura fagureauriu / Cu ochii mari / Ca floarea-soarelui. // Liniştea– ca un sărut. / Ca un drag trandafir/ Supărat pemireasma lui. // Ca o rumenă pâine-n cuptor. / Casufletul pietrei. / Ca numele mamei în câmp. // Cao iarbă / Minată cu / Ouă de privighetoare. // Ca oplanetă-n zori / În care toate ţările / S-au împăcatîntre ele. // Liniştea” (Liniştea); „Chip aspru are:/ Ca de spic ori de brazi” (Pacea).Hipotipoza este procedeul stilistic foartefrec vent, care permite o desfăşurare nuclearăa vizualizării, a captării în imagine materială asunetelor tainice ale apei, liniştii, luminii.Marcată de folclor şi de eminescianism, deinfluenţa lui Arghezi, intersectată de cea a luiBlaga, Goga, Voiculescu, poezia lui Grigore Vieruse impune prin nota originală pe care o dă dialogulexistenţial cu Viaţa şi Moartea, prima înfăţişatăextatic cu toate bucuriile ei simple, iar cea de-adoua privită cu un calm mioritic. Există, la el, ceeace un exeget denumea „sfidarea calmă a morţii”:„Gândind, bunăoară, la câteva repere ale temei(cum ar fi Mioriţa – moartea ca o nuntă; poezia luiArghezi – înţeleaptă acceptare a „jocului” De-a v-aţiascuns, dar cu un final „Arde-l-ar focul!”; poezia luiBlaga – resemnare şi cufundare tainică în MareleTot; poezia lui Voiculescu – îmbrăţişare patetică a luiIisus etc.), fără tendinţe de comparaţie axiologică,ci, deocamdată, numai tipologică, aş spune că notaoriginală a poeziei lui Grigore Vieru o dă tocmaisfidarea calmă a morţii” (Fănuş Băileşteanu, GrigoreVieru, omul şi poetul, Bucureşti, 1995, p. 110).Jorge Luis Borges observa că Byron şiBaudelaire au dramatizat nefericirea, în timp ceWhitmann a dramatizat fericirea. Pornind de laaceastă penetrantă constatare, am putea spunecă Vieru dramatizează fericirea de a fi un poet alvieţii, al bucuriilor simple, după cum dramatizeazănefericirea de a fi un poet al unui „secol grăbit”, alunei Basarabii terorizate de istorie şi al unui spaţiuromânesc neîntreg şi marcat de dihonii, de neunireadintre români.10 - nr. 4(15), decembrie 2009