cursul: tehnici de cercetare sociologică - Razvan Pantelimon

TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 177
Din cele spuse până acum despre experimentul psihosociologic de laborator se conturează răspunsul
şi la întrebarea dacă, automat, orice experiment desfăşurat într-un laborator reprezintă un experiment de
laborator. În definiţiile reproduse nu s-a făcut nici o asociere între locul de desfăşurare a experimentului şi
tipul determinat de experiment. Există posibilitatea ca un experiment desfăşurat într-un laborator să fie un
veritabil experiment de teren. Fireşte, cu condiţia ca laboratorul să constituie locul obişnuit al activităţii
subiecţilor de experiment. Cercetările experimentale asupra mărturiei, efectuate de Al. Roşca în 1933,
reprezintă un foarte bun exemplu în acest sens. În timpul unor experienţe de laborator cu studenţii în
medicină, cineva (necunoscut de studenţi, dar „complice“ cu experimentatorul) intră în sală şi cere un
microscop pentru profesorul P. Urmează o discuţie. Microscopul este cedat cu condiţia de a fi repede
înapoiat. Se anunţă însă că microscopul a fost furat. Studenţii sunt rugaţi să dea câte o declaraţie despre
cele întâmplate şi să descrie semnalmentele celui care a luat microsopul. Deşi desfăşurat într-un laborator
– sală de curs – experimentul nu este de laborator. Specific experimentului de laborator este izolarea cât
mai deplină a variabilelor explanatorii, fapt ce conferă caracterul de „situaţie artificială“ acestui tip de
experiment, care se apropie de experimentul pur, întâlnit în ştiinţele naturii. Nu întâmplător, Paul G.
Swingle, în lucrarea semnalată, compara aplicarea experimentului de laborator în psihosociologie cu
utilizarea microscopului în ştiinţele naturii. Uneori experimentul psihosociologic de laborator este numit
chiar „experiment pur“ (L. Festinger) sau „adevărat“ (H. Anger) sau „ştiinţific“ (F. H. Giddings). Dar
tocmai caracterul de artificialitate este foarte adesea criticat. Analizând posibilităţile de utilizare a
experimentului de laborator în ştiinţele juridice, Sofia Popescu şi Dragoş Iliescu se întreabă:
„Comportamentul unui grup de delincvenţi ce discută cu un «anchetator» ce nu este, în realitate, organ de
urmărire penală, va avea oare aceeaşi desfăşurare ca în cazul în care ei ar fi conştienţi că se află în faţa
unei situaţii reale, de care depinde soarta lor?“ (1979, 104). Foarte probabil că nu. Dar cine ne obligă să
proiectăm un experiment de laborator pentru a vedea cum se comportă delincvenţii în timpul anchetei? În
viaţa reală factorii sociali şi naturali nu influenţează izolat comportamentele umane: întrepătrunderea lor
determină reacţii specifice, nereductibile la suma acţiunilor lor independente. Perfecţionarea
experimentelor de laborator trebuie căutată în direcţia apropierii cât mai mult a situaţiei experimentale de
situaţiile reale. Trebuie deci o cât mai mare asemănare între sistemul experimental şi cel natural; între cele
două sisteme trebuie să existe un înalt grad de homofilie, este de părere sociologul Walter Friedrich,
respingând astfel teza lui Leon Festinger, potrivit căreia în experimentul de laborator se urmăreşte
acţiunea unei variabile în condiţii speciale, fără să intereseze dacă respectiva situaţie se întâlneşte sau nu
în realitate. Această teză a lui Festinger conţine o exagerare la limită a caracterului artificial al
experimentului de laborator, dar şi o notă de adevăr: dacă s-ar urmări reproducerea în situaţia
experimentală a situaţiei naturale, nu ar mai trebui proiectat nici un experiment, s-ar studia direct situaţia
naturală! Oricum, validitatea externă rămâne o problemă reală în toate experimentele psihosociologice de
laborator. Eliott Aronson şi J. Merrill Carlsmith (1968) discută această problemă făcând distincţie între
realismul experimental şi – în lipsa unei expresii echivalente, să-i spunem – realismul natural (mundane
= pământesc, terestru, lumesc). Nu este suficient să ne asigurăm că variabila independentă are un impact
autentic cu variabila dependentă (realism experimental); trebuie să ne punem şi întrebarea în ce măsură
experimentul de laborator, prin situaţia creată, instrucţiuni, manipularea variabilelor etc., constituie o
oglindă a lumii reale (realism natural).
După opinia noastră, experimentele psihosociologice de laborator trebuie să modeleze situaţiile
sociale reale; ele nu au sens decât dacă se confruntă cu viaţa socială, explicând relaţia cauzală dintre
variabile în condiţii naturale, nu între „cei patru pereţi ai laboratorului“. De acord cu Fred N. Kerlinger,
vom spune că artificialitatea reprezintă, pur şi simplu, o caracteristică a experimentului de laborator,
dificil de precizat dacă constituie sau nu un dezavantaj în procesul cunoaşterii (1973, 399).
Într-adevăr, ţinerea sub control a variabilelor, manipularea lor fină, măsurarea exactă oferite de
experimentul de laborator nu ar fi posibile în afara unei situaţii artificiale, de izolare faţă de factorii
aleatori. În fond, tocmai artificialitatea este aceea care conferă experimentului de laborator avantajele pe
care le enumeră Elliot Aronson şi J. Merrill Carlsmith – autorităţi indiscutabile în materie: posibilitatea de
a pune în evidenţă fără ambiguitate cauzalitatea, un mai bun control asupra variabilelor externe şi, în fine,
posibilitatea de explorare a dimensiunilor şi parametrilor variabilelor complexe (Aronson şi Carlsmith,
1968, 10). Pe de altă parte, reproducerea în situaţii artificiale a factorilor naturali ridică numeroase
probleme: caracteristicile variabilelor sunt modificate fie prin reducerea intensităţii lor, fie prin
„supraîncărcarea operatorie“ (adăugarea unor sarcini suplimentare, limitarea posibilităţilor de răspuns,