cursul: tehnici de cercetare sociologică - Razvan Pantelimon

28 Septimiu CHELCEA
• reflexivitatea ca poziţionare epistemologică şi ca practică în cercetările enografice feministe,
care presupune luare în considerare a experienţei subiective a cercetătorului, un anume
esenţialism retoric şi apelul lalogica binară (masculin/femenin, cultură/natură).
Adăugăm că în studiile etnografice se face disticţie între reflexibilitatea esenţială, inerentă oricărui
discurs ca parte a funcţiilor limbii, şi reflexivitatea derivată, adică atitudinea faţă reflexibilitate,
exprimănd semnificaţia ce o acordăm reflexibilităţii ca strategie pentru atingerea anumitor interese
teoretice şi intelectuale. George E. Marcus (1994, 568) consideră că aceasta reprezintă dimensiunea
ideologică a reflexibilităţii.
În concluzie, vom spune împreună cu David Silverman (1997/1998, 8-9), că studiile etnografice
încearcă să statisfacă simultan trei condiţii: abordarea empirică, deschiderea faţă de elementele ce nu au
putut fi codificate în etapa cercetării de teren şi concentrarea pe fondarea fenomenelor observate în
cercetările de teren. Centrarea etnografiei pe analiza şi descrierea amănunţită a fenomenelor particulare
nu exclude generalizibilitatea. Ca metodă, etnografia nu constituie o paradigmă alternativă faţă de
experiment, anchetă sau studiul documentelor, ci pur si simplu – asa cum apreciau Maryn Hammerley şi
Paul Atkinson (1983, 23) – o metodă între celelalte, cu avantajele şi dezavantajele ei.
Generalizabilitatea în cercetările calitative. Scopul ştiinţelor socioumane îl constituie generalizarea
rezultatelor obţinute prin investigarea unor populaţii la alte populaţii diferit plasate în timp şi spaţiu. Unii
cercetători, adepti ai paradigmei calitativiste – de exemplu, Norman K. Denzin (1983) sau E. J. Cronbach
(1982) – refuză generalizarea ca scop, considerând că menirea ştiinţelor socioumane ar fi doar descrierea
cu detalii fine a unor anumite grupuri umane şi explicarea modelelor de acţiune şi interacţiune a
oamenilor, nu descoperirea legilor generale ale comportamentelor umane în condiţii sociale. Chiar dacă
nu toţi cercetătorii calitativişti resping fără drept de apel generalizarea ca scop al ştiinţei lor, faptul că în
mod tradiţional cercetarera calitativa se centrează – aşa cum s-a arătat – pe studiul unui număr mic de
unităţi sociale, chiar pe studiul unui singur caz, este de natură sa ridice problema validităţii externe a
rezultatelor, adică tocmai problema generalizabilităţii.
In ultimii douăzeci de ani a crerscut însă interesul pentru problema generalizabilităţii în cercetările
calitative. Dovadă în acest sens sunt lucrările lui E. G. Guba şi Yvonna S. Lincoln (1982), G. W. Nobit şi
R. D. Hare (1988), M. Q. Patton (1990) ş.a. Janet Ward Schofield (1993, 200-225) face un bilanţ al
eforturilor de depăşire a acestei principale slăbiciuni a abordărilor calitative, lipsa preocupărilor
sistematice pentru generalizabilitate, şi propune reconceptualizarea generalizabilităţii, dat fiind faptul că
validitatea externă nu ajută prea mult la lămurirea problemei. Intr-adevăr, în abordările calitative
cercetătorii nu investighează eşantioane astfel construite încât să asigure din punct de vedere statistic
generalizarea concluziilor. In locul eşantioanelor probabiliste cu un grad de reprezentativitate
predeterminat,în cercetările calitative se face aplel la eşantioane teoretice, adică la o selecţie a subiecţilor
nu pe baza hazardului, ci după gradul lor de reprezentativitate pentru consolidarea sugestiilor teoretice
apărute în cursul desfăşurării cercetărilor. Ca o consecinţă logică, selecţia subiecţilor în eşantionarea
teoretică se face pe parcursul investigaţiei, nu la începutul acesteia, ca în cercetările cantitative. Tot în
vederea depăşirii dificultăţilor generalizabilităţii, în unele cercetări calitative se apelează la procedeul
inducţiei analitice “care înseamnă o examinare exhaustivă de cazuri în vederea desprinderii unor trăsături
sau legităţi generale ale fenomenului studiat” (Iluţ, 1997, 55).
Toate aceste procedee vizează trecerea de la descrierea amănunţită a fenomenelor şi unităţilor sociale
la desprinderea unor constante ale manifestării lor în contexte socio-temporale asemănătoare. Se recurge
astfel, chiar în timpul derulării investigaţiei, la ordonarea logică a materialului generat de cercetarea
empirică, la codificarea lui (codificarea deschisă, codificarea axială, codificarea selectivă) şi la
construirea de tipologii (vezi măsurarea nominală). Egon G. Guba şi Yvonna S. Lincoln (1982, 238)
propun înlocuirea conceptului de “generalizabilitate” cu cel de “potrivire” (fittingness), pentru că, susţin
autorii, “este virtual imposibil să imaginezi vreun comportament uman care să nu fie puternic mediat de
context” şi pentru că ipotezele de lucru, care încapsulează corpul cunoştinţelor ideografice, “pot fi
transferabile de la o situaţie la alta, in funcţie de gradul de similitudine temporală şi contextuală” (apud
Schofield, 1993, 206). J. P. Goetz şi M. D. LeCompte (1984) folosesc criteriile comparabilităţii (gradul
de fineţe a descrierilor şi de exactitate a definirii unităţilor de analiză, a conceptelor generate, a
caracteristicilor populaţiei şi situaţiilor pentru a permite altor cercertători să utilizeze rezultatele studiului
ca bază de comparaţie) şi translabilităţii (claritatea descrierii poziţiei teoretice şi a tehnicilor de cercetare)