VÂNĂTOAREA ÎN REUNIUNEA DE LUCRU VÂNĂTOAREA - AGVPS

| Chinologie vânătoreascăO pasiune moștenită :VÂNĂTOAREA CU CÂINEFără intenţia de a brava înfaţa cuiva sau de a impresionape cineva, trebuie să vămărturisesc că nu am putinţade a elucida măsura în careau contribuit niscaiva gene atavice și„biotopul” atât de propice în care amdeschis ochii – mica localitate Hăghigde lângă Braşov, unde părinţii mei,pasionați vânători şi mari iubitori decâini, sau şi una şi alta – la declanşareaîn mine a instinctelor vânătoreşti.În anii de şcoală, urmaţi la liceul AndreiŞaguna din Braşov, m-am pomenitîntr-o bună zi „împrumutând” gioarsatatălui meu - cea cu ţevi de damascşi cu cocoaşe exterioare - şi furişândumă,prin dosuri de grădini din ScheiiBraşovului, spre locul unde îl zărisempe urechilă. Au urmat şi alte tentativeasemănătoare, fără „eficienţăeconomică” din diverse cauze „tehnice”inerentei vârstei.Pentru susţinerea afirmaţiilor făcutesunt dator să arăt care este motivulpentru care iubesc atât de mult câiniide vânătoare şi de ce, încă de copil,am fost atras de această îndeletniciresportivă de suflet, vânătoarea. Celorcare mi-au pus această întrebarele-am răspuns, în mod constant, înfelul următor: părinţii mei aveaupermanent în ogradă 3-4 câini devânătoare. Practic am crescut alăturide câinii de vânătoare, pe care i-amîndrăgit, i-am înţeles şi i-am apreciatpentru deosebitele lor calităţi. Maitârziu, adolescenţa mi-am petrecutoîn prima canisă înfiinţată de AGVRîn pădurea Băneasa-Tunari, lângăcapitală, unde tatăl meu era coordonatorulcrescătoriei, ajutându-l înmultiplele treburi legate de creşterea,îngrijirea şi dresajul câinilor existenţi,în număr de 60-70 capete.Din noianul amintirilor se desprindcele mai dragi păţanii la care mă gândesccu duioşie şi evlavie. Am credinţacă cele mai scumpe amintiri ale trecutelorisprăvi vânătoreşti sunt celeîn care am fost alături de credinciosulpatruped nelipsit, părtaş fără pretenţiial succeselor cinegetice – câinele devânătoare.O întâmplare reală s-a petrecut pecând eram abia un mândru licean. Nuaveam mai mult de 15 ani. Savuram întihnă ultima parte a vacanţei mari, lacasa părintească din Hăghig, localitateînşirată pe malul drept al Oltului. Deşimânuiam binişor arma de vânătoarede calibru 20, moştenită de la biatamama, trăgând acum promiţător şi lazbor, până în acea zi nu apucasem săo probez la pitpalaci… Îl însoţisem petata de câteva ori ca simplu gentaş laastfel de vânători, „nerentabile” dupăpărerea vânătorilor localnici. Era ziuade 25 august a anului respectiv, camal doilea după ”eliberarea glorioasă” aţării noastre. Tocmai gătam obişnuitulprogram de bălăceală în Olt, împreunăcu prietenii mei nedespărţiţi, Relu Furceaşi Sandu Cucu. Plin de iniţiativă,Relu a fost cel care a propus să„dibăcim” ceva prepeliţe pe careapoi să le preparăm la el acasă. Ideeadoptată rapid şi în unanimitate. Neamechipat fiecare pe cât posibil maivânătoreşte, am luat flinta, tolba cucartuşe şi pe Miss, căţeaua brac cu părscurt, şi am tulit-o prin fundul grădinii.Terenul de vânătoare, care de altfel începeaîndată după gardul grădinii, eraformat din lunca inundabilă a Oltului,o întinsă păşune presărată cu bălţistrăjuite de trestie şi stuf, însoţit paralelde o fâşie lată de câţiva kilometri decoline domoale.După un mers voinicesc de 10-15minute, în direcţia Arinului, o comunăvecină, sub bătaia soarelui dogoritor,ne-am trezit în mijlocul holdelorde sfeclă de zahăr, bine îmbrăcate cumohor, al miriştilor năpădite de mursălbatic şi al celor de cucuruz. Pânăsă ne dezmeticim, căţeaua care îşicunoştea bine meseria a şi început săcaute în zig-zag înaintea noastră. Nudupă mult timp, Miss cade în aret, cupiciorul din faţă în aer şi cu capul sucitspre mine. Am ocolit căţeaua prin faţă,aşa cum văzusem că procedează tatălmeu şi am avansat spre locul undeconsideram să este pitulată prepeliţa.Spre mirarea noastră, a ţâşnit un vătuicare a luat-o spre deal. Miss a simulato urmărire de 15-20 metri, ba a şichefnit de două ori, după care s-aîntors cuminte şi a continuat să cautemai departe în galopul ei domol,dar constant. Toţi trei urmăream cuînfrigurare mişcările căţelei. După5 minute o vedem pe Miss bătândagitată din coada-i ciuntă, după câţivapaşi rămânând ca trăsnită de mirosulvânatului prins în nasul ei fin. Am procedatca şi înainte, dar pasărea a continuatsă rămână nemişcată, răbdândatât aretul, cât şi intervenţia mea, careloveam cu piciorul în vegetaţia din faţalui Miss. Numai după ce am comandat„saltă” şi Miss s-a repezit în încâlciturade vreji de mur, a săltat o prepeliţă câttoate zilele, atât de grasă încât păreacă aripile-i mici cu greu îi asigurăpropulsia. Au urmat două bubuituriscurte şi puternice, un formidabil norde fum şi apoi s-a aşternut liniştea.Sandu a fost cel care a strigat că avăzut zburătoarea plecând sănătoasă.Eu, deşi după focurile pripite n-am maiputut zări pasărea, mi-am dat seamacă am ratat-o după privirea dojenitoarea căţelei. După ce am dat vina petrăgacele care scapă prea uşor, m-amangajat să nu mai arunc focurile atâtde aproape şi să trag numai după cepitpalacul ajunge la distanţa de 25-30metri. Uşor de zis, greu de respectat.M-am redresat numai după ce amaplicat în practică metoda simplă,|22 Vânătorul și Pescarul Romândar eficace, învăţată tot de la bietultata. Am pus cartuş numai pe ţeavadreaptă, lucru care m-a determinatsă fiu mai atent la primul foc, spresatisfacţia Missei, care a avut ce aporta.Când soarele a început să scapetedupă dealuri, prepeliţele au început sămişte după hrană, nemairăbdând aretul,iar noi având fiecare câteva păsăriîmpuşcate, am pornit-o în şir indianspre casă. Ne-am oprit la Relu unde,cu sprijinul mamei lui, Furcioaia cumîi ziceam noi, am pregătit apetisanteleprepeliţe, frigându-le învelite în foi devarză.Mai târziu, peste ani, când am ajunsvânător cu permis în regulă şi aveambrac „proprietate personală”, am maiînvăţat câte ceva de la câine. De pildă,am învăţat că uneori vânatul, teafărîn aparenţă, poate fi totuşi lovit demoarte şi că este recuperabil dacă tu,vânător cu slabe simţuri omeneşti, teajuţi de un câine, cu simţuri incomparabilsuperioare. Să povestesc însăfaptele aievea întâmplate.Mă aflam la pază de căprior, în adânculpădurii. După aproape o jumătatede ceas de aşteptare şi aprigă luptăcu ţânţarii, mi se năzare că undeva,la spate, am auzit un vreasc trosnind.Trag cu ochiul spre Heda, brăcuţa cupăr sârmos de lângă mine, şi o vădcu capul ridicat şi urechile ciulite. Mărotesc cu scaunul într-un picior spredreapta şi rămân cu gura căscată laun ţap bătrân, împietrit ca şi mine înnemişcare, cu ochii holbaţi în direcţiamea. Orice gest pripit ar fi făcut săvăd doar un salt graţios şi să aud unbrăhnit care mi-ar fi arătat drumul pecare ţapul s-ar fi mistuit spre desime.Văzând însă că nu e nicio nădejde casălbăticiunea să plece capul spre iarbagrasă, m-am decis să trag. Doar pentruasta venisem... Ridicând carabina,milimetru cu milimetru, am dibuitcum am putut spata animalului şi amslobozit, cu destulă stângăcie, un foc.Nici o nădejde - îmi zic – am tras pealături !Căpriorul dispăru în desime, iar Heda,care nu împlinise anul-încă, începu săcaute vijelios în jurul meu, ca la câmp.Negăsind nici un vânat de aport, niciurmă de vânat rănit, se trase curândlângă mine.Fluierând a pagubă, mi-am aprins oţigară şi, după adunarea acareturilorcu care venisem, am luat-o la vale.Trecând cu prepelicarul la curea, pe lalocul unde ţapul îmi „pozase”, bag de