You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
<strong>Din</strong> <strong>ceas</strong>,<strong>dedus</strong> adâncul…<br />
Daca am afirma că şi jubileul de o sută de ani de la moartea poetului Ion Barbu - anul<br />
2061 – va găsi crezul estetic, al acestuia. pe aceeaşi treaptă de înţelegere pe care l-a lăsat<br />
jubileul de o sută de ani de la naşterea sa - anul 1995 – credem că n-am greşi cu nimic!<br />
Afirmând cele de mai sus, avem in vedere faptul că în pământul românesc prostiile prind<br />
iute rădăcini, iar pe măsura scurgerii vremii, se-nfig adânc şi definitiv în inima neamului,<br />
în timp ce bunele intenţii ori ideile nobile, când au nenorocul să se manifeste in jurul<br />
Carpaţilor, sunt strangulate la clipă, călcate-n picioare şi, mai ales, .repede si<br />
definitiv date uitării.Bolţile acestor locuri au fost martore la naşterea celui mai interesant<br />
experiment poetic european al acestui veac - Joc secund – numai că în afara bolţilor, al<br />
căror ecou, banuim, reverberează.Încă,” în adâncul acestei calme creste", NIMENI nu a<br />
receptat încă ,aşa cum se cuvenea,mesajul rostit la 1930.<br />
Dacă Ion Barbu şi-ar fi scris cele două strofe ce deschid volumul Joc secund ,cu<br />
noduri pe sfoară ,încă s-ar fi găsit cineva care să dibuie-n deşte tâlcurile astfel înnodate...<br />
Cum , din păcate, poetul s-a rostit în dulce grai românesc,şansa de a fi înţeles pare, la<br />
<strong>ceas</strong>ul când scriem, definitiv pierdută. Şi parcă totala neînţelegere a gândului poetic<br />
grefat celor două strofe-manifest nu era de ajuns! Colac peste pupăză, catastrofala<br />
"interpretare”,în fapt : monstruoasa răstălmăcire data de G. Călinescu, la 1940, crezului<br />
poetic barbian, este considerată şi la 1995 !!!, ca fiind "concentrată şi convingătoare”<br />
precum si”cea mai clasică interpretare"! Ccl ce face afirmaţiile de mai sus se<br />
autoproclamă „spccialist în Ion Barbu" si, periodic, îşi mustră confraţii dc neînţelegerea<br />
poeziei barbiene ori îşi dispută cine ştie ce întâietate etc. Mai grav, am zice năpraznic, cu<br />
motivaţii asemănătoare a<strong>ceas</strong>tă "cea mai clasică interpretare" este propusă , prin<br />
manualele şcolare, generaţiilor ce vin,întinând, în mod criminal ,minţile si sufletele<br />
inocente.<br />
Faţă de cele de mai sus se poate afirma că de la momentul G. Călinescu - 1940.- încoace,<br />
degradarea înţelegerii mesajului poetic barbian a mers într-un crescendo demenţial! Ne<br />
amintim că prin anii 1985 -1986 , un Vasile <strong>Din</strong>escu, ocupându-se - în"Săptămâna"<br />
- dc cele doua strofe şi citând cu ghilimele, şi încă de trci ori!, primul<br />
vers,scria…”adâncul acestei ÎNALTE creste” (majuscularea ne aparţine) în loc dc "calme<br />
creste"! Nu există nici, măcar, în intenţia poetului , necum în variante,o asemenea formă<br />
şi totuşi…Mai grav,nici un "specialist” ori revistă de specialitate, nu a blamat cum se<br />
cuvenea sacrilegiul comis. Nu s-a sinchisit nimeni ! De,ce? Explicaţia este simplă;<br />
tâlcul mesajului estetic barbian, indiferent de determinantul ce-1 primea "creasta”<br />
rămânea la fel de ..."încifrat" , cum se exprimă spccialistul. Mârşăvia a trecut<br />
neobservată. La 1975,întâi, apoi cu recidivă gravă , la 1995, "specialistul in Ion<br />
Barbu" ciopârţeşte volumul Joc. secund, după criterii numai de el ştiute, smulge câteva<br />
bucăţi din volum, pe care le alătură unora repudiate de poet, neintroduse în Joc secund<br />
,ca fiind anterioare anului 1922, implicit izvorâte dintr-un "principiu poetic elementar",<br />
iar galimatiasul, astfel obţinut , este botezat Poezii.<br />
Deşi poetul, dupa severa şi fără egal selecţie operată, ordonase bucăţile în volum "unui<br />
anumit efect al întregului", "spccialistul" desconsideră gândirea poetului şi mută strofelemanifest,<br />
ce deschideau volumul, la coadă, pe ultimul loc!! Dc ce? Pentru că, să ne<br />
cutremurăm ! : "importanţa care s-a dat până acum atât de confecţionatei <strong>Din</strong> <strong>ceas</strong>, <strong>dedus</strong>
apare puţin justificată (poezia întreagă a lui Barbu nefiind o figurare a acesteia) căci ,mai<br />
degrabă, ea confirmă un program teoretic, de aceea trebuie aşezată la sfârşit ca o<br />
concluzie. (s.n.).<br />
O asemenea tragere de urechi şi de mustăţi a bunicului, nu poate veni decât din partea<br />
unui nepot peltic şi tâmpit ! Şi dacă, la 1975, mesajul estetic trebuia asvârlit în coada<br />
poeziei barbiene de ce, privind lucrurile în posibila lor evoluţie logică, în viitorul apropiat<br />
a<strong>ceas</strong>tă ”atât de confecţionată” bucată, care în volum "apare puţin justificată", n-ar fi ,pe<br />
bună dreptate, definitiv eliminată?!? Nu s-a cerut mutarea Coloanei lui Brâncuşi peste Jiu<br />
, într-o poziţie absolut inversă celei gîndite tic artist? Este ştiut că s-a tras cu tractorul de<br />
Coloană .şi că numai soliditatea construcţiei a evitat dezastrul şi ruşinea ce ar fi urmat..<br />
<strong>Din</strong> păcate, după cum se ştie, poezia este prin natura ei gingaşă, aşa că nu ne miră că nici<br />
cele două strofe n-au opus. spre totala compromitere a ”specialistului", nici o rezistenţă...<br />
Aşteptăm, ne credem îndreptăţite speranţele, un volum de "Poezii" cuprinzând un ”şoa”,<br />
pe sprinceană, de cuvinte potrivite, cu testament pe coadă şi altul cu poemele luminii,<br />
adăpostind "corola de minuni a lumii", la loc mai umbros şi mai ferit, în coada volumului...<br />
In conformitate cu spusele specialistului , prin 1970 , s-a procedat la răzorirea<br />
literaturii, parcela Ion Barbu căzând în sarcina lui M.M.. care urma a-i asigura , după<br />
obicei, imaginea poetului în lume: "Sunt douăzeci şi cinci de ani de când mă aţin în<br />
preajma lonbarbului!" Pe unde trebuie că se situeeze a<strong>ceas</strong>tă preajmă faţă de lonbarbu, pe<br />
unde se aţine specialistul, ne putem da seama din faptul că după atâta amar de vreme,<br />
specialistul nu cunoaşte titlul corect al celor două strole pe care le-a mutat din Isarlîk în<br />
Siberia. ÎI mustră pe Al. Rosetti şi I.iviu Călin, îl mustră şi pe Vulpescu şi pe poetul Ion<br />
Barbu !! afirmând cum că titlul bucăţii -"<strong>Din</strong> <strong>ceas</strong>, <strong>dedus</strong>..."- ar fi "cam fortuit'"! Pe<br />
primii îi mustră pentru păcate mai mici, botezarea, "cam fortuită" evident, fiind numai din<br />
vina poetului. Numai că în TABLA de la urmă, acolo unde poeziile se regăsesc în<br />
ordinea dorită de poet şi cu titlurile date de poet, aceste strofe poartă titlul "<strong>Din</strong> <strong>ceas</strong>,<br />
<strong>dedus</strong> adâncul...", titlu care, pentru cel ce le înţelege, este mai mult decât o plapumă. Că<br />
TABLA, şi nu Indexul cronologic, trebuie avuta în vedere ne-o dovedeşte poezia de la<br />
pagina 73 care în Index apare cu titlul "CICLUL”DOMNIŞOARA HUS”, iar în TABLA<br />
cu totul altfel... ("Domnişoara Hus / Ceas de ceară /b)Prezentare c)Vaduri şi alaiuri<br />
d)etc..etc.. Simpla ignorare ori necunoaştere a titlului corect al mesajului estetic este<br />
suficienta pentru a ne permite să afirmăm, ceea ce vom dovedi, că specialistul este total<br />
străin de profunzimile poeziei barbiene, deşi este limpede că undeva se aranjase să le<br />
ajusteze pe măsura vremurilor.<br />
Să alăturăm criticilor şi tagma traducătorilor mai ales că unul dintre ei afirmă că ""orice<br />
traducere este un act critic". Faţă de critic, care se poate învăli în vorbe, în propriile-i<br />
vorbe,traducătorul este obligat să transpună în limba în care traduce, ceea ce a înţeles din<br />
cele ce le traduce. Manifestul estetic barbian nu a ajuns întreg, aşa cum 1-a zămislit<br />
poetul, în nici una din limbile în care a fost tradus. Versul al doilea al primei strofe s-a<br />
dovedit pentru traducători a fi o veritabilă piatră de poticnire. Nesocotind faptul că<br />
determinativul intrată, nu se poate acorda în gen, număr şi caz decât cu creasta ,<br />
traducătorii, ca şi criticii, de altfel ,în mod complet incorect , acordă cu...adâncul. Şi<br />
dacă adâncul <strong>dedus</strong> din <strong>ceas</strong>, este intrată prin oglindă, cam împins cum vedem şi ,oricum,<br />
siluind regulile gramaticale, atunci dihotomia propusă de poet adânc / <strong>dedus</strong> - calmă<br />
creastă / oglindă pluteşte în largul apelor Sâmbetii. Şi iată-ne,aşa cum ne-am propus,<br />
ajunşi, pe neştiute, în. inima manifestului-estetic barbian, în miezul său de foc!
Dihotomia operată de Ion Barbu, împinge pe marele ocean al gândirii poetice un<br />
veritabil aisberg, în ale cărui muchii diamantine, abia ivite din valurile versului,<br />
.străluceşte una din cele mai dificile chestiuni ale gândirii omeneşti dintotdeauna.<br />
Opunând "principiului poetic elementar", principiu ce-i guvernase creaţia poetică, după<br />
propria-i mărturisire, până la 1922, noul său Joc secund, Ion Barbu se pare că a obligat<br />
critica de la noi la un efort .pentru care nu era pregătită. În fapt Ion Barbu opune<br />
reflectării, implicit cunoaşterii ca prin oglindă,cunoaşterii senzoriale, <strong>dedus</strong>ul,<br />
reflectarea, implicit cunoaşterea pur intelectuală. De. la început se impune să subliniem<br />
că cel mai vinovat de neînţelegerea mesajului celor două strofe este poetul însuşi, pentru<br />
excesiva concizie .şi, mai ales, pentru, după noi, înşelătoarea opoziţie propusă în subsidiar.<br />
Ne exprimăm astfel pentru că opoziţia propusă în prim plan, adânc - creastă este<br />
destul de clară pentru toată lumea. Dacă aparentalul , partea văzută a lumii este figurată<br />
ca o creastă, atunci partea nevăzută a lumii, normal, este adâncul (acestei calme creste).<br />
A<strong>ceas</strong>ta este opoziţia impusă de poet, opoziţie, presupus, existentă în ordinea lumii. <strong>Din</strong><br />
opoziţia ce ni se propune, în subsidiar, în plan estetic, pentru noi, la fel de clar, este<br />
definită intrarea calmei creste în mântuitul azur al artei, şi anume prin oglindă, deşi, din<br />
păcate, tocmai înţelegerea acestei chestiuni a fost ratată de critica românească. În a<strong>ceas</strong>tă<br />
reflectare prin oglindă noi am văzut, şi vă propunem şi dvs. a<strong>ceas</strong>tă înţelegere, însăşi<br />
esenţa acelui "principiu poetic elementar", repudiat de poet. Într-o firească înlănţuire se<br />
impune să ne întrebam de ce reflectarea ca prin oglindă este o cale de cunoaştere ce<br />
trebuie părăsită, iar poezia astfel zămislită repudiată. Să ne amintim spusele<br />
dumnezeescului apostol PaveI : "Căci vedem acum ca prin oglindă , în ghicitură ,iar<br />
atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin", (s.n.) .<br />
Între acum şi atunci este limpede că acum defineşte condiţia noastră de pământeni. De ce<br />
"vedem acum ca prin oglindă" şi, implicit, cunoaştem numai "în parte"şi ce fel de<br />
cunoaştere realizăm în acest mod? Cu precizarea că vederea de atunci "faţă către faţă"<br />
înseamnă cunoaşterea directă şi "deplină”, să încercăm să înţelegem dumnezeeasca<br />
alăturare propusă de Sfîntul Pavel şi să .dăm astfel un răspuns potrivit şi întrebării de mai<br />
sus, S-a glosait mult în jurul oglinzii dar, după noi. s-a omis esenţialul. A oglindi este o<br />
proprietate naturală, lăsată de la Dumnezeu, pe care o au luciul apelor şi anumite materii.<br />
În aceste materii se formează imagini care sunt aidoma cu cele pe care intelectul nostru le<br />
primeşte cu ajutorul ochiului. De aci exprimarea că "vedem ca prin oglinzi", intelectul,<br />
prizonier al senzorialului - prin zidire - care, pasiv, absolutizează adevărurile astfel<br />
primite, decade din demnitatea sa, se sinucide, după mit. A accepta numai daturile<br />
senzorialului înseamnă a-ţi forma o imagine a lumii pe care o poate dobândi şi materia<br />
neînsufleţită. Oglinda este lipsită de-orice urmă de intelect! Intelectul este scânteia<br />
divină, adăpostită de fiinţa omenească, şi care nu are nimic material în sine, ca atare se<br />
impune ca intelectul săşi formeze o imagine despre lume pe măsura virtuţilor lui.<br />
Depăşirea servituţilor senzorialului, iată ce aduce, în corolar, părăsirea reflectări lumii ca<br />
prin oglindă, în artă "un joc secund, mai pui'". Dumnezeescul apostol, ştiind că a<strong>ceas</strong>ta ne<br />
este data, intelectul fiind aci, pe pământ, cum se exprimă şi Petre Ţuţea, în cuşca<br />
senzorialului, ne strecoară, discret, toiagul credinţei, reazem de nădejde până la venirea<br />
acelui "atunci". Ion Barbu, conştient de neputinţele oglinzii faţă cu "adâncul", ne propune<br />
exprimarea acestuia în artă ca pe un ce "<strong>dedus</strong>". .Aşadar ochiul, ca şi oglinda, ne dăruie o<br />
imagine a lumii ce poate fi adăpostită şi de materie, de unde şi exprimarea poetului,<br />
potrivit căreia arta astfel obţinută este inferioară, provine dintr-un "principiu
elementar".Deşi încă nereceptat de critică, modul în care calma creastă ajunge în<br />
mântuitul azur al artei ni .se "pare destul de corect şi bine definit. Să vedem dacă şi<br />
modul de reflectare al adâncului este la fel de clar şi dacă opoziţia propusă <strong>dedus</strong> -<br />
oglindă este acceptabilă .<br />
Adâncul ar fi, după Platon, "acele realităţi... care nu ar putea fi altfel văzute decât prin<br />
intermediul raţiunii "pentru că, după acelaşi..." lucrurile multiple sunt văzute, dar nu şi<br />
gândite: ideile .sunt gândite, dar nu şi văzute". Că lumea Ideilor platonice s-a constituit ca<br />
preocupare pentru mulţi poeţi, este bine ştiut . Numai că, la fel de bine, se ştie că accesul<br />
raţiunii omeneşti la cele esenţiale este imposibil altfel decât prin revelaţie şi atunci se<br />
naşte legitima întrebare. . poate "<strong>dedus</strong>"-ul să înlocuiască revelaţia ? Răspunsul este<br />
negativ. Revelaţia se produce dinspre Divinitate spre fiinţă, adică dinspre obiectul de<br />
cunoscut către cunoscător, pe când deducţia aparţine fiinţei şi se exercită în jurul,<br />
datelor senzorialului. Am afirmat, mai înainte, că Ion Barbu ne propune o "înşelătoare<br />
opoziţie": <strong>dedus</strong> - oglindă şi acum argumentăm cele ce le-am afirmat. Chiar dacă am<br />
dilata vocabula <strong>dedus</strong> până la fabulos, ea nu poate fi altceva decât rod al deducţiei şi nu<br />
poate, nicicum, înlocui revelaţia divină. .Şi totuşi <strong>dedus</strong>-ul barbian ne dăruie un "joc<br />
secund, mai pur” şi a<strong>ceas</strong>ta deoarece poetul deduce în jurul textelor liturgice, icoanelor<br />
revelate, sfintelor taine ori simboluri, practic deducţia sa operând în jurul unor lucruri<br />
revelate . Iată de ce am considerat opoziţia <strong>dedus</strong>-oglindă ca înşelătoare, <strong>dedus</strong>-urile<br />
jocului secund fiind de o cu lotul altă natură. În acest context apare ca firească, chiar<br />
necesară, condiţia pusă de poet, pentru împlinirea jocului secund, şi anume de a îneca<br />
cirezile agreste, de a depăşi senzorialul. Să subliniem că, în cazul unor simple deducţii, o<br />
asemenea condiţie ar fi apărut ca un nonsens . "Dedus-ul, în fapt, se daureşte cu<br />
valenţele adevărului revelat de care, in diverse interviuri poetul vorbise destul de apăsat.<br />
Înfrângerea animalicului, deplina biruinţă a duhului aparţin unui poet care, încă din<br />
debut, îşi afirma furtunos dorinţa de a sfărâma zenitul, de a sorbi licorile opaline ale<br />
adâncurilor, astfel că afirmaţiile din strofa a doua nu mai surprind deloc. Adresându-se<br />
cetăţii, (."Nadir latent"!) după ce, în prima strofă, definise travaliul depus întru<br />
dobândirea jocului secund, acum iată şi conţinutul mai explicit al acelui adine şi anume<br />
lumile dinţii, armoniile paradiziace pe care în cădere, cu atâta pudoare numită "zbor<br />
invers", cetatea le-a pierdut. La <strong>ceas</strong>ul când scriem, dacă ar fi să numim cel mai mare<br />
poet al tuturor timpurilor, după datina Greciei Antice, atunci fără nici o ezitare l-am numi<br />
pe Sfântul loan Evanghelistul. Un astfel de poet se doreşte şi Ion Barbu, de unde şi<br />
dorinţa de a-i aminti omului lumile dintîi raiul din care a fost izgonit. Narcis-Barbu a<br />
lăsat in urmă (1922) chipul de ape ce i-l arăta fântâna. "Figura spiritului nostru pur", iată<br />
efigia sub care se aliniază <strong>dedus</strong>-urile jocului secund. Cel ce face referinţe la căderea (în<br />
păcat) a omului în chiar crezul său poetic, nu poate fi numit, altfel decât poet creştin.<br />
Acesta este adevăratul motiv pentru care securitatea ne-a blocat orice acces sprepublicaţiile<br />
comuniste, din 1967 şi până astăzi, şi anume, teama de a nu dărui neamului<br />
românesc aceste adevăruri, de a nu recidiva în direcţia celor ce reuşisem să le publicăm în<br />
SECOLUL XX/nr.12/1967 ,prin amabalitatea unui Hăulică decedat de mult... de demult<br />
de tot...<br />
Pe pământ, "în <strong>ceas</strong>", cum zice poetul suntem ca urmare a unui zbor invers, a căderii. în<br />
păcat. Ancora nădejdii trebuie însă înfiptă în adâncurile cerurilor, în lumile noastre dintâi.<br />
Ion Barbu zideşte trepte spre absolut, pe anularea: lumescului întru cinstirea făpturii<br />
noastre de duh. Dacă am afirma că manifestul estetic barbian este cel mai religios :crez
artistic ce s-a rostii în poezia cultă a vremurilor moderne, bănuim că nu am greşi deloc<br />
În ce. priveşte absconsitatea poeziei sale,ermetismul jocului secund ,să dăm:glas<br />
homericei ironii ce răzbate din etichetarea ce o face Ion Barbu cântecului istovit de el;'<br />
"Ascuns cum numai marea”. Împrumutând limpezimile de cleştar ale mării ,Ion Barbu<br />
croieşte veşminte verbale pentru <strong>dedus</strong>-urile sale,meduze topite în clopotele verzi ale unei<br />
limbi dumnezeeşte stăpânite.Dacă în 1907 Brâncuşi, modelând prima PASĂRE simţea<br />
nevoia să spargă statuile sculptate mai înainte, Ion Barbu repudiază producţia anterioară<br />
anului 1922" ca "decurgând dintr-un ”principiu poetic elementar". În mîntuitul azur al<br />
artei glăsuesc strofele-manifest, prin oglindă nu obţinem decât calma creastă a lucrurilor.<br />
Adîncul acesteia componenta nevăzută a lumii, nu poate fi atins decât pe căile severe ale<br />
gîndului în pură intelecţie. Dacă specialistului poezia barbiană a putut să-i parâ la<br />
un moment dat un ”labirint încâlcit", noi sperăm că rândurile noastre v-au strecurat,<br />
măcar, un capăt de aţă din firul. Ariadnei. Că acesta ar fi rostul şi misiunea criticii.<br />
. Cel ce se ruga în Vinerea Mare, în genunchi, la Icoana Mântuitorului din Biserica<br />
Doamnei şi care s-a rostit cu atâta dragoste şi.evlavie despre Mire nu : putea fi decât un<br />
poet religios, un poet creştin. . Luminile strălucind înnodate , în pieptul Măiastrei<br />
reverberează în caratele Jocului Secund, innobilând străvechea artă lirică. Cu Ion Barbu<br />
lirica europeană ţine pasul cu plastica brâncuşiană şi intră în mileniul trei, aşa cum se<br />
cuvenea,încărcată de religiozitate ,împletind cel mai autentic modernism cu milenarul<br />
spirit creştin.