3. Din ceas,dedus adancul..(1).

elementar".Deşi încă nereceptat de critică, modul în care calma creastă ajunge în
mântuitul azur al artei ni .se "pare destul de corect şi bine definit. Să vedem dacă şi
modul de reflectare al adâncului este la fel de clar şi dacă opoziţia propusă dedus -
oglindă este acceptabilă .
Adâncul ar fi, după Platon, "acele realităţi... care nu ar putea fi altfel văzute decât prin
intermediul raţiunii "pentru că, după acelaşi..." lucrurile multiple sunt văzute, dar nu şi
gândite: ideile .sunt gândite, dar nu şi văzute". Că lumea Ideilor platonice s-a constituit ca
preocupare pentru mulţi poeţi, este bine ştiut . Numai că, la fel de bine, se ştie că accesul
raţiunii omeneşti la cele esenţiale este imposibil altfel decât prin revelaţie şi atunci se
naşte legitima întrebare. . poate "dedus"-ul să înlocuiască revelaţia ? Răspunsul este
negativ. Revelaţia se produce dinspre Divinitate spre fiinţă, adică dinspre obiectul de
cunoscut către cunoscător, pe când deducţia aparţine fiinţei şi se exercită în jurul,
datelor senzorialului. Am afirmat, mai înainte, că Ion Barbu ne propune o "înşelătoare
opoziţie": dedus - oglindă şi acum argumentăm cele ce le-am afirmat. Chiar dacă am
dilata vocabula dedus până la fabulos, ea nu poate fi altceva decât rod al deducţiei şi nu
poate, nicicum, înlocui revelaţia divină. .Şi totuşi dedus-ul barbian ne dăruie un "joc
secund, mai pur” şi aceasta deoarece poetul deduce în jurul textelor liturgice, icoanelor
revelate, sfintelor taine ori simboluri, practic deducţia sa operând în jurul unor lucruri
revelate . Iată de ce am considerat opoziţia dedus-oglindă ca înşelătoare, dedus-urile
jocului secund fiind de o cu lotul altă natură. În acest context apare ca firească, chiar
necesară, condiţia pusă de poet, pentru împlinirea jocului secund, şi anume de a îneca
cirezile agreste, de a depăşi senzorialul. Să subliniem că, în cazul unor simple deducţii, o
asemenea condiţie ar fi apărut ca un nonsens . "Dedus-ul, în fapt, se daureşte cu
valenţele adevărului revelat de care, in diverse interviuri poetul vorbise destul de apăsat.
Înfrângerea animalicului, deplina biruinţă a duhului aparţin unui poet care, încă din
debut, îşi afirma furtunos dorinţa de a sfărâma zenitul, de a sorbi licorile opaline ale
adâncurilor, astfel că afirmaţiile din strofa a doua nu mai surprind deloc. Adresându-se
cetăţii, (."Nadir latent"!) după ce, în prima strofă, definise travaliul depus întru
dobândirea jocului secund, acum iată şi conţinutul mai explicit al acelui adine şi anume
lumile dinţii, armoniile paradiziace pe care în cădere, cu atâta pudoare numită "zbor
invers", cetatea le-a pierdut. La ceasul când scriem, dacă ar fi să numim cel mai mare
poet al tuturor timpurilor, după datina Greciei Antice, atunci fără nici o ezitare l-am numi
pe Sfântul loan Evanghelistul. Un astfel de poet se doreşte şi Ion Barbu, de unde şi
dorinţa de a-i aminti omului lumile dintîi raiul din care a fost izgonit. Narcis-Barbu a
lăsat in urmă (1922) chipul de ape ce i-l arăta fântâna. "Figura spiritului nostru pur", iată
efigia sub care se aliniază dedus-urile jocului secund. Cel ce face referinţe la căderea (în
păcat) a omului în chiar crezul său poetic, nu poate fi numit, altfel decât poet creştin.
Acesta este adevăratul motiv pentru care securitatea ne-a blocat orice acces sprepublicaţiile
comuniste, din 1967 şi până astăzi, şi anume, teama de a nu dărui neamului
românesc aceste adevăruri, de a nu recidiva în direcţia celor ce reuşisem să le publicăm în
SECOLUL XX/nr.12/1967 ,prin amabalitatea unui Hăulică decedat de mult... de demult
de tot...
Pe pământ, "în ceas", cum zice poetul suntem ca urmare a unui zbor invers, a căderii. în
păcat. Ancora nădejdii trebuie însă înfiptă în adâncurile cerurilor, în lumile noastre dintâi.
Ion Barbu zideşte trepte spre absolut, pe anularea: lumescului întru cinstirea făpturii
noastre de duh. Dacă am afirma că manifestul estetic barbian este cel mai religios :crez