Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Nicolae POPA
Cubul de zahăr
– roman –
Ediția a III-ea
1

Coordonatorii colecţiei:
Eugen URICARU
Ioan HOLBAN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
POPA, NICOLAE
Cubul de zahăr / Nicolae Popa ;
cuvânt însoţitor de Ioan Holban. - Iaşi : Junimea, 2017
ISBN 978-973- 37-2008- 9
I. Holban, Ioan (pref.)
821.135.1-31
Redactor asociat: Ioan HOLBAN
Grafica aparţine autorului
Tehnoredactor şi coperte: Florentina VRĂBIUŢĂ
Editura JUNIMEA,
Strada Păcurari nr. 4
BCU – Mihai Eminescu
(Fundaţiunea Universitară Regele Ferdinand I)
cod 700 511
Iaşi – ROMÂNIA
tel.: 0232 410 427
C. P. 85, Oficiul Poştal nr. 1
e-mail: edjunimea@gmail.com
revistascriptor@gmail.com
Vă invităm să vizitaţi site-ul nostru,
la adresa www.editurajunimea.ro
(unde puteţi comanda oricare dintre titluri,
beneficiind de reduceri),
precum şi pagina de facebook a editurii Junimea.
Editura Junimea şi revista Scriptor
sunt membre ale Asociaţiei Revistelor, Imprimeriilor
şi Editurilor Literare
(A.R.I.E.L.),
asociaţie cu statut juridic, recunoscută de Ministerul Culturii.
Contravaloarea timbrului literar se depune
în contul Uniunii Scriitorilor din România
© Nicolae POPA
© Editura JUNIMEA, IAŞI – ROMÂNIA
2

Nicolae POPA
Cubul de zahăr
– roman –
Editura Junimea
Iași – 2017
3

4

„Fie ca fulgerul să le cadă în hrană
Şi botul lor să-nveţe-a mânca foc!”
Friedrich Nietzsche
„Ne-am ostenit destul de puţin în
timpul acestei traversări,
pentru că cea mai mare parte din
timp ne-a dus vântul.”
Louis-Ferdinand Céline
5

6

Ioan HOLBAN
Bahuseni: un topos nou
al prozei noastre de azi
Proza este „o poezie care şi-a şters lacrimile”, scrie Nicolae
Popa în primele pagini ale romanului „Cubul de zahăr” şi, în
consecinţa acestei juste idei, trece repede de la elogiul maşinii de
scris (la care sub-scriu), stârnind literele „din culcuşurile lor”,
vânzolindu-le ca o ploaie cu grindină pe acoperişuri de tablă, în
evocarea unei celebre vizite a lui Nichita Stănescu, în anii '70 ai
secolului trecut, la Chişinău, căutând acolo şi atunci declanşatorul
propriului text („Alb, potolitor, cu muchiile fine, cioplite de razele unui
soare iernatic, Cubul caută să-mi spună ceva despre desăvârşire,
să-mi arate cât de alb ar trebui să fie albul, cât de egale între ele
laturile cubului şi cât de cristaline cristalele pentru ca acest cub să
fie perfect. Vedeţi, am însuşit şi eu «Lecţia despre cub», lecţia
poetului Nichita care a trecut şi prin Chişinăul nostru sărutând plopii.
Şi ce lecţie!”), până la uciderea unei căprioare, în bestialitate,
amintind de un foarte cunoscut poem al lui Nicolae Labiş, dar, în
orizontul prozei lui Nicolae Popa, „comunicând” ea, lumea dură a
celor ce nu (mai) cuvântă cu lumea de azi, fixată într-un topos nou
al prozei noastre contemporane: era timpul ca, lângă Iaşi, Bucureşti,
Brăila, Sulina, Ostrov etc., să apară, iată, „Bahuseni”, un sat din
preajma Călăraşilor, într-un timp-epocă din „martie 1972” până în
„noaptea de 2 spre 3 iulie 1980”. Locul şi timpul sunt, în fond,
convenţii pentru că Nicolae Popa scrie o proză de la limita niciodată
precisă dintre realism, simbolism şi magic, în „Cubul de zahăr”
fiecare putând citi un roman al lui Zorilă care îşi „mardeşte nevasta
de două ori pe săptămână”, al vînătorilor din Bahuseni, al Cafenelei
lui Meer care devine „Cantină”, când dispare de acolo portretul
Regelui Mihai, într-o radiografie a epocii, în umor şi ironie, fără ură
şi resentimente, dar şi o proză cu o apăsată cotă simbolică, în
7

„figura” Cubului de zahăr care traversează epoci şi locuri, în
puterea, confirmând, în fapt, puterea unor personaje până la
prozatorul însuşi, pe masa căruia poposeşte miraculosul, cristalinul
cub de zahăr, în sfârşit, acelaşi cititor primind nişte „energii
halucinatorii” din pereţii unei case care îşi schimbă, în chip bizar,
stăpânii: turnători dintr-un trecut recent (în imaginea antologică a lui
Valentin Bârcă, „alcătuit din două urechi enorme desfăcute din cap
până la glezne asemeni unor aripi de liliac” şi „lucruri necurate”, eresuri,
fapte ciudate dintr-un orizont mito-poetic în care oamenii, pădurea,
animalele şi păsările de acolo (cerbul, lupul, mistreţul şi
turturelele) comunică, nu doar dând semnale oamenilor, din altă
lume, ci identificându-le fiinţa interioară.
„Cubul de zahăr” e un roman care se circumscrie
(post)modernismului, în chip apăsat, prin ceea ce s-a numit
„amestec al genurilor”; totul e cel puţin în dublu registru: satul
Bahuseni cu oamenii săi, ferma de porci, iazul şi pădurea unde se
petrec evenimente de dincolo de vreme şi de înţelegerea unor
personaje precum vânătorul Bârcă, Chişinău şi „raiul” ascuns de la
periferie, accesibil doar unor personaje-simboluri precum Orest şi
Dora, ilustrând dubla condiţie a oamenilor de aici şi acum: în stricta
(i)realitate a unui sat oarecare şi în magia unui spaţiu pe care nu îl
visează, ci îl pipăie, îi păşesc teritoriul: „Fascinată de imensitatea
cerului senin ce li se deschide înainte, Dora îşi zice că el a
ademenit-o la un Planetariu, altul decât cel din centrul Chişinăului,
unul mai dat naibii, căci la fel cum poţi vedea filme mult mai bune pe
la periferii, interzise la cinematografele din centru, aşa poţi vedea şi
planetele pe-adevăratelea prin Planetarii mai sumbre, mai pe la
periferie, mai pe sub garduri. şi nu sunt numai ei doi aici. Pajiştea
pare să fie predestinată ca loc de întâlnire pentru o mulţime de
oameni. Verde, de-o prospeţime ameţitoare, se întinde la nesfârşit
spre orizontul înclinat şi pe tot întinsul pot fi văzuţi din loc în loc
oameni tolăniţi în iarbă sau stând în capul oaselor şi admirând
nemărginirile. Unii se îmbrăţişează, alţii se mângâie sau se ţin de
mâini. şi tot aşa până foarte departe, până în albăstrimile cerului din
zare - bărbaţi, femei, copii, bătrâni, perechi tinere, care se şi lasă
8

duse. şi dacă privirea ei ar reacţiona cu întârziere la zborul unei
păsări în lungul drumului, se concentrează înainte abia după ce
pasărea îşi desface larg aripile şi planează în zare; descoperă cu
întârziere că cerul de deasupra pajiştii e dominat de o Planetă
uriaşă, alb-alburie ca un imens bulgăr de zăpadă, mai mare decât
orice lună plină”.
Acestea nu sunt simple inserturi realist-magice într-un
roman care mimează „realismul”, ci identifică însăşi regula
romanului lui Nicolae Popa: lumea din „Cubul de zahăr” este a
purtătorului de „mană cerească” - cubul de zahăr din buzunarul lui
Sava şi de pe masa prozatorului -, a bătrânilor, simboluri foarte
puternice ale strămoşilor mitici, coborând în Bahuseni şi Călăraşi, în
Basarabia „profundă” pentru a ridica ziduri de pace: iată, astfel, întro
seară magică, cu viscol: „- S-a tulburat lumea, fraţilor! spune cu
voce destul de răsunătoare unul din cei ce stau la masă. Răul s-a
amestecat cu binele, urâtul cu frumosul, lumina cu întunericul, viii cu
morţii. Cum să limpezim noi lumea asta, fraţii mei? Cum s-o
readucem pe calea armoniei şi a bunei înţelegeri? Şi viforniţa se
repede în geamuri cu şi mai multă putere. Un alt moşneag continuă
aşa: - Copiii îşi ceartă părinţii, iar părinţii pe mult mai bătrânii lor
părinţi îi ceartă. Se mai ceartă pământul cu apa, se ceartă apa cu
cerul din oglinzile apei, iar de cearta lor se bucură focul. Cum să
facem să se aştearnă toate într-o curgere lină? Grăieşte şi al treilea:
- Se fură mână pe mână. Ureche pe ureche se ascultă. Ochi pe ochi
se duşmăneşte. Iar gura umblă cu pâra împotriva inimii. S-ar cuveni
să ridicăm ziduri de pace, fraţilor, să grăbim împăcarea. Dar cum să
punem noi temeliile acestor ziduri, cum?”. Bătrînii care vin pe
pământ, intră într-o casă, mănâncă o pâine şi vorbesc despre
îndreptarea lumii reprezintă planul simbolic al romanului lui Nicolae
Popa, calea de acces spre realismul magic; prozatorul adaugă, fără
a face exces, pe bătrânul Lazăr „din vremuri demult apuse, ca
strămoşii din manualul de istorie”, pe Aurel Drăgan, Paraşutistul,
uriaşul piscurilor, pe tânărul Sava, purtătorul Cubului de zahăr şi
prietenul său Orest, de la Odesa, dar, mai ales, pădurea din
Bahuseni, o poartă spre lumea de dincolo, a bătrânilor, cerbilor
9

fantomatici cu stele în coarne, mistreţului „fermecat” şi lupului
(câîinelui Mauru) totemic - un loc unde se abolesc reperele sus şi
jos, lumină şi întuneric, întâmplări din stele şi cele de pe pământ;
bătrânii, moşii şi purtătorul Cubului de zahăr se trag „dintre cei
vechi, care ştiu că la începutul începuturilor a fost cuvântul”. În
pădure e magia, lângă ea e parodia, cu un „maestro” pe nume
„Floresco” care vrea să facă, într-un film de lung metraj, din codrii
basarabeni un Hollywood al Moldovei; la Bahuseni e adevărul lumii,
la Chişinău şi aiurea e o lume pe dos, la Nisporeni şi Călăraşi sunt
omul cu rădăcini în orizontul mito-poetic, de identificare a fiinţei
interioare şi omul cu rădăcinile pretutindeni: „Tu eşti din cei care
prind rădăcini peste tot”, spune un personaj. Dar lumea moşilor şi a
purtătorului Cubului de zahăr e a oamenilor însemnaţi, e cealaltă
lume „în care foc nu e, ci numai lumină”.
„Cubul de zahăr” e un roman lucrat în filigran.
10

11

12

Zero
Sigur, am şi eu zece degete la mâini, zece, însă numai
două au deprins dactilografia: degetele arătătoare. Ele îmi
arată literele trebuincioase ducându-mă la cuvântul ce i se
potriveşte mai bine gândului, încât uneori nici nu mai ştiu
dacă scriu ce gândesc sau gândesc ceea ce scriu. Stârnesc
şi stârnesc literele din culcuşurile lor metalice făcându-le
să se izbească de banda neagră, obligându-le să-şi
imprime siluetele pe albul foii, totul transformându-se în
text pe un fundal sonor ca al unei ploi cu grindină pe
acoperişuri de tablă.
Pisica se ridică de lângă piciorul mesei, nervoasă. Că
are şi ea sistem nervos. Femeia inimii mele îşi ia cartea
subsuoară şi, astupându-şi urechile (uite la ce le folosesc
unora degetele arătătoare!) se duce să citească în parc. O
face demonstrativ. Crede că mă poate convinge să revin la
condei, la pacea şi liniştea scrisului cu peniţa, la scârţascârţa
pe hârtie.
De ani de zile aceleaşi neînţelegeri în casa noastră,
neînţelegeri între liniştea lecturii şi zgomotul scrisului. Şi
cu toate astea, eu nu numai că nu revin la condei, eu nu
accept nici scândura aceea supersensibilă căreia i se mai
zice și tastatură şi care cică are o largă răspândire pe
mesele de scris în zilele noastre. Dar, mă iertați, oricât de
sensibilă ar fi, îi este absolut în cot de sensibilitatea mea.
Or, eu când scriu trebuie să văd numaidecât cu ochii mei
cum apare cuvântul direct pe foaie, să-l ştiu ajuns acolo în
siguranţă, proaspăt, abia exprimat, ca la începutul
începuturilor, când exista doar Cuvântul şi nici pomină de
scriitor.
Arunc o privire prin geam. În faţa blocului e un
13

dâmb cu trandafiri albi – tocmai îl trece acum femeia
inimii mele, supărata – iar pe trotuarul de sub dâmbul
înflorit se frământă o mămică ce leagănă energic landoul
şi totodată scapă priviri tăioase în direcţia mea – parter,
geam larg, perdele transparente. Evident, plânsul
sugarului îmi alungă inspiraţia.
Şi nu-i pentru prima dată când din cauza ţăcănitului
scrisului meu, se pare, găgăliciul scapă dintre gingii
dulcea minciună a biberonului. Mă rog, el n-are nicio vină.
Toate reproşurile i se cuvin celei ce bâțâie landoul în
dreptul ferestrei mele în loc să-l împingă spre terenul
special amenajat în parcul de dincolo de dâmb. Nu,
dom'le, aici şi-a găsit dumneaei să-l parcheze, stricândumi
peisajul şi buna dispoziţie, aruncând priviri
duşmănoase în direcţia mea.
Şi de parcă n-ar fi suficient, mă bâzâie la cap şi sorăsa
– o scorpie de viespe care-şi închipuie că de dragul ei
am lăsat eu geamul întredeschis şi vine săgeată la Cubul
de Zahăr ce albeşte pe masă în coastele maşinii de scris.
Cel puţin de-ar fi o albină, dar e viespe sută la sută. Îmi
călăreşte Cubul căutând să-i absoarbă toată dulceaţa. Dar
nici eu nu-s cheie de biserică. Tocmai când îi este viaţa
mai dulce, degetele mele se năpustesc asupra claviaturii şi
grindina literelor o fac să o ia glonţ către fereastră
izbindu-se ca proasta de sticlă.
Apropo, Cubul de Zahăr despre care am şi început a
vă povesti, nu s-a topit în ceaiul de dimineaţă. L-am
scufundat, cum să nu! Şi am numărat până la zece: unu,
doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt! nouă!! zece!!! L-am
dat de-a tumba prin lichidul fierbinte. Degeaba. Când l-am
scos era întreg-întreguţ, fără nici o ştirbitură pe vreo
muchie. Şi culmea, sorbind din pahar descoperii că ceaiul
e dulce. Chiar foarte dulce.
Ei, cum să nu te apuce dorul de scris când descoperi
14

așa ceva! Mai ales că în ce mă privește, îmi dau seama că
dacă respectivul Cub s-ar fi topit cum s-au topit atâtea
altele în ceaiul de dimineață, era bun topit. Mi-aş fi sorbit
visător ceaiul şi, mai ştii, aş fi pus ochiul pe cine ştie care
alt obiect, pe vreun cipic pe care doarme pisica, să zicem,
şi mi-ar fi luat acela, cipicul, ani şi ani din viaţă târândumă
de-a lungul unui roman.
Mai ales că îmi tot zic să mă apuc şi eu la modul
serios de proză, convins că faţă de poezie proza are mereu
avantajul de a fi crezută pe cuvânt, punându-se mai bine
pe lângă cititor; proza fiind o poezie care şi-a şters
lacrimile. Oricum, asta e situaţia, Cubul de Zahăr şi-a
anunţat deja prezenţa printre celelalte obiecte din casă,
iar eu m-am și pomenit încurcat într-un roman.
Şi cum stă acest Cub de Zahăr aşezat temeinic pe
luciul mesei, îmi dă de înţeles că degeaba mi-aş înnegri
unghia croindu-i bobârnace. El va rămâne neclintit,
înrădăcinat, marmură din marmura mesei, e sortit să
dureze.
Dulceaţa lui ademeneşte şi alte viespi prin geamul
întredeschis. Le simt, le aud, le văd cum trec razant prin
bătaia năprasnică a literelor. Revine şi smintita care se
izbise de geam, dând târcoale frunţii mele şi
încredinţându-se că n-am nici un gând rău. Şi că în
general nu am niciun gând. Celelalte viespi, printre care se
strecoară şi o albină, un fel de cioară albă, apucă lacome
cu microscopicele lor guri de unde-i mai uşor, de muchiile
Cubului, şi se miră cum de muşcăturile lor, aşa
microscopice cum sunt, nu lasă urme.
Aici s-ar cuveni o pauză de gândire, însă grindina
literelor – jap! pe hârtie, jap! jap! şi cuvintele o iau din loc,
gândurile abia reuşind să le prindă din urmă.
Alb, potolitor, cu muchiile fine, cioplite de razele
unui soare iernatic, Cubul caută să-mi spună ceva despre
15

desăvârşire, să-mi arate cât de alb ar trebui să fie albul,
cât de egale între ele laturile cubului şi cât de cristaline
cristalele pentru ca acest cub să fie perfect. Vedeți, am
însușit și eu „Lecția despre cub”, lecția poetului Nichita*
care a trecut și prin Chișinăul nostru sărutând plopii. Și ce
lecție!
Iar după geam... Nu, nu se poate! Îmi vine să mă
răsucesc cu birou cu tot.
Nu mai pot suporta ritmica legănare a landoului.
Adevărat, dacă ar fi să mă întorc spre geam cu spatele, m-
aș pomeni cu faţa spre perete. Iar peretele, recunosc, îmi
creează probleme grave, probleme de pură schizofrenie.
Peretele mă împunge, dom’le! Mă împunge cu vârfurile
unor coarne de cerb concentrate mereu asupra
creştetului meu.
Ori de câte ori mă aplec peste maşina de scris,
ramificaţiile coarnelor se transformă în gheare hrăpăreţe,
gheare care așteaptă momentul potrivit să-mi înşface
creierul şi să mi-l remodeleze, făcându-l numai bun de
îngropat la rădăcina unor coarne crescute din capul unui
cerb hăituit, forţându-mă să aflu lucruri cumplite despre
om. Să aflu ceea ce numai regnului animal i se arată.
Dar să revin la nada viespilor. Și în general să fiu mai
cu băgare de seamă la ce i se întâmplă Cubului de Zahăr
de pe masa mea de scris. Că ce-i un Cub de Zahăr la urma
urmelor? O figură geometrică, pură, dulce, cristalină. Îl
poți lua oricând în linguriţă ducându-l până deasupra
paharului cu ceai unde e şi firesc să urmeze scufundarea.
Dar nu, încă nu mă simt pregătit pentru o asemenea
ispravă. Încă nu-l pot scufunda.
Acum nu pot suporta să se uite în direcţia mea
găgăliciul din landou. E mereu cu ochii spre fereastra mea,
spre aerul încăperii în care nu fac niciun rău, doar arunc
priviri prin fereastră și să scriu. De fapt, găgăliciul din
16

landou nu e prunc, ci pruncuţă. Asta reiese clar din
dezmierdările ce ajung până la mine:
– Aa-îîîaaa, bombonica mamei! Naniii-naaa, dulcea
mamei..
Dumnezeule, ochişorii aceia negri – două alice care
mă împuşcă pe loc! Ce vor ei să vadă de-acolo, din
scutece? Nu cumva ceva ce li se arată doar pruncilor şi
animalelor? Fie! Îmi retrag degetele de pe claviatură. Aud
la spate respiraţia peretelui. Ridic ceainicul de lângă
piciorul mesei, încă fierbinte – ah, lângă el se culcuşise
pisica, la căldurică. Îmi fac un ceai tare, poate prea tare
pentru o asemenea fineţe de Cub.
.....* „Lecția despre cub” de Nichita Stănescu: „Se ia o
bucată de piatră,/se cioplește cu o daltă de sânge,/se
lustruiește cu ochiul lui Homer,/se răzuieşte cu raze/până
cubul iese perfect./După aceea se sărută de numărate ori
cubul /cu gura ta, cu gura altora/şi mai ales cu gura
infantei./După aceea se ia un ciocan/şi brusc se fărâmă un
colţ de-al cubului./Toţi, dar absolut toţi zice-vor:/– Ce cub
perfect ar fi fost acesta/de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Suflu să alung viespile. Suflu de le răsucesc aripile la
spate. Parcă aş fi de la miliţie. Ele încearcă să opună
rezistenţă. Dar așa ceva nu e permis. Le împing cu
linguriţa, le alung cu palma prin aer, ele încercând la
rândul lor să mă alunge de la masa de scris. Și chiar din
apartament.
Mai trag o rafală de litere peste foaia mașinii de
scris. Restabilesc pacea şi ordinea. Atâta doar că mă
deranjează în continuare privirile pruncuţei de-afară. Hei,
tu, bombonică mică, ţine-te bine de biberon! Ţine-te cu
dinţii, cu dinţişorii ce-ţi răsar anume pentru treaba asta,
ca să te ţii strâns, să nu laşi să ţi se ia niciodată ceea ce-i al
tău. Dar nu te mai uita aşa la mine că-mi tremură mâna
17

tocmai când Cubul e în linguriţă și e gata de scufundare,
gata să lunece.
Și cum să nu ţi se taie respiraţia?
Urmează înclinarea linguriţei. Uşor, uşurel... ‘opa!
Cubul a şi lunecat în lichidul fierbinte. Se și lasă pe fundul
paharului. Rezistă? Nu rezistă?
Număr până la zece:
18

19

20

Unu
1.
Farurile sparg întunericul tulburând vietăţile pădurii,
ca și cum n-ar fi zăpăcite în de-ajuns de puterile nopţii.
Lumina orbitoare, săltăreaţă, scoate în prim-plan din
noapte tulpini albicioase – fagi, numai fagi! – obligându-le
să danseze cu propriile umbre. Și astfel pun pe fugă un cârd
de căprioare care sar ca pe arcuri peste drumul forestier.
De-abia ating pământul. Un şir fragil, subţiat de spaime.
Mustăciosul de la volan pare să fi uitat că maşina are
şi pedală de frână, nu doar pedală de acceleraţie. El bagă şi
bagă viteză, vrând parcă să depăşească însăşi lumina
farurilor. Urmează izbitura! Înfundată. Moale.
O izbitură ce aruncă în tufiş o masă de carne. Nişte
copite insistă să alerge pe cerul înstelat. Acum da,
mustăciosul îşi aminteşte că are şi pedală de frână.
Frânează, stinge motorul. Nicio mişcare prin tufişuri.
Copitele încep a se înclină pe-o parte, împleticindu-se.
Pe bancheta din dreapta şoferului e o tânără femeie
pe al cărei chip, şi mai ales pe trup, i se poate ghici cam a
şaptea sau a opta lună de sarcină. Încremenită de cele
văzute, e numai ochi. Îşi dă seama că şi sălbăticiunea izbită
de maşină e ceea ce se cheamă îngreunată, căci aude vorbe
spurcate sus, în caroserie:
– Iote, fă, i-i a făta!
– Văleleu! O tras-o tofâlca la pământ!
Şi pentru că vremurile sunt păcătoase de tot, şlagărul
zilei fiind ghiorăitul maţelor printre guri hămesite de foame
21

după anul ʼ46, nu-i de-a mirării că cele două femei din
caroserie se dau jos cu o sprinteneală drăcească, tăbărând
asupra prăzii.
Copitele insistă din nou să alerge pe cer, dar iată că un
bărbat tânăr se enervează şi vine de înşfacă un ciocan din
cabină, chiar de lângă picioarele gravidei, care nu-i decât
nevastă-sa. Înşfacă ciocanul, se duce şi loveşte cu sete între
urechile căprioarei, după care nu mai tresare nicio copită,
nu mai tremură nici un firicel din blana.
După o oră şi ceva, acelaşi bărbat îşi suflecă mânecile,
jupoaie căprioara şi o spintecă până în coşul pieptului, până
dă de culcuşul inimii şi răstoarnă într-un lighean tot ce are
sălbăticiunea între coaste. Inclusiv un ghemotoc de carne
molatică. Tot el se apucă şi împarte „vânatul” în mod egal,
ciozvârtă cu ciozvârtă.
Asta se întâmplă deja în târg, la Călăraşi. El însă nu
aduce acasă nici o bucăţică, fiindcă nevastă-sa i-a şi pus în
vedere că dacă vede la bucătărie „carne de asta”, Doamne
fereşte ce face! Totuşi, el nu vine cu mâna goală. Aduce ceva
pe fundul unui sac. Pe masa din debaraua de la subsolul
casei se rostogoleşte din gura sacului capul căprioarei cu
blăniţa încă însângerată, cu ochii încă străluminaţi de
lumina orbitoare a farurilor.
Evident, el are un plan cu acest cap de căprioară. Nu,
nu e vorba de-o ciorbă în secret! Îl va ridica la rang de
trofeu vânătoresc. Urmează extragerea oaselor prelucratul
blăniţei rămase cu o soluţie specială, umplutul cu paie şi
rumeguş, readucerea la forma iniţială, după care, gata
împăiat, capul este cuplat cu o pereche de coarne de cerb,
iar peste o lună şi ceva, cu o anumită ocazie (şi ce ocazie!
soţia e transportată la maternitate) rămas singur acasă,
bărbatul fixează pe peretele din salon un cap de cerb. Da, de
cerb. Că cine s-o căţăra, mă rog, să cerceteze dacă
respectivele coarne aparţin respectivului cap?
22

Referitor la casă. Casa e din cărămidă roşie şi are
acoperiş din tablă zincată. La intrare are două coloane ce
sprijină frontonul alb a cărui singură menire pare să fie
punerea în evidenţă a blazonul casei: un pătrat ieşit în
relief, plus nişte instrumente de tâmplărie, sculptate destul
de neglijent de-altfel – pe cât de simple, pe atât de greu de
înţeles şi, deci, neluate de nimeni în seamă.
În interior, salonul arată şi mai spaţios în oglinda
înaltă de-un stat de om. Dacă traversezi salonul, ajungi întro
încăpere retrasă, în odaia din fund, cum i se zice, care are
o singură fereastră şi dă direct deasupra trotuarului, motiv
pentru care oblonul e închis zi şi noapte.
Dar anume în această odaie retrasă şi răcoroasă,
nevasta gravidă descoperă ceva ce o pune pe gânduri.
Găseşte pe masă fărâmituri de pâine. Le adună în palmă, le
duce în bucătărie şi, fireşte, nu rămân nemâncate. Însă
găseşte şi a doua zi fărâmituri pe aceeaşi masă. Le strânge
iar. Dar apar şi a treia zi.
Ea nu poate să nu-şi ia soţul la rost, zicându-şi că
numai el ar putea să înfulece acolo, după ce, probabil, trage
un pahar pe ascuns, pâinea fiindu-i de zacuscă... Îi şi dă în
obraz că aşa şi pe dincolo, că de ce s-a apucat de băut? Ceea
ce pe el îl jigneşte până-n străfunduri. Şi pe bună dreptate,
cum să-l bănuiască că s-ar înfrăţi cu păharul tocmai pe el,
care dacă ar fi după voia lui i-ar alinia pe toţi beţivii în rând
cu criminali de război. La Haga cu ei!
Şi-acum dacă tot rămâne singur acasă, îşi zice să se
ocupe la modul serios de misterioasele fărâmituri, unde mai
pui că le găseşte din nou pe masă în camera din fund. Le
adună în palmă şi, răzgândindu-se în ultimul moment să le
guste, dă oblonul la o parte, deschide fereastra şi le aruncă
pe trotuar să le ciugulească vrăbiile. Însă vrăbiile ţopăie
peste fărâmituri şi nici nu le iau în seamă.
A doua zi intră în aceeaşi odaie cu noapte-n cap, îşi
23

face un culcuş sub pat şi se tupilează la pândă. După multă
aşteptare, plictisit să tot urmărească mişcarea pe perete a
unei raze de soare trecute prin oblon, deodată aude un
foşnet şi umblătură prin odaie. Se uită de după piciorul
patului şi vede cum se aşează la masă trei moşnegi, tustrei
albiţi de bătrâneţe, îmbrăcaţi în haine albe, cu plete şi bărbi
albe.
Şi tustrei sunt mărunţi de felul lor, din care cauză,
odată aşezându-se pe scaune, tălpile încălţămintei lor ajung
cu greu până la podele. Şi ce mai încălţăminte poartă
dumnealor! Unul e încălţat în nişte papuci greoi, altul e în
galoşii, iar al treilea are pe picioare o pereche de sandale
destul de late, roase de umblătură. Dar anume acesta din
urmă, care stă cu spatele la gospodarul de sub pat şi are
plete mai lungi decât comesenii săi, întreabă:
– Ce facem, fraţilor, cu pământul? Că cere apă de băut
şi sămânţă de înfăşat. Cum îl adăpăm, cum îl însămânţăm?
Cât să ne mai roadem încălţămintea tot cutreierându-l ca
să-l facem bun de roadă?
– Dar cu oamenii şi cu dobitoacele lor ce facem?
oftează altul. Cu toate celelalte jivine ale pământului ce
facem? Încotro să le îndreptăm? Pe care vâlcea, pe care
costişă, ca să găsească apă de băut şi iarbă de rumegat?
– Şi cu sufletele îndurerate, continuă al treilea, cu
sufletele deznădăjduite, cu sufletele lăsate de izbelişte ce
facem?
Şi răspund pe rând:
– Eu nu ştiu ce-i de făcut, zice primul.
– Nici eu nu ştiu ce-i de făcut, zice al doilea.
– Şi nici eu, fraţilor, nici eu! mărturiseşte al treilea.
O vreme rămân tăcuţi, rup din pâine, mestecă
măcinaţi de gânduri grele, ceea ce nu-i împiedică să simtă
tot ce se întâmplă în jur, căci moşneagul care stă cu spatele
la el zice deodată:
24

– Şi cu ăsta de sub pat ce facem? Că ne-a auzit vorba,
ne-a înţeles tânguirile. Ei, ce ziceţi, fraţilor?
– Eu zic să-l lăsăm să o ducă de capul lui, să nu-i mai
arătăm noi calea. Oricum îi moare nevasta cu plodul încă
nenăscut. Moare de moartea caprei sălbatice. Vai de steaua
lui!
– Da, să-l lăsăm să-şi ispăşească păcatele aici, pe
pământ.
– Asta-i şi părerea mea. Cred că are de ros încă multă
încălţăminte pe faţa pământului. Şi mai are de tocit şi nişte
copite cu alergătură de cerb, cu frica de lup şi de om în oase!
Mai rup ba unul, ba altul din pâine. Mestecă pe tăcute.
Apoi se ridică. Urmează un fel de viscolire prin odaie. Și
dispar.
Nu se ştie încotro, însă dispar.
Sub pat, stăpânul casei nu-şi revine multă vreme, iar
când deschide, în sfârşit, ochii şi îşi dă seama unde şi-a găsit
să doarmă, iese dezorientat din odaia din fund dându-şi
seama că ziua e pe sfârşite şi că paşii lui prin salon răsună
ca un tropăit. Mai rău, ca un tropăit de copite. O secundă se
simte de-a dreptul anulat de o halucinaţie înfricoşătoare:
sare la el o dihanie cu nările desfăcute şi colţii dezgoliţi care
pare să fie lup, dar un lup urâcios ca a hienă; i se aruncă
direct la beregată.
Norocul lui că halucinaţia e foarte scurtă şi nu-i
prinde finalul. Îşi simte doar degetele încleştate de
beregată. Năucit, descoperă că halucinaţia i-a fost
spulberată de amintirea unor ochi larg deschişi. Şi anume
de ochii căprioarei muribunde. În orice caz, în clipa în care
vede înaintea ochilor scena cu lovitura de ciocan ce a făcut
să mustească sângele între urechile căprioarei, dispare şi
halucinaţia, iar paşii început să-i calce moale pe covor,
tropotul de copite dispărând cu totul.
Îşi aminteşte şi de nevastă-sa şi aleargă numaidecât la
25

maternitate.
Acolo încă din prag observă că unii îl ocolesc nu doar
cu paşii, ci şi cu privirea. Întâlneşte numai cărături vinovate
şi încet-încet simte cum vine şi vine nenorocirea. Vine în
valuri cu tot cu bâlbâiala unora care ţin neapărat să-i
transmită condoleanţe. Anume acestea, condoleanţele, îl fac
să nu mai înţeleagă nimic.
Un medic îi spune, de ce anume lui? că decesul a
intervenit după ce, din păcate, datorită comportamentului
iresponsabil al unei sanitare care până mai ieri lucrase doar
prin lazarete, printre soldaţi tăiaţi fără alt analgezic decât
cana cu spirt, şi care a intrat ca o apucată în salonul
gravidelor dând cu cârpa pe jos, deprinsă să-şi învârtă
şoldurile printre paturile soldaţilor muribunzi, acum se
răsucise cu atâta forţă între paturile cu rotile din salon,
încât un pat a fost împins cu atâta putere încât s-a izbit de
una din gravidele care stătea sprijinită cu coatele de pervaz
şi privea în zare la pădurea de pe dealul Călăraşilor.
– Sărmana, precizează medicul cu voce mai puţin
oficială, nici n-a reuşit să ţipe, s-a prăbuşit în neştire.
– Vreţi să spuneţi... se bâlbâie omul nostru. Nu cumva
vreţi să spuneţi că...
– Da, nevastă-ta! Ne pare rău. Cazul se cercetează. Au
fost, s-au interesat şi cei de la organe. Vor să afle dacă nu
cumva între făptaşă şi victimă existau careva neînţelegeri
pe linie politică. Mă-nţelegi? Ştie toată lumea că sanitara
noastră nu prea suportă să vadă prea multă intelighenţie
prin Călăraşi. Dar asta rămâne-ntre noi... Voi avea grijă să te
anunţ despre rezultatele anchetei. Ne-am înţeles?
– Parcă da... Ne-am înţeles!
26

2.
Pe crestele împădurite vântul spulberă zăpada
dinspre Nord-Vest. Mare jale pe-acolo. Scârţâitul copacilor
aminteşte de suferinţele unor animale încolţite. Însă ceva
mai jos, pe măsură ce pădurea coboară mai în adâncul văii,
ninsoarea e tot mai lină aşezându-se tot mai pufoasă pe
crengi şi pe coaja copacilor.
Cam pe la jumătatea pantei, Valentin Bârcă îşi
descheie cojocul simţind nevoia de-a gesticula cât mai în
larg făcându-se cât mai bine înţeles în vuietul iernii. Ţine cu
tot dinadinsul să-i bage în cap mucosului de fiu-său strategii
şi tactici vânătoreşti care nu dau greş niciodată. Îl învaţă
cum să stârnească vânatul chiar şi de pe unde nu-i. Că asta-i
toată şmecheria: să-l stârneşti şi de unde nu există nici zare
de vânat. Şi încă să-l mai şi abaţi în bătaia puştii.
Îi descrie cu o creangă în omăt locul unde va sta el pe
culmea de dincolo de Râpa-Caprei cu arma de-a gata:
– Uite, ici văgăuna, ici râpa, ici eu cu puşca! Şi tu
goneşti vânatul la deal înspre mine. Numai să nu-mi mergi
dormind, da să dai cu ciomagul în stânga şi-n dreapta –
cioca-boca! cioca-boca! de la copac la copac, de la tufiş la
tufiş, să ciomăgeşti fără milă de să răsune pădurea. Şi nici
gura să nu-ţi tacă. Să hăuleşti şi chiar s-o facă pe nebunul, că
aici, în pădure, se poate! Să-i dai cu “Ha-tea-tea!” şi “Hai-dahai-da!”
de-o să ţâşnească vânatul ca vrăbiile din spini când
le vine în vizită nevăstuica.
Tatăl e foc şi pară în plin viscol. Băiatul ştie prea bine
din ce i se trage. A tras două focuri pe-alături. Pe-alături,
deşi a ochit ca la carte între aripile pâlpâitoare ale unui
fazan ce venea împins de vânt direct în direcţia lui. Şi când
fazanul venea şi venea, iar el ochea şi ochea lăsându-se tot
27

mai pe spate, a reuşit să apese pe trăgaci în ultima clipă. Şi
fazanul s-a şters pe sub coadă cu alicele lui, trecându-i
victorios pe deasupra, el căzând în fund neputincios. Ei,
cum să nu te înfurii pe-un biet copil vânăt de frig?
Şi aşa se face că goana pe care o pune acum la cale,
goana peste Râpa Caprei, vine mai mult din dorinţa de-a se
răzbuna. Locul goanei începe undeva jos, la picioarele lor,
într-o văgăună ferită de vânt, unde pădurea dormitează sub
greutatea ninsorii tihnite şi nici vânt rece n-o trece.
– Te strecori pe ici, îţi dai drumu’ pe colo, răscoleşti
văgăuna, dai de râpă, cobori în râpă, hăuleşti pe sub maluri
şi-ai să vezi cum stârneşti o namilă de mistreţ. Îi dai foaie de
drum să vină la mine, iar eu – bah! bah! şi-i al nostru!
Încurajat de propria imaginaţie, Valentin Bârcă îşi
îndeasă căciula peste urechi, îşi încheie cojocul şi o ia din
loc rupând zăpada înaltă pentru a ocoli văgăuna, luând-o pe
deasupra pădurii, prin viscolul de pe creste.
Rămas singur, băiatul se trânteşte în zăpadă.
– Mi-au îngheţat picioarele, tată! zice. Unde naiba mă
trimiţi?
Însă un val de zăpadă ce acoperă un dâmb înalt
ascunde încet-încet silueta lui Valentin Bârcă. I se scufundă
dincolo mai întâi poalele cojocului, apoi spatele, gulerul
miţos, căciula şi, la urmă, ţeava armei, ca o plută când o
scufundă peştele.
Băiatul simte fierbinţeală la rădăcina nasului şi se
pomeneşte plângând.
– Nu-i nici o căcărează de vânat pe-aici, tată! strigă.
Eşti chior, nu vezi că nici urme nu-s?!
Şi ce surprins e să vadă printre lacrimi că strigătul i-a
fost auzit. De după acelaşi val de zăpadă reapare în ordine
inversă mai întâi ţeava armei, apoi căciula, faţa roşie-vineţie
a tatălui şi toate celelalte până la cizmele care, normal, sunt
aproape nevăzute în zăpadă.
28

– Mi-au îngheţat bocnă picioarele, tată! Mi-au îngheţat
şi mănuşile! Nici nu-mi mai simt degetele…
– Rabdă! E-he, eu la unsprezece ani ai tăi de-amu
făceam trudozile la kolhoz, da tu n-ai putere nici să-ţi dai
drumul printre copaci la vale. Că doar nu te pun să-mi faci
pârtie pe unde merg. Hai, linişteşte-te! Dacă faci cum ţi-am
spus, aprindem dincolo de râpă un foc. Ne-om încălzi şi-om
coace şi-un muşchiuleţ. Da până atunci, na, roade mărul ista
şi nu mai chiţcăi atâta!
Şi îi bagă între mănuşile întărite de îngheţ un măr
şofran.
În laţele viscolului, aroma de măr i se pare caldă ca o
vietate. Îl înveleşte în fularul vişiniu împletit de Mama
Aglaia, bunică-sa, şi totuna se plânge că i-i frig de-i
clănţănesc dinţii în gură. Nici să muşte din măr nu poate.
– Ai sânge în tine, ai inimă, încălzeşte-te! i-o retează
tatăl şi se îndepărtează din nou preocupat să calce exact în
aceleaşi urme pe care le-a lăsat tot el în zăpadă.
Băiatul zace o vreme în omăt, parcă pregătindu-se de
somn, simte însă aroma mărului, muşcă, înghite. Prin pânza
mişcătoare a ninsorii desluşeşte în adâncul văii rămurişul
pădurii alb şi văluros ca un peisaj de pe-o altă planetă. “Ai
sânge în tine, ai inimă – încălzeşte-te!” Rar se prinde de el o
vorbă de-a tatii. Asta s-a prins. Şi îi aprinde sângele-n vine, îl
pune pe picioare, iar când ajunge la el de departe prin viscol
sunetul scos de ţeava armei – un sunet destul de scremut – ,
îşi dă drumul pe costişă în jos cuprins de o veselie
prostească. Se miră cu câtă uşurinţă sparg cizmele lui
zăpada şi cât de sprintene îi lunecă pe pantă, printre copaci.
Mai ceva ca nişte schiuri.
Ba îşi pierde, ba îşi regăseşte echilibrul apucându-se
de crengile ce-i ies în cale. Şi nici gura nu-i tace. Strigă.
Şuieră. O face pe nebunul. Ha-tea-tea! Haida-haida! Urlă
prin scorburi. Lălăieşte în ritmul unui hostropăţ. Nici nu-şi
29

dă seama când se pomeneşte înconjurat de tulpini
înzepezite într-un loc ciudat de liniştit, undeva în punctul
cel mai de jos al văii.
Aici strigătele lui sună ca naiba. În jur culoarea albă
domină totul de jos în sus şi de sus în jos. Îşi dă seama că
undeva pe aproape trebuie să dea de Râpa Caprei. Nămeţii
îi presează fundul pantalonilor, sunt tot mai adânci, iar
rămurişul de deasupra capului tot mai de zăpadă, încât nu
poate vedea mai departe de câţiva paşi, ochii începând să-l
doară de la lumina albă venită de peste tot.
Dezorientat, cată pe sus şi se pierde cu firea când prin
rămurişul aplecat de greutatea zăpezii vede două
ghemotoace negre, două ciori înzăpezite în neclintirea lor
pe o creangă aflată la o întindere de mână. Întrevede şi alte
puncte negre în diferite direcţi şi la diferite înălţimi. Încă
puţin şi descoperă că sunt mai multe ciori în liniştea albă
din jur, ca nişte picături de tuş nimerite pe albeaţa unor
perdele vaporoase. Culmea e că dumnealor, vezi bine, sunt
deranjate de prezenţa lui aici, supărate de li se zburlesc
penele în jurul gâtului.
„De-ai şti, tată, cum m-am simţit eu atunci! S-a făcut
pielea pe mine ca de găină când ciorile au început a da din
aripi şi zăpada a început a curge de pe crengi peste mine
gata să mă îngroape. Era nebunie curată acolo. Nu mai
ştiam încotro s-o apuc. Încă mai credeam că ciorile fâlfâie şi
ele să se mai dezmorţească, dar m-a pus pe gânduri că nici
una nu cârâia. Parcă stăteau la pândă. Şi se uitau chiorâş la
mine de parcă le făcusem vreun rău. Dar eu nici măcar nu
m-am căţărat, ca alţii, în plopii de lângă fermă să le stric
cuiburile... Totuna. Mă priveau răutăcioase, gata să se
repeadă la mine.”
Băiatul s-ar repezi să o plesnească pe una obraznică
de tot care ţopăie pe o creangă chiar la nivelul ochilor lui,
dar l-ar îngreţoşa atingerea penelor ei ce aduc a miros de
30

cârpă mucedă. Trece aplecat pe sub creanga pe care stă
ceara şi aşteaptă să o vadă că îşi ia zborul, dar când întoarce
capul o vede în acelaşi loc, îi vede ochii ca două picături de
smoală topită gata să-i picure pe obraji.
Şi ce obraji curaţi are el în clipa de faţă! Încă îi mai
sunt trandafirii, netezi şi puri, încă neatinşi de nicio gheară.
Îşi apleacă capul îngrijorat şi o apucă cumva orbeşte pe sub
rămurişul care continuă să cearnă zăpadă peste el, când
deodată mâinile i se înalţă ca smulse din umeri vrând să i se
prindă de ceva iar picioarele îi lunecă în gol.
„De-ai şti prin ce-am trecut eu atunci, tată! Cu cât mă
zbăteam mai mult, cu atât mai mult mă scufundam, malul
râpei ridicându-se alături ca un perete. Strigam să-mi dai
mâna! Dă-mi mâna, tată! strigam, dar erai prea departe.
Aşteptai să-ţi vină vânatul, iar ciorile se uitau la mine gata
să se înfrupte .”
El se zbate făcându-şi mâinile morişcă deasupra
capului în vreme ce zăpada îi tot pune mâna ei rece pe gură.
Îşi dă seama că nu mai are mănuşi şi că îşi face loc prin
zăpadă cu mâinile goale. Mai mult. Abia când zăreşte
departe sus, pe malul înalt, o pată vişinie şi îşi dă seama că e
fularul lui simţind că i se face frig în jurul gâtului, că zăpada
i se strecoară pe sub guler.
„Şi am strigat din nou: tată, tată! Urlam şi stârneam şi
mai mult ciorile. Li se zburleau penele pe piept şi, dacă mă
crezi, se loveau cu ciotul aripilor peste cioc de enervare. Se
uitau de sus cu capetele pe-o parte, nemulţumite că eram
atât de gălăgios pe fundul gropii aproape îngropat sub
omăt.”
El încă nu-şi dă seama că, de fapt, ciorile sunt cu ochii
pe pata vişinie de deasupra lui. Apariţia culorii sângerii le-a
şi trezit din moţăială. Ele văd sânge, văd ceva bun de
sfârtecat. Foamea le pune în mişcare. Sar de pe o creangă pe
alta, împingându-se şi încurajându-se să atace. Iar prima
31

cioară care coboară mai aproape de groapă, dă să se aşeze
pe creanga de lângă fular, însă creanga nu-i decât un vreasc,
se rupe şi cade peste el în groapă, iar cioara – fâl-fâl! face un
cerc nu prea larg şi se lasă direct pe pânza fularului. Dă cu
ciocul în lâna moale, scurmă, amestecă albul cu vişiniul
nerăbdătoare să simtă gust de sânge.
Fâlfâie şi alte croncănitori pe deasupra gropii, iar
două dintre ele îndrăznesc să facă ceea ce face şi prima –
destramă pata vişinie. Şi ciorile încep a cădea printre crengi
ca pietrele, mototolind fularul în mijlocul unei adunături de
clonţuri şi gheare hrăpăreţe. Iar când reuşeşte una să
smulgă din fular o zdreanţă înălţându-se cu ea în cioc
printre copaci, numaidecât se găseşte alta care îi întretăie
calea, repezindu-se să rupă şi ea din prada vişinie.
Şi tăvălugul se pune în mişcare pe buza malului.
Ţesătura vişinie vibrează într-adevăr ca o pată de sânge
între ciocuri şi gheare, ciorile stârnind furtuni de zăpadă
deasupra capului lui. Alte şi alte bulihări coboară în picaj,
iar peste câteva momente totul începe a se înclina peste
buza malului, toată fojgăiala aceia puturoasă prăbuşindu-se
peste el, învăluindu-l într-o duhoare greţoasă.
Simte un răpăit aspru şi zgârieturi pe căciulă, parcă l-
ar zgâria direct pe ţeastă. Îşi ascunde faţa în palme, o
îngroapă în zăpadă, numai că o împunsătură rece îl înţeapă
la ceafa şi el îşi dă capul pe spate... Greşeală, mare greşeală,
căci în aceiaşi clipă simte peste faţă o vijelie de pene, ciocuri
şi gheare.
Şi obrajii lui de copil nu rezistă.
Primele picături de sânge punctează zăpada înainte ca
el să simtă usturime sau altă durere. Pur şi simplu vede
picături roşii pe zăpadă şi abia după ce îşi pipăie faţa vede
că degetele îi sunt cleioase de sânge, în vreme ce câteva
clonţuri clempănesc insuportabil chiar sub nasul lui ciupind
punctele roşii din zăpadă, iar un cioroi se bagă să guste
32

sânge direct de pe obrazul lui lovindu-l cu aripile peste
toată faţa, sus ciorile continuând să se bată de la pânza
fularului, acum aproape cu totul destrămată şi împrăştiată
în vânzoleala din groapa rece pe care el o tot lărgeşte
zbătându-se din răsputeri să urce cumva pe mal.
„Împingeam cioroiul cu mâinile, tată, şi el mă ciupea
de degete, de palton, de căciulă. Dar cel mai dureros era
când îl scăpam la ureche şi la gât. Nu mai vedeam nimic,
ţineam ochii strânşi dar ştiam că se repezeau şi alte ciori să
mă ciupească. Şi nu-mi puteam ascunde faţa, că dacă mi-o
aplecam în omăt, mi se dezgolea ceafa, iar la ceafă
împunsăturile erau şi mai de nesuferit. Era Iadul acolo, tată,
Iadul! Mi-am dat seama că făcusem şi în pantaloni, fiindcă
simţeam udeală caldă-n ciubote.”
Apoi se întâmplă următoarele. Vânzoleala din jurul lui
se risipeşte şi un val de căldură trece peste groapă. Ridică
ochii să înţeleagă ce se întâmplă şi imediat se şi tupilează
speriat. Apucă însă să vadă cum scapără pe deasupra lui
copitele unui cerb întins în timpul săriturii. Îi surprinde
nările învăluite în aburi, blana albicioasă pe pântece, având
capul dat pe spate şi ramificaţiile coarnelor ieşindu-i de-o
parte şi de alta.
Dar cel mai important e că apucă să vadă într-o clipită,
cu încetinitorul, un fir de lână vişinie pe piciorul din urmă, o
zdreanţă vişinie îi flutură aninată mai sus de copită, făcând
ca întâmplarea să capete un aer carnavalesc, totul
transformându-se într-un bâlci cu nasuri sparte şi sânge pe
zăpadă.
După o vreme tatăl coboară la Râpa Caprei furios că
nu i-a venit nici o jivină în bătaia puştii, dar şi mai furios că
gonaciul n-a ajuns până la el găsindu-l, uite, aici, ascuns la
dos în zăpadă sub malul înalt.
– Ie-te unde-i curg mucii şi eu aştept ca prostul în
deal, zice tatăl şi îi întinde arma cu ţeava înainte. Hai, apucă!
33

„Mi-ai văzut mucii, tată. Sângele - nu. Iar ţevile armei
erau lunecoase şi îngheţate, nu mă puteam ţine de ele cu
degetele mele degerate. Iar când ai întors arma invers şi eu
am apucat-o ajungând cu degetele la trăgaci, ai holbat nişte
ochi de parcă te şi-mpuşcasem. Şi-ai schimbat repede
direcţia să nu-ţi vină în piept, da pe sub subsuoară...”
Îl scoate sus pe mal, îi spală faţa cu zăpadă şi îi rămân
zgârieturile curate şi totodată suficient de amorţite ca să
nu-i sângereze. Pe urmă îl saltă din omăt direct sub cojoc şi
pornesc pe valea pădurii în direcţia casei pădurarului. Între
miţele cojocului băiatul nu mai simte usturime pe faţă, nu
mai simte nimic şi începe a vorbi în neştire zicând că a
zburat un cerb pe deasupra lui şi a alungat toate ciorile.
Cum care ciori? Ciorile care îl ciupeau în groapă. Şi cerbului
acela salvator îi flutura mai sus de copita unui picior din
urmă o zdreanţă vişinie. Nici vorbă, era chiar o zdreanţă din
fularul lui.
Auzind ce îndrugă fiu-său, tatăl îi scoate faţa mai la
vedere vrând să-i vadă ochii. Nu, nu-i sunt daţi peste cap.
Dimpotrivă, ochii lui albaştri au acum o claritate de speriat.
Valentin Bârcă nu rezistă să-l privească în ochi, îl lasă să-i
lunece de sub cojoc în zăpadă. Iar odată aterizat, băiatul se
înviorează imediat. Mai mult, observă şi o urmă de iepure
ce duce la stânga printre tulpini şi tufari, zicând:
– Uite colo o urmă de azi-dimineaţă. Inima-mi spune
că-i iepurele nostru. Simt că ai să-l împuşti.
Şi tatăl aşează patul armei sub bărbie începând
urmărirea. Un vânt subţire poartă pe jos îngeraşi alburii de
spulber. Ei, cum să nu împuşti un prăpădit de iepure pe-o
vreme ca asta? Simţi că înseşi natura e gata să ţi-l cedeze.
Valentin Bârcă calcă pe urma iepurelui ocolind tufarii
prin care s-a strecurat urecheatul şi în curând se apropie de
un limpeziş ce se deschide printre copaci ca un teren de
fotbal, doar că se ivesc pe ici pe colo pe teren colţi negri,
34

trădând brazdele unei arături de toamnă. Undeva printre
brazde se şi pierd săriturile şoldanului. Le tot dibuie cu
cătarea armei. O ia în curmeziş pe arătură, apoi se învârte
pe loc foarte atentă la toate spinările dezgolite ale
brazdelor, moment în care cătarea ţinteşte o brazdă ce se
arcuieşte ca o virgulă luând-o la sănătoasa cu urechile
întinse aerodinamic pe spate. Prinde şi prinde viteză, doar
că ţâşneşte în direcţia ei o limbă de foc şi virgula sare în sus
devenind o clipă punct şi virgulă, apoi – punct.
Ecoul împuşcăturii ajunge, o clipă mai târziu, la
urechea băiatului. Vede cum tatăl înşfacă iepurele de pe
arătura înzăpezită, apucându-l de picioarele de din urmă şi
ridicându-l la nivelul pieptului.
– I-al nostru, strigă. Ai avut dreptate!
Apoi îi adună picioroangele într-o singură strânsoare,
transformându-l într-un fel de geantă, urechile atârnându-i
târâte pe zăpadă cu tot aerodinamismul lor.
La ieşire din pădure se deschide costişa ce urcă în sus
spre casa pădurarului. Cunosc prea bine locurile şi îşi
continuă mersul spărgând omătul la deal, pe dreapta
deschizându-se valea cu platoul încremenit al iazului
îngheţat şi nins. Sus, în pădure, se întrezăresc printre copaci
pereţii sinilii ai cantonului.
Le deschide însuşi pădurarul Stică în persoană, fiind o
mare surpriză pentru ei, căci pe aici trebăluieşte de obicei
bătrânul Lazăr, iar Stică, de la Costică, are doi ani şi mai
bine de când s-a mutat de fapt la bloc în centrul raional,
împreună cu noua sa nevastă, o fiinţă firavă care nu se
pricepe decât la desen liniar, nici vorbă să fie în stare să
tragă cu puşca sau să urce pe cal în calitate de pădurăriţă.
Deci, nu-i de-a mirării că Stică şi Linioara lui îşi văd de-ale
căsniciei la bloc, pădurea lăsând-o în grija bătrânului Lazăr.
– A, intră, Valentine, intră! Hai, bre Sava, treci şi tu la
căldurică. Săracul de tine, numai un nebun ca tată-to poa’
35

să-şi poarte copilul prin pădure pe-o vreme ca asta! Văleu,
Valentine, nu cumva ai doborât un iepure? Chiar l-ai
nimerit?
– L-am! Unde să-l jupoi?!
– Spânzură-l şi tu de colţul mesei... Vezi că am bătut
un cui special acolo. Îndată aduc ligheanul.
În ce-l priveşte pe Sava, păşeşte direct către patul de
după sobă nerăbdător să stea de vorbă cu tătuca Lazăr, care
de regulă în timpul iernii îşi duce veacul acolo şezând în
capul oaselor, ocupat cu alesul ierburilor. Acum însă nu e
nimeni după sobă, iar pădurarul tocmai îl înjură pe Tătuca
Lazăr că are grijă de câte-n lună şi-n stele, te tot ce se
întâmplă pe coclauri, numai de situaţia lui, a pădurarului
adică, nu-i prea pasă.
– Stau şi stârcesc aici ca prostul după ce am venit ieri
încoace pe drum dezăpezit, după ce am ajuns fără probleme
cu “Moskviciul” meu la fermă, iar după ce am băgat ce-am
băgat în portbagaj, ia, zic, să trec şi pe la canton. Că chiar mi
se făcuse dor de focul ăsta din sobă. Şi dacă tot am dat de
căldurică, mi-am zis să aţipesc un pic. Mă rog, natură, aer
curat! Am pus capul pe pernă după sobă şi-am adormit
mort. Când m-am trezit, afară de-amu era întuneric şi
viscolea de mama cioarelor! Şi-l întreb de ce nu m-o trezit
când s-a pornit viscolul?! Iar el, cică i-o fost oarecum să mă
scoale, că dormeam aşa de dulce... Minte de moşneag! Dar
să mă fi tras de-un picior la urma urmei, să-mi spus că mă
apucă Siberia în pădure. Scoală, să-mi fi zis, scoală şi du-te,
omule, acasă! ai femeie acasă şi te-o fi aşteptând cu masa
aproape răcită. Nimic, frate! M-o lăsat să dospesc, să mă
îngroape omătul aici cu canton cu tot.
Afară răsună un tropăit pe scările de lemn. Cineva
împinge uşa cumva cu tot corpul, iar schimbul de
temperaturi face ca valul de aburi să învăluie din nou
încăperea. Iar prin aburi vine spre sobă Tătuca Lazăr.
36

– Ai venit la ţanc, moşnege! zice tatăl. Ia vezi ce-i cu
copchilu! Are faţa belită… Dă-i cu nişte doftorii de-ale tale,
fă-l să arate a fiu de om gospodar! Şi-a belit faţa în nişte
spini, da-i trece dacă-l oblojeşti cu ce ştii matale... Câteva
zile are să arate ca după bărbierit, că şi mie-mi rămân
uneori tăieturi de lamă, da-mi trec, n-au încotro.
Moşul nu zice nici da, nici ba. Poate că îl încurcă
aburii să-l vadă mai bine pe Sava la faţă ca să înţeleagă cât
e de grav. Deocamdată se aşeză încotoşmănat în sumanul
lui din vechime pe scăunelul de la gura sobei, îşi întinde
mai spre foc puţin picioarele cu cizmele lui mari trase
peste pantalonii vătuiţi şi tot şovăie dă întoarcă sau nu
capul spre băiatul care îl priveşte ţintă din
semiîntunericul de după sobă.
Adevărul e că Sava a încetat să-şi mai pipăie faţa şi
să mai dea din picioare peste marginea patulʹui. El vede
deodată în jocul flăcărilor o linioară vişinie pe pânza
pantalonilor lui Tătuca Lazăr. Se uită şi mai atent. Nu, nu i
se năzare. Linioara e un fir de lână de culoare vişinie
prinsă de pânza pantalonilor vătuiţi.
„Da, tată, am văzut clar zdreanţa vişinie aninată de
pantalonii lui! Era un fir din fularul meu. Era acelaşi fir
vişiniu pe care l-am văzut pe piciorul cerbului. Ţi-am făcut
semn să-l vezi şi tu! Şi te-ai uitat cu multă atenţie, nu
puteai să nu vezi ce am văzut şi eu. Dar ai venit şi mi-ai
spus să închid gura. Şi eu n-am mai zis nimic. Am tăcut şi a
doua zi la şcoală, am tăcut toată iarna, chiar dacă mi-ar fi
plăcut să mă laud cuiva cu o întâmplare aşa de grozavă!
Însă vestea prin sat ai dus-o matale, tată! Tu i-ai făcut pe
toţi să râdă de tine, dar mai ales de mine. Tot ce-am văzut
eu cu ochii mei, în ochii celorlalţi aducea a sminteală de
copil trimis după vrăbii prin spini. Pentru ca să fi fost
adevărat şi pentru ei, totul trebuia să rămână între noi.
Am fi avut şi noi o taină, numai a noastră, o taină care ne-
37

ar fi legat pentru totdeauna. Aşa, însă, uite ce s-a ales de
noi, tată, ce s-a ales de tine, de mine, de Dora şi de toţi ai
noştri!”
38
3.
Un întuneric neguros înăbuşă târgul Călăraşi. Suntem
în martie 1972.
Trotuarele abia de se mai pot găsi între ele pe la
intersecţii, iar trecătorii par să se joace de-a Baba-Oarba. În
schimb îşi folosesc la capacitate maximă urechile când aud
ţipete în casa cu fronton şi acoperiş zincat din mahalaua de
sus a târgului. Adevărat, nu se duce nimeni să bată la uşă şi
să întrebe care-i problema.
Nu-i vorbă, ştie toată lumea că Zorilă, stăpânul casei,
obişnuieşte să-şi mardească nevasta de două ori pe
săptămână: lunea, fiindcă-i după duminică, şi duminica,
fiindcă-i înspre luni. Logic în celelalte zile ar trebui să fie
linişte. Şi nu e. Dimpotrivă, sunt ţipete. Mulţi se întreabă
care să fie pricina acestor ţipete neprogramate? Iar dacă
vecinii le pun pe seama chelfănelilor tradiţionale
(instructive, după părerea lui Zorilă), acum presupunerea
nu ţine, căci se ştie: când este mardită nevasta, cel care ţipă
e bărbatul şi niciodată ea. Or, acum răzbat din casă mai ales
ţipetele ei. La fel de ciudat e că puradeii, de regulă zbânţuiţi
de parcă ar avea draci pe ţurloaie, acum tac muţi ca
partizanii. Ce să fie, ce să fie?
Singurele vorbe pe care le rosteşte Zorilă când iese pe
trotuar sunt cam acestea:
– Cine-o cumpără, mo? C-o vând pe-o nimica toată!
Are în vedere că vinde casa, nu nevasta.
Şi drept dovadă că nu glumeşte, Zorilă este văzut prin
pâcla de martie cum încarcă într-o căruţă grămezi de

oarfe, o masă cu trei picioare, câteva ceaune, nişte scaune.
Pe scurt, omul îşi face bagajele. Totodată, ai zice că încearcă
să dispară pe ascuns, nimeni să nu-l vadă, să nu-l audă, să
nu-l întrebe de ce, Zorilă, bre? de ce să pleci tu dintr-o casă
cu pereţi din cărămidă, cu ferestre mari-luminoase, cu tablă
zincată deasupra şi cu beci dedesubt? Cum să pleci de-aici
cu puradei, cu nevastă cu tot? Te-ai betejit, mo, la cap, mo?
Atenţie, însă! Nu ştie cine nu ştie ce se întâmplă în
casa asta, însă vecinii din spatele casei, şi anume mătuşa
Inga şi al său soţ şi tovarăş de viaţă Pan Mysliwski, nu se
poate să nu... mai precis, nu au dreptul să nu ştie.
Dumnealor au făcut socoteala anilor şi a evenimentelor
constatând că Zorilă e cel de-al şaselea stăpân al casei, în
ordinea în care s-au perindat pe aici toţi cei de până la ei. Au
stabilit cu precizie că primul şi adevăratul stăpân, anume
cel de-a ridicat casa de la temelie până la cocoşul de tablă
de pe acoperiş, a dispărut din târg în împrejurări care sunt
sortite să rămână secrete în vecii vecilor şi încă cinci sute de
ani şi cinci zile după aia.
Al doilea stăpân a fost unul Iordachescu care
pretindea că ar fi intelectual de croială nouă. Avea obiceiul
să intre în fosta Cafenea a lui Meer, să cumpere un Cub de
Zahăr (dacă îl cumpăra sau îl avea mereu în buzunar, nu se
va şti niciodată), îl aşeza cu grijă pe masă şi era în stare să-l
admire toată ziua. Şi ar fi fost, cum ar fi fost, dacă nu insista
să le bage în cap celor din jur precum că uite, dom’le! uite
dulceaţa vieţii! asta e, asta pe care o poţi pipăi şi-o poţi duce
la gură, nu aia pe care zice... ştim noi cine zice, că are să ne-o
dea numaidecât cam pe la Sf. Aşteaptă, dacă dă domnul să
ne lepădăm cu totul de nemţi – dar cu totul, nu că le-am
întors spatele şi gata... Ce mai, Iordăchescu îşi închipuia că
se pronunţă cu subînţeles împotriva Regelui-copil Mihai
care deja nu mai avea nici un portret pe nici un perete prin
părţile Călăraşilor, iar în dreapta Prutului fusese nevoit să
39

abdice şi să şi plece din ţară. Prin urmare, celor din
cafeneaua-cantină nu le rămânea decât să susţină
antiregalismul, căci pica bine la urechile noii stăpâniri. De
fapt, unii înclinau să creadă că Iordăchescu ar fi fost trimis
special „în norod” sau, în orice caz, că era cineva cu neamuri
la Ierusalim, având, poate, şi stagiu de tânăr ilegalist – de
unde şi obiceiul de-a vorbi numai în childuri. Oricum, la
început nu se grăbea nimeni să-i închidă gura. Însă lumea e
vlăguită de război şi de foamete în timp ce Iordăchescu
apare în cafeneaua devenită peste noapte „Cantină” şi îi
pune la mare încurcătură atât pe nostalgicii fostei Cafenele,
tupilaţi prin unghere, cât şi pe optimiştii actualei Cantine,
veseli nevoie mare că pot mânca pâine cu untură de peşte. Îi
scandalizează mai ales încăpăţânarea lui de-a i se aduce
anume un Cub de Zahăr, nu tu linguriţă, nu tu farfurioară,
nimic. Numai Cubul, Cubuleţul lui.
Dar într-o bună zi nu i s-a mai adus aşa ceva.
Catastrofă! Cum adicătelea să nu aveţi voi un cubuleţ de
zahăr? sare el. Cum să dispară dulceaţa vieţii? Şi toate oalele
se sparg, dintr-un anumit punct de vedere, în capul Regeluicopil,
Iordăchescu vociferând că numai Alteţa Sa se face
vinovat de lipsa unui elementar Cub de Zahăr pe masa unui
intelectual de viţă nouă în târgul Cărăraşi, numai Alteţa Sa
fusese în stare să ascundă prin palatele lui toate Cuburile de
Zahăr, ca să nu mai vadă călărăşenii cum arată o asemenea
minune cu muchii fine şi cristaline. Încet-încet vorbele lui
Iordăchescu aduc a chemare la revoltă. Şi chiar dacă el dă
vina pe palatele regale, tot noua stăpânire se simte arătată
cu degetul. Drept urmare, se ocupă de el un cadru
enkavedist, ceea ce nu pute avea alte urmări decât
dispariţia fără urmă a nemulţumitului. Îl scot pe uşa din
spate, spunându-i-se că chipurile vor să-i arate un depozit
ticsit până-n tavan cu tone de cuburi de zahăr, unde se
păstrează tot ce e dulce pe lume pentru sute de ani înainte,
40

de fapt băgându-l într-o dubă întunecoasă în care zadarnic
pipăie ungherele să găsească măcar un singur cristal de
zahăr sau vreun cristal de lumină.
Abia de la apariţia celui de-al treilea stăpân, Mătuşa
Inga şi Pan-ul ei reuşesc să dezlege cât de gât misterul
neplăcerilor ce se iscă în casa din spatele casei lor. Pac! şi li
s-e luminează înaintea ochilor. Ei, dar dezlegatul misterelor
trebuie să rămână sub zeci de peceţi, altfel ce rost ar mai
avea existenţa pe pământ a unor oameni ca mătuşa Inga şi
Pan Misliwski? Cu ce s-ar ocupa ei dacă toate misterele ar fi
date dintr-o dată pe faţă?
Clar, dânşii întorc foaia şi trec de la al doilea
proprietar direct la al patrulea, despre al treilea
desecretizând doar amănuntul că le-au furat – au găsit şi de
la cine să fure! – două căldări de vişine, le-au furat,
prostovanii, pe-o vreme ploioasă fără să le treacă prin cap
că pe ploaie rămân urme, iar urmele duc de la locul faptei
direct la făptaş şi – poftim sectoristul, poftim puşcăria.
Legea-i lege, om bun, şi nu-i frumos să te caţeri pe ploaie în
vişinii vecinului.
Ce s-a întâmplat cu cel de-al patrulea stăpân? Al
patrulea a fost nevoit să părăsească casa când n-a mai putut
lua drept lucru curat ceea ce se întâmpla în camera din
fund. Mai precis, în ungherul din dreapta ferestrei se ivise
din varul peretelui un fel de ghindă lucioasă, care se tot
lungea de la o zi la alta, apoi începu să se ramifice, ca după
nicio săptămână să găsească acolo un corn de cerb crescut
din perete. Oameni tăcuţi de felul lor, vulnerabili la cele mai
neînsemnate bârfe, stăpânii au preferat să nu sufle o vorbă
despre apariţia cornului în odaia din fund. Numai că după o
vreme descoperă că şi în ungherul din stânga ferestrei
crescuse un corn de cerb. Era ca şi cum celuilalt îi creştea
perechea. Stăpânul s-a enervat, a luat un ciocan şi s-a
apucat să le dezbată, însă păreau să fie ţinute în perete de o
41

forţă mult mai rezistentă decât consistenţa mortarului şi a
cărămizii. Au lucrat cu dalta, au scobit adânc, ca în cele din
urmă coarnele să fie smulse cu tot cu ceea ce aveau la
rădăcină – nişte forme dure, calcaroase, ce aduceau a craniu
de animal despicat în două – o parte sub cornul din dreapta,
alta sub cornul din stânga. Dacă le uneai, făceau un singur
cap cu o singură pereche de coarne. Mare zăpăceală! Le-au
scos din casă pe vreme de noapte, să nu afle nimeni de
necazul lor, şi până în zori au reuşit să le îngroape în
pădurea de la Vătămăneasa, pădure din care mătuşa Inga
era cât pe ce să nu se mai întoarcă vie acasă, căci
strecurându-se ea pe poteci lăturalnice să vadă unde se duc
vecinii că îngroape coarnele, a exagerat manevrând prea
brusc pe după un tufar şi a căzut trei-patru metri în jos,
pătulind podbal la fundul unei râpe, dar n-a scos nici un
icnit măcar, rezistenţa la durere făcând-o să se simtă foarte
mândră de sine la fundul râpei.
După cel de-al patrulea stăpân vine să gospodărească
în această casă o familie de muzicanţi – tatăl trompetist şi
flautist; mama ţambalistă şi acordeonistă înfocată; fiica
vioristă plus voce, iar feciorul se dedică în general
folclorului şi muzicii populare. Dânşii merg în fiecare
sâmbătă tocmai la Chişinău la Baia Centrală pentru a se
reface după concertele locale, dar mai ales după nunţile şi
cumetriile tot mai zgomotoase de la o vreme, făcând rost şi
de bilete la concertele cele mai importante pentru a-i
aplauda pe artiştii îndrăgiţi.
Însă nu trece nici un an de zile şi stăpânul descoperă
în aceeaşi odaie din fund, pe peretele de deasupra
divanului, o pereche de coarne de cerb. Nici prin gând să-i
treacă că ar fi vorba de o anomalie. Calmul lui are o
explicaţie: odaia din fund şi-a ales-o de la bun început
băiatul, pentru studii aprofundate, şi nu admitea alte reguli
aici decât cele impuse de el, amenajând-o după gustul
42

propriu, ridicând de-o parte şi de alta a mesei de lucru câte
un teanc de cărţi ca nişte coloane dorice, până în tavan,
astfel încât coarnele păreau să facă parte din decor. Familia
abia aşteaptă să-l vadă întors acasă dintr-o expediţie
folclorică, nerăbdătoare să-i spună cuvinte de laudă pentru
felul cum s-a priceput să-şi înfrumuseţeze camera... Numai
că băiatul, odată revenit, le spune răspicat că nu a pus el
coarnele pe perete! Poate Cornelia, poate că ea a îndrăznit
să-i strice atmosfera de bibliotecă, transformând-o într-o
cârciumă nenorocită! Sora, când a auzit – să leşine de
indignare. Cum putea el să-şi închipuie că ea ar îndrăzni să
intre în biblioteca lui făcându-şi de cap ca o crâşmăriţă
oarecare? Doamne fereşte! Poftim, e gata să smulgă cu
mâna ei coarnele de pe perete... Însă degeaba se zbuciumă
ajungând la un moment dat să atârne în isteria ei de corn ca
de craca unui copac. Tata, mama şi fratele încremenesc de
uimire când văd că podoabele de pe perete nu dau semne
că s-ar putea lăsa desprinse de la locul lor. Totodată se
iveşte o bună ocazie ca specializarea în materie de
folcloristică să dea roade. Nu-i rămâne decât să pună în
aplicare experienţa acumulată în timpul contactelor cu tot
felul de babe şi moşnegi pe valea Nistrului, unde a reuşit să
fure pe bandă magnetică toate descântecele şi incantaţiile
pentru vrăji care i le-au făcut lui înşişi pentru a le simţi
efectele chiar pe pielea lui urmând să le combată prin
propriile teorii şi puteri energetice.
După ce stă trei zile închis în răceala camerei din fund
printre casete şi caiete cu descântece, băiatul apare palid şi
tras la faţă, îi adună pe toţi ai casei şi le vorbeşte cât mai pe
înţeles despre energii aşa-zis halucinatorii emanate parte
de varul peretelui, parte de consistenţa cărămizilor, care
cărămizi şi-au căpătat la vremea lor duritatea prin ardere,
temperaturile foarte înalte având proprietatea de-a retopi
şi reface viaţa, condensând-o până la starea de energie pură
43

şi tot aşa, şi dă-i şi dă-i... Ce să mai vorbim! Fără multă
vorbă, dragă soră! dragă tată! scumpă mămică! am pentru
voi, doar pentru voi, o explicaţie simplă: în cazul dat avem
de-a face cu un soi de ficţiune mai rar întâlnită în romanele
scriitorilor de la Chişinău, o ficţiune specifică locului, căci,
nota bene! orăşelul Călăraşi face parte din zona de Codru,
unde nu-i de-a mirării când îţi iese înainte pe trotuar o
sălbăticiune cu labe de gâscă şi cap de enot gata să-ţi sară
pe umăr şoptindu-ţi „Bună dimineaţa, nenicule!” în timp ce
tocmai dai cu capul într-un stâlp. Or, e cât se poate de
limpede că prin părţile astea e mult mai multă literatură
decât în toate romanele scrise la Chişinău luate la un loc.
Tocmai ceea ce trebuia demonstrat. Acum trebuie să pună
mâna pe ferestrău şi să reteze coarnele. Pur ţi simplu să le
reteze. Că mai mult nu se poate teoretiza pe chestia asta!
Şi coarnele sunt retezate aproape că de sub varul
peretelui, dându-se cu alt var deasupra, dânşii grăbindu-se
să cumpere altă casă. Drept că în mare grabă nu şi-au putut
permite să fie şi ei un pic mai şmecheri la perfectarea
actului de vânzare-cumpărare, noul proprietar acţionând,
dimpotrivă, cu multă răsucire de minte, învârtindu-i la cifre
ca în codru, deşi nici nu ştia să numere şi să citească. Altfel
nici că se putea, căci s-au apucat să facă târguiala cu primul
şătrar ce cobora din pădure cu nevasta şi copii căutând un
acoperiş în Călăraşi.
Fericitul (pe atunci, da, fericitul) era chiar Zorilă,
nefericitul acestor zile mocirloase de martie. Însuşi faptul că
el îşi cară pe ascuns calabalâcul, e semn că vrea să dispară
fără să dea explicaţii de ce şi pentru ce. Dar bine că cel puţin
cei ce urmăresc toate mişcările din umbră, de fapt din pâclă,
sunt gata să se implice direct, când va fi cazul. Atâta doar că
nu se pot hotărî cine îşi asumă riscul să intre în casa lui
Zorilă şi să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. Aruncă moneda.
El – Cap, ea – Pajură. Cade Cap. Bătrânul nu protestează, că
44

doar nu există vreo dovadă că mătuşa a trişat, deşi se
aplecase cu fundul la el, acoperind o vreme moneda când o
ridică de jos.
Prin urmare, bătrânul Pan Mysliwski porneşte în
misiune amărât că nu are un spate cât de cât asigurat.
Ajungând la uşa casei cu pricina, bate scurt, milităreşte, cum
se şi recomandă să baţi în uşa codrenilor după colectivizare
ca să fie mai cu efect. Şi numaidecât i se deschide.
Îl asigură pe Zorilă că ştie să-şi ţină limba după dinţi,
iar acesta, bucuros că nu-i miliţia, ci polonezul care numără
vara vişinele în copaci pe după casă ca să afle câte i-au furat
puradeii, îl lasă să-i treacă pragul.
– Săru-mâna, boierule! Mmm, Pan-Boier! Sau nici nu
ştiu cum se spune de când cu tovarăşii... Treci să vezi cum o
duce norodul ţigănesc! Hai, mută mătăluţă piciorul
dincoace şi fă-ţi loc pe ici, pe sub pădurea asta de coarne, că
de-amu ce să mai tot ascundem? A venit prăpădul pe capul
nostru, bată-ne-ar să ne bată!
Şi atât de încercatul în atâtea operaţiuni ilegaliste Pan
Mysliwski nu-şi poate ascunde o anumită şovăială care îl
împiedică să înainteze. Până la urmă îşi soarbe burta
milităreşte şi trece peste prag cu o ţinută de El Comandante,
păşind în continuare pe sub o reţea de coarne de cerb
aplecate de pe pereţii unui coridor în lungul căruia, dacă ar
insista să meargă până la capăt, ar da de bucătărie, apoi de
sufragerie; ştie însă că uneori e o prostie să mergi doar în
linie dreaptă, aşa că o cârneşte la stânga şi intră în salon.
Aici domneşte e atmosferă de şatră, chiar aşa, o
atmosferă care îi aminteşte de timpurile când îl cărau
părinţii cu ei prin Boemia, prin satele şi oraşele atinse pe
atunci de zorii socialismului.
Puradeii, care pe jos şi care pitiţi prin aşternuturi,
arată speriaţi ca după un bombardament. Nici nu încercă
să-l înconjoare şi să-l buzunărească. Îşi ridică şi ţiganca faţa
45

uhăită de plâns din poala în care îl alăptează pe ultimul
adus pe lume uitându-se ci groază la coarnele ce-şi
îndreaptă din toate părţile vârfurile către mijlocul încăperii.
Anume ea se încumetă să-i spună, fără a cădea în păcatul de
a-şi desprinde sânul de la gura copilului, că uşa odăii din
fund nici nu se deschide. Fiindcă de ce? Fiindcă-i împunsă
de coarne pe dinăuntru.
Zorilă bolmojeşte vinovat că la început văzuse cum
creşteau şi se desfăceau două coarne în camera din fund,
dar în loc să le dezbată tot atunci, el s-a grăbit să le arate
minunea puradeilor. E-he, ce bucurie pe capul lor! Pe urmă
era prea târziu, chiar dacă chemat-o numaidecât pe
vrăjitoarea din neamul lor care după ce a umblat cu fum şi
cu buruieni opărite, a ridicat într-o mână ghiocul şi în alta
inelul de dezlegare, rostind cu toată vocea: „– Semn bun şi
rău, bate-mi-te-ar crucea, balaure ce ştii că eşti! Semn bun şi
rău! Pe de-o parte semn de la Dumnezeu, mânca-v-ar Zâna
bună! pe de cealaltă – ptiu! n-ar mai fi să trăiesc să văd şi eu
ce se arată! Numa’ nu care cumva să vă împingă păcatul să
daţi afară semnul casei voastre! Că dacă s-ar afla, semnul
bun s-ar preface în semn rău. Mai ales că ghiocul arată că a
pus ochiul pe casa voastră o damă de cruce, una cu casă şi
masă alături de casa şi masa voastră, care lucrează şi
lucrează inimă-n inimă cu un crai de dobă, bărbatu-su!
mantie neagră lângă mantie neagră, cu gând să vă calce
pragul, ba chiar se arată că el are să vă intre în casă şi casa
vi-se-va-nălbi şi lacrimile vi se vor potoli. Ptiu! ghem negru
şi păros, piei din piepturi, piei din oase, din casă! Cruce de
aur pe casa voastră!”
Şi pentru că aşa a fost lăsată vorbă de la ghioc, casa lor
chiar aştepta să-i treacă vecinul pragul! Uite-l, le-a şi
poposit în prag.
Sare dintr-un aşternut şi fata cea mai mare, despletită,
strigând că diavolii de cerbi îşi arată coarnele din pereţi
46

pentru că-i vorba de-o răzbunare cumplită, de-un mare
păcat săvârşit cândva de către cineva din casa asta. Deaceea
coarnele umflă covorul pe perete şi împung
dulapurile pe din spate.
– Şi-amu încotro s-o apuc!? îl întreabă Zorilă după ce îi
dă dreptate fetei luând-o la mângâiat. Că doar n-om sta
locului să ne spargă din toate părţile. Hai, dă-ne un sfat
ceva! Cum să mă mai dau peste cap ca să nu rămân cu
puradeii pe drumuri?
Aici polonezul are o tresărire de minte care-l face să-şi
ducă mâna la frunte.
– O pâine! cere el. Să-mi aduceţi imediat o pâine!
– Da’ n-avem, om bun! Zău, n-avem nici o fărâmătură
în casă. Că noi ne hrănim pe uliţă, pe trotuară. Dacă aducem
şi-acasă o coajă, e-he... Ia vezi şi matale câte guri avem
împrejur şi toate vor de mâncare.
Aici Pan Mysliwski devine un adevărat El
Comandante, dă ordin să fie trimis cineva să-i spună Ingăi
că el cere, anume el, nu Zorilă, să-i dea o pâine şi să fie
adusă aici.
– Spuneţi-i să ne dea o pâine, fie şi cu împrumut! Ba
nu! Aici cu împrumut nu merge. Să v-o dea de pomană.
Spuneţi-i că am spus eu să v-o dea de pomană!
– Da’ de sufletul cui? ţine să afle puradelul trimis,
oprindu-se în prag.
– Normal că de sufletul morţilor! Hai, o secundă-ncolo
şi alta-napoi!
Puradelul dispare şi reapare, aproape că înscriindu-se
în limitele celor două secunde, una încolo şi alta înapoi,
fiindcă a luat-o pe de-a dreptul şi, sărind gardul la colţul
casei, e cât pe ce să sară peste mătuşa Inga care stă şi trage
cu urechea, ceea ce o şi face deodată tare darnică, puradelul
mirându-se mult cât de uşor i se înmoaie inima dându-i o
pâine întreagă de pomană. O aduce strângând-o sub bărbie
47

şi chinuindu-se să nu muşte din ea nici cât pe-un dinte.
După ce i-o înmânează cu plecăciuni polonezului, descoperă
că mâinile lui miroase îmbătător a pâine şi le amiroase
îndelung retrăgându-se într-un ungher.
– Da’ bogdaproste la nevastă ai spus?
– Spus, tato, spus! Şi mânţămăsc spus! Să chiorăsc
dacă n-am spus!
– Încetaţi! porunceşte El Comandante. Acum să-mi
faceţi linişte! Şi să nu aud că-mi înjuraţi sau că blestemaţi.
Luaţi şi rupeţi fiecare din pâine şi împrăştiaţi fărâmături
prin casă, prin toate ungherele şi pe toate pervazurile.
Băgaţi şi în odaia din fund vreo fărâmitură cumva. Şi să
puneţi fărâmături pe la fiecare colţ de masă, prin dulapuri,
pe praguri, pe lucrurile mai vechi din casă. Pe urmă să staţi
locului şi să nu scoateţi o vorbă, să spune-ţi doar în gând,
cine-l ştie, “Tatăl nostru”, şi aşa până cade de pe perete
primul corn. Că asta trebuie să se întâmple: să cadă unul, pe
urmă altul şi altul şi-au să se se golească toţi pereţii. Da, şi
aveţi grijă să le adunaţi grămadă, iar la noapte să fie cărate
într-un ponor undeva, într-o crăpătură de pământ. Trebuie
să le înghită numaidecât pământul. Eu acuma vă las şi mă
duc, rămâneţi şi faceţi toate rânduielile cum v-am spus. Şi să
nu vă fie frică deloc de toate câte s-or întâmpla mai pe
urmă. Că frica ar putea să strice toată lucrarea. Hai, rupeţi
din pâine, împrăştiaţi prin casă.
Polonezul revine la casa lui. Se simte vlăguit de tot şi,
parcă, mai bătrân decât cum plecase. Îl apucă un tremurici
care îl face să nu-şi poată stăpâni dinţii în gură. Zadarnic
încearcă să-şi ţină bărbia cu mâna, căci şi mâna îi tremură
de parcă ar fi omorât pe cineva.
Se ghemuieşte în pat cu faţa la perete, cu ochii în gol şi
vede prin siniliul varului cum se cască străfundurile unor
tărâmuri cu păsări roşii săgetând prin neguri. Între timp
ziua mocirloasă de martie lasă să se adune înserarea, iar
48

mai târziu, când bezna nopţii se face una cu jilăveala
pământului, bătrânul este scuturat de puterile unui coşmar
care îl saltă de pe căpătâi şi îl dă jos din pat.
Ceva, sau cineva, îl îndeamnă să-şi încalţe bocancii şi
să iasă pe zăpada apoasă din spatele casei. Se sprijină de
tulpina unui vişin şi rămâne să aştepte nici el nu ştie ce.
După vreun ceas de vreme sare şi mătuşa din aşternutul ei,
şi nu pentru că ar fi propulsat-o un vis urât, dânsa e scutită
de coşmaruri fiindcă nu visează deloc când doarme, ci doar
când trage cu urechea prin târg umblând cu presupusul. O
trezeşte vuietul venit parcă de peste tot, dar mai mult de
după casă. Iese în grădină, aude scârţâit metalic, trosnituri,
pârâit de lemn rupt, zgomot de sticlă sfărâmată, grohotişuri.
Se repede să-şi trezească bărbatul, dar nu-l găseşte în odaia
lui. Revine în grădină, înaintează mult mai mult spre zidul
gardului din deal şi îl găseşte zgribulit de frig, bombănind
cuvinte ciudate la rădăcina unui vişin şi arătând cu degetul
spre forfota ce se aude dincolo de zid, unde siluetele
copacilor se frământă fără să le bată vântul şi chiar se
înclină şi se prăbuşesc. E mare larmă şi în faţa casei lui
Zorilă: ţipete, lătrat şi schelălăit de câini, pocnete de
scânduri rupte. Puradeii sar dincoace de zid ca în timpul
verii la furat vişine, numai că de data asta vin cu perne şi
boarfe amestecate în braţe. Li se agaţă de haine, rugându-i
să-i păzească de cine ştie ce năpastă.
E de reţinut şi faptul că, după cele auzite de la ei, ar
reieşi că Zorilă s-a ţăcănit rău la cap, că se duce şi aruncă
coarnele căzute de pe pereţi în prăpădul de dincolo de
drum.
– Dar ce se petrece acolo? Eu de ce n-am fost
înştiinţată? se supără mătuşa şi îl înşfacă pe Pan-ul ei de
piept desprinzându-l de tulpina vişinului. Nu cumva tu ştii
ceva ce nu ştiu eu? Mă supăr până la moarte dacă ascunzi
de mine vreun secret bun de transmis unde trebuie.
49

– Gata, s-a pornit! bâiguie Mysliwski. S-a urnit
pământul, se duce la vale! Ajută-mă, te rog. Trebuie să fiu de
faţă.
Şi ea îl cară până la zidul de piatră de unde se văd în
noapte siluete alergând şi pot desluşi cum ogrăzile se desfac
în hălci monstruoase cu pereţi, cu acareturi cu tot, lunecând
de partea cealaltă a dealului.
Bărbaţii încearcă să smulgă ce mai pot smulge din
averea pornită la vale prin ponoare. Se aud bufnituri de
lespezi grele dinspre cimitirul evreiesc. Undeva departe
urlă sirena de la Apărarea Civilă. Şi doar bătrânul Pan
Mysliwski schimbă câteva cuvinte cu un moşneag în alb,
mic de stat, care păşeşte liniştit pe trotuar, pe lângă zid, deai
zice că a ieşit la o plimbare de seară. Se opreşte în dreptul
polonezului şi-i zice să nu-i fie teamă.
– Dar se duce pământul... bâiguie Mysliwski. .
Iar cel în straie albe îi dă de înţeles că pământul se
aşează şi el cum îi vine mai bine şi schimbă vorba arătând
cu degetul spre casa din cărămidă roşie zicând apăsat:
– Rămâne locului casa! Aveţi mare noroc. La casa asta
trebuie să vină lumea după pâine. Faceţi din ea băcănie, să
cumpere toată lumea pâine ieftină şi să mănânce pe
săturate.
– Da’ coarnele? Da’ cerbii din pereţi?
– Uită de coarne. Le-a înghiţit pământul. Coarnele şi
cerbii şi-au făcut datoria. Ce-i drept Zorilă arunca coarnele
pe unde se crăpa pământul mai în adânc şi a văzut ce nu
trebuia să vadă, aşa că... a fost înghiţit. Asta-i regula şi n-ai
ce-i face!
Mătuşa îl scutură pe Myslivski de-i clănţănesc dinţii în
gură, de aur şi de argint, nemulţumită că el, se pare, nu
vorbeşte singur, ci cu cineva de pe trotuar pe care ea nu-l
poate vedea. Supărată, îl desprinde de zid şi îl cară în casă
să-l descoase. O ajută şi puradeii, el nefiind în stare să
50

depună nici cel mai mic efort pentru a se mişca. Odată
ajunşi în casă Mysliwki nu mai mişcă deloc iar puradei par
să fie de câteva ori mai mulţi prin toate odăile.
Înconjurat de zbânţuiala lor, el îşi revine la un
moment dat şi cere să i se aducă stiloul şi caietul cu notiţe.
Mătuşa Inga se înviorează crezând că soţul ei vrea să-i
aştearnă pe hârtie tot ce nu-i poate explica prin viu grai
astfel încât cele aşternute pe hârtie să le poată duce ea acolo
unde vor fi foarte bine primite.
Şi el se concentrează cât poate de mult scriind cu
multă acurateţe, dacă judecăm după mişcările stiloului, dar
până la urmă se dovedeşte că literele caligrafiate de el sunt
de necitit, nişte bizarerii frumos încondeiate, cel puţin
pentru priceperea mătuşei Inga.
Singurul loc unde scrisul brusc devine limpede e sub
măzgăleala ce continuă pe spatele foii.
„Sfârşit! „ scrie pe spate, cu semnul exclamării. Iar mai
jos: “7 spre 8 aprilie 1972.”
Însă de murit Pan Mysliwski moare în noaptea de 8
spre 9, când alunecările contenesc nemaiavând ce duce la
vale iar pâcla se risipeşte peste ruinele dezastrului fiindcă
nu mai are ce ascunde.
51

52

53

54

Doi
4.
Pe măsură ce se apropie de poartă, băiatul îşi
presează tot mai strâns urechile între palme, căci ograda lor
devine tot mai asurzitoare. Păcănitul dement al “Drujbei”
alungă liniştea spre alte ogrăzi, spre alte case. Întredeschide
cu greu poarta doar cât să-i încapă capul şi aruncă o privire
peste prăpădul de dincolo. Nici Polar, câinele, nu-şi scoate
decât doar botul din cuşcă. Nu latră, nu urlă. Poate că
scheaună, dar nu se aude. Buturugile se tăvălesc în propriul
rumeguş prin ogradă, unele blocând poarta. Împinge din
răsputeri, intră.
Doi bărbaţi stau aproape tolăniţi pe treptele verandei
şi discută ca la ei acasă. Ambii poartă cămăşi de culoare
căcănie cu mâneci scurte. Ulciorul dintre ei îi menţine pe
aceiaşi lungime de undă, iar pălăvrăgeala lor, urmărită
dintr-o parte, aduce a film mut.
În mijlocul ogrăzii, Valentin Bârcă stăpâneşte cu
îndârjire „Drujba”, fără să-i dea vreo atenţie băiatului.
Acesta se lasă păgubaş în tentativa de a intra în casă prin
verandă, adică printre cei doi în căcăniu cu mâneci scurte.
Până una-alta nu-i rămâne decât să-şi facă de lucru prin
ogradă. Se apucă să care retezături în saraiul din fundul
ogrăzii în timp ce căcăniii de pe scări îi trimit bezele cu
nemiluita. Bezele? De fapt, buzele lor aşternute pe palmă îi
trimit tot damful unei beţii stârnite naiba ştie unde în ajun
şi care progresează acum în timp şi în spaţiu pe scările casei
lor.
55

Unul din ei, urât cum nici un singur om dintr-un
miliard n-ar merita să fie, poreclit Antigaz (de la masca
antigaz pe care şi-o trage pe cap la orele de Apărare Civilă,
când poate oricine să constate că masca seamănă leit cu el),
fiind un fel de instructor la şcoală şi obligând copii să se
arunce pe burtă în cele mai neaşteptate poziţii, după cum îi
vine lui cheful să comande – ba că atacul atomic vine din
dreapta, ba că vine din… îm, tot din dreapta! La pământ, că
de nu în două secunde sunteţi cadavre carbonizate! Şi se
apropie să verifice în ce poziţie anume stă pe burtă fetiţa
sau băieţelul şi fireşte că de fiecare dată constată că nici
unul nu stă cu tălpile îndreptate în poziţie corectă spre
ciuperca izbucnită fie pe şesul din faţa satului, fie deasupra
pădurii. Or, Antigaz nu încetează să le bage în cap precum
că tălpile încălţămintei pot servi drept paravan de nădejde
pentru corpul elevului în caz de cade atomica. Apoi urlă că,
după cum îşi ţin ei tălpile încălţămintei întoarse aiurea, vor
fi spulberaţi într-o clipită şi că în genere, toţi deştepţii din
sat care nu-i dau ascultare se vor face scrum şi va rămâne
doar el să aibă grijă de case şi de animale.
Amintindu-şi de ordinele lui Antigaz, Sava se şi
grăbeşte spre adăpost. De data asta intră în saraiul din
fundul ogrăzii, având şi două retezături subţioară ca să nu
se creadă că intră fără motiv. Aici nici măcar nu încearcă să
stivuiască retezăturile, ştiind prea bine că oricât de atent lear
aşeza, tatăl va dărâma totul, strigându-i că nu-i bun de
nimic, că are mâinile moarte, bune doar pentru dusul
lingurii la gură. Şi rămâne minute în şir în sarai aşteptând
momentul potrivit pentru a se strecura nevăzut pe după
casă ca să intre prin uşa din dos. Să intre şi să ia, cum l-a
rugat mămica, zece ruble dintr-un sertar şi să i le ducă în
câmp unde a sosit o maşină cu naiba ştie ce fel de marfă
pentru kolhoznici din care vrea să cumpere şi ea nişte
chestii mai delicate, numai să nu afle Bârcă.
56

De fapt, Sava mai are o variantă. Îşi zice să aştepte
până va ieşi soră-sa Dora din casă şi să-i transmită ei
rugămintea mamei. Dora însă nu se arătă nici în verandă,
nici pe la ferestre, deşi rămăsese acasă să deretice, să
schimbe perdelele, să perieze lăicerele, că doar vine şi la
casa lor Duminica Mare. Numai de-ar zări-o odată pe
undeva!
Din fericire, îşi zdreleşte un deget între butuci şi e cât
se poate de motivat să se îndrepte spre uşa din dos, că doar
trebuie să-şi pună iod pe julitură, nu? Ustură, dar ce-ai să-i
faci! Când ajunge însă să tragă acolo de uşă, aude cum vine
cineva gâfâind în urma lui. Se răsuceşte şi se pomeneşte faţă
în faţă cu tovarăşul Antigaz, care se apropie atât de mult de
el încât chiar ar avea nevoie de-o masca antigaz pentru a
supravieţui damfului.
Acum acela arată şi mai nebun decât atunci când îi
scoate de la lecţii şi-i mână buluc în beciul şcolii strigând că
gata, cine nu dispare sub pământ în secunda următoare,
rămâne scrum afară. Îl apucă de cot spunându-i că îl
cheamă tată-său şi îl trage ca un smintit după el.
– Hai, Ciupitule, că de nu, vezi să nu-ţi cadă atomica-n
cap aici, după casă!
Şi Sava revene printre retezături cu dureri la mână.
Tatăl arată răvăşit de-o furie oarbă. Îşi smulge cu o mână
cămaşa din pantaloni, ştergându-şi sudoarea pe faţă, fără să
oprească motorul şi chiar fără a scoate fierăstrăul din inima
unui trunchi. Îi strigă să se ducă până la Nicanor Ursu şi să-i
spună că l-a trimis el să-i toarne nişte benzină. Damigeana-i
sub gard! Hai, şterge-o!
Şi în clipa asta lanţul fierăstrăului, vibrând la turaţii
maxime, anină o scurtătură de lemn care zboară ca din
puşcă spulberând petalele tufelor de trandafir din faţa casei
şi izbindu-se de crucea unei ferestre.
Din cauza duduitului asurzitor, Sava nu aude
57

zgomotul cioburilor, însă le vede curgând tăioase peste
pervaz şi pe lângă perete în jos. Cei doi de pe treptele
verandei rămân cu gesturile suspendate-n aer. Numai
Valentin Bârcă îşi căuta de treabă ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic.
Şi cine dacă nu fecioru-său trebuie să-i spună că uite
ce-ai făcut, tăticule, te-ai apucat de spart ferestre!, însă
tăticul îi simte intenţia şi se răsuceşte turbat:
– Ce stai şi te holbezi, mortule? Du-te unde te-am
trimis! Şterge-o odată!
Însoţit de mirosul înţepător al damigenei, peste trei
ogrăzi Sava deschide poarta lui Nicanor Ursu, ţinându-şi
mereu urechile ciulite, mereu atent la duduitul Drujbei. Şi
asta din două motive: să afle dacă s-a dus sau nu tatăl să
vadă ce e cu fereastra şi totodată pentru că n-ar fi de dorit
să se termine benzina înainte ca el să ajungă cu damigeana
plină acasă, că ar fi vai şi-amar de capul lui.
Nicanor Ursu, care se şi mişcă greoi ca un urs, băgă
furtunul într-un butoi de zinc, ia capătul liber al furtunului
în gură şi suge scurt, după care scuipă şi îşi roade buzele cu
mâneca iar benzina curge gâlgâind în damigeană.
– Stimat om tat-to! mormăie el. Unii ar sări şi-n foc
pentru dânsul, nu?!
Sava, ce să-i răspundă? Nu înţelege încotro bate Moş
Martin şi bâiguie că cei doi oaspeţi au venit, aşa, după un
păhărel, că de tăiat lemne, taie numai tata.
– Am priceput eu că taie numai prostu de tat-to. Cinear
mai ţine Drujba atâta timp fără hodină? Urechea-mi
spune că de-un ceas o ţine tot aşa. Dacă i-ar pune-o în mâini
mârlanului de Veterinar, parcă văd, l-ar scutura ca pe-o
zdreanţă.
– Poate! Dar cum să-l ajute Veterinarul dacă acela nici
nu-i în ogradă? zice Sava şi se lăsă în pirostrii de cealaltă
parte a damigenei.
58

– Cum adică să nu fie? L-am văzut intrând odată cu
ceilalţi? Altfel n-ar mai sta nici Jiguli-ul lui la poarta voastră.
Hop! saltă el furtunul, benzina dând peste margini.
Sava sare şi el în picioare şi-i gata să jure că
Veterinarul nu-i în ograda lor, îşi aminteşte însă că Jiguli-ul
lui e tras lângă drum în dreptul porţii lor şi se mulţumeşte
să cadă pe gânduri, iar când revene în mijlocul aceleiaşi
dezordini asurzitoare, primul lucru ce i se aruncă în ochi e
tocmai prezenţa pe scări, alături de ceilalţi doi, a
Veterinarului. Stă şi el aşezat pe scări, îşi mângâie pieptul
dezgolit, iar după căutătura piezişă spre poartă nu pare
deloc bucuros să-l vadă intrând în ogradă pe Sava.
Tatăl mânuieşte Drujba cu aceeaşi îndârjire demnă de
premiat, dar îl vede pe Sava aducând damigeana şi opreşte,
în sfârşit, motorul.
Şi peste ogradă cade o linişte ţiuitoare care ţine doar o
fracţiune de secundă, căci se face imediat auzit un plâns
isteric ce iese afară din casă prin fereastra spartă. E plânsul
Dorei.
Veterinarul îşi trece degetele prin părul cârlionţat,
apoi coboară scările şi, fără să-şi ia bun rămas, trece ca dus
de vânt peste retezături, iese în drum, urcă la volan şi
conduce spre centrul satului. Tot fluierând intră şi în
clădirea Cârmuirii, apoi în biroul tatălui, Preşedintele, care
e nevoit să întrerupă o şedinţă, căci îşi dă seama dintr-o
ochire că fiu-său a nimerit din nou în rahat. Când rămân
numai ei doi, Preşedintele îi strigă să nu mai fluiere şi-i gata
să-i ardă o palmă, dar se abţine, concentrându-se asupra
legăturii de chei de pe masă. Bâjbâie cheia potrivită şi
deschide safeul. Numără furios nişte bancnote, le
împachetează în celofan şi i le aruncă pe masă.
– Două mii! Mai mult nu-ţi pod da!
– Mulţumesc! Mă descurc eu! Dar, tăticule, te rog să nu
afle Nataşa…
59

– He, nu cumva îţi închipui că pe păpuşa de nevastă-ta
o doare într-un loc pe unde-ţi pierzi tu minţile cu beţivii
satului? Dacă o ţii tot aşa, se bagă sub altul, n-ai grijă!
– Nu-mi pasă, o face el pe indiferentul şi fluierând cu
şi mai mult curaj, iese din clădirea Cârmuirii, virează pe un
drum întortocheat spre casa unui fost coleg de clasă căruia
i-a făcut în ultima vreme mai multe servicii, acesta scoate şi
el o mie fără să se mai scarpine la ceafă. Şi după nici
jumătate de oră, Veterinarul revene în ograda lui Valentin
Bârcă, păşind de data asta cu şi mai multă sprinteneală
printre retezături, sigur de valoarea buzunarelor sale.
Dora încă mai stă închisă în odaia ei şi n-are de gând
să deschidă. Zice că deschide numai dacă vine mamă-sa.
Totodată îi strigă prin geam lui Sava să se ducă să-i spună
să vină îndată acasă, ceea ce băiatul nu poate face dacă nu-i
permite tatăl. Iar tata fireşte că nu-i dă voie. El înşfacă cu
ambele mâini mânerul uşii şi întrebă tremurând de furie:
– De ce scânceşti, fă? Te-a atins vreo aşchie de sticlă
ceva?
– Lasă-mă-n pace, tată. Totuna nu-ţi spun!
– Ba ai să-mi spui, grijania şi răs-pomana cui te are!
– Chiar dacă rupi uşa, tot nu-ţi spun!
– Cum să nu-mi spui? Ce, nu ţi-s eu tată?
– Dacă-mi eşti tată şi ţii la mine, mai bine fă să nu mai
umble mutrele astea beţivite pe la ferestre! Spune-le să se
care!
– He, tu-ţi! Să-mi alungi tu musafirii din ogradă! Te
sugrum! Norocul tău că am ştiut să pun uşi trainice la casă,
altfel intram demult şi-ţi zvântam bucile cu vărguţa!
Cei doi în cămăşi căcănii cu mâneci scurte nu aşteaptă
să audă şi din gura stăpânului rugămintea Dorei. Se
îndreptă spre poartă, în vreme ce Veterinarul intră în
verandă. Aici ochii lui jucăuşi, atât de jucăuşi încât e cu
neputinţă să ţi-i imaginezi îngânduraţi, caută ce caută prin
60

mulţimea de lucruri adunate pe masă, caută printre
lucrurile aşezate pe scaunele de lângă perete, caută un
locuşor potrivit pentru a ascunde ceva.
Se uită şi la verdeaţa crudă ce se revărsa din uriaşul
ghiveci din fundul verandei la rădăcina unei flori tropicale
cu frunze late ce ajung până în tavan întunecând spaţiul
dintre geamlâc şi pe ca şi cum i-ar controla greutatea
scoţând altă mână dintr-un buzunar cele două mii de ruble
învelite în celofan şi strecurându-le sub stratul de verdeaţă
pe pământul umed al ghiveciului. Lasă verdeaţa la loc
revărsată peste marginea ghiveciului.
Din adâncul casei glasul lui Valentin Bârcă vine tot
mai stins, căci deja a mers prea departe cu întrebările şi
pare să nu fie bucuros de propria-i insistenţă, temându-se
de ceea ce ar putea afla.
În verandă Veterinarul înclină maşina de cusut astfel
încât se căscă la baza lemnoasă un loc gol, numai bun
pentru a ascunde ceva. Strecoară acolo mia rămasă.
Urmează partea oficială, cum ar veni. Trebuie să stea de
vorbă cu Bârcă.
Când intră în camera din mijloc îl găseşte pe Sava
ghemuit pe un scaun, speriat ca în timpul vizionării unui
film de groază. Se îndreaptă puțin de spate şi zice:
– Tată, uite cine-a venit.
Tatăl își întoarce capul cu tot corpul și îi face semn să
se care străfulgerat brusc de-o înţelegere prea clară a
lucrurilor, mai ales când vede cum Veterinarului îi fug ochii
pe pereţi, ocolindu-i privirea. Nu, nu se repede să-l facă
bucăți, ci își mişcă paşii legănat pe covorul ţărănesc parcă
imitând figurile geometrice din țesătură prinse într-un dans
numai de ele știut. Se aşeză pe marginea divanului şi îi cere
şi musafirului:
– Şezi colea, lângă moş-to Valentin!
– A, poftim, nici o problemă!
61

– Şi zi-i ce ai de zis. Hai, povesteşte. Numai că ce te-aşi
ruga eu: să nu te mai uiţi pe lângă mine! Alo! Uite-te în ochii
mei.
– Am venit să-ţi spun..., izbucneşte Veterinarul pe o
tonalitate neaşteptat de dură. Să-ţi spun că dacă ai de gând
să mă bagi la puşcărie…
– Ho, bre! Pentru ce să te bag la puşcărie?
– Păi, ţi-am… Eu, vorba ceea, am…
– Zi-i, hai, zi-i mai departe!
– Am făcut ce-am făcut cu Dora! Am siluit-o!
– A-ha! Aici, în casă mea!
– Da, în casa matale!
– În vreme ce eu lucram pe-afară!
– Da, când lucrai şi-o făceai pe surdul! Ascultă-mă! Am
băgat în maşina de cusut o mie de ruble. Acuma nu-ţi pot da
mai mult. Gândeşte-te cu capul matale: dacă-ţi convine mia,
treci pe la tata să-ţi mai spună şi el ce-o avea de spus, da
dacă nu-ţi convine, mă rog, nouă ni-i totuna cum lucrăm cu
banii. Cunoaştem destui procurori care nu-s într-atâta dencuiaţi
la minte ca să creadă că banii nu aduc fericire.
Gândeşte-te şi socoate!
– Să piei tot amu din ochii mei! răcneşte tatăl trântind
cu talpa în covor de parcă ţăranul şi ţărăncuţa l-ar lua în
hora lor. Ticălosule! Crezi că unde mârlanul de tată-to îşi
bate joc de sat, poţi veni şi tu să-mi necinsteşti fata? Eu am
să vă vin de hac, s-o ştiţi! Da, eu, Bârcă cel care v-am lins şi
vă mai ling pe toate părţile! Credeţi că mult am să umblu în
patru labe? Gata, s-a terminat! Cunosc şi eu literele, ştiu şi
eu a scrie pe unde trebuie, am şi eu nişte persoane care mă
roagă să le pun pe hârtie tot ce ştiu despre voi...
– Cum doreşti. Eu atâta am avut să-ţi spun, atâta ţi-am
spus! zice Veterinarul şi dă să plece, dar îl opreşte zgomotul
chei răsucite în broască.
Uşa se deschide şi apare Dora. Arată mult mai calmă
62

decât era de presupus, iar ţinuta ei demnă, fiind puţin mai
înaltă decât ei doi, o ajută să-i domine. Poartă blugi şi are pe
ea un maiou roşu strâns pe talie, cu atât mai strâns unde stă
să plesnească pe rotunjimile sânilor. Tot acolo, pe pânza
gata să plesnească, stă scris alb pe roşu: Olimpiada-80.
– Lasă-l în plata Domnului, tată! zice ea. Nu-l mai dăm
noi la brazdă! Cum spune şi tătuca Lazăr, neamul ticăloşilor
n-a apărut pe lume ca să dispară, da să se înmulţească!
Specialistul în zootehnie, poreclit Veterinarul, o ia
împleticit către ieşire. O clipă mai târziu, Dora îl urmăreşte
prin transparenţa perdelelor, îl vede coborând scările
verandei. Pe treapta cea mai de jos se opreşte, cată în urmă
către adâncul verandei, apoi se îndreaptă direct spre poartă
ştergându-şi din mers cu batista broboanele de sudoare.
Dora îi pronunţă numele doar pentru ea, abia
mişcându-şi buzele. Numele, nu porecla. Octavian! Şi îşi zice
că are un nume frumos, ticălosul!
5.
Jiguli-ul de culoarea sângelui închegat lunecă neauzit
pe drumeagul năpădit de iarbă venind dinspre cel mai înalt
punct al Basarabiei - înălţimea Bălăneşti, 427 metri
deasupra nivelului mării. În urmă rămân dealuri învăluite
în amărăciunea plantaţiilor de tutun şi podişuri aureolate
de lumina lanurilor de floarea soarelui.
Mai rămâne în urmă şi o vânătoare de turturele cu
miros de praf de puşcă împrăştiat odată cu păsările
spulberate de alice. La volan e preşedintele Vrabie. Alături,
cu arma pe genunchi, Valentin Bârcă frământă bancheta cu
neliniştea unui ogar. Parcurg ultimii kilometri de câmp
deschis, înainte să intre în pădure şi să coboare pe-un drum
anevoios până hăt în vale, unde urmează să iasă din pădure
63

pe şesul din faţa satului. Cei doi s-au şi împăcat cu gândul că
azi nu le-a mers. Pur şi simplu nu le-a mers. Şi asta în ciuda
faptului că pe bancheta din spate au un tăbultoc de
turturele, printre care şi un hulub de casă, negru ca un
cioroi.
Preşedintele îşi trădează indispoziţia bătând ritmic cu
aurul verighetei în bila schimbătorului de viteză. Nu le-a
mers într-un cu totul alt sens decât că n-ar fi avut noroc la
vânat, căci de împuşcat au împuşcat cât le-a poftit inima,
planul la doborât turturele fiind supraîndeplinit. Mai trist e
că nu l-a avut alături pe cel în lipsa căruia peisajul şi
împuşcăturile îşi pierd orice farmec. În lipsa lui Bădia-de-lacadre,
preşedintele a fost nevoit să cutreiere lanurile doar
cu lingăul ăsta de Bârcă, care nici măcar nu latră după cât
de bine o face pe ogarul. Or, fără anecdotele nou-nouţe
aduse de Bădia, fără pălăria şi mustaţa lui haiducească şi,
mai ales, fără noutăţile aduse direct de la Chişinău, tot ce
rămâne dintr-o vânătoare e doar impresia că te-ai dedat
braconajului.
Adevărul e că şi Valentin Bârcă are motive să fie
nemulţumit. De data asta pur şi simplu nu şi-a văzut rostul
aflării sale în preajma preşedintelui. În zilele bune,
principala lui ocupaţie nu e împuşcatul, ci mai curând
aţâţatul focului la o anumită oră, menţinerea jăraticului în
stare pură, aranjatul mesei pe iarbă, undeva pe un loc cât
mai ridicat, cu peisaje largi în toate direcţiile. Tot lui îi
revine şi misiunea mai puţin plăcută de a jumuli turturele,
de a răsuci gâturi firave şi, bineînţeles, de a scurma cu
degetele scoţând măruntaiele din bietele păsăruici.
Adevărat, toate astea trebuie să le facă pe ascuns. Căci s-a
întâmplat să-l vadă odată Bădia amestecând între degete
pene şi maţe şi s-a întors scârbit cu batista la gură, zicându-i
Preşedintelui să-i spună nesimţitului să facă porcăria asta
cât mai pe departe de ochii lui. Şi a mai zis că, probabil,
64

pentru unul ca Bârcă nu-i nicio deosebire între a peni o
gâscă şi a peni o turturică!
În schimb, tare-i mai plac lui Bădia turturele coapte pe
jăratic. Când îi nimereşte „frumuşica” între degete, îi suge
fiece oscior. De obicei, preferau să li se aştearnă masa pe
partea dinspre asfinţit a înălţimii. Sorbeau din pahare şi
comentau schimbările operate “la cel mai înalt nivel”,
moment în care Bârcă ştia cum să-şi dea aerul că nu-l
preocupă decât sfârâitul de pe jăratec, deşi urechile îi erau
mereu ciulite în direcţia lor. Şi merita, cum mai merita să-i
asculte. Mai ales după ce săltau două-trei pahare şi privirile
li se pierdeau în zare peste dealurile ce scădeau treptat
până în lunca Prutului, iar dincolo, atunci când soarele
bătea cu toată puterea dinspre răsărit, se zăreau albind
undeva foarte departe nişte stoluri de case pe care ei se
prefăceau mereu că nici nu le văd, că de fapt nici nu există
aşa ceva în zarea foarte îndepărtată. Anume atunci urechea
lui Bârcă a prins câteva vorbe de mare interes care explicau
cât se poate de limpede ce îi atrage pe cei doi pe înălţimea
Bălăneşti.
Atunci auzise Bârcă ceea ce, dacă n-ar fi auzit, ar fi
trebuit să inventeze că a auzit, altfel degeaba l-ar mai fi
plasat între cei doi cel care se ocupă special cu chestii din
astea.
– Acolo-i dulcele târg al Ieşilor, măi frate! spuse cu
încântare Bădia de la cadre, după care mărturisirile au curs
gârlă.
Zicea că el nu uită niciodată că pe uliţele acelui târg, în
timp ce el stă aici şi bea vin şi haleşte turturele, acolo abia
de-şi târăsc paşii două surori de-ale mamei sale, bătrâne de
tot amândouă, şi amândouă neavând urmaşi, ieşite prea
târziu „de pe valea canalului” ca să-şi mai poată reface viaţa.
Şi deodată a strigat:
– Să luăm de sănătatea lor! Multă sănătate
65

pensionarilor din judeţul vecin şi prieten! Apoi, mult prea
răspicat, ca să fie clar că el nu glumeşte: Trăiască Partidul
Comunist frăţesc de peste Prut! după care n-a mai scos
niciun cuvânt, precum a şi mărturisit în scris Valentin
Bârcă, chiar dacă i se cerea cu insistenţă să-şi amintească şi
de alte vorbe, mult mai anti... Dar nu, Bârcă s-a ţinut tare şi
n-a pus nimic din partea lui pe hârtie.
Acum preşedintele aruncă chiştocul prin gemuleţul
maşinii, mângâie pedala de acceleraţie cu vârful sandalei şi
zice ca printre altele:
– Se vede că l-au zburat pe Bădia! Precis că l-au
zburat, dacă n-a venit. iar după o pauză face o constatare
care îl sperie pe Bârcă: Cred că l-a turnat cineva. Şi-i
spuneam, îi spuneam eu s-o lase mai moale. Să nu mai cânte
romanţe, s-o lase mai moale cu „trăiască partidul comunist
frăţesc!”...
– Şi cu „râul, neamul”... adaugă deodată Valentin
Bârcă.
– Ce-i cu „râul, neamul”?
– Trebuia s-o lase mai moale cu „râul, neamul”
– Poftim? tresare Vrabie, şi apăsă pe frână pentru a-l
privi în ochi, dându-şi deodată seama că Bârcă nu-i chiar
„prostul de Bârcă”. Ei şi? Şi ce dacă cânta romanţe
româneşti şi spunea poezii cu „râul, ramul”, nu „râul,
neamul”?
– Ce să fie? Oleacă de politică. Ici Moldova noastră,
colo România cu Moldova de dincolo, da el dă-i cu râul, dă-i
cu neamul.
Şi Preşedintele Vrabie îşi lasă fruntea pe volan sfâşiat
de-o realitate surprinzător de vie, dându-şi seama că de
acum înainte nu-i rămâne decât să-l ţină pe Bârcă cât mai
aproape de sufleţelul lui, să-l poarte uneori pe palme,
prefăcându-se că nu vede cât de ciulite îi sunt urechile.
Totodată, va trebui să-l vorbească de rău pe Bădia, mereu
66

numai de rău până când nu va mai şti nimeni cât de buni
prieteni au fost.
Apasă lin pedala de acceleraţie, acum avându-l alături
pe un cu totul alt Valentin Bârcă: un Bârcă alcătuit din două
urechi enorme desfăcute din cap până la glezne asemeni
unor aripi de liliac.
Maşina înaintează pe un drum cu iarbă verde însoţit
de legănarea însorită a unui lan de grâu dat în pârg. În
tăcerea apăsătoare a acestor clipe, Vrabie se preface că l-ar
interesa înălţimea paiului, greutatea spicului, cantitatea
firicelelor de neghină la hectar, când deodată face ochii
mari, frânează, şi involuntar îşi saltă mâna cu verigheta de
aur pe genunchiul lui Bârcă, strângându-l la fel ca pe bila
schimbătorului de viteză:
– Uite, Porcul! Uite-l, vine prin grâu! Are să iasă la
drum!
Şi de bună seamă, Bârcă zăreşte un greabăn zbârlit ce
lunecă prin grâu în linie dreaptă către drum, urmând să
apară înaintea maşinii la o distanţă de peste treizeci de
metri. Nimic din lunecarea greabănului nu dă de înţeles că
mistreţul i-ar fi simţit. Iar drumul se întinde prin grâu ca o
punte sprijinită cu celălalt capăt de marginea pădurii.
Vrabie se interesează dacă Bârcă are cartuşe cu „ceva
măşcat”. Nu, nu are decât „ploiţă” pentru păsări.
– Atunci dă-i cu ploiţă. Fă-i o sperietură zdravănă să-l
vedem cum se duce-n mă-sa cu suta pe ceas.
Şi Bârcă se strecoară afară cu arma de-a gata.
Înaintează tupilat câţiva metri calculând să iasă înaintea
mistreţului cam peste vreo treizeci de metri, numai că în
vremea asta Vrabie vede de la înălţimea volanului cum se
tulbură grâul mult mai aproape de maşină şi cum un alt
mistreţ apare la câţiva paşi înaintea lor, chiar sub nasul lui
Bârcă. Acesta își dă seama imediat că nu mai are timp nici
să ducă arma la ochi, nu ca să mai şi ochească. Şi-apoi
67

fruntea în care ar trebui să nimerească ori o spargi dintr-o
împuşcătură, ori – te sparge ea pe tine.
Se pricepe să nu cheltuiască secunda salvatoare cu
dusul armei la ochi, face două salturi incredibil de lungi
înapoi spre maşină. „Parcă-i împrumutase Michiduţă
picioarele lui!” va glumi mai târziu preşedintele despre cum
intrase Bârcă în mașină practic împins de mistreţ din urmă,
portiera fiind închisă după el mai mult de râtul mistreţului
decât de mâna lui.
Partea şi mai curioasă e că în timp ce Vrabie
urmăreşte virajul mistreţului prin faţa maşinii, Bârcă
întoarce capul în urmă de pe bancheta din spate şi vede
prin sticlă cum se apropie de maşină o umbră nelămurită.
Nu-i dă însă atenţie, mai important fiind ce se întâmplă în
faţa maşinii, unde mistreţul, nici mai mult nici mai puţin,
încremeneşte în mijlocul drumului.
– Arde-i un foc, ce mai stai!?
– Cu ploiţă?!
– Cu ploiţă! Da’ să-l nimereşti în ochi! Fix în ochi!
Abia acum la peste treizeci de metri înainte ţâşneşte
din lan şi celălalt mistreţ oprindu-se în mijlocul drumului,
ca imediat să apară după el câţiva purceluşi dungaţi, aceştia
încremenind şi ei în jurul mamei-scroafe. Iar în clipa când
Bârcă iese din maşină cu arma la ochi, purceluşii şi scroafa
dispar ca luaţi de vânt. Rămâne însă neclintit la nici zece
paşi în faţa maşinii mistreţul-scutier. Bârcă ocheşte scurt
punând cătarea pe ochiul umed de sub fruntea zbârlită,
degetul apasă pe trăgaci şi în aceiaşi clipă mistreţul îşi
ridică râtul în soare, îşi scutură capul ca de-o înţepătură de
viespe, şi soarele amiezii se şi întunecă pentru el.
Animalul se răsuceşte lăsându-se pe copitele din
spate şi se aruncă în lanul de grâu, iar Bârcă e deja înapoi în
maşină, ghemuit pe bancheta din spate, aproape contopit cu
sacul în care turturelele împuşcate au înţepenit cu totul.
68

Acum îşi aminteşte că adineauri mai simţise o ameninţare şi
îşi iţeşte capul de după speteaza banchetei privind în urmă.
Dă cu ochii de cerb. Mai precis, se simte ars pe
dinăuntru de ochii cerbului, care vine şi vine. Şi e pentru
prima dată în viaţă când Bârcă ridică vocea la Preşedinte,
strigându-i s-o ia din loc.
– Hai, băi, dă-i gaz! Dă-i mai repede, ce aştepţi?
Şi Vrabie îi dă ascultare. Maşina se smulge din loc spre
pădure, în timp ce mistreţul se aruncă orbeşte înainte prin
lanul de grâu scuturându-şi capul în neştire, fără să ştie
încotro se îndreaptă.
Iar Bârcă, tot mai agitat, cere viteză şi iar viteză,
insistenţa aceasta a lui fiind de neînţeles pentru Vrabie. În
sfârşit, precizează:
– Mână dracului mai tare că ne ajunge din urmă!
– Cine ne ajunge din urmă?
– Cerbul!
– Care cerb, omule?
– Aista, care se ţine de noi, care altul?
Preşedintele se uită în oglinda-retrovizoare şi-i
răspunde calm:
– Nu văd nici un fel de cerb. Drumu-i pustiu.
– Poate că nu se vede în oglindă! Întoarce capul şi-ai
să-l vezi.
Preşedintele se răsuceşte peste spătarul banchetei şi
vede, într-adevăr, cum cerbul e gata să-i ajungă din urmă.
Vine parcă plutind, nu alergând.
– Frumos animal, zice Vrabie păstrându-şi calmul.
Cerb regal, nici vorbă! Poate-l împinge păcatul să se ţină de
noi până unde-i pădurea mai deasă.
În vremea asta mistreţul goneşte prin grâu cu ochiul
însângerat, loveşte orbeşte spicele, fuge într-o direcţie tot
mai străină, capul fiindu-i tot mai greu, orbitele ochilor tot
mai pline de întuneric. Pentru el se lasă deja înserarea, e
69

aproape noapte.
Tremurând, Bârcă reuşeşte totuşi să rupă arma şi să
bage alt cartuş în locul cartuşului tras.
– Nu-l mai pot suporta! zice. Lasă-mă să-i fărâm botul.
– Răbdare, răbdare. răbdare... Poate vine după noi
până mai în adâncul pădurii, să nu ne vadă cineva cum îl
trântim la pământ.
– Da' nu-nţeleg ce vrea de la noi?
– Încă puţin şi-l întrebăm...
Între timp mistreţul iese din lanul de grâu şi intră în
pădure fără să înţeleagă pe unde-l poartă copitele. Totul s-a
întunecat pentru el. Copacii i se pun de-a curmezişul
împiedicându-l să ajungă într-o văgăună răcoroasă şi, dacă
s-ar putea, mlăştinoasă.
– Ca să nu mor prost, zice Vrabie, aş vrea să aflu de ce
nu-l văd în oglindă?
– Nu-l vezi pentru că nu-i lucru curat.
– Se prea poate! Mda, şi trebuia să las anume azi
fotoaparatul acasă.
Mistreţul trece prin desişuri care l-ar putea foarte
bine ascunde, trece prin tufari foşnitori, prin peria unor
mlădiţe răcoroase şi-i ca şi cum nu mai ştie nici el ce vrea.
Ba da, ştie el prea bine ce vrea, căci în clipa când copitele
încep a-i intra în pământ reavăn, apoi i se înfundă într-un
strat de nămol, când simte cum îi trece pe sub râtul
însângerat un pârâiaş răcoros, se lasă în albia lui strâmtă, se
tăvăleşte acolo şi râmă nebuneşte de-ai zice că şi-a găsit
leacul. După o vreme se ridică, se scutură de nămol şi o ia
după susurul pârăiaşului. Copitele calcă numai pe firul apei,
controlează cu râtul şi cu ascuţişul colţilor direcţia tot mai
mlăştinoasă simţind la un moment dat de-o parte şi de alta
maluri strâmte şi reci. Înaintează clefăind, înaintează şi se
pomeneşte în liniştea unui loc îngust unde nu mai aude
foşnetul apei.
70

Se pomeneşte prins între pereţii unui şanţ îngust care
îl ademeneşte, totuşi, cu răcoarea glodului de dedesubt,
prinzându-l pe măsură ce înaintează într-o strânsoare din
care crede că poate scăpa doar izbindu-se înainte. Însă tot
izbindu-se dă şi de gura unui burlan îngropat în pământ
prin care apa pârăiaşului poate trece, iar mistreţul – nu.
– Îl dobor dintr-un foc! se tot smuceşte Bârcă, văzând
că cerbul aproape că atinge cu botul sticla din spate.
– Mă tem să nu iasă vreo prostie. Te cam pricepi ce am
în vedere.
– Mă pricep, numai că las’ să-şi arate mutra dacă-i
moşneagul!
– Şi dacă-i chiar el?
– Cu-atât mai nimerit! Să n-o mai facă pe stăpânul peaici!
– Mă rog, cum zici. Încarcă-mi şi mie arma. Vezi că-i
acolo, din urmă! Bârcă se întinde peste sacul cu păsări, ia
arma şi-i bagă două cartuşe. Buuun! Procedăm în felul
următor, care va să zică: mai încolo drumul coteşte printre
maluri priporoase, eu opresc, sărim amândoi odată şi-l
trăsnim din două părţi.
Ceea ce se şi întâmplă. Când ajung unde-i drumul mai
adânc şi pădurea mai deasă, sar din maşină şi caută să
ochească. Însă nu găsesc nimic dincolo de cătarea armei.
Drumul e pustiu, pădurea – încremenită. Nici măcar nu se
aude îndepărtându-se tropot de copite.
Revin buimaci în maşină. În sacul de pe bancheta din
spate o pasăre şi-a revenit, s-a dezîmpuşcat cum ar veni, şi
se zbate stârnind un foşnet de nesuferit. Preşedintele se
uită din nou în oglindă. Nu vede decât drumul spălat de ploi,
drumul cu malurile lui înalte şi frunzişul copacilor care
formează un tunel verde-umbros deasupra drumului.
Pasărea se zbate în sac cu şi mai multă putere. Bârcă băgă
mâna în sac, găseşte pasărea, se luptă o clipă cu aripile ei,
71

apoi îi prinde căpşorul între degetul cel mare şi arătător.
– Ce vrei să faci? întreabă Preşedintele fără să
întoarcă capul.
– Uite asta! scrâşneşte celălalt şi răsuceşte ceva moale
între pumni.
– Eşti nemilos, măi nene! Nemilos ca o javră. Să nu
mai faci niciodată chestia asta de faţă cu mine.
Din când în când cade câte-un măr văratic de-o parte
sau de alta a şanţului. Câte unul se întâmplă să se
rostogolească în şanţ, între copitele mistreţului. După
câteva zile de moţăială în nămol, strâns între malurile reci,
el se pricepe să muşte mere în nămol şi să le strivească
între colţi. Şi pentru că merele sunt uneori calde, alteori
răcoroase sau chiar reci de-a binelea, poate că îşi dă seama,
după diferenţa de temperatură, care măr a căzut din copac
pe timp de arşiţă, care în răcoarea nopţii şi care stă de mai
multe zile în glod mângâiat de râme. De voie, de nevoie,
mistreţul se obişnuieşte şi cu glasurile oamenilor care trec,
destul de rar ce-i drept, pe undeva pe-aproape fără să-l
vadă. Se obişnuieşte şi cu mirosul puternic de porc
domestic precum cu guiţatul ascuţit de la sute de râturi.
Iar când pe malul de deasupra burlanului trece o
femeie cu mai puţine griji pe cap, având timp să privească şi
în părţi, adică şi în şanţ, vede animalul strâns între maluri şi
crede că e un vier fugit de la fermă.
Vin apoi la faţa locului porcari cu experienţă, apare şi
specialistul principal, Octavian, toţi fiind de-acord că porcul
nu poa’ să fie o corcitură fugită de la fermă, pentru că, uite,
are colţii mari, pe când colţii corciturilor de la ferma lor
sunt tăiaţi în fiecare primăvară. Şi-apoi e prea zburlit şi prea
fioros.
– Nici vorbă, constată specialistul, e porc-mistreţ pur
sânge. Numai că ce să caute mistreţul în coastele fermei
noastre?
72

– Vitamine! Nu vedeţi că a ronţăit merele căzute în
şanţ?
– S-ar putea, dar are sânge pe la ochi.
– Sânge? Poate-s puchini, hi-hi-hi!
– Ia nu mai râdeţi ca proştii. Are ochiul scos.
– Da, îi chior, săracul!
– Chior o fost tat-to când te-o făcut! El îi orb.
Şi de-acum înainte îi vor zice Orbu, totuşi, nu Chioru.
Săracu Orbu, îii vor zice!
6.
A trecut mai bine de o săptămână de când, dincolo de
tufele trandafirilor înfloriţi, dintre gergevelele ferestrei au
curs cioburi şi aşchii de sticlă, dar faţa casei încă mai arată
ştirbă. Probabil ştiind că ochiurile de sticlă de pe dinăuntru
au rămas neatinse, Bârcă nu se grăbeşte să sticluiască
geamul de pe dinafară. Cu atât mai mult nu se simte
diferenţa dintre cum e afară şi cum e pe dinăuntru acum,
când e trecut de miezul-nopţii şi întunericul uniformizează
totul.
Mai rău de Dora. Cineva, sau ceva, îi ia aerul de la
gură. Ea nu are unde se ascunde de cele ce i se arată în
somn. Geme, tresare. Aude guiţat de porc, aude foşnet de
copaci, un răsunet metalic.
Mototoleşte plapuma în căutarea unui loc cât mai
ascuns, dar după mai multe frământări îşi dă seama că
toate se întâmplă afară, undeva în ogradă sau la poartă.
Aude motorul unui camion. Şi înţelege imediat că în
caroseria camionului sunt înghesuiţi zeci de porci, guiţatul
lor viermuind în noapte. Hai, măi fato! îşi zice, lasă somnul,
şi vezi ce se-ntâmplă! N-auzi? Se caţără cineva pe poartă.
Dar se aprinde lumina în faţa casei şi ograda redevine
73

domestică. Înţelege imediat că aude foşnetul crengilor de
tei aduse pentru a fi legate de stâlpii porţii, că doar mâine e
Duminica Mare, ce mai! O duminică Mare, Mare de tot!
Şi ce-o fi făcând oare Sava în camera lui? Doarme sau
doar se preface că doarme? Se duce tiptil într-acolo şi
găseşte patul deşternut. Pe urmă trece în camera
părinţilor. Aici nu sforăie nimeni. Nu e nimeni în pat. Prin
gemuleţul uşii aruncă o privire în bucătărie unde arde
becul. Se uită prin perdeaua gemuleţului ca printr-o ceaţă
luminoasă şi îl vede pe tata intrând prin uşa din spate, îl
aude zicându-i mamei să-şi tragă pe ea o rochie mai veche,
că doar nu se duce la nuntă.
Şi mama:
– Cum să nu, iaca m-oi porni ruptă-n fund, zău!
– Nu! Pune-ţi rochie de mătase să ţi-o balege porcii!
– De mătase mi-oi pune-o, că eu nu-s… ştii tu cine, să
umblu cu cerutul.
– He, cum mă înveninezi tu pe mine şi-mi scoţi ochii a
câta oară cu mamă-mea, sărmana! Alte griji n-ai pe capul
tău! Dă jos rochia asta de pe tine, dacă-ţi zic!
– Bun, îţi fac eu hatârul, da’ să ştii că am să mă simt o
sărăntoacă toată ziua!
– Păi, da' nu asta se cere de la noi toţi? Nu ne-am
înţeles s-o facem pe sărmanii?!
Deodată uşa se deschide şi Dora se pomeneşte
strânsă în semiîntuneric între perete şi uşă. Jenată de
situaţie, nu poate ieşi, căci nu doreşte să se dea de gol că e
acolo, în camera lor, mai ales că mama îşi saltă din mers
poalele rochiei şi, dintr-o smucitură, şi-o scoate peste cap,
după care se postează în mijlocul încăperii numai în sutien
şi chiloţi, cu mâinile în şolduri, zicând:
– Hai, dă-mi rufa care-ţi convine!
Înveselit de furia ei, tatăl îşi bagă nasul printre
hainele atârnate în cuier, scoate cu un gest larg un
74

chimonou de culoarea vişinei răscoapte şi i-l aşeză grijuliu
pe umăr. Iar în clipa următoare se întâmplă ceva destul de
stânjenitor pentru Dora. Tatăl începe să-i maseze mamei
coapsele ţinând-o aproape. La început Dora nici nu observă
mişcările palmelor, văzând doar că chipul mamei se
alungeşte într-o mirare plăcută şi că începe a chicoti, după
ce că fusese tare furioasă, şi-i zice şoptit:
– Mă uit eu la tine, mă tot uit şi-mi pare că...
– Ia nu-ţi mai pară, că-i tot degeaba. Nu-i auzi cum
coviţăie? Ne aşteaptă.
– Mă gândesc, bre Marie, că chimonoul ista îşi mai
aduce aminte cum arătai când ne plimbam prin Odesa şiapoi
îl dezbrăcai noaptea pe malul mării…
– Arătam cum arătam. Pe-atunci nu mă aşteptau
porcii la poartă.
– Ei, dacă nu-ţi mai place, nu-l mai îmbrăca.
– Ba-mi spui s-o îmbrac, ba s-o dezbrac de parcă-mi
plăteşti să-ţi fac striptis prin casă!
Şi idila se încheie aici. Tata şi mama revin în
bucătărie, sting lumina, apoi îi aude ieşind pe uşa din spate,
tăcuţi şi necăjiţi, totuşi. Se stinge şi lumina din faţa casei. Se
aude din nou vânzoleală la poartă, motorul camionului
începe să duduie gata de pornire, un guiţat tăios pare să
anunţe startul şi lumina farurilor sparge întunericul în
lungul satului Bahuseni.
Dora ştie unde îşi ascunde ţigările sora mai mare,
Anişoara, atunci când vine acasă de la Chişinău pentru o zi
sau două. Se duce în verandă, caută sub nişte gazete pe
pervazul ascuns după frunzele late Tropicancei. Găseşte şi
ţigări, şi chibrituri. Ia o ţigară între două degete şi iese să o
aprindă pe treptele verandei, oprindu-se pe treapta cea
mai de jos, unde trandafirii înfloriţi îi vin până la piept. Şi
ea se lasă cucerită mai mult de înţepăturile spinilor decât
de parfumul florilor. După câteva fumuri trase uşurel, însă
75

urmate de o tuse răscolitoare, apucă strâns codiţa unei
flori, cum ai apuca picioruşul unui pocal, şi scutură scrumul
ţigării între petalele albe. Pe urmă bagă şi chiştocul între
aceleaşi petale. Aude sfârâitul fin al unui strop de rouă.
Şi se retrage în casă plângând.
Peste puţin timp se va crăpa de ziuă şi va fi duminică,
Duminica Mare. O duminică cu frunzare de tei legate pe la
porţi şi pe la colţuri de casă, o duminică în care la Pârliţi se
ţine iarmaroc şi unde tata, mama şi Sava s-au dus să vândă
porci.
Dora se strecoară în aşternut să-şi potolească
lacrimile. Sau să adoarmă şi să nu se mai trezească. Totuşi,
îi este dat să se trezească.
Deschide ochii vede că ograda e plină de soare, aude
că tata şi mama intră în casă bine dispuşi, fericiţi că au
revenit unde se simt stăpâni, deşi de data asta stăpân peste
toate aici e mirosul hainelor lor, mirosul de porc. Îl aude pe
Sava ghilosindu-se afară, aplecat peste butoiul de la colţul
casei, la doi paşi de geamul spart al camerei ei. Câteva
minute mai târziu îi aude şi pe părinţi ghilosindu-se în baia
de după uşa din fundul bucătăriei, apoi cum se retrag în
camera lor căscând şi împleticindu-se de somn.
Ştie că nu va renunţa la ce şi-a pus deja în gând să
facă azi, în sfânta zi de Duminica Mare. Îşi scoate cămaşa de
noapte. Se întinde sub plapomă până dă de capătul
divanului, simte în toţi porii plăcerea trupului gol. După o
lungă privire în sus, în infinitul care există oricum
indiferent de varul tavanului, apoi lunecă din aşternut
direct în blugi şi-i gata de ducă.
A, încă nu. Mai întâi ia foarfecele şi, fără să-şi
dezbrace blugii, începe a-i forfeca în jurul unui genunchi
astfel încât să-i rămână total dezgolit. Cade pe podele
jumătatea unui crac, apoi cade şi jumătatea celuilalt. Cuadevărat,
ce frumoşi arată genunchii ei dezgoliţi! Imită
76

mersul pe bicicletă. Perfect! Aşa da, aşa îţi mai vine a
pedala.
După ce mai pierde ceva timp combinând în baie apa
şi săpunul de la tălpi la creştet, îmbracă cei mai fini chiloţei
pe care îi are şi îşi fericeşte sânii cu cel mai provocator
sutien. Îşi sugrumă mijlocul sub bata blugilor cu tot cu
pânza maioului roşu pe care stă scris peste sâni Olimpiada-
80.
În duminicile de vară, când e soarele mai dogoritor,
când se dogoresc gazetele puse în ferestrele dinspre sud,
toată lumea din Bahuseni se retrage în odăile mai
răcoroase, cele cu ferestrele către nord, fiecare zicându-şi:
ia să mă duc să fac şi eu amiaza. Auzi, să facă amiaza! Să o
facă, cum ar face ceva măreţ. În realitate urmând să o
doarmă.
La fel şi astăzi. Pe la amiază nu mai vezi pe nimeni pe
drumurile satului. Toţi fac amiaza. Şi n-are cine se uita lung
în urma Dorei, să o vadă cum pedalează cu genunchii în
soare, cu pulpele bătute de vânt. N-o vede nimeni cum se
leagănă în şa, de-ai zice că e dusă pe palmă, n-o petrece
nimeni cu privirea, ceea ce înseamnă o scăpare regretabilă
pentru babele satului. Aşa le trebuie, dacă stau răsturnate
prin umbrare în cea mai frumoasă Duminică a anului! Or
vedea ele cum s-or simţi când s-or trezi şi n-or avea despre
ce bârfi!
Tot pedalând, pedalând, umbra ei scurtată-n amiază
lunecă peste marginea satului, se contopeşte cu umbra
pădurii ce-i vine în întâmpinare în valuri răcoroase şi
ajunge cu bine de cealaltă parte, ieşind de sub poalele
pădurii pregătită întru totul să treacă pragul casei cu două
nivele, acoperită cu olane roşii, se vrea izolată de ferma de
porci, căreia chipurile nu i-ar aparţine.
Îşi sprijină bicicleta de unul din cei patru piloni care
susţin frontonul, tuşeşte în pumn să-şi dreagă vocea,
77

deschide uşa şi se îndreaptă spre biroul specialistului
principal, Octavian Vrabie.
Are însă surpriza să nu găsească pe nimeni în birou,
deşi uşa e întredeschisă. Şi ca să nu-şi piardă dramul de
curaj care încă o mai ţine „în formă”, se aventurează să o
facă pe şeful. Se instalează în fotoliul din spatele biroului,
ridică receptorul, deschide un sertar... Nimic interesant. Se
apropie de sticla dulapului de lângă peretele lateral. După
sticlă sunt o mulţime de statuete, cupe argintii şi aurii,
fanioane şi medalii, plus un borcan de trei litri cu dulceaţă
de trandafir.
Îi scoate capacul de plastic şi trage în piept aromă
îmbătătoare. Stârneşte şi mai multă aromă când înclină
borcanul şi ia cu două degete petale zaharisite, punându-le
direct în adâncitura capacului. Aşează borcanul la loc în
vecinătatea unei statuete ce reprezintă o scroafă asaltată
de purceluşi. E un trofeu, nici vorbă, la baza suportului
fiind scris: „Scroafa Anului 1978”.
Iese pe coridor mestecând petale zaharisite. Se
opreşte. Ascultă liniştea clădirii. Se ciocnesc undeva două
bile pe o masă de biliard. Cam pe la capătul coridorului.
Ajungând acolo îşi dă seama că bilele se ciocnesc undeva
sus. Urcă la nivelul doi. Urcă cu paşi de pisică până pe
palierul îngust de la etaj şi se opreşte în dreptul ferestrei
deschise ce dă direct în frunzişul pădurii. Ar putea să
atingă frunzele cu mâna. Aşteptă să audă din nou ciocănitul
bilelor. Aude însă mai mult decât atât - o voce de bărbat:
– Bag trei dintr-o-’mpunsătură.
Urmează ciocnituri răsunătoare între bile, urmate
însă de o dezamăgire şi mai răsunătoare, exprimată în
versuri de glasul lui Octavian:
– N-ai succes la-mpunsătură, c-ai împuns cu-n vârf
de… rimă moale, maestre!
Deasupra ei tavanul are o deschizătură
78

dreptunghiulară prin care vede olanele unui acoperiş
susţinut de grinzi din lemn sculptate în stil popular. Dar
până la deschizătura din tavan nu urcă nici o scară. Ce-i
drept se zăreşte sus o construcţie metalică destul de
caraghioasă - o drăcovenie rulantă din cele care încarcă la
fermă grămezile de bălegar în remorca tractorului.
Încă nu-i pregătită să-l strige pe nume. Găseşte o altă
soluţie: trânteşte o uşă pe coridor. Clădirea răsună
neaşteptat de generos. Şi cu efect imediat. Căci odată
revenită sub deschizătura din tavan, ridică ochii şi-l vede
sus pe Octavian gol până la brâu, privind-o aplecat ca şi
cum ar vedea-o într-o fântână.
– Dacă nu te superi, zice ea calmă, am destupat
borcanul cu dulceaţă de trandafir.
– Nici o supărare, măi fato! Numai că nu-i frumos să
fim serviţi de pe-un capac. Du-te înapoi şi ia de-acolo o
cupă de-argint sau de aur, că-avem de toate, umple-o şi
vină să ne-ndulceşti. Te-aşteptăm cu drag.
Alege o cupă care, cel puţin după poleială, pare să fie
de aur. Petalele zaharisite se aşează moi şi siropoase în
adâncul ei. Revine pe palier. Aici de data asta găseşte între
deschizătura din tavan şi palier o scară cu trepte pe
rulmenţi. De sus, odată cu Octavian, o mai urmăreşte un
bărbat. Acesta doar în slip. Şi pleşuv. Cu mult curaj, pune
un picior pe prima treaptă şi dă să urce, însă drăcovenia de
scară se scutură puţin, obligând-o să-şi ţină echilibrul, şi
treptele se pun în mişcare ducând-o lin, asemeni
escalatorului din Magazinul Central de la Chişinău,
deschizătura din tavan, ea având grijă să ţină cupa sus cu
ambele mâini ca pe-un obiect ritualic.
Cei doi o ajută să facă primii paşi în spaţiul de
deasupra. Ce mai cavaleri! Aproape goi, fiecare o ţine de
câte-o mână, ajutând-o să se ridice în spaţiul larg de
deasupra pădurii, aproape de balustrada terasei
79

suspendate unde tronează două fotolii cu faţa spre foşnetul
verde şi răcoros.
Pădurea, văzută de deasupra, se deschide larg până
hăt pe crestele cele mai înalte. Zboară un stol de grauri pe
lângă streaşina largă a acoperişului deschis. În depărtare
două păsări albe se joacă în zbor de-a răsucitul prin aer,
cuprinzându-se cu aripile şi tot căzând şi iar ridicându-se
cu propriile aripi. Vede şi masa de biliard. Mai lângă perete,
e o movilă de fân care arată destul de proaspăt. Mă rog,
atmosferă rustică! Drept că într-un anumit loc fânul e
pătulit şi se zăreşte acolo şi un colţ de plapomă. Adică e şi
fân e şi pătul.
Este invitată să se aşeze în unul din cele două fotolii.
Însă Dora nu ar fi Dora, dacă nu le-ar pune o condiţie. Le
cere, cu o seriozitate exagerată ce-i drept, ca dumnealor săşi
pună mai întâi hainele pe ei.
– În halul în care sunteţi, aproape goi, nu vedeţi voi
împărtăşanie de la mine!
Drept urmare, necunoscutul în slipi, pe deasupra şi
pleşuv, aproape că îngenunchează în faţa ei, implorând-o
voit teatralizat:
– Taaaci! Şi te rog să rămâi aşa! Aşa severă cum te
văd. Şi priveşte în ochii mei. Încruntă-te şi uite-te la mine.
Aşa, faţă încruntată, cupa cât mai sus! Încântător! Şi către
Veterinar: iată Egiptul marilor regine antice, Octaviane!
apoi către Dora, sărutându-i mâna:
– M-ai înduioşat până la lacrimi. Îţi mulţumesc din
suflet, tânără femeie aspră, cum zice poetul. De fapt, poetul
zice aşa: „Această tânără femeie aspră va deveni Zeiţă”. Să
ne îmbrăcăm, Octaviane. Şi ruşine să ne fie că ne-a surprins
zeiţa goi în acropolă.
Celălalt, puţin mai dolofan, ţine să precizeze că nu
mai sunt ei chiar aşa de goi încât să cadă în leşin zeiţa, apoi
o trage cam dureros de mână mai într-o parte şi, folosindu-
80

se de ocazia că celălalt se duce după grămada de fân să se
îmbrace, şi îi zice:
– Te porţi prea deocheat. Vezi, să nu-i miroase
maestrului a fustă!
– N-are de unde. Nu vezi, sunt în blugi!
Pe măsuţa joasă din faţa fotoliilor e o sticlă de coniac
şi două păhăruţe deja umplute. Urmează prezentările,
necunoscutul prezentându-se ca cineva care e gata să ţină
o prelegere în faţa cine ştie cărui public select. Însuşi
numele îi sună ca un început de prelegere: Iulius Floresco.
– Anume cu „o” la urmă, nu cu „u”, precizează el,
deoarece am pe linia mamei o străbunică ce se trage de pe
străvechiul pământ al Marmaţiei şi acest “o” stă drept
mărturie a legăturii de sânge, la fel cum „o”-ul lui Ionesco e
semnul legăturii de sânge cu franţuzoaica de mamă-sa. Ca
să nu mai spun că la noi, ca şi în Franţa, n-ai cum să-ţi faci
un nume de regizor cu “u” la urmă.
Şi Dora află că numitul Floresco e regizor de filme.
Ce-i drept, maestrul subliniază că actualmente îşi iroseşte
talentul cu afurisita de documentaristică pe care o urăşte
din toată inima. Dar într-o zi are să bată şi ceasul lui, va
pâlpâi şi numele lui pe marele ecrane. Da, va veni o zi când
Statul Sovietic va pune la bătaie vreo două milioane de
dragul talentului lui şi atunci îşi va da şi el frâu liber
imaginaţiei şi numaidecât va da lovitura:
– Imaginează-ţi, măi fato: film color, ecran lat, numele
meu scris cu litere de-un metru: „Iulius Floresco!” Şi dă-i şi
dă-i creaţie artistică, nu documentaristică chioară. Pac!
femei frumoase, moldovence de-ale noastre! Pac! muzica!
În crescendo! Ai ghicit, muzică de Evgheni Doga, că-i mai
de-al nostru! Merită să-l duc şi pe el la apa Nilului, să facem
schimb cultural cu egiptenii din ziua de azi, să le spunem la
umbra piramidelor cine suntem şi de unde ne tragem, să-i
informăm că suntem la fel de vechi ca şi ei, da poate şi mai
81

vechi, că dacii s-ar putea să-şi tragă sămânţa încă hăt din
primii oameni de pe pământ, că doar anume Carpaţii sunt
Piramida de căpătâi a Planetei Pământ din care ne tragem
direct de la Facerea lumii...
Dora nu înţelege chiar tot ce spune el, însă dă
înţelegătoare din cap şi tot gustă din dulceaţă de pe vârful
unui cuţitaş.
Uită că ar trebui să insiste să-şi tragă şi Octavian
cămaşa pe el. Îi serveşte cu petale zaharisite de pe vârful
aceluiaşi cuţitaş ba pe unul, ba pe altul, iar când dulceaţa
scade la mai puţin de jumătate de cupă, cel cu „o” la urmă,
toarnă coniac peste dulceaţă şi o ia în mână plină ochi,
exclamând cu braţele desfăcute spre pădure:
– Orice mişcare a mâinilor mele înseamnă o
înfloritură în aer. Tot aşa modelează şi Dumnezeu lumea!
Uite, mâinile mele fac să foşnească pădurea până sus pe
crestele de lângă nori. Pe asemenea gesturi se ţine lumea,
Preafrumoasă Zeiţă! Şi hai ş-om be! Să bem pentru
splendorile din jur. Magnifice locuri! Mi se rupe inima când
vă văd cum se trec şi eu încă nu le pot înveşnici într-un film
de lung metraj. Noroc şi inspiraţie, dragii mei! Noroc şi
multă peliculă color! Zeci şi sute de mii de kilometri de
peliculă color!
Nu face însă decât doar să atingă băutura cu buzele,
apropiindu-se şi mai mult de balustradă, de foşnetul şi
răcoarea pădurii, unde monologul lui continuă aşa:
– Şi-atunci a venit mistreţul, s-a repezit cu colţii lui
oţeliţi de-a sfâşiat coaja stejarului. Din locul sfâşiat s-a ivit
pe lume pruncul. S-a născut Adonis. Şi apele Nilului au
început a se retrage… (Aici mâna lui Floresco se lungeşte şi
începe să vâslească peste pădure.) În urma apelor chiftea
pământul de noroi şi egiptenii ieşeau la semănat, aruncau
cât aruncau seminţe, apoi mânau turmele de porci să calce
seminţele în copite, să le îngroape în pământul mustos şi să
82

încolţească. Scădeau apele Nilului, se retrăgeau, şi veneau
porcii, frumoşii de ei, veneau în turme, grohăind şi
însămânţând pământul.
– Asta e în episodul întâi sau în al doilea, maestre?
întreabă deodată Octavian, trezind-o pe Dora la realitate.
– E chiar începutul începuturilor, Octaviane. Aici
apare şi numele regizorului, apoi ţâşneşte denumirea
filmului aşa cum ţâşneşte şi sângele din porc scriind pe
zăpadă: „Mistreţul orb”! Fantastică denumire!
Şi mâna lui se întinde spre crestele pădurii descriind
o linie orizontală, apoi coboară pe verticală până la poalele
pădurii, duce linia pe orizontală de-a lungul văii, ca în cele
din urmă să o ridice înapoi spre creste şi conturând astfel
un ecran cât toată pădurea. Sfredeleşte apoi aerul cu
degetul. Îl sfredeleşte în direcţia celui mai îndepărtat colţ al
„ecranului” unde deja se zăreşte un punctişor. Şi
punctişorul cela începe să crească şi să se mărească încetîncet
cât tot ecranul, căpătând conturul unui mistreţ fioros.
Numai că mistreţul are un ochi însângerat. Mistreţul vine şi
vine prin locuri ceţoase, prin ierburi moarte, prin arături
jilave, se strecoară prin vii şi livezi, sparge cu râtul un gard
putred, rupe orătănii şi animale prin curţile oamenilor. Şi
luptă cu el bărbaţi şi femei,îl împresoară din toate părţile, îi
stau în cale cu furcile, cu topoarele, forţându-l să intre întrun
şanţ. Acolo se năpustesc asupra lui ca sălbaticii
zăngănind din lanţuri, legându-l burduf şi dezbătându-i
colţii, apoi îl trag din şanţ cu un cal, încărcându-l într-o
remorcă şi ducându-l la fermă într-o încăpere specială.
Ştirb şi orb mistreţul... Şi captiv! Un om în halat alb îşi face
de lucru prin preajma lui, se chinuie să-l obişnuiască cu
troaca. Îi face şi alte favoruri. Îi bagă în încăpere o frumoasă
scroafă domestică. La început mistreţul nu se lasă cine ştie
ce impresionat, dar mai trec zile şi nopţi şi când îşi dă el
seama în curata lui orbire ce bucăţică are alături, începe a o
83

gheboşi prin unghere. Şi ea cedează. Iar omul în halat alb e
pe brânci. Urmăreşte, notează, trece într-un caiet toate
fazele încrucişării. Raportează că experimentul a reuşit. Se
face chef mare la fermă. Dar cheful e şi mai răsunător când
scroafa se apucă şi fată. Fată purceluşi vărgaţi! Mulţi, vreo
doisprezece. Vivat! Doi din aceşti purceluşi sunt sacrificaţi,
gătiţi la cuptor cu mirodenii ajungând să fie foarte apreciaţi
de oamenii Cârmuirii. Între timp prin încăperea mistreţului
îşi plimbă slănina şi alte scroafe, iar la nunţi, la cumetrii şi
la alte petreceri micile corcituri aduse pe blid anunţă
punctul culminant. Unele nunţi sunt amânate special până
îi vine rândul altei scroafe să fete alte corcituri. Iar porcarii
ajung să piardă contul scroafelor trecute prin ţarcul
mistreţului. Aşa se face că tot mai mulţi purceluşi corciţi
sunt lăsaţi să iasă din perioada de lapte. Unde mai pui că
ferma are şi un plan de realizare a cărnii. Încet-încet
printre porcii obişnuiţi apar tot mai mulţi din cei cu
greabănul zbârlit, care ajung să se încrucişeze cu scroafe de
soiul lor, iar ceea ce iese, uneori, sunt chiar mistreţi
adevăraţi. Din corcitură în corcitură, turmele sălbăticesc.
Unii porcari au nenorocul să fie luaţi în colţi de mistreţii tot
mai fioroşi. Omul în halat alb trece şi el pe lângă ţarcuri
având acum o rangă în mână, uitându-se cu coada ochiului
la stâlpii pe care ar putea să se caţere în caz de pericol. Dar
vine şi ziua marelui dezastru. Şi nici nu putea să nu vină.
Învălmăşeala sălbăticiunilor face să se rupă ţarcurile. Omul
în halat alb reuşeşte în ultima fracţiune de secundă să se
caţere pe-un stâlp şi scapă cu zile, dar se întâmplă să se afle
pe-acolo fiica unui porcar, care este şi ea îmbrăcată în alb,
iar sălbăticiunile, având pe semne socoteala lor cu
îmbrăcămintea albă, se năpustesc asupra fetei, se duc mai
departe cu fâşii de pânză albă în colţi. Asemeni unor
revărsări tulburi pe vremea inundaţiilor, turmele rup tot ce
le iese în cale. Cineva trage cu puşca. Nici un rezultat, ca şi
84

cum ai trage într-un cârd de ciori împrăştiate pe câmp.
Doar că împuşcătura întărâtă şi mai mult corciturile,
făcându-le să se reverse grohăind în afara fermei. Fac
prăpăd prin grădini, rup totul în cale, dărâmă prispe şi
case, se învălmăşesc pe la răscruci de drumuri. Trosnesc
uşi, ferestre. Grohăie satul de mistreţi. Clefăie totul în jur,
iar într-un pom uscat cântă apocaliptic un cocoş.
– C'est tout! exclamă Floresco. Ba nu! Mai durează
două secunde. Ecranul e negru ca pământul şi se iveşte
încet satul distrus de vânzoleala mistreţilor, ocupat de
mistreţi, iar peste astea toate se preling litere de sânge:
„Sfârşit”! Adică, gata, fraţilor! C'est tout! Lumină în sală!
Deschideţi larg uşile, să iasă lumea din cinematograf şi să
tot vorbească pe toate străzile, prin toate satele şi oraşele
despre „Mistreţul orb”!
Regizorul îşi lăsă mâna de pe unde a tot colindat pe
umărul Dorei şi-i zice:
– Vino într-o noapte la mine. Locuiesc aici, în camera
pentru oaspeţi. Ştii, am nevoie de multă inspiraţie, măi fato,
altfel îmi scade talentul. Mă-nţelegi?
– Nu. Nu vă înţeleg..
– Băi, că înapoiată mai eşti. Mi-am răcit gura degeaba.
Mi-ar plăcea, zic, să fii zeiţa nocturnă a acestor locuri!
Oricum eu am să te aştept cu toţi licuricii aprinşi la
fereastră.
Dora întoarce capul să vadă reacţia lui Octavian, dar
nu e nimeni la spatele.
– Ştiţi… Să mă gândesc.
– Gândeşte-te, şi vino! mai zice maestrul şi se
îndreptă spre scara rulantă, coboară lin cu cupa ridicată
sus.
Octavian se ridică într-un cot de pe plapuma
aşternută pe grămada de fân. Îi zice să-i aducă puţin coniac.
Şi ea aduce păhăruţul plin. Mai întâi gustă el, apoi ea. Şi din
85

nou el, şi iarăşi ea, şi tot aşa până la ultima picătură.
– Şi-acum să facem amiaza împreună, zice el.
Şi ea se întinde alături de el, dându-şi seama că fânul
e mult mai plăcut decât divanul de-acasă. Octavian îi
ascultă bătăile inimii - tuc-tuc! tuc-tuc! -, apoi adoarme.
Când se trezeşte, constată că inima ei bate în cu totul în alt
ritm, mai liniştit – tuc! tuc! tuc! şi-i zice:
– Adineaori, inima ta bătea altfel!
– Asta înseamnă că m-am calmat. Mă temeam să nu
mă iei din nou cu de-a sila.
– Şi cum ai vrea să te iau?
– Ia-mă cu mângâieri şi cu vorbe frumoase. Dar mai
întâi sărută-mă. Ştii, eu în viaţa mea nu m-am sărutat cu
nimeni… Decât numai pe obraji.
– Bine, măi fato! Uite cum se sărută pe gură.
86

87

88

Trei
7.
O după-amiază liniştită de august se transformă brusc
într-o după-amiază furtunoasă. Pe la chindii, în loc să
pogoare liniştea amurgului, izbucnesc din toate părţile
rafale de vânt frământând copacii şi pătulind prin grădini
tufele de cartofi. De peste dealuri apar nori cu paloare de
gheaţă, fulgere scurte le sfârtecă burţile.
Dar bine că cel puţin se trage! Printre tunete şi
trăsnete se aud bubuituri înfundate – semn că rachetele
antigrindină îşi fac datoria.
Două încărcături explodează în norul masiv de
deasupra Bahusenilor, ceea ce face ca bahusenenii să stea
cu ochii pe sus. Toţi rămân în aşteptare. Din clipă în clipă
vor apărea dintre nori două puncte portocalii, două
paraşute, aducând la sol tuburile rachetelor ce au dus
încărcătura la înălţimea cuvenită, unde au şi explodat
ionizând atmosfera şi transformând cristalele de gheaţă în
apă. Bubuiturile surde anunţă că vor cădea daruri din cer. Şi
toată lumea e în poziţie „Start”. Încotro vor fi duse de vânt
punctele portocalii, într-acolo vor alerga şi ei.
Cel care ajunge primul la locul aterizării, adună în
braţe un morman de pânză sintetică de-un portocaliuaprins,
de mare nevoinţă pentru nevastă, soacră sau fete şi
fetițe să-şi primenească garderoba în plină vară. Dar se
alege şi cel care vine al doilea cu ceva. Lui îi revine tubul
rachetei, bun pentru hogeag sau pentru ţeavă de scurgere
pe sub poartă.
89

Stropii maşcaţi şi rapizi o găsesc pe Dora singură în
cameră. Îi aude răpăind pe sticla geamului de pe dinăuntru
trecând liber prin golul geamului de dinafară. Iuţeala
stropilor sugerează clar că natura s-a dezlănţuit nu şagă.
Însă ar putea fi o nimica toată pe lângă dezlănţuirea de care
ar putea da ea dovadă. Unde mai pui că încă nu i-a trecut
furia de săptămâna trecută, când primise un bileţel de la
maestrul Floresco.
Nu, nu bileţelul o înfuriase, ci faptul că i-a fost
transmis prin Sava. Ea nu poate accepta amestecul fratelui
în relaţiile ei personale. Nu i-a fost de nici un folos
jurământul lui Sava că n-a deschis bileţelul şi că n-a citit nici
un cuvinţel. Partea curioasă e că n-a citit nici ea bileţelul.
Ce-i drept, nici nu s-a grăbit să-i dea foc sau să-l rupă. L-a
ascuns în buzunarul unui paltonaş de-al ei de prin clasa a
şasea. Aşa, pentru orice eventualitate. Şi se pare că
„eventualitatea” apare acum.
Încă se mai aud rachetele explodând în nori, însă deja
e clar: pericolul unui prăpăd cu ouă de gheaţă e înlăturat.
Acum şuvoaiele nu sunt decât apă de ploaie. Apă prin
copaci, apă pe sub ferestre, apă curgând în pâraie
nămoloase prin grădini şi pe drumuri. Apă de ploaie şi în
bileţelul lui Floresco, probabil.
Îl scoate din buzunarul paltonaşului, citeşte: „Tot zici
că vii, că vii şi nu mai vii, măi fato!”. Aşadar, dacă e să o ia ca
la şcoală, despre ce se vorbeşte în prima propoziţie? Corect,
despre faptul că şi bărbaţii pot fi trişti. Dar în propoziţia
următoare? Aici ni se spune că bărbaţii pot fi şi foarte
vicleni: „Află că fereastra mea luminează noapte de noapte
ca o candelă în rămurişul pădurii şi vin la lumina ei tot felul
de gâze, numai libelula mult aşteptată nu vine” Ei, cum să
nu se prelingă pe toate ferestrele şiroaie de lacrimi de
ploaie!? A treia propoziţie, şi ultima, ne vorbeşte despre
răbufnirea forţei bărbăteşti în starea ei neprefăcută: „Lasă
90

dracului ifosele de fată pilduitoare şi vino la mine. Te
aştept!”
Poate că nu întâmplător natura şi-a găsit să-şi facă de
cap anume spre seară şi încă într-o zi când părinţii sunt
plecaţi la Chişinău împreună cu Sava, urmând să rămână
acolo până mâine, răstimp în care vor pune la bătaie şase
miişoare şi vor reveni acasă cu un autoturism proprietate
personală. Eveniment, nu? Şi de ce să nu-l consemneze şi ea
făcându-şi de cap în paralel cu natura? Ce-ar fi să dea o fugă
până după pădure, la Casa Specialiştilor? Aşa, din
curiozitate, cel puţin, dacă nu din milă faţă de singurătatea
acelui bărbat - e om şi el, nu? - care o aşteaptă noapte de
noapte la fereastră.
Acum depinde de ea dacă doreşte sau nu să afle cum e
să fii o „libelulă mult aşteptată”. Iese la o pauză de gândire
pe scările verandei. I-ar plăcea să zărească şi ea vreo
paraşută plutind prin ploaie. Mai ales că portocaliul aprins
se vede de la mari depărtări. De fapt, tot ce a văzut ea mai
frumos până acum pe lumea asta au fost paraşutele
portocalii plutind peste pădure, peste sat - cupole duse de
vânt...
Încalţă cizmele de cauciuc, îmbracă un pulovăr
călduros şi, înfăşurându-se în impermeabilul larg al mamei,
părăseşte ograda cu o putere de voinţă de nestăvilit. O ia
vitejeşte prin ploaia tot mai rară pe drumul ce coboară până
pe şes, întâlneşte bărbaţi şi copii care revin în sat de pe
coclauri aducând subsuoară suluri portocalii de pânză
sintetică sau tăbârcind pe umeri tuburi grele, lungi de peste
doi metri.
Un coleg de clasă, poreclit Trompetă, o recunoaşte şi,
oprindu-se în dreptul ei cu un val de pânză portocalie
subsuoară, are chef de vorbă:
– Te-ai pornit să-ţi cauţi şi tu de-o rochiţă, ai? Cam
târzior! Gata, le-am cules noi pe toate!
91

– Las-o, bre! intervine un gospodar. Poate are de gând
să se caţere după paraşuta din vârful fagilor. E-he, cu
picioarele ei! Se alege şi cu mătase şi cu tubul!
O aranjează de minune că cei care o văd ieşind din sat
pe înserat îşi închipuie că s-ar duce şi ea să caute paraşute.
Păşeşte ba prin noroiul drumului, ba prin iarba udă dealături,
ca în cele din urmă, când înserarea începe a se
preschimba în întuneric, să se strecoare pe teritoriul fermei
apropiindu-se de Casa Specialiştilor.
Deocamdată nu vede nicio luminiţă la nicio fereastră.
Care candelă? Care „libelulă mult aşteptată”? Numai
deasupra uşii de la intrare arde un glob albicios a cărui
lumină e haşurată de liniuţele ploii. Smuceşte de mânerul
uşii. E încuiată. Când începe a bate cu pumnii, stârneşte mai
mulţi câini prin împrejurimi. Se lipeşte cu spatele de uşă,
sperând ca Floresco să audă cel puţin lătratul câinilor.
Iar aceştia apar grei de ploaie, se scutură, latră,
scurmă pământul. Totuşi, nu îndrăznesc să urce cele câteva
trepte până la picioarele ei. De fapt, poate că ar îndrăzni,
însă în lungul galeriei cu viţă de vie ce leagă Casa
Specialiştilor de teritoriul fermei apare o namilă de câine
care ar pune şi lupii pe fugă. E Mauru. Dora îl cunoaşte de
ceva vreme şi poate că şi el o cunoaşte pe ea. Blana îi luceşte
udă şi linsă, iar capul mare domină întunericul.
Mauru urcă liniştit cele câteva trepte, o pipăie cu
nările, apoi se lungeşte la picioarele ei. Acum aşteaptă
împreună, aşteaptă să li se deschidă. Şi îşi ridică
concomitent ochii în sus când vocea maestrului se aude
declamând pe terasa de sub acoperiş de cealaltă parte a
clădirii.
Având toată încrederea în blândeţea lui Mauru, Dora
se strecoară pe lângă perete până ajunge pe partea dinspre
pădure a clădirii. Aici vocea se aude mult mai clar. Maestrul
recită deasupra capului ei şi, cu mult curaj, îndrăzneşte să-l
92

întrerupă:
– Maestre! Maestre Floresco!
Şi recitalul se curmă în plin avânt. Blana udă a
dulăului se lipeşte de impermeabilul ei ca şi cum ar aştepta
şi el un răspuns. Se aud doar stropii căzând de pe-o frunză
pe alta prin pădure.
– Maestre! Eu am venit! Sunt eu, Dora! Mă auziţi,
Maestre?
La înălţimea terasei recitalul este reluat pe aceiaşi
tonalitate, descriind cum se ridică porcii din glod şi cum
trec printr-o ploaie de aur, printr-o iarbă chihlimbarie şi se
spală de rapăn pregătindu-se de sărbătorile înjunghierii,
când vor ieşi la plimbare pe-o zăpadă curată-curată unde
vor încasa câte-un cuţit în inimă.
– Chiar nu mă auziţi? Mi-aţi trimis un bileţel. Îmi
scriaţi să vin, să vin şi eu am venit! Şi mi-i frig, maestre! Şi se
mai şi bagă şi câinii la mine! Vă rog frumos, lăsaţi-mă să
intru!
Deodată Mauru se răsuceşte şi înaintează către uşa de
la intrare. Dora se ia după mersul lui greoi, ajung împreună
la uşă. Sus recitalul continuă, Floresco trecând de la porci la
Zeiţa Diana, care străbate codrii întunecaţi cu toate jivinele
în urma ei, iar în nopţile friguroase doarme prin peşteri
împreună cu fiarele, tolănită pe blănuri moi, printre gheare
şi colţi sfâşietori... Recitalul continuă, Floresco fiind încă sus,
unde se aude deodată şi o voce veselă de femei:
– Să mori de râs, nu alta. Cine asta, Dora lui Bârcă, ţi-i
Zeiţa?! Ha-ha-ha!
Dora recunoaşte glasul Didinei, iar uşa se deschide şi
iese la lumina globului alb nimeni altul decât Octavian. Ea
dă să o ia la fugă, dar e prea târziu. Mâna lui o înhaţă de
mâneca impermeabilului, o trage la piept, apoi o înghesuie
în perete.
- Dor, dor, dor, Dora, Doriţa! fredonează el băgându-se
93

să o sărute învăluind-o în aburi de alcool. Dora, dor, dor,
dor, dor, tare dor…
– Las-mă în pace... Lasă-mă, îţi zic.
– Ţâţ! Un pupic şi gata! Aşa şi-aşa, şi-aşa… şi îi ridică
pulovărul cu tot cu maiou strecurându-şi degetele spre
sutien…
– Eşti beat! Nu-mi placi aşa...
– Beat după ochii tăi, după gura ta, după sânii tăi… De
fapt, dacă-i dezgolesc, dezgoliţi să fie până-n zori! Numai nu
sub perete, ai dreptate, că doar suntem o pereche...
civilizată.
Peste zece minute bancheta din faţă a Jiguli-ului e
întinsă pe orizontală. După fiecare încercare de a-l respinge
Dora înţelege cât e de neputincioasă, nu-i poate aplica un
genunchi între picioare chiar dacă are suficient spaţiu de
manevră. Şi ar mai fi cum ar fi, dacă el s-ar mulţumi să o
strivească pur şi simplu pe banchetă, dar nu, el inventează
nişte acrobaţii năstruşnice, care se reduc de fapt la răsuciri
de mâini şi de picioare.
Salonul maşinii devine ceva mai domestic numai după
ce Octavian porneşte motorul şi farurile fac să lucească
băltoacele drumului spre sat. Chiar şi în halul în care e, Dora
nu şi-ar dori să-l audă zicându-i ca de obicei la intrare în sat,
că gata, pân’ aici! dă-te jos să nu ne vadă cineva! Pe o vreme
ca asta nu are cine să-i vadă și poate să o ducă fără
probleme până acasă. Adevărul e că în ciuda dezastrului
sexual, ea se simte bine lângă el, mai ales că îşi revine din
beţie recăpătându-și trăsăturile caracteristice bărbaţilor cu
casă, masă, nevastă, co... Nu, încă nu au copii. Păpuşica lui
de-acasă preferă să rămână tot suplă încă vreo doi-trei ani.
Deodată Dora se întreabă dacă Octavian ar fi în stare să o
părăsească de dragul ei? Şi pesemne că întrebarea pluteşte
în aer, fiindcă el devine brusc foarte serios întrebând:
– Ascultă, eu cred că ar trebui să te gândești la viitorul
94

tău, măi fato.
– Uf, iară „măi fato”! De ce nu-mi spui pe nume?
Spune-mi cum îmi spuneai când mă înghesuiai pe divanul
de-acasă, „Doriţă, Doriţă...!” şi-mi smulgeai hainele de pe
mine. Dacă vrei să ştii, mie încă nu mi-a spus nimeni că aş fi
frumoasă! Numai Sava s-a scăpat odată cu vorba, când
intram pe poartă într-o rochie nouă, albă cu buline verzi, și
zis: “Oho, ce frumusețe de fată!”. Şi m-am bucurat foarte
mult.
- Bine, îţi spun şi eu că eşti frumoasă! Zău, eşti tare
frumoasă! Ai ochi mari, buze plinuţe, ca să nu mai vorbim
de...
– A, nu. Lasă-mă-n pace cu sânii. Prea sunt bătători la
ochi. M-aş simţi mai în largul meu de i-aş avea mai mici, ca
să pot alerga fără să-i simt cum se leagănă de se holbează
toţi tâmpiţii la mine. Mi-ar plăcea să-i am acuma cum îi
aveam printr-a şaptea!
– Clar! Ai nevoie de schimbări... De schimbări radicale!
– Normal, vine viaţa şi peste mine, trebuie să fac ceva,
ca să nu rămân în urma celorlalte.
– Se rezolvă simplu: te măriţi! Știm că învăţătura la
Chişinău nu se prea lipeşte de tine, aşa că... fătaua pe cap şi
– înainte!
– Da? Şi cu nevastă-ta cum rămâne?
– Ho, n-am spus să te măriţi cu mine. Cu altcineva.
Măritatul te-ar da la brazdă!
– Înţeleg, acuma dau prin gropi.
– Da, cam dai!
În bătaia farurilor o femeie cu umbrelă abia de
reuşeşte să facă un pas într-o parte, fiind acoperită de o
pânză de apă ţâşnită în evantai de sub roţi. El nu-şi uită
gândul:
– Dacă doreşti, îţi găsim noi un mire. Pe urmă eu şi
nevastă-mea vă cununăm şi-am încheiat povestea!
95

Ea se ghemuieşte pe banchetă. Se gândeşte să
deschidă portiera şi să sară. Dar nu mai e timp, maşina
opreşte lângă poarta lor. Ce rost ar mai avea să sară? Pur şi
simplu coboară şi o ia spre poartă. El stinge motorul, încuie
portiera şi vine în urma ei chiar dacă ea îi zice să nu
îndrăznească să le treacă pragul că are s-o păţească de la
tată-so.
– Haida-de! În seara asta tăticuţul tău ciocneşte la
Chişinău un coniac cu omul nostru ca să poată veni mâine
acasă cu un Jiguli nou-nouţ.
– Și-aici v-aţi băgat codiţa! Dar ce mai vrei de la mine?
Ai zis că-i gata, că s-a încheiat toată povestea.
– Da, s-a cam încheiat. Degrabă se duce şi vara şi-ai să
te duci să-ţi vezi de-ale tale la Chişinău. Eu rămân să-mi duc
viaţa în duhoare de porc şi zăngănit de pahare, cum ar zice
Floresco. Bine, acum vreau să văd cum ai udat florile în
timpul vacanţei de vară.
– Nu le-am udat eu. Au avut grijă ploile...
– Există şi flori de cameră în casa voastră, nu?
– Adică, vrei să intri în casă! Că mare mizerie de om
mai eşti! zice ea şi dispare în ogradă, dar nu împinge
zăvorul pe dinăuntru, ceea ce aduce a invitaţie.
Păşeşte încet în urma ei, o urmăreşte cum urcă scările,
furioasă, cum trece prin verandă, ca mai apoi să se aprindă
lumina în camera din mijloc. Observaţie preţioasă pentru el.
Aflarea ei acolo îi dă curaj să se furişeze spre ghiveciul uriaş
al plantei tropicale ce ocupă spaţiul din fundul verandei.
Pipăie verdeaţa revărsată peste marginea ghiveciului, îşi
strecoară palma pe sub frăgezimea ei, caută locul ştiut şi dă
de celofan. Cele două mii de ruble sunt la locul lor. Numai
că, la naiba, el nu are alt buzunar decât buzunarul de la
spate al pantalonilor sport. Fie, băgă banii acolo, apoi apare
cu paşi liniştiţi în camera din mijloc. Dora, însă, nu e aici.
Aude zdrăngănitul unui lighean, apoi susur de apă dincolo
96

de uşa de la bucătărie, unde nu a aprins lumina.
Banii îl cam ard la fund. Încă nu-i sigur că ar vrea să şii
ia înapoi. În orice caz, poate nu pe toţi. Poate îi împarte
juma la juma! Totuşi, fata asta... Fata asta nu-i de lăsat, în
orice caz nu chiar aşa, dintr-o dată, fără un motiv serios. Să
nu uite că alta ca ea în Bahuseni îi va fi cam greu să
găsească. Şi nu-i vorba doar de plăcerea dezbrăcatului. Mai
e o stare nelămurită pentru el, ceva ce ţine de felul cum stau
ei de vorbă, cum se înţeleg înde ei chiar şi atunci când se
ceartă. E cu totul altfel decât cu Nataşa, care în pat e oricând
gata pentru a începe şi totodată pentru a sfârşi ceea ce deabia
începe, mereu preocupată de poziţia oglinzii faţă de
clipocitul genelor ei şi de cum se va prezenta la şcoală, în
faţa elevilor fireşte, ca învăţătoare de muzică.
Tot gândindu-se cum să procedeze, el se preface că l-
ar interesa o poză pusă într-o ramă mai ochioasă. De fapt,
poza chiar merită să fie studiată cu atenţie. Vai, ce surpriză
din partea prăpăditului de Bârcă. Uite-l fotografiat cu un
grup de tovarăşi, toţi cu medalii în piept, adică şi Bârcă, în
jurul... Mama-mia! E chiar Tovarăşul!... Nu, nu se poate!
În ultimul moment îşi dă seama că Dora n-ar trebui
să-i surprindă uimirea, iar când o simte alături, o face pe
bine-informatul:
– Oricât ar fi el de Ivan Ivanovici, şi pune degetul pe
chipul celui mai important om din poză, oricât s-ar uita de
şmecher prin ochelarii lui de om de stat, mâine-poimâine se
duce pe copcă. Ţac-Pac! Demisionat, pensionat, uitat! Gata,
s-a dus vremea lui!
– De unde ştii?
– Avem noi oamenii noştri pe sus, pe la cadre... Ştim
noi ce ştim.
– Tata are alte informaţii. El zice că dacă Brejnev din
acelaşi fotoliu a ajuns tocmai în fruntea Uniuni Sovietice,
n-are cum să nu se ridice şi el tot aşa de sus...
97

– He-he! Să nu uităm că Brejnev venea în Moldova
direct din Rusia, da Ivan Ivanovici - din Transnistria!
Pricepi care-i diferenţa? Transnistrenii sunt puşi să ne
conducă doar pe noi, işti de dincoace de Nistru, nu şi pe
ucraineni, georgieni, armeni sau, ţi-ai găsit! pe ruşii din
Rusia! Gata, pân’ aici i-a fost!
– De-ar afla tata ce dă din tine, ţi-ar scrie o
caracteristică de te-ai duce tu pe copcă! Hai, spuneai că
vrei să vezi dacă am udat florile.
– Numaidecât că da. Să vedem dacă ai să fii bună
gospodină în toate sau numai în pat! Ceea ce, sincer
vorbind, nu strică la o casă de om gospodar. Şi o ia pe
după umăr, îndemnând-o să se apropie de o fereastră, dă
perdeaua la o parte şi apasă cu degetul în pământul moale
din ghiveci: Bravo, măi fato! A, iertare! Bravo, frumoaso!
Şi-acum să trecem şi în camera cealaltă.
– În camera noastră, vrei să zici.
– Mă rog, a noastră, dacă vrei!
Şi Dora i se bagă la piept, îl cuprinde cu o mână pe la
spate, moment în care el se îndepărtează ca fript, căci
mâna ei e gata să-i coboare la buzunarul burduşit de la
spate şi se aşeză pe marginea divanului, având grijă ca
banii să-i nimerească sub fund. Iar după ce stinge Dora
lumina şi-i spune că vrea să-l dezbrace cu mânuţele ei,
poate pentru ultima dată, el îşi smulge singur pulovărul,
îşi scoate adidaşii şi îşi lepădă atent pantalonii,
împăturindu-i cu buzunarul cât mai la mijloc şi aşezându-i
atent lângă piciorul divanului.
Acum nu-i rămâne decât să se joace cu ea de-a omul
gingaş. Însă ea nu dă semne că şi-ar pierde minţile de la
mângâierile lui... Brusc lunecă goală din aşternut şi se
duce lipăind desculţ să stingă lumina din camera din
mijloc. Mai umblă pe undeva pe-acolo, se pare că prin
verandă, revenind surprinzător de friguroasă şi
98

ghemuindu-se lângă el mai rece decât dacă între timp s-ar
fi tăvălit prin zăpadă.
El înţelege că ar trebui să reia ceremonialul
apropierii de flacăra umedă. Nici o şansă însă. Dora nu
contribuie cu nimic. Ea stă întinsă pe spate şi nici nu suflă.
Când se apleacă să o sărute, îi găseşte obrazul ud de
lacrimi.
– Ce-a dat în tine? Ce ţi-a venit?
– Lasă! Degrabă-mi trece. Doar atât e în stare să
spună cu voce liniştită, ca imediat să izbucnească în
hohote: Ticălosule! Porcarule! Înseamnă că tu, tu ai pus
banii acolo! Şi tot tu ai venit să ţi-i iei înapoi! A, s-a ieftinit
marfa! Ai înţeles că eu mă bag oricum sub tine! Da, mă
bag, fiindcă-mi placi, băi! Îmi placi tu, nu banii tăi!
Ticălosule! Porcule!
El reuşeşte să-i prindă mâinile, coboară din aşternut
şi îşi caută hainele prin întuneric.
– A-ha! Fugi, laşule! Fugi cum ai fugit şi-atunci! Doar
că acuma nu sar ţăndări din fereastră. Mai stai, stai şi
murdăreşte-mă cu sperma ta, murdăreşte-mi patul,
murdăreşte-mi viaţa. Sigur, ţi-ai luat înapoi paralele şi peaici
ţi-i drumul! Tiva, gospodarule! Cheltuieşte-le sănătos!
O, ce om prevăzător! Ce puşlama calculată! Porcule! Şi
încă o dată, porcule!
Ea încă nu-şi dă seama că o clipă în urmă Octavian a
aruncat ceva foşnitor peste aşternutul ei. Îi aude doar paşii
îndepărtându-se spre ieşire, apoi îl aude trântind uşa, îl
aude pornind motorul şi îndepărtându-se în noapte.
Într-un târziu bâjbâie prin aşternut şi dă de
bancnote. Numai bancnote în jurul ei. Scutură plapoma,
scutură cearceaful. Pe urmă plânge cu faţa în pernă. Mai
întâi plânge în hohote, apoi doar pentru sine. Şi adoarme.
Când se trezeşte, afară e ziuă. Mintea îi lucrează ca
ceasul. Totul i se pare limpede şi pe înţelesul oricui.
99

Inclusiv pe înţelesul ei. Înţelege că trebuie să se spânzure.
Îşi îmbracă doar cămaşa de noapte şi iese pe trepte.
Cercetează capătul unei grinzi de sub streaşina verandei.
N-ar fi nici o problemă să treacă funia pe după grindă.
Locul e cât se poate de potrivit, căci se vede din drum şi
lumea ar vedea-o direct de acolo, fără să mai trebuiască să
intre în ogradă şi să stârnească câinele. Totul se aranjează
ca de la sine. Doar să-şi aleagă o funie mai moale. Una
aspră i-ar zgâria pielea şi nu i-ar sta frumos în sicriu cu
julituri la gât. Dar încet-încet, gândul la chestii moi şi
plăcute se dovedeşte a fi mai acaparant decât gândul la
spânzurătoare.
Răceala dimineţii îi face pielea de găină, aşa că se
retrage în aşternut. Lângă pat simte sub tălpi foşnet de
bancnote. Dispoziţia îi revine la normal. Or, cine, dragă, se
spânzură având două mii de ruble la picioare. Mai bine să
le adune. Şi adunându-le. le şi numără. Să nu lipsească
vreo rublă că-l strânge de gât. Şi tot numărându-le caută
să le aşeze în palmă în aşa fel încât fiecare bancnotă să fie
cu capul lui Lenin între degetul mare şi arătător.
Îi va demonstra şi lui Octavian mai în toamnă ce
captivant e să plasezi capul lui Lenin între arătător şi
degetul cel mare, între ceva şi altceva. Va afla şi el cât de
frumos poate să arate chipul marelui conducător al
proletariatului nu numai între degetul ei cel mare şi
arătător, ci şi între sânul ei drept şi sânul stâng, între buca
ei dreaptă şi cea stângă, lăsându-se încurajată să danseze
prin cameră cu sânii goi şi cu o tofâlcă de capete de Lenin
la funduleţ.
Fapt e că la sfârşitul lui noiembrie primii fulgi îi
găseşte într-un hotel din Chişinău unde născocesc
împreună un joc doar pentru ei doi, ţinut în mare secret, şi
căruia îi zic: „De-a funduleţul vesel”.
100

8.
Studentul soseşte la uşa apartamentului cu puţină
întârziere. Înţelegerea le-a fost să vină la zece. Acum e zece
şi zece. Ciripitul soneriei îl face pe Floresco să-şi ardă o
palmă peste genunchi – vai, cum mai fuge timpul! Se
plesneşte cu aceeaşi palmă pe care şi-o retrage de pe talia
Dorei.
El se duce să deschidă, ea se concentrează asupra
cuverturii căzute în urma lui de pe speteaza divanului. Îşi
face de lucru netezându-i încreţiturile, aşezând-o la locul ei.
Degeaba! Totuna simte că tremură toată. Nu se poate calma
nici cât să-l poată privi calmă în faţă pe cel abia sosit, fără a-
i sări în cap.
Mai bine se retrage la bucătărie. Acolo se apropie de
geam. Liniştea e pisată mărunt de picuratul ritmic al
robinetului. Uşa rămâne întredeschisă în urma ei şi,
formându-se curent, draperia se umflă puţin, apoi se
linişteşte – dovadă că uşa de la intrare tocmai a fost închisă.
În gerul de-afară, pe balustrada balconului, scânteiază
la soare un guleraş de zăpadă. În general se poate spune că
soarele îşi cam face de cap în plină iarnă, Dorei făcându-i-se
negru înaintea ochilor de la albul orbitor al zăpezii.
Ea a sunat la uşa acestui apartament cu doar cinci
minute înainte de ora zece, având grijă ca Floresco să nu
aibă timp să o pipăie. Însă, dat fiind că Studentul a întârziat,
maestrul a avut la dispoziţie tocmai cincisprezece minute
pentru a-şi pune în mişcare degetele – pâş-pâş pe-un umăr,
pe altul; pâş-pâş pe coloana vertebrală la vale. Şi asta după
ce în ultimele luni ea nu a făcut decât să-l poarte cu vorba,
reuşind să evite întâlnirile cu el în locuri mai izolate. Abia
acum, odată intrată în acest apartament, risca să se
101

pomenească trântită în aşternut simţind ce înseamnă
revanşa unui bărbat când îi apare cea mai mică posibilitate
de a recupera plăcerile pierdute sau numai amânate.
– De câte ori ai zis că vii, că vii şi n-ai mai venit, măi
fato! îi dădu el în obraz. Şi data trecută, când te-am primit
omeneşte în casa mea, ai lăsat să curgă apa în baie, ca să
cred că faci duş, şi ai şters-o englezeşte lăsându-mă golpuşcă
în aşternut.
Frigiderul se scutură ca de friguri începând a hurui,
ceea ce o enervează şi mai mult decât lamentaţiile lui
Floresco şi îşi dă seama că n-a mai fumat hăt de prin
noiembrie, când strivise ultimul chiştoc într-o coajă de
banană la balconul hotelului “Codru”.
Anume atunci îi şi venise ideea să se răzbune. Îşi
dăduse deodată seama că ar fi în puterile ei să-l facă pe
Octavian să se ştie legat prin sânge de trupul ei. Ce
curajoasă îşi închipuise că poate fi! Era pe la începutul lui
noiembrie, cânta fanfara în parcul din faţa hotelului şi ea
urmărea de la balcon cum doi băieţei şi o fetiţă, intraţi în
bazinul havuzului deja secat din parcul de vizavi, fugăreau
mingea printre lucirile de inox ale unor peşti încremeniţi în
aer. Bazinul cenuşiu, mingea roşie, peştii strălucitori. Fetiţa
vocifera, ratând mereu mingea, pentru că băieţii nu se
grăbeau să i-o paseze şi ei, căutând să o scoată din joc.
Acum ar trage din nou o ţigară, de-ar avea una!
Floresco nu-i fumător. Să ceară de la student? Dă-l încolo! Îl
aude zăngănind din nişte obiecte metalice, aranjându-le
într-un vas. Şi vine cu vasul acela la bucătărie – un
sterilizator în care instrumentele arată reci ca ţurţurii ce
atârnă sub balustrada balconului.
– A, salutare! zice el. Probabil îţi dai seama că nu-i
neapărat nevoie să facem cunoştinţă, să ştim cum ne
cheamă.
– Oricum, mie Dora îmi zice.
102

El tace. Aşază vasul în chiuvetă, deschide robinetul.
Apa învăluie instrumentele stârnind un zornăit metalic. Se
duce la frigider ca unul de-al casei, îl deschide şi scoate o
sticlă de votcă, ia un pahar din dulap, îl umple ochi şi,
aşezându-l pe masă, i-l prescrie ca analgezic, spunându-i să
ia câte-un gât până îl goleşte, apoi încearcă să o liniştească:
– Să nu-ţi fie frică. Eu am mână uşoară!
– Mulţumesc!
În vremea asta Floresco caută să umanizeze cumva
atmosfera pornind picup-ul cu melodia demenţială a unei
trompete ce nu cunoaşte limitele de sus, el zicând mai mult
pentru sine, vocea ieşindu-i însă ca de pe scenă:
– Şi-acum să mă ungă la inimă Lalele din Amsterdam.
Grozavă înfloritură pentru gerul de-afară. Această
trompeta-lalea a lui Kelvert mă dă gata ori de câte ori o
ascult.
Dora se întreabă aiurea dacă ar avea acum mai mult
curaj de-ar fi şi Octavian alături. Aseară nu părea să-şi
muşte mâinile de remuşcări după ce i-a reproşat din uşa
taxiului că ce, o bagă la cuţit? El nu făcuse decât să se uitase
speriat în părţi. Strada era pustie, ninsoarea se rărise, gerul
se înăsprea, ea ghemuindu-se pe bancheta din spate a
taxiului cu un început de revoltă în piept: „Hai, hai, joacă-te
cu mine, gospodarule! Vezi să nu-ţi fac o surpriză de-ai să
mă pomeneşti!”
Acum, după o noapte de plâns, „surpriza” e foarte
aproape de realizare. Aşteaptă să-i revină curajul pe care îl
avusese în balconul hotelului, când urmărea cum mingea
roşie se izbeşte de zidul bazinului gol, sărind îndărăt sub
cele mai neaşteptate unghiuri, trecând mereu pe lângă
piciorul fetiţei, aceasta lovind de fiecare dată în gol,
vânturând golul. Atunci se strecurase friguroasă lângă el în
aşternut, iar după ce s-a încălzit mângâind și fiind
mângâiată, când a întrebat-o dacă și-a luat pastila, Dora i-a
103

ăspuns printre sărutări că bineînţeles că a luat-o. „Ştii doar
că nu mă omor după prezervative, poate doar dacă m-ai
ferici cu din cele germane! Ei, ferice de nemţoaice! Nemţii
nu se bagă la ele aşa, cu cizma de cauciuc. Le alintă numai
cu fineţuri.”
Dincolo sună telefonul. Ridică Floresco. Ea îşi dă
seama că la celălalt capăt e Octavian, deoarece Floresco
vorbeşte şoptit, cu palma între receptor şi gură.
Studentul îşi împodobeşte faţa pistruiată cu o pereche
de ochelari şi stă aplecat deasupra aragazului. Studiază
temperatura apei în sterilizator. Începe să numere
mişcându-şi buzele şi îndoind în palmă deget după deget,
apoi se duce în cealaltă cameră cu toate degetele unei mâini
adunate grămadă, anunţându-l pe Floresco precum că, gata,
la treabă!
Ea se apropie de fereastră, lăsând draperia să-i cadă
ocrotitoare la spate. Razele soarelui vin de undeva de peste
clădire, revărsându-se nu numai peste acoperişul înzăpezit
de vizavi, ci făcând să scânteieze zăpada pe toată valea
Sculenilor, până peste dealul Petricanilor, unde orizontul e
presărat cu zeci de mii de cruci şi lespezi funerare, acolo
lăţindu-se cel mai mare cimitir din Europa.
În sterilizator apa clocoteşte de-a binelea,
instrumentele saltă într-o horă metalică.
– Cu-cu! îşi iţeşte capul în bucătărie Floresco, gata
îmblănit, cu căciula în mână. Eu am plecat! Vă las în
intimitate!
– Hai, cu-cu! cu-cu! Du-te! Cară-te!
De fapt, nu trebuia să-i accepte joaca de-a cucuitul!
Parcă îl vede cum intră în bodega de la colţ şi îl salută pe El
cu acelaşi „cu-cu!”. Îşi imaginează mesele nu tocmai curate,
vede halbele înghesuite una în alta printre măruntaie de
peşte.
Şi totuşi încă nu e totul pierdut. Îşi zice şi ea în sinea
104

sa: „Gata! Cu-cu! Pân’ aici a fost!” şi ţâşneşte din bucătărie
trecându-şi degetele prin păr ca dovadă că a luat o
hotărâre-trăsnet.
Între timp studentul a schimbat locul fotoliilor, iar
covorul e făcut sul şi împins lângă pian. Parchetul luceşte în
toate nuanţele roşiatice ale lemnului de cireş. Un fotoliu e
căptuşit cu pânză roşie şi e întors cu spatele la geam, având
toată încăperea în faţă. Dora se trânteşte anume în
moliciunea lui, dar studentul îi zice să se aşeze în celălalt şi-i
lămureşte că trebuie să şadă numaidecât cu faţa spre
fereastră, adică să-şi ţină genunchii întorşi spre lumină.
– A-ha, să-mi desfac picioarele la soare!
– Mă rog, dacă aşa-ţi place să zici...
Şi ea se mută în fotoliul de vizavi, scufundându-se în
căptuşeala lui din piele neagră, lucioasă, poate de drac. Aici
soarele, într-adevăr, îi luminează genunchii, îi însoreşte
poala halatului.
Studentul descurcă cu greu nişte curele. Dora îl vrea
mai vorbăreţ. Nu-i place tăcerea lui de măcelar ursuz. În
cele din urmă el lăsă curelele să spânzure pe unul din
braţele fotoliului, ea ghemuindu-se lângă celălalt braţ.
– Ptiu, drăcie! îşi dă el cu palma peste frunte. Văd că tu
nu eşti deloc cherchelită! N-ai băut paharul cu vodcă!
Îi aduce paharul. Pare tot mai agitat. Dora simte că îl
poate domina şi îl prinde uşurel de mânecă îndemnându-l
să se aşeze alături, pe braţul fotoliului.
– Văd că eşti cam timid. Mă întreb dacă ai să fii în stare
să...
– Nici o problemă! Când e vorba de profesie, mă
concentrez la maximum. Şi-apoi, dacă încă nu ştii, sunt
student eminent.
– O, bravo! Şi cât îţi dau pentru că te trudeşti cu mine?
Studentul îşi smulge ochelarii de pe nas privind-o
speriat:
105

– Nu-mi place cum te porţi. De fapt, cine eşti?
– O fată pângărită. Linişteşte-te, n-am neamuri la
miliţie. Hai să bem vodca împreună.
– Glumeşti? Eu am de lucru. Şi-n genere: vrei sau nu
vrei să scapi de?…
– Nu, nu mai vreau. M-am răzgândit.
– Adică? Adică eu pot să-mi strâng instrumentele?
– Da, poţi să ţi le bagi înapoi în geantă. Să zicem că ţiai
făcut datoria. Mă-nţelegi? Fii atent aici: la câţi bani îţi dă
el, mai pun şi eu cât două burse de-ale tale, numai să le spui
că totul a decurs normal.
– Eşti nebună!
– Ba deloc. Ascultă. Ce te costă să le spui că ţi-ai făcut
datoria?! Spune-le că m-ai scăpat de sarcină. Dacă faci asta,
te alegi cu banii care ţi i-au promis şi-ţi mai dau şi eu o
sumă frumuşică.
– Chiar că baţi câmpii!
În loc de răspuns, Dora dispare în antreu unde face să
sfârâie fermoarul gentuţei. Revine cu mai multe bancnote
ţinute la vedere între degetul mare şi arătător, dar tocmai
acum sună telefonul şi studentul începe să-şi frământe
mâinile, neştiind cum să procedeze.
Ea îl îndemnă să ridice şi să le spună că decurge totul
normal, fără probleme.
– Alo! Da. Binişor.
Dora îi strecoară banii în buzunar, el prefăcându-se că
nici n-ar baga de seamă că îi umblă la buzunar.
– Da, normal. Are nevoie de linişte. Cum de câtă
linişte? De multă linişte! Tre’ să se odihnească trei-patru
ore. Fiţi serios, asta nu-i vorbă de telefon. Vin după ce
termin. Noroc şi să ne vedem cu bine.
Probabil nu trec nici cinci minute şi el e deja lângă uşă
gata de ieşire, dar se plesneşte din nou peste frunte:
– A, vodca. Te rog, ia şi bea măcar jumătate de pahar.
106

Trebuie să duhnească numaidecât de la tine a vodcă. Le-am
spus că am să te îmbăt ca să nu simţi durere.
– Ei, şi tu, numai jumătate. Păi cu o asemenea ocazie îl
beau până la fund! Hai, să-mi fii sănătoşel!
– Mulţumesc!
– Alo, nu ţie-ţi urez sănătate. Lui, firicelului de-aici, şi
ea îşi mângâie aproape plângând burtica.
– Frumos din partea ta. Să-ţi trăiască! zice el şi
porneşte iar spre uşă, numai că din nou se plesneşte cu
palma peste frunte.
Urmează o scenă mai puţin plăcută, dar probabil
absolut necesară pentru credibilitatea a ceea ce ar fi trebuit
să se întâmple în această încăpere. Fără să stea prea mult pe
gânduri, studentul începe a se scormoni cu degetul în nas
până îi dă sângele peste buze, îmbibă cu sânge nişte fâşii de
tifon, nişte tampoane de vată, lasă să cadă picături pe
parchet, lasă urme de sânge în cadă la baie, apoi se întinde
jos pe spate cu faţa în sus şi stânga ridicată spre tavan, iar
după ce îşi mai ticseşte şi un dop de vată în nara
sângerândă, nu trec decât câteva clipe şi pacientul iese din
convalescenţă, îşi spală faţa, devine mult mai frumos decât
la sosire şi îşi ia rămas bun cuprins de o mare bucurie
interioară şi iese pe uşă fredonând, fals, ce i-a rămas în
ureche din Lalelele din Amsterdam.
Rămasă singură, – de fapt acum nu mai e deloc
singură –, ea se înfăşoară într-un cearşaf de la subsuori
până peste glezne, soarbe vodca din pahar de parcă ar fi
foarte fierbinte, nu foarte tare, mai varsă câte ceva peste
fotoliu, apoi se ridică şi se îndreaptă tot mai ameţită spre
divan, se culcă cu mâinile încrucişate pe pântece, cum o şi
găsesc cei doi peste aproape două ore, răstimp în care
vodca a făcut ce-a vrut din mintea şi simţurile ei.
Totuşi îi aude când intră în apartament, dar nu
deschide ochii. Îl simte pe Octavian după mirosul apei de
107

colonie de după bărbierit, semn că gospodarul e gata
pregătit pentru o nouă viaţă, fără urmări, fără vreo legătură
de sânge, crede el, între persoana lui şi „asta a lui Bârcă”,
care nici nu respiră când o sărută pe frunte, arătând cu totul
vlăguită fără sângele lui amestecat cu sângele ei. O mai
sărută odată, acum pe obraz, aceasta fiind ultima lor
atingere, pecetea lor de adio.
108
9.
Dora mai simte şi acum, după mai bine de două luni,
atingerea de atunci ca pe o abureală cu parfum şi miros
puturos de vodcă. Trage aer proaspăt şi rece în piept
apropiindu-se de parcul Valea Trandafirilor printr-o
ninsoare răzbunătoare de februarie în timp ce zăpada
insistă să i se bage în cizme. Fulgii îi gâdilă faţa, i se agaţă de
gene. Înaintează cu ochii aproape închişi, motiv pentru care
îşi dă seama prea târziu că cineva o urmează pas cu pas,
aproape că suflându-i în ceafă. La un moment dat se opreşte
în loc şi cel de la spate aproape că îşi pierde echilibrul fiind
nevoit să o ocolească.
Are în faţa ei cu un tânăr scund, micşorat poate şi de
scurta lui strâmtă, dar mai ales de zăpada ce-i răsmoaie
pleata, făcându-l să arate rebegit de frig. Cu atât mai jalnic
arată dimpreună cu purceluşul congelat pe care îl ţine sub
braţ. Acesta are gura căscată, surprinsă într-o încremenire
de gheaţă, ca şi cum ar guiţa la nesfârşit. Fără să fie întrebat,
zice că a câştigat purceluşul de la nişte ucraineni pe care i-a
ajutat să descarce o mulţime de îngheţaţi din ăştia dintr-un
refrigerator „geros ca nopţile de Bobotează”, apoi exclamă:
– Foarte frumos, foarte plăcut! şi ridică purceluşul
prefăcându-se că i-ar pupa ceafa îngheţată. Săracul carnengheţată!

Ai zice că e un ciudat, dacă n-ar arăta ţicnit de-a
binelea. Totuşi, ochii îi licăresc prietenoşi. Ba are şi un licăr
în plus - licărul unui dinte de aur. Păşesc mai departe pe
trotuarul aproape întroienit şi ajung în faţa unei clădiri care
se înalţă în ninsoare precum o construcţie ridicată special
pentru un mare carnaval.
Dora dă să intre, iar necunoscutul îi zice:
– Poate te uiţi mai întâi în sus.
Şi ea ridică ochii. Desluşeşte prin ninsoare o faţadă
foarte înaltă, întreaga clădire arătând înfăşurată în lumini
ciudate, incredibil de vii. Uitându-se mai atentă, desluşeşte
o panoramă ce descrie hăul cosmic străbătut de un bărbat.
Lucrată în mozaic, panorama are puterea unui vârtej. Mai
ales dacă te iei după spiralele albăstrii sub formă de brazde
răsturnate la trecerea prin univers a bărbatului musculos
aplecat peste coarnele plugului. Brazdele spiralate sunt cu
atât mai ciudate, cu cât plugul nu este tras de vreo
mârţoagă, nici de cai năzdrăvani, ci e împins prin spaţiu de
înseşi braţele musculoase ale bărbatului.
Acum băiatul ţine purceluşul atârnat de picioarele din
spate cu botul în zăpada şi aduce vorba despre un mare
artist pe care l-a cunoscut pe când acela fixa pietricele
colorate pe această faţadă, înviind acest univers. Mai
precizează că avea şi un nume frumos, Aurel David, şi că era
nu doar un mare artist, ci şi „un mare sufletist”, cum s-a
constatat după ce-a murit. Da, chiar aşa. Era numai suflet în
tot ce făcea! Dar sufletul i se vedea mai ales atunci când îşi
răsfira mozaicurile parcă direct pe cer, când mâinile i se
adânceau în spaţiu cu fiece pietricică viu colorată aşezată
exact acolo unde-i era locul pentru a înfrumuseţa Universul.
– Uneori mă lăsa şi pe mine să urc sus, să-i aduc
pietricele de care avea nevoie ca să le pună unde-i arăta
Dumnezeu cu degetul să le pună. Avea însă o slăbiciune! Că
altfel nu se poate. Artist şi fără slăbiciuni? Pe de o parte era
109

atras de cosmos, pe de altă parte îl atrăgeau şi femeile
dimpreună cu vodca, aşa că revenea mereu cu picioarele pe
pământ, pe lângă garduri, ba şi pe sub garduri, de unde
trebuia s-o ia din nou în sus la arat prin univers.
Dora simte că dacă mai stă să-l asculte, o ia şi ea razna
în sus pe spirală. Păşeşte hotărâtă spre intrare fără să-şi ia
rămas bun. Trece pe sub faţada cosmică, pe sub inscripţia
caligrafiată cu lumini de neon „Centrul Republican pentru
Tineret I. A. Gagarin”, lăsând în ninsoarea de-afară o siluetă
zgribulită cu un purceluş îngheţat atârnându-i într-o mână.
Dincolo de prag un tânăr „la cravată” îi cere să
prezinte invitaţia. Vai, dar nu i-a spus nimeni că ar avea
nevoie de invitaţie. Şi tânărul începe să o cam înghesuie
înapoi spre ieşire, ea însă are inspirația să pronunţe la timp
numele Fistican şi brusc tânărul aproape că se frânge în
două de prea multă amabilitate.
O conduce la ascensor, deşi observă că jocul de lumini
al discotecii rămâne pe partea dreaptă a holului imens. La
unul din etajele de sus înaintează pe lângă un lung şir de uşi
şi se opresc în dreptul celei de la capătul coridorului.
Tânărul descuie şi o invită cu un gest ceremonios să intre.
Abia când trece pragul, Dora îşi dă seama că a nimerit într-o
cameră de hotel. El îi observă mirarea şi, puţin încurcat, se
grăbeşte să-i explice ca de pe foaie:
– Centrul nostru oferă tinerilor din ziua de azi condiţii
de odihnă pentru toate gusturile. Au chef de discotecă,
poftim discotecă! Doresc cinema, poftim cinema! Numai la
noi şi nicăieri în altă parte, poţi viziona „Amarcord”-ul lui
Fellini... Avem şi camere pentru odihnă, după cum vezi. În
plus, la noi fumatul nu este interzis, ci doar nu e
recomandabil. Poftim cheia şi simţiţi-vă ca acasă!
– Ca acasă? Nu vreau ca acasă. Mai bine decât acasă nu
s-ar putea?
– Cum să nu? Oho, ce fată-ndrăzneaţă! râde el şi
110

pleacă mai puţin încruntat decât cum a intrat.
O lampă cu abajur alb răspândeşte de pe noptieră o
lumină calmă ce se îmbină plăcut cu dansul fulgilor de după
sticla uşii de la balcon. Îşi scoate căciula, îşi scoate paltonul.
Habar nu are ce-ar trebui să facă mai departe: să coboare
singură la discotecă? să mai aştepte pe cineva?
Dar uşa se deschide şi intră un bărbat îmbrăcat întrun
palton cu guler de nurcă, având mustaţă stufoasă şi păr
lins peste cap, la fel de lins ca şi blana de nurcă. Se apropie
cu un fel de sfială care nu-l prinde de loc şi îi sărută
îndelung degetele, apoi şi palma. Îşi scoase paltonul, îl aşeză
cu grijă pe umerar în şifonier, se răsuceşte şi zice:
– Ei, iată că am ajuns să ne cunoaştem la faţă. Eu ştiu
cum îţi zice, ştii şi tu cum îmi zice, hai să ne simţim ca doi
prieteni.
Împinge o măsuţă joasă lângă divan, deschide
frigiderul şi încărcă măsuţa cu prăjituri, tartine, plăcinţele,
caşcaval, portocale, banane, iar la mijlocul acestora face să
troneze o sticlă de şampanie. Dora observă că depune
eforturi, nu glumă, ca să pară relaxat. De fapt, stă ca pe ace.
Fierbe de nerăbdare. Fruntea şi părul lins îi rămân mereu în
urmă, faţă de mustaţa şi buzele care îi fug mereu înainte.
Ea îi aminteşte că în oraş căminele studenţeşti se
închid la unsprezece, mai ales pentru cei care locuiesc
ilegal.
– Vrei să spui că tu n-ai o cameră a ta, numai a ta, întrun
cămin?
– O cameră?! Un pat de-aş avea, nu o cameră.
– Asta-i bună. Da’ bine că mi-ai spus. Vedem noi pe
cine pedepsim. Ca să vezi cum tratează unii problemele
tineretului din ziua de azi! Dar nu-ţi face griji, treaba-i ca şi
rezolvată! Acum să onorăm sticla de şampanie. Şi destupă
sticla cu multă dibăcie, fără să o lase să pocnească, totul
reducându-se la un fâs. Ţi-am pregătit şi o surpriză, dar
111

puţin mai târziu. Hai, sănătate! Sănătate, pace şi înţelegere
între popoare. Pe scurt, dragoste! Multă dragoste-n lume şi
prin părţile noastre!
Ea bea din plăcere, nu că ar vrea să-i facă lui cheful. El
o felicită pentru un start atât de reuşit şi îi umple iar
paharul.
– După cum văd, vreţi să mă îmbătaţi.
– Aşa, niţeluş. Cât să ne putem distra pe cinste!
– Vreţi să spuneţi, să ne distrăm în pat, nu? Asta-i
surpriza promisă?
– Ei, că multe-ţi mai trec prin cap, măi fato! Eşti o
copiliţă pe lângă mine. Bine, să n-o mai lungesc, iată şi
surpriza.
El deschide din nou frigiderul şi scoate un platou
acoperit neglijent cu o gazetă, îi face loc pe măsuţă, apoi stă
câteva clipe cu palmele desfăcute ca un iluzionist ce
urmează să scoată iepuraşul din pălărie. După un gest larg,
smulge hârtia. Şi? Poftim şi surpriza! Nu-i iepure, e porc.
Un purceluş rumen, împodobit cu ghirlande de
morcov, măsline şi felii de lămâie, având prinşi de urechi
doi raci oribili. Culmea e că unul din raci se și desprinde și
se rostogolește ca o jucărie dezarticulată. El îl prinde cu
două degete de firul unei mustăți și îl suflă făcându-l să se
rotească, apoi recită ca la grădiniţă:
– Vine racul să te pişte: haţ! de chică, haţ! de nas! Haţ,
haţ, haţ! şi de tot ce-a mai rămas, haţ! şi se prăvăleşte cu tot
cu rac peste ea insistând să i-l bage în sân, făcând-o să cadă
pe spate pe divan şi să se apere cu ambele mâini, el
chinuindu-se să-i desfacă la gât fermoarul flanelei, tot
repetând: Haţ! Haţ! Haţ!
Ea se apără în egală măsură de el şi de mizeria de rac,
acesta desfăcându-se neplăcut de împrăştiat şi murdărindui
flaneaua la piept. Deodată bărbatul îi înşfacă mâinile, i le
întinde în părţi pe divan şi, ţinând-o imobilizată între
112

genunchii butucănoşi, îi atinge obrazul cu mustaţa şi-i
şuieră la ureche:
– Ia să încercăm noi altă manevră! Ţâţ! Stai aşa
cuminte! Se îndreaptă de şale, scoate din buzunarul de la
piept o bancnotă de douăzeci şi cinci şi-i arată cu degetul
chipul lui Lenin imprimat pe ea. Să ne jucăm de-a... Ei, cum
se cheamă jocul? Hai, zi-i, că doar l-ai jucat de sute de ori,
nu? Şi tot insistă să-i strecoare bancnota sub bata blugilor.
– Încetaţi! se zbate ea. Habar n-am despre ce vorbiţi!
– Cum adică „habar n-am”, măi fato!? Ia să mi ţi-l pun
pe Ilici în chiloţei şi-ai şi-ţi aminteşti imediat! O-ho, ştiu că-ţi
mai place să-l simţi la funduleţ. Ia să-ţi bag un căpşor colea...
De fapt, îţi bag două deodată ca să meargă treaba uns. El
scoate din buzunar mai multe bancnote, fluturându-i-le pe
deasupra ochilor. Ei, ce zici? Tot habar n-ai cum se joacă? Că
doar i-aţi dat şi-un nume în culcuşul de la hotelul „Codru”?
Ia să ne aducem aminte. Ei? Corect: „De-a funduleţul vesel”.
Un joc pentru lepădatul chiloţeilor. Dar dacă-ţi ticsesc în
chiloţei câteva capuri de Ilici deodată, aşa foşnitori şi
drăgălaşi? Dacă-ţi burduşesc chiloţeii cu chipurile lui Ilici,
tot aşa ai să mi te bâţâi că nu vrei?
Aici Dora încetează să se mai zbată, îi prinde însă
privirea şi îl fixează cu o seriozitate luată din filme cu
activiste komsomoliste:
– Cum vă permiteţi să vă bateţi joc de Vladimir Ilici?
Câtă nesimţire! El s-a jertfit pentru Revoluţia din
Octombrie, pentru viitorul nostru, iar dumneata, tovarăşe
Fistican, acuma staţi aşa călare pe mine şi intenţionaţi să-mi
băgaţi capul lui Ilici între buci ca să vă las să mi-o băgaţi?!
Asta-i atitudine normală? Nu faţă de mine, da’ faţă de
Marele Conducător! Aşa lupţi pentru cauza lui măreaţă în
calitate de instructor de partid?
Fistican deja e în picioare, nu mai ştie cum să-şi bage
rublele în buzunare şi cămaşa în pantaloni.
113

– Am glumit! Bineînţeles că am glumit! Te rog să mă
ierţi!
– Pentru asemenea glume, e-he! ar trebui să zburaţi
din partid!
– Numai nu asta!
– Atunci, îi spun nevestei dumitale şi zbori din
apartament!
– E totuna. Mai bine să ne calmăm, te rog!
– Ne calmăm, nicio problemă, numai că să-mi dai tot
ce ai băgat înapoi în buzunar. Dacă nu vreţi să-i spun nimic
nici partidului, nici lu’ nevastă-ta şi nici lui tata. Da, nici lui
tata, că dacă-i spun lui, se apucă şi scrie numaidecât unde
ştie el să scrie şi-i kaput cu dumneavoastră.
– Am înţeles. Uite, am aici zece hârtii a câte douşcinci...
Atâta pregătisem pentru... pentru distracţia cu tine. Ne-am
şi distrat, n-am ce zice.
– A-ia-ia! Da’ nu te-ai gândit, dumneata, cum m-aş fi
simţit eu cu chipul lui Vladimir Ilici între buci? Mi-ar mai
tihnit să fiu pistonată, aşa, cu el dedesubt? Dar bine că neam
înţeles ca doi oameni maturi. Acum trebuie să plec! Aşşa,
uite căciula, uite paltonul, la revedere!
– La revedere, măi fato! La revedere!
Dora iese din clădire cu căciula-i cu clape, trasă adânc
peste urechi, hotărâtă să vânture troienele în orice direcţie.
Faţada cosmică îi clipoceşte deasupra capului sub un cer
care încă mai ninge din norii albiți de luna nevăzută de
deasupra lor.
Deodată îi taie calea o umbră desprinsă de perete. E
acelaşi băiat cu părul pleoştit de ninsoare și cu purcelușul
congelat subsuoară. Dora ezită câteva clipe, apoi își
continuă mersul alături de el prin ninsoare, fără nici o ţintă,
la fel cum pare să-i fie şi lui totuna încotro se îndreaptă, ca
să nu mai vorbim cât de indiferent e purceluşul.
Numai că la un moment dat băiatul se face mic de tot,
114

gata să dispară în zăpadă și o ia la fugă prin parcul Valea
Trandafirilor lăsând în omăt, paralel cu urmele cizmelor,
linia adâncă pe care o face capul purceluşului cărat de
picioarele de din urmă. Iar lângă ea apare Fistican, bine
dispus, bucuros de iarnă, de frumusețea unei nopți cu lună
și cu ninsoare.
O apucă ușor de braţ şi-i zice că e gata s-o însoţească
ori încotro i-i voia, fiindcă i s-a făcut dor de timpurile
romantice de altădată, de pe vremea tinereţii, eh! tundra,
cercul polar, iurtele şi sacii de dormit, eh! untura de focă
băută fierbinte din cana de aluminiu, eh, cana aceea!
salvarea lui! L-a salvat după ce lunecase între gheţari şi a
trebuit să o turtească cu cizma, să-şi facă din ea un fel de
gheară ca să se agaţe de sloiurile înalte, ridicându-se
centimetru cu centimetru până după două zile cu noapte
albă l-au văzut din elicopterul care îl căuta, crezându-l
trecut dincolo, la finlandezi, cu tot cu harta explorărilor din
zonă...
Dora îl întrerupe:
– Îl cunoaşteți cumva pe băiatul care a luat-o la fugă
când v-a văzut?
– Asta-i bună! Eu îți vorbesc despre Cercul Polar,
despre romantismul tinereţii, iar tu cu gândul la un mucea
de pe-aici. Nu cumva te-a obijduit cu ceva?
– Nu. Am stat puţin de vorbă, atât.
– Ne face probleme pe-aci. L-am dat personal pe mâna
miliţiei, dar naiba ştie ce le spune, că îl lasă mereu slobod.
– Ştie să povestească aşa de frumos, mai ales despre
cosmos... Mi-a povestit și despre mozaicul de pe faţadă. Zice
că a pus şi el câteva pietricele acolo...
– Într-adevăr, maestrul Aurel David i-a dat voie să
pună câteva pietricele într-un anumit loc, fiindcă îi aducea
sus căldările pline, şi-acuma prăpăditul susţine că dacă te
uiţi la faţada Centrului Gagarin anume din perspectiva
115

pietricelelor lui, cică se răstoarnă total sensul lucrării. Asta
ne-ar mai lipsi! O răsturnare, o deviere de la mesajul care
stă la baza lucrării.
– Și ce fel de mesaj stă la bază?
– Unul foarte progresist: cucerirea cosmosului! Dar cu
metode mai drăcoase decât ale americanilor. O cucerire cu
mâinile goale, de fapt. Aşa, de la plug la cosmodrom, cum
zice poetul.
– Fără rachete?
– Fără! Rachetele ne-or prinde bine în caz de război.
Cosmosul îl cucerim noi cu plugul. Asta-i ideea!
– Foarte frumos, foarte plăcut, cum ar zice băiatul.
– Văd că îi ştii vorba. Mare caracotie de om: tu îi dai cu
pumnu-n stomac, da el tot pe-a lui o ţine: „Foarte frumos,
foarte plăcut”...
Aleea înzăpezită îi duce tot mai în largul spațiului nins
pe sub felinarele învăluite în fuioare de fulgi, printre brazii
apăsați de zăpadă, un neașteptat elan romantic scoțându-l
definitiv pe Fistican din încrâncenarea specifică bărbaţilor
deprinși să fie zi de zi doar șefi, doar oameni responsabili.
Cel puțin așa își explică Dora când aude că el o îndeamnă să
părăsească aleea şi să intre sub cetina grea de zăpadă a doi
brazi ca două vârfuri alpine, atât de strânşi unul în altul
încât sub ei, pe cetina moale așternută pe jos, abia dacă au
pătruns câteva fulguiri. Şi-i linişte şi cald sub brazi, ca sub
pânza unui cort, şi miroase îmbătător a răşină.
Cum ar putea Dora să uite momentul acesta? Şi nu-i
vorba doar de vraja ninsorii. Deodată simte o tresărire
neaşteptată în adâncul trupului ei. Fără să vrea, se apucă de
umărul bărbatului, în timp ce se concentrează cu toată
fiinţa în jurul a ceva foarte viu din ea. Nu mai e singură.
Acum Dora nu-i numai Dora. Sângele ei nu-i doar al ei, iar
dacă respiră, nu respiră doar pentru ea.
Şi în atâta bucurie lăuntrică o clipă îşi imaginează cum
116

s-ar fi simţit dacă această tresărire fragilă o surprindea în
camera aceea de hotel, unde racii oribili, purceluşul
unsuros, tartinele prăvălite peste prăjituri şi fâsâitul
şampaniei, ar fi profanat totul. Acum da, acum s-ar putea săi
placă acolo. Să mănânce, să se îndoape, să înfulece o
bucată de tort, să bea şampanie. Dacă-i bal, bal să fie! Tot
mai bine s-ar simţi în camera aceea de hotel, decât să
meargă acum şi să scâncească toată noaptea lângă umărul
Anişoarei, la cămin, în acelaşi crivat strâmt, auzindu-le cum
se frământă în paturile lor cele două colege de cameră
neputând dormi din cauza ei.
Şi bărbatul tocmai devine cât se poate de drăguţ cu ea.
Cetina brazilor miroase a iarnă adevărată. Iarnă din
ilustratele de Anul Nou. El îi ia mâinile îngheţate sub palton,
o sărută uşurel pe frunte, părinteşte cum ar veni, numai că
în clipa următoare mustaţa lui îi vine Dorei peste faţă şi
direct peste gură apăsând-o pe dinţi. Dă să-şi întoarcă faţa,
dar plesnitura peste obraz a palmei lui cu mănuşă de piele o
face să încremenească trezită din vis.
– Păi, să mă joci tu pe mine, mucoaso! Tu, căţeaua lui
Bârcă, pe care Veterinarul te-a avut după un rămăşag şi te-a
regulat în casă pe când tată-tău tăia lemne în ogradă, acum
te-ai găsit să mă fraiereşti tu pe mine?! Hai, banii înapoi şi
chiloţii-n jos, paştele mă-tii de curviştină! şi o loveşte din
nou cu şi mai multă putere.
Ea cade pe brânci se răsuceşte căutând să se apere cu
o mână, cu cealaltă scotocind în buzunarul paltonului după
bani, găsindu-i şi înapoindu-i:
– Poftim, poftim! Numai, vă rog, nu mă bateţi că eu
sunt... Eu sunt...
Dar nu mai reuşeşte să-i spună că e gravidă!
– Pantalonii în jos, că de nu, îţi fărâm botul! o
ameninţă el printre dinţi, luându-şi banii înapoi. Poţi să ţipi
cât vrei. Aici nu-i Centrul „Gagarin”. Pe-aici eu bag plugul în
117

azdă, eu ar universul!
Şi pentru că ea nu face nici un gest să-şi descheie
blugii, o răstoarnă cu faţa în jos şi începe a-i scoate blugii pe
din urmă, instalându-se deasupra ei.
– Păi, să mă refuzi tu pe mine după ce ţi-au scos cu
cleştele plodul din tine? Ia să vezi ce arătură-ţi fac eu pe-aici
pe sub brazi.
Dar intervine neprevăzutul.
Curge zăpada în cascade făinoase de pe cetina
bradului şi îşi face apariţia acelaşi băiat cu pleata pe ochi şi
cu purceluşul congelat într-o mână. Preţ de-o secundă
constată starea de fapt,
Fistican cade lin pe-o parte, iar Dora se mişcă pe coate
trăgându-şi pantalonii peste bucile goale, auzind acelaşi
refren:
– Foarte frumos, foarte plăcut!
– Scuză-mă că arăt aşa. Uite ce-a făcut din mine, linsul
dracului! A, nu cumva l-ai omorât?
– Dintr-o singură pălitură? Îmi pare rău, îmi pare că
nu. S-o ştergem cât mai repede.
– De-acord, numai că nu mă las eu batjocorită pe
gratis. Şi Dora bagă mâna în buzunarul celui ce zace cu
capul gol în miros de răşină, scoate aceleaşi bancnotele care
i-au mai foşnit între degete. Le-am meritat, să ştii! Hai, acum
s-o luăm la fugă! A, încotro?
– Pe alee la vale, pe urmă o cârnim înspre grădinile de
lângă lac. Ştiu eu acolo un loc'şor, vorbesc cu cine trebuie şi
te lasă şi pe tine să treci.
– Chiar te rog!
118

10.
Mersul prin nămeţi le ia ceva timp şi eforturi, dar
merită.
După ce cotesc prin albul noptatic pe o ulicioară fără
nicio urmă de om, doar cu un şir de punctişoare lăsate de
mersul unei pisici singuratice, pletosul îi face semn să
treacă prin spărtura unui gard atât de şubred încât Dora
are impresia că dacă s-ar sprijini cât de cât de el, s-ar
prăvăli în zăpadă cu tot cu scândurile putregăioase. Se
apleacă, trece prin spărtură având grijă să nu atingă nimic
nici cu umerii, nici cu încălţămintea.
În clipa următoare aproape că se împiedică de cel
care ar trebui, vezi bine, să le permită să treacă. Un neica
nimeni înfofolit într-un fular lânos, nevopsit, barba
ieşindu-i pe piept de sub acelaşi fular, sunătoare din cauza
ţurţurilor.
– Bună, bade!
– Bună, frate!
Dar şi mai ciudat e că pletosul îl îmbrăţişează pe cel
apărut de sub gard. Şi nu numai că îl îmbrăţişează, se şi
pupă unul pe altul, adevărat cumva pe lângă obraji. Şi nu
numai că fac şi una şi alta, dar o fac de trei ori: peste
umărul stâng şi peste umărul drept, pletosul ţinând
purceluşul sub braţ şi dând astfel impresia că ar participa
şi acesta la îmbrăţişare. Dora îşi zice că e o îmbrăţişare în
trei, care însă ar putea fi şi în patru, dacă ar îndrăzni şi ea
să li se alăture. Mai ales că se simte surprinzător de bine
în compania lor.
- Luaţi-o tot înainte pân’ îţi da de perete, ştii tu care
perete, zice bărbosul. Acolo are cine să vă îndrume mai
departe. Hai, vorba ceea, să ne trăiţi că ne trebuiţi.
119

Trecere frumoasă!
Şi se retrage în umbra gardului, dacă nu cumva sub
gard.
– Săracul, îl compătimeşte Dora, încurcă o
„petrecere” cu o „trecere”.
– Cine, el să încurce? Glumeşti. Ne-a dorit exact ce ai
auzit: trecere frumoasă!
– Mm, mai bine tac.
Ea observă că noaptea aici e mai albă decât cum era
când ieşeau de pe Valea Trandafirilor printre pilonii
uriaşi, ridicaţi parcă să sprijine însuşi cerul nu doar
plăcile de beton ale viitorului viaduct. Totul devine mult
mai alb şi potolitor după trecerea prin spărtură.
Încălţămintea lor vântură o zăpadă aproape fosforescentă.
Trec printr-o grădină, sau cam aşa ceva, printre pomi grei
de zăpadă, printre tufe de viţă de vie abia ivite din nămeţi.
Omătul doarme, totul doarme în jur.
Fără să se ţină de mână, doar lipiţi unul de altul, trec
pe lângă albeaţa unui perete imens. Nu i se vede capătul
spre stânga, nici spre dreapta, nici în sus... Probabil, nici în
jos, însă Dora nu îndrăzneşte să se uite în jos. Şi ce mici
arată ei doi la baza acestei imensităţi din care tocmai se
deschide o uşă contopită cu albul zăpezii şi apare o fată
tunsă băieţeşte, dar îmbrăcată într-o rochiţă înflorată de
modă veche. Indiferenţă totală din partea ei la condiţiile
climaterice de-afară. Le zâmbeşte cu absența unei fiinţe
visătoare şi îi îndeamnă să intre.
Dora e încurajată să păşească pe un coridor ce ar
putea fi la urma urmelor un coridor ca multe altele,
asemeni coridoarelor ce străbat spitalele, să zicem.
Curăţenie ideală pe toată lungimea, igienă de s-o probezi
cu limba. Doar că pe sub tălpile ei duşumeaua înaintează
puţin în urcuş spre lumina de la celălalt capăt, o lumină
limpede, ca şi cum ar urma să treacă împreună pragul în
120

claritatea unei dimineţi de vară.
Dar nu înţelege ce e cu atâta încălţăminte pe jos în
lungul coridorului.
Multe perechi de cipici, sandale, şoşoni, iar pe
măsură ce înaintează, se miră că încălţămintea e şi mai
variată. Distinge pantofi bărbăteşti şi pantofi de damă,
bocanci soldăţeşti şi ghete-sport, cizme obişnuite şi cizme
pescăreşti. Iar pe măsură ce înaintează încălţămintea e
aşezată ceva mai ordonat în lungul coridorului, cu
boturile înainte, arătând asemeni unor gândaci, greieri,
buburuze şi alte gângănii ce stau neclintite în aşteptarea
unei raze promise să li se arare şi lor la capătul
coridorului.
Ea se apleacă gata să-şi scoată cizmele.
– A, nu! Chiar n-ai înţeles că noi suntem doar în
trecere pe-aici? Pentru noi descălţatul e strict interzis.
Calcă-le fără milă! Au călcat şi ele, e-he, cărări de furnici,
miriade de gâze, râme, gândaci, poate şi melci călători.
Hai, înainte pe călcătura lor...
Şi Dora păşeşte strâmb în urma lui pe sutele de
perechi de încălţăminte, ajungând în cele din urmă să
treacă prin uşa larg deschisă şi să nimerească pe o pajişte
verde, proaspătă, ce se lasă în pantă până foarte departe
jos unde se lărgeşte un cer mai limpede decât oricare alt
cer limpede.
– Să ne-aşezăm, îi şopteşte el. A, încă n-am făcut
cunoştinţă: Orest.
– Dora.
– Bănuiam eu, îi scapă lui, dar ea nu mai are timp s-l
descoase.
Fascinată de imensitatea cerului senin ce li se
deschide înainte, Dora îşi zice că el a ademenit-o la un
Planetariu, altul decât cel din centrul Chişinăului, unul
mai dat naibii, căci la fel cum poţi vedea filme mult mai
121

une pe la periferii, interzise la cinematografele din
centru, aşa poţi vedea şi planetele pe-adevăratele prin
Planetarii mai sumbre, mai pe la periferie, mai pe sub
garduri.
Şi nu sunt numai ei doi aici. Pajiştea pare să fie
predestinată ca loc de întâlnire pentru o mulţime de
oameni. Verde, de-o prospeţime ameţitoare, se întinde la
nesfârşit spre orizontul înclinat şi pe tot întinsul pot fi
văzuţi din loc în loc oameni tolăniţi în iarbă sau stând în
capul oaselor şi admirând nemărginirile. Unii se
îmbrăţişează, alţii se mângâie sau se ţin de mâini. Şi tot
aşa până foarte departe, până în albăstrimile cerului din
zare – bărbaţi, femei, copii, bătrâni, perechi tinere, care se
şi lasă duse.
Şi de parcă privirea ei ar reacţiona cu întârziere la
zborul unei păsări în lungul drumului, se concentrează
înainte abia după ce pasărea îşi desface larg aripile şi
planează în zare; descoperă cu întârziere că cerul de
deasupra pajiştii e dominat de o Planetă uriaşă, albalburie
ca un imens bulgăr de zăpadă, mai mare decât
orice lună plină.
Şi cum stau aşa aşezaţi pe pajişte cu purceluşul între
ei, Orest mângâie spatele îngheţat al purceluşului şi
vorbeşte despre lucruri pe care ea abia dacă le poate
concepe, nu că să le mai şi înţeleagă. Are însă tot mai
multă încredere în vorbele lui şi ţine să se convingă nu
doar cu vederea, ci şi cu simţurile că nu visează, drept
care pipăie firicelele de gheaţă de pe fruntea purceluşului
zicându-şi că dacă ar dormi şi ar visa, aşchiile de gheaţă ar
trezi-o imediat. Dar nu o trezesc. Pentru că nu au de unde
să o trezească. Ea nu doarme şi nu visează. Realitatea din
jurul ei, iarba şi floricelele, şi oamenii veniţi să admire
planeta aceea atrăgătoare – totul e cât se poate de real,
totul e perfect vizibil şi pipăibil.
122

Orest dă semne că ar fi obişnuit cu această
atmosferă. E unul de-al casei pe aici. Pentru el nimic nu e
de-a mirării. Şi nici nu face caz din faptul că lucruri atât de
neobişnuite, sunt cât se poate de fireşti pentru el.
Dimpotrivă, în loc să o facă pe atotştiutorul, să-i umfle
capul cu tot felul de explicaţii savante, el prinde a-i
povesti lucruri oarecum străine acestei privelişti. Îi
vorbeşte despre cineva care revine în Moldova din Siberia
după moartea lui Stalin.
Îi spune că acela s-a oploşit în casa unei sărmane
văduve dintr-un sat ascuns printre dealuri şi păduri. Şi
unora li se pare ciudat că o văduvă cu trei copii, despre
care nici măcar nu se poate spune că ar avea nevoie de-un
bărbat pe lângă câte le are pe capul ei, îl primeşte în casă.
Adevărul e că dânsa nu l-ar lăsa nici să-i treacă de poartă,
nu că pragul casei, însă străinul este îndrăgit pe loc de cei
trei copii ai ei. Anume copiii o şi roagă să nu-l lase să
plece, ci să-l adăpostească în casa lor.
Şi asta după ce aceştia sunt cuceriţi de faptul că
străinul, după ce le cere un pahar cu apă, ca orice sărman
care nu îndrăzneşte să ceară o coajă de pâine, când i se
aduce paharul, el scoate din buzunar un cub de zahăr, îl
scufundă în pahar şi apa se îndulceşte. Gustă fiecare şi se
convinge că e dulce-dulce. Mai cere un pahar, scufundă
din nou acelaşi cub în apă și apa se îndulceşte din nou.
Firește, cel mai de-a mirării e că scufundă în pahar unul şi
acelaşi cub de zahăr care însă nu se topeşte deloc,
rămânând alb, cristalin ca înainte de scufundare.
Gustă şi mama copiilor, plescăie din limbă, zice:
– Măi bată-o să-o bată de mană cerească! Apa chiar
s-a îndulcit.
Dar tot nu vrea să se lase prostită zicându-şi că e
vorba de-o învârteală mai cu moţ: chipurile, străinul ar
învârti pe sub mânecă mai multe cuburi de zahăr, având
123

de fapt buzunărele pline de „mană cerească”. Mai mult,
crede că ar avea ascuns undeva un geamantan ticsit cu
cubuleţe din astea dulci-dulci. Poate sus, în pădurea din
faţa satului, de unde a şi coborât în hainele lui ponosite.
Ei, cum ar mai îndulci geamantanul acela amărăciunea ei
şi a copiilor. Se suceşte, se învârteşte, fie! Îi dă străinului
masă şi scaun, şi ceva pat, iar după câteva zile îi găseşte o
slujbă pe-aproape. Şi ce slujbă: paznic la şcoala din spatele
casei, unde ea freacă podelele pe la cinci dimineaţa.
Se ştie însă că nicio bucurie nu-i deplină dacă nu e
urmată de un necaz.
În toiul iernii ce urmează, o iarnă cu troiene până-n
crucea ferestrei, directorul şcolii, tot el şi Ologul – de la
„Zoologul”, cuvânt prea complicat pentru săteni și
prescurtându-l – le pune în vedere să nu mai vadă picior
de-al lor prin şcoală. Cum, ce rău au făcut? Ştiu ei prea
bine ce-au făcut. Zo-Ologul ajunge la concluzia că, vezi
bine, casa văduvei fiind chiar alături cu şcoala, dânşii fac
economie de ceea ce într-adevăr le lipseşte, lemne şi
cărbuni, şi sunt bănuiţi că ar înnopta pe ascuns în una din
clasele şcolii împreună cu cei trei copii.
Ei, şi în ce clasă şi-au găsit să înnopteze? Chiar în
clasa zisă şi „Cabinet de Zoologie”, şi „Colţişorul Naturii”,
iar mai popular – „Cămara Mortăciunilor”, fiindcă pe lângă
pereţi stau rânduite tot felul de animale şi animăluţe
împăiate. Aici, aşadar, şi-au găsit să huzurească în nopţile
geroase paznicul, nevastă-sa şi copiii. Or, programa
şcolară nu admite dormitul în şcoală, decât, poate, la lecţii.
Furia Directorului izbucneşte într-o dimineaţă când
deschide uşa clasei odată cu elevii şi găseşte pe masa din
faţa clasei firimituri de pâine. Elevii se uită la el
ștrengărește, unii pufnind în râs pe ascuns, fiindcă, ce
altceva să creadă dânșii decât că Directorul, cine altul? a
chefuit aseară după lecţii şi a uitat să strângă masa.
124

– Cine-şi permite? se revoltă la rândul său
Directorul. Cine-şi permite să mănânce ca un dobitoc la
masa la care predau eu Zoologia?! De fapt, mă cam pricep
eu cine.
Şi în aceeaşi zi, după o incursiune detectivistă care
pune pe picioare întregul corp didactic, trage linia:
făptaşii sunt paznicul, dereticătoarea şi toată cimotia ei.
Să li se ia legătura cu chei. Gata, adio şcoală pentru ei!
Adio loc călduţ de muncă!
Şi iată că într-o noapte, când viscolul e la fel de
turbat ca şi Directorul, văduva îi cere soţului-paznic să se
strecoare în şcoală ca să afle ce Dumnezeu se întâmplă în
Cămara Mortăciunilor, cine lasă firimituri şi face să li se ia
legătura de chei. Aşadar, să se strecoare în clasa
respectivă şi să stea de pândă.
Aşa că omul nostru îşi umflă pieptul cu o porţie
dublă de curaj, se strecoară în şcoală şi o ia pe coridor
spre clasa respectivă, intră şi se şi ascunde după namila
de mistreţ împăiat din fundul clasei. Stă nemişcat acolo,
numai ochi şi urechi, sprijinindu-se de blana aspră, în
vreme ce ferestrele zăngănesc de puterile viscolului.
Din cauza viscolului, aerul pâlpâie alburiu prin toată
clasa. Fremătă o lumină alburiu-albăstrie pe toată Harta
Lumii întinsă pe peretele opus ferestrelor și viscolului deafară.
I se pare că vede cum continentele parcă s-ar
limpezi prin viscol, devin tot mai reale, cu reliefuri cât se
poate de naturale, nu desenate. Vede pe-acolo animale
păscând, ierburi vălurind, mări şi oceane legănându-şi
valurile. Se şi cruceşte că animalele de-acolo, de pe hartă,
arată vii, pe când cele din clasă – moarte.
Şi fiindcă aerul printre bănci pare prins de un vârtej,
poate şi din cauza viforniţei de-afară, paznicului îi vine
greu să deosebească şi alte mişcări înafara celor de pe
hartă. Însă de auzit aude ceva nedesluşit. Urmează un
125

oftat clar. Apoi aude şoapte. Stai că acuşica mi ţi-i găbjeşte
el şi-i mi ţi-i învaţă minte, să ştie altă dată că ordinea în
şcoală se cuvine să fie respectată!
Sare de după greabănul mistreţului să-i prindă la
locul faptei. Şi ce se mai enervează când vede că unii
tocmai se aşează la masă fără să-l ia cât de cât în seamă,
iar alţii, mărunţi ca şi cei trei, se plimbă printre bănci,
printre animale ca la ei acasă şi nici capul nu-şi bat că el e
cu pumnii ridicaţi de-asupra capului, gata să-i pocnească.
Oameni bătrâni, dragă Doamne, suri la cap, cu bărbi albe,
şi atât de nesimţiţi.
Cei de la masă rup din pâine, ciugulesc, discută, îşi
pun întrebări şi nici că le pasă de enervarea lui. Se repede
şi mi ţi-l înşfacă de guler pe unul dintre bănci şi în aceeaşi
clipă se pomeneşte smulgându-i din jurul gâtului un fel de
fular de zăpadă care se şi face nevăzut, spulberat peste
Harta Lumii. Întâmplarea îl miră tare, făcându-l să-i
privească mai atent pe toţi nepoftiţii din clasă, aceştia
continuând să se poarte ca şi cum ar fi doar ei aici.
– S-a tulburat lumea, fraţilor! spune cu voce destul
de răsunătoare unul din cei ce stau la masă. Răul s-a
amestecat cu binele, urâtul cu frumosul, lumina cu
întunericul, viii cu morţii. Cum să limpezim noi lumea
asta, fraţii mei? Cum s-o readucem pe calea armoniei şi a
bunei înţelegeri?
Şi viforniţa se repede în geamuri cu şi mai multă
putere.
Un alt moşneag continuă aşa:
– Copiii îşi ceartă părinţii, iar părinţii pe mult mai
bătrânii lor părinţi îi ceartă. Se mai ceartă pământul cu
apa, se ceartă apa cu cerul din oglinzile apei, iar de cearta
lor se bucură focul. Cum să facem să se aştearnă toate
într-o curgere lină?
Grăieşte şi al treilea:
126

– Se fură mână pe mână. Ureche pe ureche se
ascultă. Ochi pe ochi se duşmăneşte. Iar gura umblă cu
pâra împotriva inimii. S-ar cuveni să ridicăm ziduri de
pace, fraţilor, să grăbim împăcarea. Dar cum să punem noi
temeliile acestor ziduri, cum?
Paznicul îi înconjură pe cei de la masă cu paşi de
inspector şcolar, le studiază chipurile, bărbile şi pletele
lungi care sunt adevărate, nu de-ale lui Moş Crăciun, şi ca
să le dea o lecţie de bună purtare, nu-i pălmuieşte, nu-i
trimite cu şuturi la ungher, ci pur şi simplu ia creta şi scrie
pe tablă cu litere mari:
– „Bâldâbâc!”
Ce poate să însemne asta nu pricepe nici el. Pur şi
simplu, asta îi vine să scrie şi asta scrie. Însă nu se uită
nimeni la scrisul lui. Poate că sunt analfabeţi, săracii!
Dumnealor continuă să-şi caute de frământările lor de
minte, făcând totodată firimituri pe masă şi căutând să
răspundă care şi cum poate la întrebările pe care tot ei şi
le pun.
– Eu nu ştiu ce-i de făcut, fraţilor! oftează primul.
– Nici eu nu ştiu ce-i de făcut, spune al doilea.
– Şi nici eu. Nici chiar eu! recunoaşte al treilea.
Mai rup din pâine. Mestecă ce mestecă, lăsând şi
pentru alţii, ca în cele din urmă să întrebe unul dintre ei,
cel mai înţelept probabil:
– Da’ cu aista ce facem? Că a scris ceva pe tablă!
– A scris ce-a scris, dar a scris cu zăpadă şi scrisul lui
se prelinge pe tablă necitit.
Paznicul simte rece în palmă şi îşi dă seama că, întradevăr,
are între degete un bulgăre de zăpadă, nu cretă.
– Dar ne-a văzut cum rupem din pâine. Ne-a auzit şi
vorbele. Şi a scris, totuşi, cuvântul acela greu de înţeles,
Bâldâbâc!
– Păi, dacă-i Bâldâbâc, Bâldâbâc să fie! Să-l facem să
127

fie când om, când animal.
– Da, dar vă atrag atenţia că el e purtătorul Cubului
de Zahăr, altfel nu-l mai lăsam să se-nvârtă printre noi…
– De fapt, se ţine Cubul de el, nu el de Cub. Să-l mai
poarte o vreme, până creşte ăla micu, până trece prin câte
îi este dat să treacă. Iar viaţa istuia aşa să curgă de-acum
încolo: când va pune piciorul sub poala pădurii, să-şi
simtă copitele. Să fie ba om, ba cerb, ba om, ba cerb.
Şi cei trei se ridică de la masă. Vin lângă ei şi ceilalţi
de prin clasă şi este clar că au de gând să plece. Numai că
se îndreaptă către peretele cu Harta Lumii, nu spre uşă.
Paznicul ţine să le arate uşa, aceasta fiind în cu totul altă
parte, însă în clipa asta Harta Lumii îşi pierde suprafaţa
de hârtie devenind un spaţiu deschis. Continentele, mările
şi oceanele, munţii şi pustiurile încep să arate ca văzute
din cosmos, în timp ce dânşii, pletoşii şi bărboşii, trec fără
nici o problemă prin spaţiul unde era peretele şi harta de
hârtie, făcându-se tot mai mici şi mai mici în spaţiul
deschis, risipindu-se în străveziul depărtărilor, unii înspre
un continent, alţii spre alte continente.
Paznicul se repede să-i ajungă din urmă, dându-şi
deodată seama că trebuie să-i întrebe ceva în legătură cu
Cubul de Zahăr, pe care dacă i l-ar fi luat, văduva l-ar
alunga de la casă... Face o săritură disperată, arcuindu-se
într-un salt lung, nefiresc, care sfârşeşte cu o izbitură
cruntă de peretele cu Harta Lumii, prăbuşindu-se pe
podele în neştire.
Iar dimineaţa îl găseşte acolo Directorul. Îl găseşte
ghemuit pe podele şi învelit în Harta Lumii, care nici nu
putea să nu cadă de pe perete din cauza izbiturii.
– Ei, n-am zis eu? jubilează Directorul adunând
întregul colectiv pedagogic. Priviţi-l! Exact ceea ce trebuia
demonstrat. Poftim, uitaţi-vă cine-mi lasă mie firimituri
pe masă. Şi să nu vă mai aud că-mi umblaţi cu tot felul de
128

scorniri despre persoana mea... Hai, deşteptarea! îl
scutură Directorul de-un umăr pe somnorosul de jos.
Paznicul se trezeşte horcăind şi strângându-şi
bărbia între palme ca şi cum i-ar ţâşni sânge de-acolo, ca
în cele din urmă să se dezmeticească şi să înceapă a se
căuta prin buzunare.
– Unde mi-i Cubul? întreabă speriat. Cubuleţul meu,
dulceaţa vieţii mele...
Şi cum se mai înseninează la faţă când îl găseşte. Îl ia
în căuşul palmei, îl mângâie şi îl dezmiardă înduioşindu-i
pe toţi cei de faţă, nu însă şi pe Directorul care îi zice să-şi
ia jucărica şi să dispară din ochii lui.
129

130

131

132

Patru
11.
Cer strălimpede de jur-împrejurul petei orbitoare din
zenit unde soarele, lichefiat, îşi pierde conturul. Doi nouraşi
rătăciţi de turmă plutesc speriaţi în zarea limpede dinspre
lunca Prutului. Semne de ploaie nu se întrezăresc, cu atât
mai mult semn de ploaie cu grindină. De fapt, serviciul
meteo a dat asigurări că nici ploi de scurtă durată nu se
prevăd, ceea ce se și confirmă mai ales pe această înălţime
golaşă unde Aurel Drăgan, uriaşul acestor piscuri, nici nu
mai scrutează zările, toată atenţia fiindu-i concentrată spre
adâncul văii.
Acolo, departe în vale, pe drumeagul care iese din
păduricea de salcâm, urmează să apară din clipă în clipă o
fiinţă cu totul deosebită datorită înălţimii ei mlădioase. El
şi-o imaginează ivindu-se în fusta ei albă cu buline roşii,
lungă până la glezne, foarte potrivită pentru înălţimea ei, şi
în bluza vişinie care nu s-a lăsat descheiată decât doar până
la cel de-al treilea nasture. De-ar vedea-o odată ajunsă aici,
în deal! El a și deschis poarta din vergi metalice a
teritoriului înconjurat cu sârmă ghimpată, unde stăpân este
el, Aurel. Şi, mă rog, tovarăşul său – vântul.
Totul e pregătit pentru sosirea ei. Podeaua e frecată
până la miros de lemn proaspăt. Aşternutul crivatului arată
precum patul unui soldat cu două minute înainte de a intra
în cazarmă generalul. Apropo, crivatului i-a fost montat un
adaos de jumătate de metru, astfel încât instructorul Aurel
Drăgan să poată încăpea întins pe toată lungimea. Ah, de-ar
133

vede-o trecându-i pragul! Nu, nu se poate să nu fi fost
sinceră când i-a mărturisit printre săruturi:
– Înţelege-mă, te vreau şi eu, dar nu aici. Mai bine
acolo, în bârlogul tău din deal. Să facem împreună amiaza
acolo! Doamne, de când aştept să dau de unul ca tine! Că eu,
de-ar fi după voia mea, i-aşi nimici pe toţi cei care au mai
puţin de-un metru optzeci!
Ea are un metru nouăzeci şi şapte. Cu doar opt
centimetri sub nivelul lui Aurel.
El nu s-a mai tuns de câteva luni, de când a fost obligat
să părăsească „Centrul antigrindină”, fiind pedepsit să
stârcească pe acest vârf de deal, astfel încât îşi poate reface
moaca de până la armată. După atâta tunsoare soldăţească,
îşi simte din nou cârlionţii. E o plăcere să şi-i apese cu
palma şi imediat să-i simtă cum se încârlionţează la loc. Dar
şi mai mult i-ar plăcea să şi-i simtă apăsaţi de palmele ei. Ce
tipă, Doamne! Şi bine că nu s-a lăsat dezbrăcată în spaţiul
strâmt din clădirea Poştei, unde nu ar fi rezistat nici un
scaun şi nici o masă sub greutatea trupurilor lor. Iar
varianta podele ar fi însemnat tăvăleală, nimic mai mult.
Când a văzut-o în autobuzul aglomerat pornit de la
Nisporeni pe șoseaua hopuroasă şi s-a întâmplat să-i prindă
privirea, capetele lor ieşind deasupra tuturor cu ceafa în
plafon, în ochii ei tremura întrebarea: „Tu eşti? Chiar tu eşti,
dragule?” Şi încet-încet, fiindcă gropile ţineau cu ei,
pasagerii împingându-i parcă special unul spre altul la
fiecare scuturătură, au continuat să se apropie, ca în cele
din urmă să rămână lipiţi unul de altul şi după ce pasagerii
se răriseră de la un sat la altul. N-au schimbat însă niciun
cuvânt, asta cerând mult mai multă responsabilitate decât
un simplu schimb de priviri.
Dar cineva înţelegea foarte bine ce se întâmplă cu ei.
Ochii din oglinda retrovizoare vedeau mai mult cum se
încovoaie cei doi sub plafonul autobuzului, decât cum
134

şerpuieşte drumul. Iar când uriaşul creţos s-a desprins de
ea fără să-i zică nici câr, nici mâr coborând la poalele unui
deal, şoferului i se făcu milă de biata fată aşa de lungă şi aşa
de tristă. A tras frâna de mână, a coborât şi i-a vorbit
lunganului aşa:
– O cheamă Geta. Lucrează în satul de după pădure, la
Poştă. Eu cred că-i de calibrul tău, măi frate! Flăcăii din sat
tre să umble cu scara în jurul ei. Ce zici? Să-i spun că
poimâine, mai către seară, treci pe la Poştă să te abonezi la
„Femeia Moldovei”? Să te aştepte?
– Da, să mă aştepte!
Şi s-au ţinut de cuvânt tustrei: şoferul pentru că i-a
spus ei, ea că l-a aşteptat, iar el că a venit la Poștă.
(Acu, cei doi nouraşi din zare arată mai puţin speriaţi
şi strălucesc argintii pe de margini.)
Aurel e pe punctul de-a scoate un muget devastator.
Când o fi crezând ea, la urma urmelor, că se culcă lumea să
facă amiaza? E deja trecut de unu. E unu şi-oleacă! Observă
că umbra rampei de lansare s-a scurtat la minimum pe
betonul fierbinte.
Şi ce mai rampă de lansatoare! Oricâte rachete
antigrindină ar lansa, în ochii lui va arăta ca o praştie. E şi
normal, după doi ani de armată sub burţile rachetelor
balistice. Acolo erau adunaţi în jurul unui glob pământesc
ce ocupa tot centrul sălii de instructaj și li se desena cu
arătătorul prin aer zborul rachetei balistice trimise spre
ţintă. O şi vedeau cum trece peste continente, peste mări şi
oceane, urmând să facă prăpăd de cealaltă parte a
pământului.
Acum însă, aici, pe această înălţime golaşă, e ca un joc
de copii să urmărească din spatele instalației-antigrindină
cum gâdilă rachetele cerul pe o rază de până la 10 km. Le
vede cu ochiul liber cum se împlântă în nori şi cum buhnesc,
apoi, ca nu cumva să-o cadă cuiva în cap tubul rămas gol
135

după bubuitură (2.20 m. lungime), se desface paraşuta și
tubul coboară lin sub cupola portocalie iar lumea aleargă să
o înşface la aterizare.
Aurel continuă să-şi pătulească cu propria mână
cârlionţii în aşteptarea palmelor ei.
(Celor doi nouraşi le creşte burtica, devin atractivi şi
pentru alţi câţiva fârtaţi rătăciţi şi ei pe zare.)
Gândul la culoarea portocalie – culoare atât de
ţipătoare pe fundalul norilor grei, dar şi pe trupurile
femeilor şi fetiţelor din satele din jur – îi strică definitiv
buna dispoziţie.
Se retrage în cămăruţa ce face parte din construcţia
de beton din buza dealului. Destupă o sticlă de limonadă.
Umple un pahar. Îşi dă seama că, poate, niciodată nu şi-a
dorit atât de mult să se întindă în aşternut lângă o femeie,
de data asta femeia fiind la fel de lungă ca şi el, una pe care
nu ar pierde-o prin așternut. De regulă, femeile îl caută pe
el, nu el pe ele. Fie că sunt nemăritate, fie că sunt soţii de
treabă şi bune gospodine. Cine ştie ce fantezii deşănţate le
fac să-şi dorească să se destrăbăleze în braţele lui, ca în cele
din urmă majoritatea să se apere de el cu ambele mâini,
speriate, rugându-l să înceteze, să nu mai înainteze nici un
pic.
Prima care a tras în acest sens o sperietură zdravănă
aici, pe deal, venise călărind o motocicletă cu ataş şi se
oferise să-i ia albiturile la spălat. Însă când s-au pomenit
împreună lângă crivatul lung, mişcările li s-au intersectat,
ea începând a-i săruta mâinile, apoi pieptul, căţărându-i-se
până la gură şi muşcându-l de buză, ca mai apoi să-l tragă
peste ea pe crivat, unde lui i-a şi furat vederea aceeaşi
culoare portocalie izbucnită de unde nici nu se aştepta, căci
motociclista avea chiloţi din pânză portocalie de paraşută,
fapt ce făcuse să-i crească furia de-o manieră greu de
stăpânit, astfel încât, în pofida nestăvilitei ei dorinţe de a-l
136

avea la capacitate maximă, tot ea a căscat deodată gura de
parcă nu i-ar mai fi ajuns aer, întinzându-se ca râma să iasă
de sub el.
– Ai, nu! se trăgea ea spre marginea crivatului. Iartămă,
asta a ta n-are măsură. Nu, nu-i pentru mine!
Şi el a lăsat-o să lunece din aşternut cumva
victimizată, apoi a urmărit-o cum îşi culege paraşuta de pe
podele, cum şi-o înfoaie între picioare şi cum în minutele
următoare îşi dă drumul pe motocicletă la vale, uitând că
venise să-i ia albiturile la spălat.
Aurel iese afară şi limonada în pahar se umple de
soare. Aproape că i se pare firesc să nu mai vadă pe toată
valea nici o mişcare. Aruncă o privire, profesionistă de data
asta, către cei doi nouraşi care uite că devin nouri, lăsând şi
umbre pe pământ. Se gândeşte cu groază că s-ar putea să
zbârnâie telefonul. Deja vede portocaliu înaintea ochilor. Nu
uită că anume din cauza acestei culori cu irizări sintetice a
şi fost îndepărtat din spaţiul de comandă al Centrului
Antigrindină, urmând să nu mai calce acolo pe tot parcursul
sezonului vară-toamnă? Şi în general, s-ar putea să-i fie
interzis definitiv accesul în acele încăperi izolate, cu ecrane
concave pe mese solide din lemn greu; ecrane care îţi arată
ca în palmă toate mişcările de pe cer, nu doar peregrinările
formaţiunilor noroase – dovadă că radarele nu se învârt
degeaba.
Când i-a fost încredinţat panoul de focalizare şi
reglare, îşi imaginase că a nimerit printre oameni selecţi,
printre minţi preocupate de fenomene intergalactice, nu
doar meteorologice, că are alături colegi străini de lumea
bârfelor. Da’ de unde? Într-o zi i-a auzit chiţcăind. I-a
surprins dându-şi coate pe la spatele lui că, chipurile, uite-l,
turbă de enervare când aude cum comentează ei vânzoleala
ce se stârneşte prin sate la aterizarea paraşutelor.
Şi ce surpriză a fost pentru el să afle că de enervarea
137

lui chiar se ţinea cont! Nu ştia că pulsaţiile unei vene pe
tâmpla lui le dă atâta satisfacţie. Apoi își dădu seama pentru
care motive râdeau de el. Păi, Aurel era, nu-i aşa? de acelaşi
sânge cu băştinaşii. Cu cei ce se încaieră prin vii, prin livezi,
pe unde se nimerea, trăgând de pânza portocalie a
paraşutelor. Aşa că fiece comandă „foc!” transmisă către
rampele de lansare, e însoţită de tot felul de glumiţe la
adresa „ţărănoilor” puşi pe fugă prin ploaie după paraşute.
„Noi dictăm moda pe-aici! Hai dar să mai îmbrăcăm nişte
ţărăncuţe în portocaliu sintetic! Foc!”
Şi cum l-au mai combătut, înecându-se de râs, când
Aurel le-a atras atenţia că, de fapt, după paraşute fug mai
ales copiii, la care Birlek, osetinul, considerat expert în
cunoaşterea zonei fiindcă mereu era trimis prin sate după
vin, a ripostat, ca martor, că pe lângă copii, o iau la fugă şi
moşnegii, şi babele şi calicii cu cârjele subsuoară!
Însă cel care a fost înşfăcat de ceafă şi izbit cu faţa în
ecranul concav, făcând să licărească şi mai aprins
punctişoarele ce indicau exploziile rachetelor prin nori, nu
a fost osetinul, ci ucraineanul Ţiţulko, care după ce
anunţase coordonatele necesare pentru lansarea a şase
rachete, spuse special ca să audă el: „Felicitări! Mai scapă
şase moldovăncuţe de cârpe! Încă şase moldovăncuţe la
club în portocaliu!”. Iar ceea ce a urmat s-a înscris perfect în
hora tunetelor şi fulgerelor de-afară, totul culminând cu
înaintarea spre WC-ul de la capătul coridorului a unei dâre
de sânge.
Ah, drăcie! Tocmai de ce se temea, nu scapă: sună
telefonul. Zbârnâie neîntrerupt, pe-o singură tonalitate.
Probabil radarele întrevăd, totuşi, o ameninţare în
insistenţa cu care cei doi norişori au ajuns acum să acopere
jumătate de cer, gata să înghită soarele. Furios, Aurel e în
stare să arunce în ei cu însăşi rampa de lansare, când
deodată vede, înainte de-a apuca să ridice receptorul, cum
138

vine la deal pe acelaşi drumeag pe care se aştepta să o vadă
pe ea, camionul cu prelată al Centrului Antigrindină.
– Aş, iaca şi băieţii! scrâşneşte el.
Prin telefon este informat că nu-i vorba doar de-un
eventual pericol de grindină, care pericol fireşte că nu se
exclude, dar Centrul a decis distribuirea unui lot de rachete
antigrindină de tip nou („La revedere Oblako!, privet
Alazani! „) ce urmează a fi puse în aplicare în cel mai scurt
timp. Acum important e să fie depozitate în buncăr până la
noi dispoziţii.
– Da, şi o rugăminte! aici vocea ofiţerului de serviciu
în receptor devine aproape sentimentală. O rugăminte din
partea Maiorului. Frate Drăgan, te roagă Maiorul şi te
rugăm şi noi toţi cei care te aşteptăm să te întorci aici... Te
rugăm, nu-i mai umfla botul lui Ţiţulko, chiar dacă s-ar
putea să te provoace din nou! Şi nici pe ceilalţi nu-i
cotonogi! Aşa-s ei, băieţi veseli, ce să-i faci! Asistenţa lor e
obligatorie, mă-nţelegi? că altfel nu ţi-i trimiteam!
Înţelege, cum să nu înţeleagă. Şi tocmai acum! La ora
asta! Când lumea are obiceiul să facă amiaza! Lasă
receptorul, iese din buncăr şi-i vede sărind unul câte unul
de sub prelata înaltă a camionului. Sar sprinteni şi se adună
parcă prea grămăjoară, prea cu frunţile în pământ,
ocolindu-i privirea. Ba chiar îşi ascund şi feţele, fără ca el să
poată înţelege dacă o fac din cauza remuşcărilor sau,
dimpotrivă, chicotesc pe ascuns pe seama lui.
Deodată însă îşi face apariţia de sub prelată la
înălţimea caroseriei, pe fundalul cerului tot mai agitat, o
arătare portocalie care se apleacă să coboare sprijinită cu
multă bunăvoinţă de braţele a doi militari mândri de
misiunea ce le revine. Aurel admite că i s-a ridicat
portocaliul la cap, dar nici chiar aşa. Arătarea în portocaliu e
mai înaltă cu două capete decât cei doi reprezentanţi ai
forţelor armate.
139

– Am luat-o de lângă sat, îl informează şoferul. Ne-a
spus că-i prietena ta şi că o aştepţi de mai bine de-o oră.
Cea luată de lângă sat şi adusă aici în caroserie, îi
domină nu numai cu înălţimea ei, ci şi cu, sau mai ales cu
orbitoarele ei straie portocalii: bluză largă portocalie cu
mâneci fâlfâitoare, fustă şi mai largă, mătăsoasă, cu falduri
portocalii în jurul şoldurilor, cu volănaşe portocalii pe la
genunchi, pe la glezne… Totul pulsează portocaliu în bătaia
rafalelor trimise de norii ce acoperă faţa soarelui, nori pe
care Aurel îi cunoaşte de mici, de pe când erau doi norişori
rătăciţi de turmă şi pe care, acum, că s-au făcut mari de tot,
îi roagă să dezlănţuie potopul pe pământ, să aducă o ploaie
în cascade, cu valuri de grindină care să piseze totul de-a
mărunţelul cu bucăţi de gheaţă cât raţa, nu doar cât oul de
raţă, să spele şi să se scurgă dracului totul la vale în pâraie
portocalii.
Şi o şi trimite pe sperietoarea portocalie înapoi în sat
cu acelaşi camion, fără să-i dea vreo şansă de a-i trece
vreodată pragul bârlogului şi fără să-i explice de ce i se par
lui atât de oribile fustele şi bluzele portocalii, rochiile,
volănaşele și baticurile portocalii.
140
12.
În zarea de dincolo de cartierul Sculeni o mână grea
se lasă în faţa caruselului de maşini grăbite să părăsească
Chişinăul înainte ca roşeaţa asfinţitului să dispară lăsând să
cadă înserarea. E mâna unui bărbat de peste doi metri,
despre care n-ai putea zice că ar fi un lungan. Bine clădit –
umeri laţi, cap cârlionţat, frunte de taur – dă semne că nu
prea are obiceiul să se închine. Cu toate astea, se cam
închină, chiar dacă închinăciunile lui nu impresionează pe
nimeni. Face gesturi la limita disperării, ceea ce nu dă bine

unei ţinute de bărbat puternic.
De mâna cealaltă îi atârnă o plasă pentru cumpărături
în care un pachet de hârtie, nu tocmai rezistent, presoară pe
jos la anumite smuncituri firicele de făină de porumb. În
cele din urmă pe curbura traseului apare un Jiguli de
culoare roşie, aproape contopit cu oraşul purpuriu din vale
şi nu poți să nu-ți dai seama că cel de la volan are de gând să
oprească deoarece pălăria lui se înclină o clipă peste umăr,
la care pe bancheta din spate două capete se mişcă mai spre
geamul din stânga. Ca să nu mai vorbim că pe bancheta din
faţă o femeie cu baticul înnodat la ceafă începe a se foi, gata
să primească musafiri.
Intuiţie brici! Autoturismul trage pe dreapta şi uriaşul
se aplecă cât poate de mult pentru a-şi face loc pe bancheta
din spate. Nimereşte în sânul unei familii. Şi se pare că tot
ce are mai de preţ această familie, închisă în autoturism ca
în sine, se află chiar lângă el, pe bancheta din spate. E vorba
de două surori. Ceea ce le trădează că sunt surori e mai ales
faptul că atât una, cât şi cealaltă, au buza de jos puţin mai
plinuţă decât cea de sus.
Tatăl îl urmăreşte pe furiş din oglinda retrovizoare
având ochii sângerii în faţa asfinţitului.
– Sincer vorbind, zice fixându-l din oglindă, nu te mai
luam eu, dar parcă-mi spune inima că am să am nevoie de
ajutor. După Străşeni şoseaua-i numai hopuri şi... mai ştii!
Ehe, de-am fi luat-o pe dincolo, spre Leuşeni, am fi mers peun
drum ca oglinda. Amenajare specială, cum spun la radio.
Traseu de zile mari din Grecia până-n Moscova pe unde a
trecut focul Olimpic.
– Înţeleg, focul pe drum civilizat, iar noi prin hopuri!
– Chiar aşa. De-aceea mi-am şi zis că s-ar putea să ne
fii de-ajutor. Dacă ne sare o roată?!
– O roată? Să sară? tresare gospodina. Ia nu mai meni
şi tu!
141

– Staţi liniştită, zice pasagerul. Că nu degeaba îmi zice
mie Paraşutistul. Când e vorba să sară ceva, indiferent când
şi de unde sare, eu ţi-s naşul.
Femeia însă devine şi mai încordată, priveşte fix
înainte, în timp şoferul începe a fredona un cântec despre
trei tanchişti veseli. În rest, întreaga familie pare să-şi pună
la modul serios întrebarea: totuşi, dacă chiar sare? Şi fiecare
îşi imaginează cum zboară nişte şuruburi şi cum li se
întâmplă ceva groaznic undeva lângă şosea, între plopi.
După Străşeni vântul le bagă în faţă o cutie de carton
şi brusca răsucire a volanului îl face pe Paraşutist să se lase
cu toată greutatea peste tânăra de-alături. Fata îl sprijină
delicat, cu un singur deget:
– Hei, tată! Mai atent!
Micul incident are darul de a descărca puţin
atmosfera.
– Făină? întreabă cea de-alături şi arată la pachetul
din plasă.
– Făină! răspunde el.
– De popuşoi?
– De popuşoi!
Şi ea râde:
– Ce, eşti mămăligar?
– Uneori, da. Când îmi vin oaspeţi şi trebuie să le pun
dinainte delicateţuri de-ale noastre.
– Grozav delicates, kaşă po-moldovanski! Şi aştepţi
oaspeţi în seara asta…
– Nu. Pur şi simplu, ne aprovizionăm din timp.
– Vă aprovizionaţi? Sunteţi mai mulţi?
– Da, când se adună tot echipajul.
– A, uitasem că ţie îţi spune Paraşutistul.
Claxonează un camion ce vine din spate, la care fata şi
Paraşutistul se răsucesc brusc, pomenindu-se faţă în faţă în
bătaia farurilor aprinse. Se simt stingheriţi de apropierea
142

atât de neaşteptată a gurilor. Deşi stinghereala poate fi şi
rezultatul discuției al cărei rezumat ar fi acesta: ,,– Eşti
mămăligar? – Nu, paraşutist!”
Acum autoturismul trece printr-un sat care se laudă
de pe indicatorul rutier cu numele de Vorniceni, invitând
toată lumea la nuntă, pe când fata de-alături arată cu
degetul în noapte:
– Uite-o femeie beată!
– Unde-i?! S-o văd şi eu! tresare mama sub centura de
siguranţă.
– Gata, n-o mai vezi! A rămas în urmă.
La care sora cealaltă are o reacţie aproape violentă:
– Oh, cum vă mai curg ochii! O sărmană femeie, poate
bolnavă, poate bătută şi alungată de-acasă, iar voi, gata, i-aţi
şi pus notă: e beată, moartă de beată!
Fata de lângă el, care pare să fie sora mai mare, deşi e
mai scundă decât cealaltă, încercă să o calmeze:
– Cum adică nu era beată dacă se clătina? N-ai văzut
că se ţinea de stâlp? Sau vrei să spui că se clătina stâlpul?
Sora de lângă geam e gata să izbucnească din nou. Se
mulţumeşte să-şi ridice fruntea, dominându-i ca înălţime pe
ai săi, nu şi pe Paraşutist fireşte, înghite în sec şi schimbă
tonalitatea:
– Dar când mă clătinam eu prin livada mamei Aglaia şi
mă sprijineam de toţi copacii, ce, lumea care mă vedea
peste gard trebuia să creadă că aveam pahare de vin în cap?
Mama se răsuceşte, se uită ţintă la ea şi zice:
– Hai, Dora, bre, ţi-ai găsit şi tu cu cine să te compari!
Paraşutistului nu-i rămâne decât să se arate interesat
de curgerea vieţii nocturne de-afară, să urmărească cum o
zbughesc în urmă luminile şi, odată cu ele, porţile, gardurile,
grăbindu-se şi ele să vadă ce-o fi având femeia aceea de se
clătină.
După o vreme el aude alături un ţăcănit, ca un chiţăit
143

de şoricel. Trage cu coada ochiului şi vede între degetele ei
un bold. Un bold ca toate boldurile, doar că din cele mari,
prevăzute naiba ştie pentru ce fel de strânsoare. Poate că
fata o fi vrând să-şi prindă vreun bold la brâu şi se sfieşte?
Ba nu. E vorba de altceva.
– Tată, poate opreşti dincolo de Miclăuşeni, zice ea.
– La fântână?
– Nu, oleacă mai într-o parte!
Şi maşina frânează lângă o pădurice întunecoasă.
Paraşutistul coboară şi el, însă doar pentru a-i face loc
să iasă după care revine pe banchetă şi o aşteaptă cu toţii
într-o linişte tot mai adâncă. Sora de lângă geam – Dora,
drăguţ nume! – îşi ţine obrazul lipit de sticlă şi începe a
îngâna „nani-na, nani-na!”, ceea ce în mod surprinzător îi
scandalizează la culme pe părinţi, mama stropşindu-se la ea
de parcă ar auzi un cântec din cele porcoase. Fata tace o
vreme, apoi zice şoptit:
– Ce mai ţârâie greierii! şi după o pauză: Povestea a
fost spusă, copilaşii dorm...
Revine şi cealaltă zgribulindu-se de frig în plină vară.
Motorul porneşte cu turaţii exagerat de mari, smulgându-i
din loc şi ducându-i în urcuş după bătaia farurilor, dar pe la
jumătatea pantei se întâmplă tocmai ceea de ce se temeau.
Nu, roata nu sare. Doar se dezumflă. Şi chiar cea din spatedreapta,
de sub greutatea Paraşutistului.
Tatăl înjură, înjură și Dora în felul ei înfigându-şi
degetele în umerii tatălui şi strigându-i să nu, să nu
oprească deloc, altfel are să fie rău de dânşii, căci îi ajunge
din urmă “mustăcioasa cu ştampila”.
– Nu vreau să mi-l dea înapoi, ţipă ea. Nici tu nu vrei,
tăticule! Hai,spune că nu!
– Nu, nu doresc nici eu! Linişteşte-te! Şi vă rog să
coborâţi cu toţii.
– Ei, vezi! Nu vrei, tăticule! Acum tânguirile ei au un cu
144

totul alt sens, tatăl fiind vinovat tocmai pentru că ar ţine să
facă ceea ce o clipă în urmă îi ceruse ea să nu facă.
Intervine mama:
– Nu-l vrea tata, nu-l vrei nici tu. Şi-apoi cu ce drept
să-l mai vrem după ce-am pus ştampila, după ce-am iscălit?
– Da, mustăcioasa cu ştampila şi noi cu iscălitura!
exclamă ea aproape ţipând.
– Da nu-i aşa? Gata, s-a terminat! Ce-a fost, a fost, am
rupt-o cu dânsul!
Sora mai mare îşi leagănă un picior deasupra şoselei,
gata să coboare, şi zice:
– Bună vorbă: “am rupt-o cu dânsul!”
Cealaltă se înfurie:
– Da’ tu nu te băga! Şi n-o mai face pe deşteapta, da?
Să nu-ţi închipui că nu pricep de ce ne-am oprit acolo.
Chipurile ţi-a fost a pişa! De fapt, te-ai dat jos să bagi boldun
roată! Ia să-l văd. Ei, unde-i boldul? Îl mai ai? Cum să-l ai
dacă l-ai băgat şi s-a dezumflat.
– Hei, gâştelor! intervine stăpânul. Daţi-vă jos repejor.
Roata o schimb eu singur în deal, pe loc drept. Şi-am să văd
de-i bold, chiron, lacu-dracu...
Şi cei patru rămân pierduţi pe şosea în timp ce
stopurile sângerii urcă dealul spre orizontul spuzit de stele,
deși paloarea gălbuie ce se infiltrează de după orizont
anunţă o lună mare ce va acoperi spuza de stele.
Paraşutistul grăbește pasul, că doar era vorba să dea o
mână de ajutor. Sora mai mare se ia după el. Când i se
alătură, tuşeşte în pumn şi întreabă direct:
– Şi de ce crezi că te-a luat tata de pe drum, aşa,
asupra nopţii?
– Cine ştie! Poate credea că de faţă cu mine nu-ţi
îndrăzni să vă certaţi.
– Hai-da-de! Noi când ne certăm, uităm de toate pe
lume, râde ea, apoi îşi revine şi zice amărâtă: Părinţii vor să-
145

ţi propună să mergi cu noi în sat.
– În sat? Și ce-am pierdut eu acolo?
– Vor să te roage să mergi până la bunica, la mama
Aglaia. A, dar nici nu te-am întrebat cum te cheamă.
– Aurel îmi spune.
– Ana, Anişoara, Anica, cum doreşti.
– Anca.
– Spune-mi şi Anca, spune-mi cum vrei, numai să ştii
că noi am nimerit într-o mare încurcătură. Soră-mea Dora a
făcut ce-a făcut, vei pricepe şi singur, şi-a rămas cu
pântecele la gură. Acuma-i nervoasă pentru că după ce a
născut, n-a trecut decât o săptămână şi i l-au luat. Se
întoarce acasă fără copil. Dar de ce-ţi spun eu toate astea?
Ştiu că n-ai să mă poţi înţelege!
– Serios? Par atât de tâmpit?
– Atunci ascultă. Dora şi-a purtat sarcina în secret.
Săptămâni de-a rândul n-a ieşit din ograda mamei Aglaia.
Anume de-aici se trage şi toată încurcătura. Ea nu i-a spus
nici bunicii tot adevărul. A amăgit-o că chipurile cel cu care
s-a întorlocat e mirele ei, care însă, aşa şi pe dincolo, fiind
departe de Moldova, nu poate veni să stea lângă dânsa cât e
gravidă. I-a arătat şi-o scrisoare, bineînţeles în ruseşte, ca
bunica să n-o poată citi. Cică i-ar fi scris precum că are s-o
întâlnească numaidecât la ieşire din maternitate ca să vină
împreună cu el în sat... Şi-acuma ce să-i spunem mamei
Aglaia?
Aurel încetineşte pasul parcă împiedicându-se de
gândul ce-i vine:
– Nu cumva ar trebui să fiu eu mirele întors de pe
urlaţi? Să prostesc baba?
– Noi venim cu propunerea, tu ai judecata ta. Îţi mai
spun doar atât: mama Aglaia trage să moară. Ne-au dat-o
înapoi de la spital, fiindcă n-are scăpare. Aşa că...
– ...Va înghiţi minciuna şi va muri împăcată. Bună
146

pastilă îi pregătiţi.
– Se vede că nu eşti de prin părţile noastre. Tu nu ştii
ce zace-n noi. Pe la noi e mare mâncărime. Mare!
Deodată Aurel devine mai curios:
– Şi el unde-i?
– Păi, încă nu ţi-ai dat seama?
– Nu, nu făptaşul. Copilul!
– De copil îţi zic, omule. Cum a spus mama: am rupt-o
cu el. L-a lepădat.
– Şi dacă l-a lepădat, ce rost mai are să inventaţi un
mire, un tătic?
– Mamei Aglaia nu-i putem spune că l-a lepădat.
– Şi ce-i spuneţi?
– Simplu. Că l-a născut mort.
Paraşutistul înghite în sec, rosteşte sec:
– A dracu’ simplitate!
Ritmuri de muzică populară se aud în deal transmise
de tranzistorul maşinii, tranzistor pe care Paraşutistul îl
crezuse tot drumul defect. Aici, la înălţime, se deschide un
orizont mult mai luminat. Luna de dincolo atinge milimetric
creasta unei păduri. Apare şi silueta tatălui pe fundalul
galbenului de lună. Se porăie pe lângă maşină iar când îi
vede apropiindu-se, îşi freacă palmele pus pe mărturisiri,
însă Anişoara îi taie avântul:
– Tată, i-am povestit eu totul! şi Anişoara dă să
continue, însă în urma lor pe şosea se aude cum Dora ţipă la
mamă-sa. Ţipă cerându-i să-i dea drumul, că de nu...
– Am să te muşc! ameninţă ea. Te muşc! Te muşc!
Şi probabil se şi ţine de cuvânt căci:
– Mă doare, zăludo! Mă doare! Stai! Încotro?
Aleargă tustrei într-acolo. Mama le arată încotro a
dispărut „zăluda”. Ca să vezi, a luat-o aiurea prin vii. Însă
Aurel aude într-un anumit loc foşnet de frunze, îşi dă
drumul pe panta terasamentului, se împleticeşte printre
147

uruiene, cade pe-o coastă, în timp ce tatăl trece val-vârtej
pe-alături, dispărând între stâlpii de spalier ce albesc în
noapte de-a lungul rândurilor de vie. Sus, pe şosea, plânsul
mamei aduce a bocet. El se ridică şi o ia în direcţia unde a
auzit foşnetul.
O găseşte destul de ușor. Dacă nu cumva s-a lăsat ea
găsită. Stă dreaptă în faţa gâfâitului lui, neaşteptat de înaltă
faţă de soră-sa, dar mult sub înălţimea lui.
– Văd că tata şi-a găsit un ogar de treabă! îi zice. Dar
mie mi-i în cot de ce ți-au propus să faci. Eu n-am de gând să
mă joc de-a mirele şi mireasa.
Palma lui mare i se aşează moale pe umăr, îi atinge cu
un deget cercelul.
– Crede-mă, nu-s om rău, zice el şi îşi retrage mâna. Ai
să te convingi îndată.
– Şi tu ai să te convingi că mi-a mai rămas destul simţ
omenesc, cât să-i pot spune bunicii adevărul.
– Las-o baltă! Mă cam pricep eu că nu-i vorba numai
de bunică-ta.
– Adică? Ţi-a mai spus vreo gogomănie soră-mea?
– Sunt doar bănuieli de-ale mele.
– Cu bănuielile tale să le încerci de minte pe altele.
Acuma poţi să mă duci la ei. Strigă-le că m-ai prins.
El râde:
– Cum adică te-am prins? Nu fugeai nicăieri. Şi de ce
să strig, dacă putem ieşi liniștit la șosea, ca doi oameni
civilizaţi.
Ea însă insistă, vocea devenindu-i aproape isterică, şi
el îşi face palmele pâlnie strigând:
– Am prins-o! O aduc!
Numai că la nici doi paşi apare în noapte de după
frunzişul unei tufe de viţă de vie silueta tatălui, care-i zice să
nu strige, că el nu-i surd. Iar faptul că e atât de aproape, că
probabil a stat pitit și a tras cu urechea, îl face pe Aurel să se
148

simtă prostit. Fata are şi ea o reacţie neașteptată,
ascunzându-se la spatele Paraşutistului şi prinzându-l,
involuntar, de mânecă.
Iar peste vreo jumătate de oră, când farurile scot din
noapte poarta mamei Aglaia, Paraşutistul încă mai simte
urmările acelei situaţii jenante, simțindu-se prins sub
același capac cu Dora, acesta fiind cumva elementul care îi
unește cât de cât.
Poarta e din lemn greu, cu ornamente tradiţionale, cu
stâlpi înalţi şi acoperiş de şindrilă. Iese să le deschidă un
băiat subţire şi iute de picior. Văzut în bătaia farurilor, pare
un Pinocchio căruia i-a fost scurtat nasul. Împinge mai întâi
o aripă a porţii, apoi cealaltă. După ce lasă maşina să treacă
în ogradă, aleargă să le spun că că-i rău de mama Aglaia, rău
de tot, că aiurează de pe la amiază, ba zice că ceru-i ca o apă,
ba că vede o cioară de aur pe-o creangă uscată, iar lui i-a
fost frică s-o mai asculte şi a chemat-o pe nana Didina,
numai că nici ea n-a stat prea mult la capul ei, doar cât l-a
învăţat să aprindă o lumânare în caz că dă ochii peste cap.
El însă n-a mai intrat în casă de-un ceas. Cine ştie! Poate că
de-acu...
Nu, nu-i moartă. Încă mai suflă. În ochii ei deschişi e
multă umezeală, poate lacrimi. Până la urmă Aurel îi ridică
şi el mâna de pe marginea patului. Mână vlăguită, unghii
vineţii, vene înnodate pe oase. O atinge cu buzele. Dora a şi
ieşit izbucnind în plâns. În lipsa ei, Aurel se simte mai puţin
penibil. Îl scuteşte de emoţii şi faptul că privirea
muribundei e împrăştiată prin univers şi nu are cum să-l
localizeze.
Îl fixează însă din cu totul altă parte arsura unei
priviri. E o privire venită din cadrul uşii. Doi ochi de-un
albastru înfricoșător, ca două deschizături spre cer sub
fruntea băiatului slăbănog care le-a deschis poarta. Când se
uită mai bine vede că obrajii lui palizi au nişte semne
149

încâlcite asemeni unor fulgere albicioase.
Şi Aurel simte cum încet-încet i se zgribuleşte în piept
păcatul. Ceea ce nu-l împiedică să numere pe după miezul
nopţii douăsprezece bancnote a câte douăzeci şi cinci, adică
trei sute de ruble, şi să le bage în buzunar cu grija cuiva care
ştie rostul banului.
150
13.
Adevărat, la ora când ia banii, Aurel e atât de beat,
încât îşi bâjbâie la nesfârşit turul pantalonilor, săltându-se
greoi de pe scaun în căutarea buzunarului de la spate.
Totodată cată foarte concentrat spre maxilarele celui ce
trăncăneşte ca pus în priză dincolo de masă. Îi vede şi
mâinile butucănoase apucând ulciorul şi turnând mereu –
faţă de vin, nici o pretenţie! Îşi dă seama că nu-i va fi
îngăduit să se pronunţe şi el în legătură cu chestiunea
cutare sau cutare, chestiuni pentru care merită să te îmbeţi
ca porcul!
– Eu, Bârcă, insistă stăpânul casei, pronunţând „Eu,
Bârcă” ca şi cum ar zice „Eu, Emil Loteanu”, eu am înţeles un
lucru şi ţi-l spun ca să-l pricepi şi tu. Ţara asta a noastră,
Uniunea asta Sovietică, este cea mai puternică de pe
pământ. Şi ştii de ce-i atâta de puternică? Pentru că pâclişiţii
şi mititeii nu sunt lăsaţi să se învârtă printre picioarele
celor mari. Aista-i tot secretul. Şi nu uita că mititel îs eu,
mititel eşti tu. Da, şi tu, cu toate că dai cu fruntea de lustră şi
mi-o clatini ca la cutremur. Milioane, milioane de mititei
mişună-n jur. Numai că, e-he-he! noi toţi luaţi împreună
facem cât pumnul ista al meu! Sau mai degrabă cât al tău.
Da, cât al tău! Suntem tari. Şi puterea noastră-i în aceea că
ştim să ne lăsăm conduşi. Da, măi frate! Supuşi, disciplinaţi,
numai buni de ţinut sub control. Şi asta ne face să fim de

folos. De folos statului şi întregii omeniri. Altfel nu s-ar mai
teme americanii de noi! Da’ aşa, îi vezi cum tremură?
– Trrrremură?
– Numaidecât că da, tremură! Ţi-o spun eu, Bârcă! Că
eu, aşa cum mă vezi, am pus personal, cum s-ar zice,
piciorul colo sus, unde ţi-i teamă să şi pătrunzi cu gândul,
nu că să mai calci.
– Şi dincolo de zi-zi-ziduri au şi as-as-asfalt sau numai
co-co-covoare?
– Dincolo de care ziduri?
– De-ale Krem-Kremllinului, că doar spui c-ai călcălcat...
– Măi băite, măi băiete... Ei, lasă! Ia să mai scârligăm
câte-un pahar şi pe urmă te-oi lămuri. Noroc şi pace-n lume!
– Noroc, pace şi dis-disciplină!
– O! Ţi-a ieşit un sfânt din gură. Pace şi disciplină.
Amu să te lămuresc cum stă treaba cu Kremlinul. Care
covoare? Care Kremlin? Tu de guvernul Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti ai auzit? Sau ţi-nchipui că halca asta
de pământ de la Prut şi pân’ dincolo de Nistru stă de capul
ei pe harta Uniunii? N-are ea un sprijin, o temelie? Păi, ar
chica de pe hartă Moldova asta Sovietică şi Socialistă a
noastră dacă n-ar avea şi ea un conducător! S-ar sfărma, s-
ar face ţăndări cum se face, uite, paharul ista, de-o vorbă.
Şi Bârcă chiar împinge paharul de pe marginea mesei
şi acela se sparge pe podele, cioburile împrăştiindu-se pe
sub masă până sub scaunul lui Aurel.
– Aşa s-ar face! Ţăndări s-ar face! Numai că oraşul
Chişinău, dragul meu, este capitală şi, ca în orice capitală,
aici se concentrează puterea. Nici vorbă, o putere mai mică
în comparaţie cu... mă-nţelegi? cu braţul cel oţelit, braţul...
– ...zzzzdrobitor!
– Poftim?
– Zdrobitor!
151

– A, ţi-a mai ieşit un sfânt din gură! Şi, cum spuneam,
am pus piciorul sus, la dumnealor pe covor, când m-au
chemat să-mi înmâneze Ordinul. Ei, măi vere, şi ce-am văz’t
eu acolo! Mă înfoaie la inimă când îmi aduc aminte. Am şi-o
fotografie, că ne-am fotografiat pentru amintire, cum să nu?
Daʼ să-ţi spun cum o fost cu fotografiatul. Stăm noi, care va
să zică, grupul nostru de tovarăşi, cu ordinele şi medaliile
prinse-n piept, fotograful ne aranjează după merite – eu pe
rândul al doilea, fix la mijloc – şi văd că pe rândul întâi, unde
tovarăşii stau aranjaţi frumos pe scaune, rămâne un loc
liber. Mi-am zis: ai-ia-ia! disciplina, disciplina! Cum de-şi
îngăduie unii să-ntârzie! Dar, măi frate-vere, când am aflat
cine trebuia să vină să se aşeze pe scaunul cela, chiar sub
nasul meu, am simţit că se clatină tot Chişinăul sub
picioarele mele. Ei, şi apare chiar dumnealui! Nu că apare,
aşa, undeva la televizor, daʼ apare chiar în realitate, respiră
acelaşi aer ca și noi. A intrat pe-o uşă specială, pe care boul
de mine nici n-o luasem în seamă, că era cam într-o parte.
Văd însă că vine direct înspre mine. Îl vedeam cum te văd şi
mă vezi. Vine şi se aşază, hopa-na! pe scaunul cela liber,
aproape de genunchiul meu drept, care începe a tremura ca
naiba. Şi s-a mai iscat o problemă. Doamne, mă rugam,
numai de nu m-ar chiorî blitzul aparatului prinzându-mă cu
ochii închişi ca să se spună apoi că dormeam în clipa cea
mai solemnă a vieţii mele. Şi dacă văd care-i chestia, ce fac?
Aplec puţin fruntea şi mă uit cu admiraţie – cum m-a şi
prins fotograful –, mă uit fix la dumnealui, îi admir creştetul,
părul dat frumos peste cap, mă uit la gulerul hainei şi-i văd
după ceafă agăţătoarea. N-ai să mă crezi, daʼ m-am uitat pe
din spate şi prin ochelarii lui, m-am uitat aşa pieziş pe lângă
sprâncene şi prin sticlă de-am văzut covorul de jos. Oleu!
mi-am zis, iată pe unde se uită el la nărod! Pe-aici se uită el
la noi şi ne vede cum ne vede, hâtri sau proşti, ascultători
sau buni de pus la zdup. Şi-mi părea că roşul covorului prin
152

ochelarii lui arăta şi mai roşu. Ochelarii lui făceau nu ştiu
cum lucrurile să pară mai însorite, mai vesele chiar. Pricepi?
Prin ochelarii lui noi toţi arătăm plini de optimism, dornici
de înfăptuiri măreţe, de-o dragoste să ne priveşti şi să ne
conduci. Am înţeles atunci şi eu, Valentin Bârcă, ce
înseamnă să fii situat mai sus sau mai jos, mai la dreapta
sau mai la stânga ochelarilor lui. Adică şmecheria e
următoarea: unii văd, alţii sunt văzuţi. Mă-nţelegi? Una-i săi
vezi tu pe alţii, şi alta-i să te vadă cineva pe tine, să vegheze
asupra ta. Anume asta înseamnă stat puternic! stabilitate!
ordine! Să simţi că te arde-o privire colea la ceafă, s-o simţi
şi să stai cu botu-n pământ căutându-ţi de lucru... Fiecare la
locul…
– ...la locul predestinat!
– Da, da! Cum spui! Şi să nu crâcnească nimeni! Da’ să
dea din mâini, să asude! Numai aşa!
Aurel ar vrea să-l întrebe care ar fi locul fiicei lui, locul
Dorei, în lumea asta disciplinată, însă limba i se împleticește
pe sub cerul gurii şi ora mărturisirilor se amână. Fruntea îl
trage la somn. Întrezăreşte chipul celui de dincolo de masă
şi îşi dă seama că, de fapt, acela e treaz! Sau e beat, dar arată
ca unul treaz. Oricum, ochii de vizavi sunt ageri, iscoditori,
pândindu-l parcă în continuare de după rândul de viţă de
vie.
I-ar plăcea să se întindă , să doarmă. Zice scurt:
– Şi-acum la pat!
La care Bârcă se strâmbă replicându-i că, adicătelea ce
are-n vedere? Ce, n-a înţeles că jocul de-a mirele şi mireasa
s-a încheiat? Că i s-a plătit! Mai vrea şi pat?
Aurel se ridică (de bine, de rău se ridică) scârbit, stă
un minut sprijinit de marginea mesei ca un taur cu nările-n
iarbă şi-i gata să răspundă cum ştie el să răspundă unei
asemenea bădărănii. Se mulţumeşte să scrâşnească din
dinţi, după care se lasă înapoi pe scaun, sughiţă, apoi îşi
153

sprijină fruntea de masă.
Bârcă îl ia de subsuoară, la început uşurel, ca mai apoi
să înţeleagă că e nevoie de forţă nu şagă, se opinteşte
încurajându-l să stea pe picioare, apoi reuşeşte să-i dirijeze
mersul ba cu o vorbă bună, ba cu îmboldiri sub coaste spre
tinda casei, de unde îl scoate în cerdac, apoi o iau pe scări în
jos şi ajung la în maşină. Îl prăvăleşte pe bancheta din spate
unde nimereşte cu cotul exact în pachetul cu făină de
popuşoi, făcându-l praf, iar după mai multe răsuciri în
căutarea confortului, salonul Jiguli-ului arată ca interiorul
unei mori.
În clipa asta apare Anişoara:
– Încotro, tată? Mama Aglaia dă ochii peste cap.
– Da? Şi cu-aista ce facem?
– Invită-l să înnopteze-n casă.
– Invitaţie-i trebuie lui amu! Ajută-mă să-l car.
Îl tăbârcesc într-o odaie destul de răcoroasă. Rămâne
acolo numai cu Anişoara, tatăl fiind chemat de strigătele
băiatului care caută chibrituri să aprindă lumânarea. Ea își
face de lucru cu nasturii lui, îi smulge cămaşa din pantaloni
şi-i suflă făina de pe piept ca pe-un obiect de anticariat,
„obiectul” râzând fericit şi făcând crivatul să scârţâie nu
tocmai bucuros de o asemenea povară.
Adoarme cu un surâs în colţul gurii, ca împuşcaţii în
inimă. Şi visează fluturi de toate culorile trecând printr-o
poartă înaltă. Fluturii se duc înainte, el rămânând în urmă,
dându-şi seama că e şi el un fluture, doar că zboară fără
spor, poarta i se arată tot mai departe. Descoperă că e prins
cu un bold ca în insectar, fixat pe-un colţ de masă într-o
ogradă cu multă verdeaţă şi albituri întinse la uscat.
Degeaba se zbate să scape. Adică nu chiar degeaba – face
crivatul să scârţâie.
Întredeschide ochii să vadă ce se întâmplă înafara
visului. Totul i se arată şi mai încâlcit, închide ochii la loc şi
154

se lasă purtat cu capul în jos printre copaci. Vede cum din
frunziş se iţesc praştii şi trag cu pietre în oamenii care
zboară fericiţi pe sus îmbrăţişându-se cu păsările. Din
păsări şi din oameni începe să picure sânge pe frunze şi
copacii se înroşesc. E luat şi el la ochi de praştia unui prunc
ce râde cu gingiile goale. Abia reuşeşte să scape, alergândzburând
pe trotuarele unui oraş în care totul bate în roz.
Bat în roz tarabele, balcoanele, maşinile, femeile... Mai ales
femeile aşa mai bat în roz că nici nu le poţi citi gândurile în
priviri. Şi el vrea să le citească gândurile. Se duce să i le
citească uneia roze de tot prin gemuleţul deschis al unui
ghişeu. De ce, zice, totu-i roz, fă? Femeia stă şi scrie lozinci
cu negru pe roz. El îşi bagă capul prin gemuleţ să vadă ce
anume scrie, totodată vrând să vadă şi genunchii femeii! Să
vadă dacă şi genunchii ei bat în roz. Numai că deodată prin
oraş porneşte un vehicul dement care scoate ţipete de
femeie. Cea din ghişeu îi şopteşte că vehiculul îl caută pe el
şi-i ia capul la piept, cerându-i să stea ascuns acolo, în foşnet
de lenjerie roz scoasă de la naftalină, el însă dă din aripi şi
scapă ţâşnind în sus...
Vede tavanul, vede becul spânzurat de tavan. Gata, îşi
regăseşte locul în timp şi spaţiu. Un vaiet răguşit, un bocet
de femeie, vin într-adevăr de undeva. De fapt, dinspre
fereastra acoperită cu ziare. Aude că se deschide o uşă. Ah,
de ce tocmai acum, când îi trosnesc toate doagele în jurul
capului? Vrea să mai stea ascuns cel puţin sub propriile
pleoape, dacă nu la sânul femeii din vis.
Se preface că doarme. Aude cum lipăiesc pe podele
nişte încălţări. Aude foşnet de fustă. Fustele mini nu foşnesc
aşa. Înseamnă că pe lângă pat trec fuste lungi până-n
podele. Aude glas de babă:
– Cine-i, fă?
– Tss! Mirele Dorei.
– Da’ Aglaia o apucat să-l vadă?
155

– Î-hî! S-au pupat aseară de iertăciune.
– Of, slavă Domnului că-i așa spui. Dumnezeu s-o ierte,
era cu inima tângă. Tare se mai temea să n-o amăgească
Dora.
– Văd că n-o amăgit-o. Hai, la treabă! Unde-s farfuriile?
– Colo-n colţ!
Şi iarăşi – lipa! lipa! pe podele.
– Văd că unele-s cu dungi, altele-s înflorate. De care
luăm? Dungate sau înflorate?
– Înflorate, să pară masa mai bogată.
Se mocoşesc într-un ungher zdrăngănind din farfurii.
Sâsâitul şoaptelor lor sună ca o profanare a bocetului deafară.
– Auzi, cumătră? Da’ nu-ţi pare că doarme cam
multişor? Treb’ să vină degrab’ cu mortul de la otopsie şi
era vorba s-o grijască în odaia asta. Şi dacă-i aşa, cât are de
gând să dospească aici!?
– Că ghine zici! Ia fă-te-a scăpa o farfurie.
Pauză. Apoi – zbang! Se ciocnesc două farfurii. Mai să
sară cioburi! Dar nu sar. Aurel mişcă uşor de-un umăr, ca şi
cum l-ar supăra o muscă. Arcurile crivatului scârţâie
trezindu-se şi ele din somn! Iar în clipa următoare aude
fustele stârnind curenţi de aer de-a lungul încăperii spre
uşă. Clanţa – clanţ! clanţ! Uşa se deschide şi se şi închide la
loc.
Aceeaşi voce de-afară, gâtuită de jale, se leapădă o
clipă de bocit:
– Câş, bulihare! Ie-ti-l unde s-a cocoţat! Pe crucea
sfântului prapur! O mai rămas să se găinăţeze! Câş, avizuhă!
şi reia văicăreala cu şi mai multă disperare sufletească în
timp ce cotcodăcitul se aude luând-o pe după casă.
Aurel îşi scutură capul de mahmureală, îşi scutură
cămaşa de câteva firicele de făină şi părăseşte încăperea
încolţit de remuşcări, făcându-și apariţia în cerdac. Vede
156

ograda la lumina zilei. Nu-i ţipenie de om nicăieri. Caută să
înţeleagă unde-i Nordul, unde-i Sudul şi în general unde a
aterizat. Umbra casei se aşterne în faţa lui peste troscotul
ogrăzii împreună cu umbrele unor meri uriaşi, ceea ce
înseamnă că soarele e la spatele casei.
Deodată din casă năvăleşte un zgomot de căldări
goale. Iese cu ele în cerdac o femeie vioaie căreia baticul
negru îi stă ţuguiat deasupra capului fiindcă poartă coc.
Numai după ce coboară în uitare de sine scările îşi dă seama
că a trecut pe lângă el. Se răsuceşte, îl măsoară de jos până
sus cu o uimire crescândă, se calmează și îl și pune la
treabă:
– Ia, cucoane mire, fuguţa la apă! Că tot stai degeaba.
Şi ţine căldările sus până coboară el din cerdac luându-le în
primire. Oare s-o dus socru-tău să dea de sicriu? mai
întreabă ea. Mă rog, numai să fi luat măsura cum trebuie!
Nu de alta, daʼ să şadă întinsă ca lumea măcar între
scânduri, că pe pământ tare s-o mai cocârjat, sărmana!
El stă o vreme nemişcat cu căldările în mâini
urmărind-o cum urcă scările dându-şi aere de femeie
serioasă, având însă ţuguiul baticului ridicat drept în sus în
vârful capului. Luând-o spre poartă pe lângă gardul umbrit
de poalele unor meri uriaşi, Aurel nu-i dă prea mare atenţie
purcelului preocupat să culeagă dintr-un ceaun tot ce-a mai
rămas dintr-un amestec de coji de cartof şi făină de popuşoi,
chiar dacă sârma din bot scoate un scrâşnet insuportabil
când zgârie ceaunul.
Iese din ogradă şi vede pe dreapta o răscruce. Acolo e
şi fântâna, colacul fiindu-i cocoţat pe un pătrat de beton cu
câteva trepte. Lănţugul fântânii e învârtit pe un val de fier
cu mâner de fier, mâner care, zis şi cicâric, odată scăpat din
mână când ridici căldarea plină cu apă, se desvârte cu
turaţii nebune încât, dacă nu eşti atent, nici nu bagi de
seamă când îţi crapă capul. În ce-l priveşte, îşi dă seama că
157

trebuie să scape cumva de mahmureală, dacă vrea să scoată
tocmai două căldări pline ochi şi să rămână în viaţă.
Înnoadă lanţul de toarta căldării, apoi, apucând atent
mânerul, lasă căldarea să atârne o vreme deasupra golului
ce oglindeşte cerul, o aşteaptă să-şi găsească centrul de
greutate, şi-i dă drumul în răcoarea pământului. Are însă o
tresărire din cauza unui glas neaşteptat:
– La ap’şoară?
– Da. La apă, îi răspunde.
– Pentru mort?
– Poftim? se încruntă Aurel şi întoarce capul să vadă
cine-i cel de pune întrebări atât de tâmpite.
– Pentru mort, adică pentru nevoile înmormântării.
Explicaţia vine de la un moşneag oprit în mijlocul
drumului şi care îl priveşte cu oarecare dificultate, pălăria
fiindu-i trasă prea mult pe ochi şi, vrând să aibă suficient
câmp vizual, îşi dă capul pe spate iar bărbia i se întinde ca la
dobitoace când aşteaptă să li se toarne apă în uluc.
În adâncul pământului apa năvăleşte în căldare. Aurel
scutură lanţugul, simte greutatea căldării pline şi zice:
– Că răsucit mai eşti la vorbă, moşule!
– Ehe! Încă n-ai dat tu de-un bahusenean din talpă. Că
eu îs venitic pe-aici. Tu să-i auzi pe-aiştia de pe loc cum ţi-o
întorc. Aiştia şi când scâncesc în leagăn ţi-o potrivesc aşa că
te simţi luat peste picior.
Bătrânul vine lângă pătratul de beton, îşi deschide
nasturele de sus al cămăşii, moment în care bărbia i se lasă
și jos, într-adevăr, ca la dobitoace.
Aurel învârte cicâricul, lanţugul se adună pe val încă
uscat, apoi apare şi segmentul ud, şiroind de apă. Iese la
lumina zilei şi căldarea plină ochi.
– Las-o pe colac, băiete, că m-o prins o sete... Pârjol, nu
alta!
– Pârjol?
158

– De soare zic. Iese fierbinte de după deal şi pârjoleşte
de draga dimineaţă.
Când moşul se apleacă peste căldare, Aurel îi
surprinde faţa reflectată în tremurul apei. Buzele i se lipesc
de marginea zincată ca două lipitori. Câteva picături îi
tremură în zig-zag pe barba nerasă. Continuă să bea cu o
lăcomie stranie. Ai zice că nici nu bea, ci se adapă. La un
moment dat marginea pălăriei atinge oglinda apei, puţin de
tot, cât să poată lua un strop cristalin care spânzură o clipă
şi după ce moşneagul îşi ridică capul. Bălmăjeşte numai el
ştie ce şi se îndepărtează, picioarele îl duc parcă în neştire
prin praful drumului, pălăria fiindu-i în continuare trasă pe
ochi, încât te aştepţi să dea cu capul într-un gard.
Aurel se apleacă să bea şi el din căldare, sau cel puţin
să-şi clătească gura. Prinde între buze marginea căldării,
simte răceala ce-l taie la dinţi şi brusc are senzaţia că
plutește deasupra fântânii, în apa din căldare i se arată o
faţă de om. I se arată un alt chip decât al său. E chipul
moşneagului. Parcă ar sta gură-n gură cu el. Închide ochii şi
bea mai departe. Bea pentru că i se face sete pe măsură ce
bea.
– Hei! Cucoane mire, da’ nu vii odată cu apa?
Femeia cu ţugui negru e alături, gata să-i smulgă
căldarea de la gură. El observă că în graba cu care a venit la
fântână, a lăsat poarta deschisă şi în clipa asta iese porcul în
drum. Iese şi cocoşul în drum. Acesta mai şi cotcodăceşte ca
să audă tot satul câtă nedreptate i se făcuse când i s-a
interzis să-şi zică cântecul pe crucea praporului bisericesc.
– Din apa asta a băut moşneagul?
– Din asta. Şi care-i problema?
– Nu trebuia să-i dai voie!
– Mai bine aţi avea grijă de porc şi de cocoş, că au ieşit
în drum.
– A băut, a spurcat apa, a spurcat căldarea!
159

– Îi era sete omului.
– Cum să nu?! Însetase, încornoratul! zice ea
smuncind lanţugul şi lăsând valul să se desvârtească, cât să
poată arunca apa din căldare. Din smucitură, valul căpătă
nişte turaţii ce fac să se cutremure colacul fântânii cu toate
pietrele până-n adânc.
– Mai încet, femeie dragă! Era cât pe ce să-mi crapi
capul cu cicâricul.
– Zău? Şi bine-ţi făceam! Nu sufăr să mi se spună
„femeie dragă”. Când îmi zice cineva „femeie dragă”, simt că
nu i-s dragă deloc.
– Bine, fa, n-am să-ţi mai zic „dragă”!
– Mânţămăsc, măi!
– Ce-a fost cu moşneagul? O glumă?
– Moşneagul nu-i curat la ale lui! Cine bea apă din
căldarea sau din cana din care a băut el, i se arată câte şi
mai câte.
– Eu nu cred.
– Nu crezi! De-atâta ţi s-au dus ochii în fundul capului
şi te-ai înălbit la faţă!
– Asta-i după beţia de-aseară.
– După beţie ochii ţi se bulbucă, da’ ai tăi arată de
parcă l-ai văzut pe tată-tău în spânzurătoare. Hai, scoate
altă apă!
După ce Aurel intră în ogradă şi duce căldările cu apă
în cerdac, ea rămâne în drum aşteptându-l să o ajute să
bage înapoi în ogradă purcelul şi cocoşul. Şi-i destul de
simplu cu „buliharea”, care zboară înapoi în ogradă peste
gard, însă porcul habar n-are cum e să zbori peste garduri,
ştiind doar să râme şi să se strecoare, poate, pe dedesubt.
Apare şi un vecin să-i ajute, ţopăind cu o ghioagă în mână.
Huideo, băligosule! He-ti, nu vezi poarta? Apare şi băiatul
cel subţirel de-aseară, numai gâtiţă şi ochi insuportabil de
albaştri, cu fulgerături pe obraji, care, iată-l, are o fugă a
160

naibii de colțuroasă. Mai iese şi un mahalagiu cu nevasta-sa,
mai apar doi oameni de pe undeva. Ţine-l, bre, sta-i-ar
Ignatu la cap să-i stea! Prinde-l, bre! Dă-i peste picioare!
Rupe-l de şalele!
Însă purcelul, fiind de fapt o corcitură, e demn de
sălbăticia sângelui ce-l poartă. Numai că în vreme ce
sângele sălbatic îi accelerează fuga, slănina domestică îl
trage la pământ, făcându-l să cadă în cele din urmă, moale,
în colbul drumului. Cântărindu-l din ochi, unii îi dau peste
optzeci de kilograme, alţii – peste sută. Dus pe sus de patru
bărbaţi, fiecare înhăţându-l de câte un picior, pare să aibă
mult peste sută. Dar, mă rog, fiecare cu puterea lui de
cântărire! În ogradă purcelul mai gâfâie o vreme, cât cineva
pregăteşte o frumuseţe de cuţit pe care i-l plimbe printre
picioarele din faţă, pe-acolo pe unde e inima porcului şi
unde, asta e, în clipa următoare pătrunde adânc.
Aurel nu dă nici un semn că ar dori să mai calce în
ograda cu prapori în faţa casei şi cu porcul răpus de
alergătură şi de cuţit, aşa că animalul moare fără să-l poată
imprima şi pe el pe retină pentru cazul când vor sosi cu toţii
acolo unde pleacă el acum şi îi va fi mai uşor să-i
recunoască.
Gata, îşi zice Aurel, misiunea lui se încheie aici. Nu,
Doamne fereşte nu-i pare rău că a pierdut două kilograme
de făină de popuşoi, echivalentul a şase mămăligi, căci o
aventură ca asta merita orice sacrificiu. E timpul să dispară
pe nevăzute. Să dispară englezeşte spălând putina
moldoveneşte. Dar nu-i chip “englezeşte”. Cel puţin
deocamdată. Femeia cu ţugui îl trage de mânecă şi el intră
după ea în ograda unde bărbaţii aprind un foc de paie în
care porcul se scufundă ca într-un altfel de nămol.
Cea cu ţugui îi spune că o cheamă Didina şi că
locuieşte la capătul satului, lângă pădure. Îl şi invită să-i
vină în ospeţie. Împreună cu Dora, fireşte. Unde mai pui că e
161

singură-singurică, după ce a fost şi ea mireasă la viaţa ei şi a
trăit măritată doi ani şi-o vară cu pădurarul din pădurea
care-i în faţa satului. (Dumnezeule! observă abia acum
Paraşutistul, ce pădure! Parcă ar coborî direct din cer!)
Numai că s-a ales praful din măritatul ei. A venit, nechemată
de nimeni, ziua divorţului. Motivul? A tras cu puşca în calul
pădurarului şi chiar l-a nimerit. N-a înţeles nici ea cum de-a
prins atâta ură pe bietul dobitoc încât a ochit într-o bună zi
dintr-un tufiş, ca partizanii, şi l-a doborât.
– Motivul! insistă Aurel.
– Păi, urca pe cal la crăpat de ziuă şi nu-l mai vedeam
până seara, când venea obosit de tot sau beat de tot.
Rămâneam să mă uit în urma lui dimineaţa numai cu
cămăşuica pe mine, vara pe răcoare, rămâneam numai cu
privighetorile. Nu râde! De-ai şti ce nenorocire-i asta! Aşa că
mi-am zis: gata, îl împuşc! La început aveam în vedere că-l
împuşc pe el, da pe urmă am prins ciudă pe cal. Sărmanul
dobitoc, l-am doborât dintr-un foc. Mare prostie! Vorba
cântecului: „Pe mine m-ai omorât/Daʼ cu calul ce-ai avut?!”
162

163

164

Cinci
14.
A doua zi dimineaţă, cam pe la şapte, când roua încă e
în stare să-ţi ude încălţămintea, vocea Anişoarei aproape că
trimite ecouri prin grădinile din jur. Cuvântează cu atâta
înflăcărare, încât aduce a obrăznicie pentru o gospodărie cu
mortul în casă. Se duce dracului atmosfera de pioşenie şi
tristeţe cernită. O, dar ce-i mai place să dea indicaţii. Îi
spune de jos, de la sol, Paraşutistului căţărat într-un măr
bătrân cu barda în mână, de unde anume să taie din
coroana copacului ca să le iasă trei pomuri pentru
înmormântare - un fel de sfeşnice cu trei braţe – pe care
babele satului le vor încărca cu pomeni la fel cum au fost
încărcate cu rod.
Va fi aprinsă şi câte-o lumânare la capătul fiecărui
braţ care îi va lumina calea mai departe, spre grădinile
Raiului. Că dincolo nimereşti şi fără lumină.
– Ho, stai, băi! strigă ea. Nu mai da cu barda! Ia să mai
fac odată socoteala! Şase pomuri pentru năsălii! Cinci
pomuri pentru cinci fântâni pe drum, pe urmă un pom la
poarta cimitirului, altul pe malul gropii şi încă unul peste
groapă. Tragem linie şi vedem că ai de tăiat fix paisprezece
pomuri. Hai, dă-i bătaie! Ne aşteaptă o recoltă foarte bogată
de pomeni.
În ogradă, lângă gardul grădinii, Sava îşi tot răsuceşte
degetele chinuindu-se să dezlege sârma ce ţine ceaunul
legat de gard. Şi chinul n-ar fi cine ştie ce dacă n-ar trebui
să-şi cârnească mereu nasul de la burduhăile de porc
165

evărsate peste marginea ceaunului. Muştele adunate
cuşmă la ospăţ devin foarte nervoase, neputându-l suporta
deloc. Le pute de la el a om viu.
Deşi înconjurat de bâzâit de muşte, băiatul aude
foarte clar vorbăria Anişoarei sub copac. Vrea să audă şi
părerea celui din copac. Resimte aceeaşi stânjeneală ca
atunci când cineva se lua de vorbă în casa lor despre un
posibil mire, căruia i se mai zicea “pantalon” sau “mână de
bărbat”. (“Să ai şi tu, Anişoară, un pantalon pe lângă tine, o
mână de bărbat care să te ţină din scurt!”) Şi înaintea
ochilor îi apar nesimţiţii care la club o tot trăgeau pe
Anişoara cât mai aproape de prohab în timpul dansului,
frângându-se odată în ritmul unei muzici numai de ei
auzite. Adevărat, de scene din astea are parte numai
Anişoara, căci Dora, de când s-a făcut fată mare nu mai calcă
pe la club.
Oricum, din şuşoteala ajunsă la urechea lui aseară, ar
reieşi că cel ce sosise odată cu surorile şi părinţii, a venit ca
mire. Şi ce mai mire! Ce mai Sfarmă-Piatră! De-a mirării că
nu se dărâmă mărul sub greutatea lui de uriaş.
Ceea ce nu poate pricepe însă băiatul, e dacă cel ce se
învârte acum printre ai lui e mirele Anişoarei sau e cel
despre care se tot vorbeşte că l-ar avea Dora pe undeva
departe de Moldova. Bun, şi dacă e mirele Dorei, cum de nu
i-a văzut stând împreună? Şi nici să schimbe o vorbă, fie şi
de la distanţă, nu i-a văzut.
Vocea Anişoarei continuă să stârnească ecouri. Turuie
că mama Aglaia a lăsat cuvânt ca la înmormântarea ei să fie
pomuri din coroanele tuturor copacilor fructiferi de pe
lângă casă. Să se taie câte puţin din fiecare. Şi din mărul
ţiganc, şi din cel domnesc, şi din cel calvin, dar şi din cutare
păr, din cutare prun, din cireş şi din vişin, ca să aibă de toate
pe ceea lume.
– Treaba-i foarte serioasă, concluzionează Anişoara.
166

Mai ai, mai ai de umblat cu barda prin copaci...
Iar cine umblă prin copaci la tăiat de pomuri, se
întâmplă să i se năzărească precum că însăşi mâna mortului
pipăie fiecare crenguţă, tot alegând, tot sugerând ce i-ar
plăcea, ce nu i-ar plăcea. Aurel simte şi el deodată că însăşi
mama Aglaia s-ar agăţa de anumite crengi, că baba s-ar da
huţa pe cutare sau cutare cracă, îndemnându-l să dea cu
barda ba colo, ba dincolo. Se întâmplă chiar acum să o simtă
alături. Trece pe sub coroana unui prun şi observă un
tremur în frunziş deasupra capului, ceea ce îl şi face să
scapere cu barda prin lemnul crud. Craca se şi prăbuşeşte
frunzoasă şi foşnitoare, însă Anişoara se apucă de cap:
– Uf, ce-ai făcut, băi?! Ai tăiat din altoi!
– Ei, şi? Las’ să aibă şi altoi pe Ceea-Lume.
– Da, numai că prunu-i pus pe listă. Şi l-ai schilodit
rău!
– Listă? Pe-aici se umblă cu lista?
– Într-un fel, da. Când au bătut palma cu cel care
cumpără casa, înţelegerea a fost să o cumpere cu tot cu
livadă şi-au pus pe-o listă aparte pomii altoiţi, aşa că ai...
– ...am tăiat din listă!
Băiatul tocmai reuşeşte să dezlege sârma, ridică
ceaunul ferindu-şi faţa de revolta muştelor, iar după câţiva
paşi împinge portiţa cu genunchiul intrând şi el sub copacii
grădinii şi scoţând din ogradă nu numai burduhăile ci şi
cogemite roi de muşte, mătăhălos şi asurzitor.
Ocoleşte coroanele pomilor şi se opreşte într-un loc
mai buruienos, răstoarnă conţinutul ceaunului, îl răstoarnă,
ce-i drept, destul de împrăştiat, încât e gata să-şi răstoarne
şi el maţele. Revine împleticit la portiţă, ia o sapă şi
îngroapă toată mizeria.
Acum Anişoara îi înşiruie celui cu barda amănunte pe
care nici el, fratele ei, nu le cunoaşte. Îi spune că mama
Aglaia, Dumnezeu s-o ierte, a lăsat casa drept moştenire pe
167

numele Dorei, care, „după ce-a păţit ce-a păţit”, cum să mai
dea prin sat? Mai bine să vândă tot ce-a moştenit, iar cu
banii adunaţi să-şi cumpere o odaie la Chişinău şi să-şi vadă
de viaţa ei.
Sava se încruntă, nu înţelege de ce la o adică Dorei ar
trebui să-i fie ruşine să apară în sat „după ce-a păţit, ce-a
păţit”? Şi ce-a păţit, mă rog? A ucis pe cineva? A prădat
bufetul şcolii? Ce, e un păcat aşa de mare să naşti până la
nuntă? Asta în cazul în care satul ar fi aflat, totuşi, că a fost
gravidă! Sau ar trebui să fie pedepsită pentru faptul că l-a
născut mort? Care-i vina ei?
Băiatul e atât de tulburat, încât loveşte din neatenţie
ceaunul cu sapa şi zgomotul ca de clopot îi dă de veste
Anişoarei că e şi el prin preajmă.
– Hei, băieţică, ia fă-te încoace!
Sava apare de sub poalele merilor destul de necăjit, cu
sapa într-o mână şi cu ceaunul în alta. Îl salută cu ochii în
pământ pe uriaşul care acum se plimbă pe sub un prun nu
prea înalt, zice bună dimineaţa şi dă să plece. Celălalt însă
caută neapărat un capăt de vorbă. Îi spune că a auzit nişte
chestii interesante despre el şi că moare de curiozitate să
afle de-i adevărat sau nu:
– Am aflat că într-o iarnă era cât pe ce să te
ciugulească ciorile de viu.
– Şi de ce, mă rog, de viu? se apără băiatul. Ca şi cum
de-aş fi mort, ar fi normal să fiu ciugulit, aşa, mort.
– Ei, cum o întorci şi tu! zice Paraşutistul şi răsuceşte
barda imitând răsucirea vorbei lui Sava. Bine, mai simplu:
chiar te-au ciupit ciorile?
– Păi, nu se vede? şi Sava îşi trece palma peste faţă. Au
lăsat destule semne.
– Asta aşa-i, dar fă-mă să mai cred şi că a sărit pe
deasupra ta un cerb, care a împrăştiat ciorile şi cică era, de
fapt, un moşneag prefăcut în cerb.
168

Băiatul dă fără să vrea cu colţul sapei în pământ.
Apare un rest de râmă care se zvârcoleşte parcă ţipând.
– A-ha, să vă fac să credeţi! Mai întâi trebuie să credeţi
dumneavoastră în ceea ce vi s-a arătat la fântână.
– La fântână? Mi s-a arătat mie la fântână ceva?
– Cred că da! Altfel nu v-aţi fi schimbat la faţă când aţi
băut din căldarea din care a băut tătuca Lazăr!
– A, pe-aici e la modă privitul prin rostul gardului.
Bine, mai discutăm noi după ce termin cu schiloditul
copacilor, o face Paraşutistul pe glumeţul ca să iasă cumva
din încurcătură .
Iar după ce adună pomurile de pe sub pomi, deja
curăţate de crenguţele frunzoase, le duce în faţa casei
pentru a fi încărcate cu pomeni, însă are senzaţia că nu el le
duce, că sunt purtate de nişte mâini mult mai sigure şi mai
strâns încleştate de lemnul crud: mâinile celei care nu mai
ştie de ce se agaţe la plecare din casa şi din ograda dragă.
Deja e prea mult pentru el. A mers prea departe. Chiar
dacă s-a descurcat mulţumitor în rolul de mire, a spoit cât a
putut onoarea acestei familii în ochii satului, satul la rândul
lui strălucind sub spoieli şi mai orbitoare, aşa că ar cam
trebui să se care de-aici. Dar mai întâi i-ar plăcea să stea de
vorbă mai pe-aşezate cu Sava, care naiba ştie pe unde
dispare, apoi reapare şi iar dispare...
Chiar şi aici, la cimitir, în timpul înmormântării,
băiatul e cam peste tot şi nicăieri, se iţeşte ba ici, ba colo
printre rudele mai mult sau mai puţin întristate, printre
cruci, printre morminte. Iar bubuitul bulgărilor pe capacul
sicriului face ca distanţa dintre ei să crească şi mai mult.
După trecerea peste groapă a ultimului pom încărcat
cu pomeni, praful şi pulberea se alege de toate, făcându-l pe
Aurel să se simtă şi mai vinovat că a acceptat să intre în
horă, în hora asta cernită. Ce cauţi tu pe-aici, Aurele? Ar
trebui să te strângă-n spate! trezeşte-te! fă-ţi cruce, omule,
169

fă o închinăciune ceva! A, nu eşti deprins să te închini! Îţi
faci cruce pe-ascuns. Poate e şi normal, că doar eşti la o
înmormântare într-un sat cu biserica bătută în scânduri,
dezbrăcată de toate podoabele, înconjurată de bălării şi de
vigilenţa activiştilor de partid.
În sfârşit, îl vede pe Sava stând locului, fruntea lui
arătând cumva demiurgică peste atâtea capete plecate.
Adevărul e că i-au dat de pomană pomul de pe malul gropii
şi acum nu mai ştie cum să-l ţină în braţe ca să nu se simtă
acoperit de haine, ştergare şi alte cele, cel mai mult
deranjându-l perechea de pantofi noi-nouţi ce-i bălăbănesc
pe sub nas duhnind a piele dubită.
Şi băiatul nu poate să nu-și dea seama că se va simţi şi
mai aiurea când va păşi cu pomul în braţe pe lângă şcoală
unde colegii tocmai se adună să afle rezultatele examenelor
de absolvire şi-au să râdă de el că umblă după pomeni pe la
înmormântări – halal absolvent, huuu! ne face promoţia de
râs!
El aruncă o privire spre Paraşutist pe deasupra
capetelor plecate, încercând să întrevadă în el un salvator.
Alături de el ar păşi cu toată încrederea pe lângă şcoală. Ar
fi grozav să-l vadă colegii discutând din mers ca între
prieteni cu unul ca Paraşutistul. I-ar da gata pe toţi fraierii
care se cred mari şi tari.
Numai că Paraşutistul în vremea asta îşi zice că
misiunea lui pe aici s-a încheiat. Acum trebuie să-şi vadă deale
lui. A venit timpul să o şteargă pe nevăzute şi să nu-şi
mai amintească niciodată de oamenii aceştia, să uite cum s-
a făcut de rahat în fundătura asta. Bahuseni îi zice? O fi de la
Bahus, că de Bach nici pomeneală pe-aici...
Iese din cimitir odată cu toată lumea, păşeşte în
aceeaşi direcţie cu toată lumea spre casa mortului unde a
fost întinsă masa pe iarbă. Dar ochii îi fug în toate părţile,
aşteptând să dea de-o răspântie mai convenabilă, unde are
170

să se prefacă, de-o pildă, că i-a nimerit o pietricică în
încălţăminte şi va rămâne în urmă să şi-o scoată, lăsându-i
pe ceilalţi să treacă pe-alături şi – pe-aici ţi-i drumul!
Gata, el părăseşte scena. Şi-a jucat rolul!
Mai ales că în timpul mersului îl deranjează ceva
anume, ca atunci când vezi cum umbrei tale pe care calci i
se alătură umbra cuiva care vine din spate. Şi nu ştii cine e,
dar nici nu îndrăzneşti să întorci capul. Îl deranjează o
pâlpâire abia ghicită cu coada ochiului. La naiba, asta-i mai
lipsea! O nuanţă portocalie.
Două neveste îmbrăcate după „moda paraşutei”
păşesc ţanţoş alături, arătând ca şi cum nici nu s-ar întoarce
de la o înmormântare ci de la o petrecere câmpenească. Una
are fustă portocalie şi bluză sinilie, cealaltă poartă rochie
înflorată cu falduri portocalii de la brâu în jos.
Dar iată şi răspântia potrivită! Aurel îşi încetineşte
mersul lăsând petele portocalii să se îndepărteze printre
hainele cernite, lăsându-l şi pe Sava să-l depăşească, chiar
dacă dă semne că ar vrea să-i zică ceva, altfel nu i-ar arunca
priviri disperate de după pantofii spânzuraţi în pomul pe
care continuă să-l ducă în braţe.
Împrejurarea e foarte potrivită pentru o evadare ca la
carte, căci răscrucea drumurilor e ocupată de-un camion
din care nişte bărbaţi dezbrăcaţi până la brâu descarcă
scânduri lungi, fiind nevoiţi să le învârtă destul de larg
pentru a le putea băga într-o ogradă. Şi iată că o scândură
lungă tocmai vine spre el, gata să-l pocnească, ocolind restul
procesiunii şi, sub pretextul că se fereşte de scândură, se
strecoară pe după maşină şi-i gata să o ia la deal înspre
şoseaua ce străbate pădurea de deasupra satului!
Îl prinde însă de braţ o mână timidă, care se şi retrage,
speriată de propria îndrăzneală. E mâna Dorei:
– Te rog, numai nu acum. Nu-mi face una ca asta când
toţi sunt cu ochii pe noi...
171

O vede atât de aproape, o simte atât de aproape...
Respiraţia ei, tremurul buzelor ei cu nuanţe de vişină
plesnită, sinceritatea ochilor larg deschişi cu irizări aurii în
adâncuri îl fac să se bâlbâie:
– Scuze, dar... Dar nu-s proşti cu totul... Îşi dau ei
seama că nu aşa se poartă o pereche, mai ales după ce...
După ce-au făcut un copil.
– Şi-atunci cum să ne purtăm?
– Ţine-mă şi tu de cot. Am să mă prefac că-mi eşti
dragă.
– Mersi! Când trebuie să ajungi la ai tăi?
– Chiar te interesează?
– Dacă mă gândesc mai bine, da.
– Mergi cu mine dacă te invit?
– Ar fi o idee. Numai că ai mei mai au nevoie de mine
pe-aici. De fapt, suferă din cauza înţelegerii care-au făcut-o
cu tine.
– Bine, dar mi-au plătit, suntem chit! Ar trebui să-mi
fie mie ruşine că am luat banii şi mai ales că am păcălit-o pe
răposata.
– Lasă. Pe la noi păcăleala-i ca la Păcală şi Tândală-n
sat: eşti un Tândală dacă nu păcăleşti pe nimeni. Îţi propun
să mai aştepţi puţin, încă două-trei zile. Îţi găsesc şi-o
ocupaţie.
– Ce ocupaţie?
– Îl pregăteşti pe Sava pentru examenele de admitere.
– Aş, să mă fâţâi cu cărţile printre ai tăi.
– Nu, nu aici, în sat. Îl pregăteşti în pădure, la canton.
Şi dacă nu se prinde cartea de Sava, prindeţi peşte în iaz.
Aveţi voi ce face acolo, n-ai grijă.
– O păcăleală?
– Nu. N-ar fi în interesul meu. Îndată îi spun lui Sava
să-şi pregătească manualele. Poate doreşti şi tu vre-o
cărticică?
172

– Vre-o cărticică? Mie să-mi găseşti o enciclopedie
ceva, râde Aurel.
– Bun, s-a făcut, zice ea foarte serioasă. Ce facem mai
departe?
– Păi, să ne vedem de treabă, că nu te-oi mai lăsa în
mijlocul drumului.
Şi păşesc mai departe de-a lungul satului lipiţi unul de
altul, atât de strâns lipiţi încât Aurel rămâne marcat până
seara de această alipire.
15.
O simte mai ales când maşina lui Bârcă înaintează pe
sub poalele pădurii în direcţia cantonului, Aurel făcând în
mintea lui tot felul de speculaţii în legătură cu ceea ce
înseamnă a fi lipit de cineva. Îşi zice că prin părţile astea
pădurea şi înserarea sunt surori siameze. Mai ales vara,
când frunza e lată şi grasă ca acum. Dacă intri în pădure pe
la amiază ai impresia că înserează, iar dacă intri pe înserat,
intri direct în noapte.
La fel se întâmplă şi în clipa de faţă, când peste sat se
lasă amurgul, iar în pădure Jiguli-ul lui Bârcă virează printre
copaci făcând cale întoarsă cu farurile aprinse.
Rămaşi în doi, Sava şi Paraşutistul se deprind cu
întunericul strecurându-se printre cele două surori
siameze, pădurea şi înserarea, ca să ajungă la casa
pădurarului. Băiatul e nevoit să mai şi tăbârcească geanta
lui de elev, mai grea ca niciodată, de care credea că a scăpat
pentru totdeauna. Ce-şi închipuie Dora? Că dacă i-a ticsit-o
cu atâtea cărţi, dând fuga şi pe la biblioteca sătească şi
băgându-i ceva facultativ, el s-o apuca în două-trei zile să-şi
îmbuibe capul cu ceea ce nu s-a prins de el în toţi anii de
şcoală?
173

Se strecoară prin întunericul frunzos, aproape pe
bâjbâite. Norocul lor că la un moment dat le apare în cale o
siluetă care pare să facă o închinăciune de gazdă
primitoare, zicând:
– Vă aşteptam. Hai, încetişor după mine.
Şi e suficient să ridice o mică înălţime printre copaci
că se şi arată înaintea lor o aşchie de lumină, cantonul fiind
destul de aproape. Aurel îşi dă seama cine e „silueta”. Sigur,
e moşneagul de la fântână. Poartă aceeaşi pălărie pe care
nici de gând să şi-o salte de pe ochi, nici măcar în semn de
salut.
Cam peste jumătate de oră, după ce Aurel tot nu-şi
găseşte loc în încăperea surprinzător de curată pentru o
simplă casă de pădurar, moşul le trece pragul şi, odată
intrat, se apleacă şi vântură apa într-un lighean aflat în
colţul din dreapta uşii. Ai zice că vrea să afle dacă e prea
rece sau prea fierbinte. Când se îndreaptă de şale, numai el
cunoscând rezultatele, le urează noapte bună şi se retrage
în liniştea casei. Aurel îşi scoate şosetele, împinge singurul
scaun din încăpere spre lighean, se aşază şi dă să-şi bage
picioarele în apă.
– Nu! aproape că ţipă Sava. Apa nu-i pentru spălatul
picioarelor!
Aurel se uită mai atent sub tălpile-i suspendate şi, de
bună seamă, descoperă doi cărăşei somnoroşi, câţiva raci
împrăştiaţi pe fundul ligheanului şi o mulţime de lipitori
fojgăind şi făcând apa să tremure, în timp ce Sava îi
vorbeşte despre anumite boli care pot fi scoase din om cu
lipitori şi cleşte de rac.
– Şi peştii? surâde Aurel. Merg la tigaie?
– Poate, numai că mai întâi treʼ să dea de veste, să se
zbată când se înrăiesc lipitoarele şi-s mai setoase de sânge...
– Clar! Ies afară să-mi spăl undeva picioarele, că întrun
aşternut aşa de curat nu te bagi ca porcul.
174

– Vin şi eu îndată, doar să văd ce fac cu geanta asta.
Adevărul e că Sava vrea să rămână o vreme singur.
Stinge lumina. Se aşază pe marginea patului, urmăreşte cum
dincolo de sticla ferestrei pădurea e ușor învăluită de o
lumină ce vine parcă de peste tot și de nicăieri. E lumina
unei luni pline care abia urmează să răsară. El a mai
înnoptat în această odaie, drept că aşa de curată n-a văzut-o
niciodată. I-a plăcut de fiecare dată să se uite prin fereastră
direct în pădure, ca şi cum s-ar afla acolo singur printre
umbrele copacilor. De data asta ceva o face să pară
friguroasă în plină vară. Răceala răzbate prin sticla ferestrei
şi aproape fără să vrea se retrage în așternut trăgându-şi
plapoma până la gură. Adoarme.
Când se trezeşte, deşi luna a trecut deja peste
acoperişul cantonului, iar pădurea prin geam arată mult
mai prietenoasă, el resimte aceeaşi înfrigurare. Iese afară
unde vede clar că se crapă de ziuă. Vede la colţul casei
aceeaşi căruţă pe care o ştie stând acolo ca de când lumea şi
care e pusă în mişcare mai mult iarna, când i se înşurubează
tălpi în loc de roţi, şi pădurarul Stică aduce calul de la fermă
ca să-l ducă pe zăpadă până la Jiguli-ul lăsat în sat.
Se îndreaptă către marginea ponorului, dar în loc să
vadă iazul, vede pe vale o întindere albă de-ai zice că au
început să curgă râuri de lapte pe faţa pământului.
Aude un foşnet alături printre frunzele de brustur,
apoi apare o înfăţişare bleagă. E un iepure de muscă, alb, cu
urechile pleoştite. Ar merita mângâieri, Sava ştie însă că
urecheatul e plin de bube. Ca şi ceilalţi de pe-aici, cărora
tătuca Lazăr le-a deschis cuştile lăsându-i să dispară prin
pădure decât să se chinuiască de-o boală pe care nici chiar
el nu o poate vindeca.
Acum îşi dă seama că a fost trezit de plescăitul apei
din lighean. S-a zbătut ceva cu putere în apa ligheanului deau
sărit stropi până în aşternut. A, cărăşeii. Şi mai de-a
175

mirării e că în lighean plutea pălăria lui tătuca Lazăr.
Îl găseşte pe Aurel sub acoperişul bucătăriei de vară
amestecând mămăliga cu melesteul în ceaunul lins pe
dedesubt de flăcări. Răcoarea pădurii şi trilurile cristaline îl
trezesc definitiv.
– Ei, ce zici? întreabă Aurel. Punem ceva în gură? Să
știi că avem cărniţă.
– Cărniţă la ora asta mănâncă numai vulpile.
– Ca să ne deosebim, o mâncăm cu mămăligă.
– M-ai convins. Numai să-mi vin puţin în fire. Am avut
un vis… Hu! Parcă dormeam în stuful de la coada iazului.
Acuma-i sub ceaţă, nu se vede. Se făcea că mă târa cineva
peste spinări de peşti putrezi prin apă. Bine că s-au zbătut
cărăşeii în lighean şi m-am trezit.
Paraşutistul smulge melesteul din mămăligă, îl bagă în
cratiţa cu apă fierbinte de-alături şi îşi spune şi el păsul:
– Pe mine m-a trezit moşneagul. Am văzut că a luat o
mână de lipitori din lighean şi am ieşit după el să văd ce
vrea să facă.
– Şi ce-a făcut?
– I le-a pus unei femei într-un pahar cu apă. De fapt,
era o babă care i-a adus carnea asta. Ea lui – carne, el ei –
lipitori. Afacere, nu şagă!
– Da, numai că tătuca Lazăr nu pune-n gură carne.
– Serios? Atunci înţeleg de ce-a zis să fac ce vreau cu
ea.
– Dacă-i de căprioară, nu mă ating nici eu.
– N-are cum să fie de căprioară. Prea aduce a porc! Şiapoi
se vede clar că-i adusă de la fermă.
– Şi cum de se vede aşa de clar?
– Simplu, după afişul în care era învelită. Uite-l aici!
arată Aurel la piciorul mesei. Dacă bagi de seamă pe afiş
scrie: „Vă invităm în sala de festivităţi a Complexului
Animalier Bahuseni la o întâlnire cu candidatul... bâr, bâr...”
176

Pe scurt, vine la fermă un mare mahăr.
Se aşază fiecare pe câte un scăunel de-o parte și de
alta a măsuţei rotunde cu trei picioare. Iau direct din tigaie,
cu degetele, apucând carnea odată cu boţul de mămăligă şi
savurând, se pare, mai mult mămăliga decât carnea
unsuroasă. Şi calculează fiecare în gând, probabil, să le
rămână şi pentru nadă la pescuit. Să le rămână mămăligă,
fireşte, nu carne.
Sava bagă o bucată de ficat în sare crezând că sarea
are să-i ridice pofta de mâncare la ora asta. Jos zace afişul
mototolit, dar şi o bucată de ziar pătat de sânge. Băiatul îşi
concentrează privirea pe literele unui titlu şi simte cum
bucăţica de ficat i se întăreşte în gură. Titlul, aşa boţit cum e,
zice că cineva „s-a alimentat cu carne de om!”
Adevărat, s-a întâmplat într-o ţară africană, iar cel
care a consumat carnea respectivă era chiar preşedintele
ţării. Textul mai precizează că în faţa instanţei de judecată,
răsturnat deja de la putere fostul preşedinte de ţară a
recunoscut că a ucis cu mâna lui zeci de persoane pe care
tot el le-a şi „tranşat”, le-a tocat şi le-a împănat cu mirodenii,
băgându-le la cuptor. Cel puţin aşa scrie gazeta... Ce gazetă-i
asta? Sava o îndreaptă jos cu talpa sandalei. A, „Moldova
Socialistă”! O, înseamnă că... Înseamnă că ce?
Bâjbâie marginea mesei. Se apleacă, scoate cu degetul
bucăţica de ficat din gură, înlocuind-o grabnic cu mămăligă.
– Calmează-te, băiete, zice Aurel a lehamite.
Întâmplarea-i mai veche, a fost transmisă şi la televiziunea
centrală.
– Chiar a luat şi-a mâncat?
– Mâncat-mâncat, fără probleme! Îi plăceau la nebunie
compatrioţii! Mai ales cei din opoziţie.
– Gata, nu mai pot! icneşte Sava şi sare propulsat de
zvârcolirea unui amestec apos în stomac.
Aleargă cu mâinile la gură spre brusturii înrouraţi de
177

pe marginea ponorului şi-i împroaşcă necontrolat cu tot ce
îi ţâşneşte din gură.
Pe vale ceaţa lăptoasă s-a răsfirat puţin între timp şi
se întrevede apa iazului. Cu ochii injectaţi de supraefort,
Sava nu poate să nu ia între palme o cană cu apă, aşa, ca din
aer. Înghite, îşi clăteşte gura, îşi spală faţa, apoi face un gest
să-i dea cana înapoi celui care i-a întins-o. Însă nu e nimeni
alături.
Căruţă goală stă cu gloabele în pământ la colţul casei.
Nimeni lângă cuptoraş. Nimeni sub cei doi vişini din faţa
cantonului. Paraşutistul a prins iepuraşul şi se joacă cu el în
pădure, la vreo cincizeci de paşi distanţă. Dezorientat, Sava
lasă cana pe masă şi după ce stă o vreme aşezat pe scăunel
cu capul între palme îi mulţumeşte lui Aurel pentru apă.
– Pentru ce zici că-mi mulţumeşti?
– Păi, mi-ai adus o cană cu apă.
– Ţi-am adus eu ţie o cană cu apă? Hei, trezeşte-te!
Şi Sava nu mai insistă. Mai ales că aerul dimineţii
începe a vibra de hărmălaia unor câini ce par să vină prin
ponor la deal.
Le ia puţin timp să caute undiţele şi toate cele
trebuincioase pentru pescuit... Iar după ce parcurg o mică
distanţă, fiind gata să o ia la vale spre iaz, Aurel se opreşte
deodată în loc:
– Alo, şcolerule, unde ţi-s manualele? Fuguliţa înapoi
şi i-aţi de citit că n-ai să-mi stai toată ziua cu undiţa-n
mână... Dacă nu se prinde peştele, poate se prinde cartea de
tine, cum spunea cineva cu multă înţelepciune.
Şi Sava aleargă înapoi după manuale, numai că revine
cu tot gentoiul în braţe spunându-i că în afară de manuale
Dora i-a mai băgat şi nişte cărţoaie groase cât fundul pentru
mămăligă. Aurel ridică geanta pe palmă, o deschide şi vede
că „fundurile pentru mămăligă” nu sunt decât două
enciclopedii. Prima – „Enciclopedia Fauna şi Flora
178

Moldovei”; a doua, în limba rusă – „Enciclopedia spaţiului
cosmic”.
- Mda, cam mult de studiat pentru o zi de vară!
constată el. Pesemne că soră-ta şi-a pus în gând să ne facă
oameni deştepţi. Nu cred să-i meargă. Bine, cară tu
biblioteca asta la vale că eu am să duc undiţele.
Şi încep să coboare prin ponor când deodată Sava
zice:
– Vezi colo, jos un punct alb? Fuge prin tufari peste-un
val de pământ, poate scapă. Un iepure fugărit de câini!
– Ai dreptate, un iepure, numai că uite-te mai atent şiai
să vezi ce-i cu el!
Şi băiatul descoperă uluit că mogâldeaţa albă, fiind
într-adevăr un iepure, un iepure de muscă, nu aleargă pe
picioarele lui, ci se bălăbăneşte în colţii unui dulău
întunecat, fugărit la rândul lui de alţi dulăi, dornici şi ei să
sfâşie blăniţa albă.
– Încă unul mâncat de câini! se scarpină Aurel la ceafă.
Eh, frate iepure!
16.
Şi Aurel o dă în filozofie, derutându-l complet pe Sava
cu o concluzie greu de rumegat de mintea lui. Cică tot ce e
tăiat, secerat, strivit, găurit, atins de foc sau de ger, sfârtecat
sau pur şi simplu strâns între dinţi, totul simte durere. Şi
lemnul, şi trifoiul, şi pietrele, şi râma, şi broasca, şi bucata
de pâine sau de mămăligă, fiinţe şi nefiinţe de-a valma, toate
ştiu ce înseamnă durerea, le pătrunde pe toate durerea.
Dincolo de pielea noastră durerea nu dispare. Ba chiar se
multiplică. Doar că suntem destul de nesimţiţi de felul
nostru ca să o simţim peste tot, să simţim, de-o pildă,
chinurile unui copac ce se usucă potricălit de carii, cum am
179

simţi propriul organism chinuit de cancer.
Iar după ce îi bagă în cap aşa ceva, Paraşutistul îl mai
şi îndeamnă să intre apă şi să întindă guma, să ducă la
mijlocul iazului greutatea de plumb cu cârligelele după ea.
Nici nu-l întreabă dacă poate înota sau nu. Adevărat, nici el
nu-şi pune această întrebare şi doar când tălpile i se
desprind de fundul iazului săltându-se pe stratul înalt de
apă, îşi dă seama că situaţia se complică şi mai mult, el fiind
nevoit să înoate cu o mână de fapt, cealaltă ducând plumbul.
Împinge apa pe sub el cu dreapta făcându-şi vânt înainte cu
picioarele – hai, că se poate! – suprafaţa apei fiind destul de
înţelegătoare cu unul ca el, iar firul de gumă se tot întinde
odată cu îndepărtarea faţă de mal. E tot mai încordat, îi
simte puterea de rezistenţă, însă e atât de subţire, totuşi,
încât – nico speranţă să-l tragă înapoi la mal salvându-l de
la înec.
Întoarce capul, apa insistând să-i intre în nas, şi
întreabă bolborosit:
– Gata?
– Încă nu! îi răspunde Paraşutistul cu un gest
comparabil cu ştersul unui geam aburit.
Încă un efort, încă o canonadă de ştiobâlcăituri.
Întreabă iar, acum cu voce şi mai gâtuită, dacă a întins-o
suficient, dar mâna de pe mal îi răspunde cu un gest ce
scurmă aerul, adică mai înoată, înoată, las că-ţi spun eu
când să te opreşti, n-ai grijă...
Valurile îi bat năucitor în timpane iar firul de gumă se
întinde la nesfârşit în vreme ce oglinda apei nu mai acceptă
să fie spartă şi tulburată în halul ăsta. Adâncurile hohotesc,
la nămol cu el!
Aruncă iar o privire în urmă. Nu, nu se poate! Cel de
pe mal s-a apucat să scoată cărţile din geantă, le aşază în
voie pe iarbă, mai şi răsfoieşte câte una. Încă puţin şi, gata,
dă drumul plumbului. Strigă că nu mai poate, iar vajnicul
180

cititor de la celălalt capăt al gumei, văzut ca printr-un solz
de peşte, se întoarce spre el având cărţoiul deschis pe braţe
şi parcă zicându-i: aha! puştiule, altădată să n-o mai faci pe
eroul! şi îşi apleacă iar nasul între paginile cărţoiului,
probabil „Enciclopedia spaţiului cosmic”.
Norocul lui Sava că acum simte rezerva de putere ce i
s-a păstrat în braţul ce s-a odihnit până acum ducând
plumbul şi înoată deja cu ambele mâini, înoată ţinându-se
oarecum cu dinţii de suprafaţa apei până simte că atinge cu
obrazul lutul moale şi lunecos de sub mal, iar de sus i se
spune ce scrie în Enciclopedie despre atracţia universală,
despre firul de gumă care se întinde până, uneori, e gata să
plesnească ţinând din răsputeri planetele pe orbita soarelui,
ţinându-ne şi pe noi pe orbită împreună cu planeta pe care
suntem în stare să ne înecăm dracului într-o lingură de apă,
într-o băltoacă oarecare, duşi la fund printre lipitori şi
tritoni nămoloşi, chiar dacă guma soarelui ne trage
neîncetat spre lumina lui.
De fapt, în acest moment soarele e în dricul amiezii şi
nu mai are unde se înălţa deasupra cantonului, urmând să
se încline inevitabil pe curbă către asfinţit. Dar anume din
punctul lui cel mai de sus, cel mai incandescent, arde şi frige
cu cea mai multă înverşunare. Frunzele devin
neputincioase să mai ţină de umbră pământului, nu-l pot
împiedica să pârjolească pământul, dar mai ales acoperişul
bucătăriei de vară sub care se sufocă de căldură nimeni
altul decât Octavian, Veterinarul.
Aşezat pe scăunel, chipurile la umbră, netezeşte afişul
ridicat de jos şi încearcă să-l desfacă pe măsuţa rotundă în
aşa fel încât să poată descifra şi copia cât mai exact
cuvintele tipărite acolo, drept care aşterne alături o foaie de
caiet având după ureche un creion gata să lunece din cauza
transpiraţiei. Dar afişul se strânge la loc, se face ghemotoc
cu tot ce e tipărit pe el.
181

Se concentrează asemeni unui chirurg, descâlceşte
literă cu literă din textul mototolit, având grijă totodată să-l
ţină la distanţă pe Tătuca Lazăr şi pe mătuşa Lenuţa. Vorba
e că tătuca şede pe prispă scufundat într-o tăcere vinovată,
bălăbănindu-şi copilăreşte picioarele şi îmbrăţişând cu o
mână un coş cu toarta deasupra plin cu ciuperci albe,
rotunde, în timp ce mătuşa stă sprijinită de loitra căruţei cu
ochii în pământ paralel cu cele două hloabe între care
uneori, rar de tot, trage calul.
– Vi se pare normal? Vi se pare frumos aşa? se revoltă
Veterinarul. Mie nu mi se pare. Nu-i omeneşte să-mi frec eu
coatele de masa asta. Toate ca toate, dar portretul, portretul
de unde să-l mai iau? Ce să le arăt alegătorilor? O faţă
boţită-n hârtie cu grăsime de porc? Ce închipuire au să-şi
facă oamenii simpli despre candidatul numărul unu?
– Normală închipuire! îl încurajează mătuşa Lenuţa.
Aşă boţit arătă mai de-al nostru!
– Cum să nu, mai dă-i şi matale cu aprecierile!
Mătuşa trece la „Mă rog de mă iartă”, zice că nu-şi
dădea seama ce face, se grăbea să aducă bucăţica de carne
la canton, după cum o rugase Bârcă, maieră şi alte cele din
porcul tăiat pentru petrecerea de deseară şi uite în ce belea
am intrat..
– Şi chiar n-ai găsit matale altă hârtie de învelit? În
frunză de brustur, la urma urmelor, dacă tot prin brusturi ai
apucat-o venind încoace.
– Of, păcatele mele, am văzut şi eu pe-un scaun hârtia
asta şi…
– Hârtie! se înfurie Octavian. Ai matale închipuire ce
fel de hârtie-i asta, mătuşă?
– Păi, de care să fie? Hârtie de-ncleiat pe garduri!
– Asta-i foaie propagandistică, mătuşă! Ştii ce
propagă? Pe cine propagă? Mâine-poimâine vin alegerile,
pentru cine bagi matale votul în urnă? Habar n-ai! Uite,
182

frate, parcă nici n-ar fi ea poporul şi nu ea ar hotărî soarta
ţării!
– Anume pentru că ea-i poporul, de-aceea nu pricepe
nimic! își dă cu părerea tătuca Lazăr.
Şi Octavian se enervează într-un asemenea hal, încât
înşfacă orbeşte afişul şi-l face ferfeniţă, aruncând bucăţele
de hârtie în sus şi printându-le aiurea prin aer.
Apoi ia foaia de caiet şi, încercând să se calmeze, o
face sul. Îi iese un ochean. Îl şi duce la ochi. Se uită prin
ochean la reprezentanta poporului, şi-i spune rar şi clar că
deseară nu are ce căuta la „masa festivă”, unde va fi prezent
şi candidatul numărul unu:
– Să-mi stai frumuşel la bucătărie şi să nu te văd că-ţi
scoţi nasul de-acolo. Că te ştiu eu, mai scapi vreo cimilitură
de-a matale şi pe urmă cine răspunde? Tot eu.
– Să n-ai nici o grijă, că eu nu pricep pe ruseşte, cum
nu cred să priceapă nici el limba noastră, aşa că...
– Lasă-lasă, un Paşol na turbinca! te pricepi matale să
spui ca să jigneşti omul!
– Ia nu vă mai certaţi, bre, atâta! intervine din nou
tătuca Lazăr, la care Veterinarul explodează strivind
ocheanul, căci se simte ofensat de felul cum pune moşul
problema. Ar reieşi că el, Octavian Vrabie, specialistul
principal la Complexului animalier „Bahuseni”, a ajuns să se
contreze într-o chestiune politică cu asta a lui Chiruţă. Însă
nu apucă să-şi verse mânia că moşul îl ia şi mai pe răsucite,
zicându-i că decât să-şi facă inimă rea, mai bine ar lua scara
şi s-ar urca pe acoperişul bucătăriei de vară ca să-i culeagă
de-acolo pălăria. Cum a ajuns pălăria pe acoperiş? A zvârlito
chiar el cu mâna lui să se usuce acolo la soare, fin’că era
udă, fin’că astă noapte a scăpat-o într-un lighean cu apă. Şi
încă bine că are mai multe pălării şi-acuma nu-i arde
soarele creştetul.
Sigur că da, el a zvârlit-o – şi cât îi să zvârli o pălărie
183

pe-un acoperiş?! – da’ tu, şefule, pune scara, urcă fuscel
după fuscel, că eşti mai tânăr, şi adă-i pălăria omului pe
pământ. O, dar nu scapi doar cu asta, căci bătrânul mai zice:
– Şi dacă tot urci pe scară, să-ţi dau şi coşul ista cu
ciuperci, că tot trebuie să le pun și pe ele să se usuce la
soare.
A-ha! Asta e! Nu fi tâmpit şi apreciază şiretlicul! Că
vine din popor!
Curând acoperişul începe a se clătina sub greutatea
specialistului principal. Apucă uşurel, cu două degete,
pălăria. Aceasta are doi solzi mărunţi, strălucitori ca doi
sori, pe borurile largi şi aruncând-o spre căruţă pălăria se
învârte prin aer ca o farfurie zburătoare. Simte sub el
dogoarea acoperişului, dar şi adieri răcoroase venite din
adâncul pădurii şi-i ca şi cum ar săvârşi un ritual.
Ia în mână prima ciupercă albă şi rotundă ca o minge.
E răcoroasă, plăcută la pipăit. Calvadia alba i-au spus latinii,
codrenii însă iau dat un nume tare puturos.
Între timp moşul a urcat şi el câţiva fuscei, simţind
nevoia de a supraveghea mersul operaţiunii, iar când vede
că Veterinarul îşi răcoreşte fruntea apăsându-şi o ciupercă
între sprâncene îl sfătuieşte să o rupă în două şi să-şi pună
o jumătate pe ceafă:
– Juma pe frunte, juma pe ceafă şi-ai să-ţi vii în fire.
Şi el îi dă ascultare. Stă minute în şir pe acoperişul
bucătăriei de vară ţinând cu o mână o bucată de Calvadia
alba (cum i se spune pe la Bahuseni, ei?) pe frunte şi
cealaltă altă bucată pe ceafă.
Şi aflându-se la o asemenea înălţime deasupra văii, în
cele din urmă îşi concentrează privirea spre celălalt mal al
iazului. Vede acolo doi inşi întinşi în iarbă. Observă că nici
nu se bronzează, fiind îmbrăcaţi, dar nici nu cată spre
undiţele culcate pe apă. Ca să vezi, dumnealor s-au
înconjurat acolo cu o mulţime de cărţi şi, mare comedie, par
184

scufundaţi în lectură.
De la o asemenea distanţă s-ar putea să greşească, dar
i se pare că unul din ei e Ciupitul lui Bârcă. În privinţa
celuilalt, nu-i găseşte asemănare cu nimeni de prin partea
locului. E prea lung şi prea înşirat ca să fie de pe-aici, de
printre mărunţeii de la Bahuseni.
Tătuca Lazăr vede că Octavian îşi mijeşte ochii spre
adâncul văii şi-i spune să nu-şi mai strice vederea că-i
spune el cine-s cei de colo:
– Îi Sava, zice bătrânul, şi încă unu!
– Văd eu că-i „ Sava şi încă unu”, da’ “încă unu” acela
cine-i?
– A, cum ar veni, fără două minute-i cumnat cu Sava.
Mirele Dorei.
– Hopa-na! exclamă Octavian dezorientat de noutate.
Şi-mi deschide mie aici bibliotecă, pe malul iazului, care va
să zică! şi îşi freacă fruntea apăsat cu miez de Calvadia Alba
(zisă şi... fu! nu e cazul), făcând-o bucăţele peste toată faţa şi
simţind abia acum că are miros de aer evacuat dintr-un
burdihan, dovadă că numele ce i l-au pus codrenii i se
potriveşte mai bine decât cel ce i l-au dat latinii.
Crestele împădurite încep a se roti în jurul lui cu mai
mulţi sori deodată şi nu-i convine să-l vadă pe tătuca Lazăr
cum îi întinde o cană cu apă şi mai ales cum mătuşa Lenuţa
îi dă sfaturi de jos să fie atent când se mută de pe-o bucă pe
alta pe acoperiş, ca nu cumva să se spargă şi să cadă cu
fundul în ceaunul de dedesubt.
– Ce-i, bre, cu voi? se burzuluieşte moşul. Ba îşi pierde
orientarea mirele şi o ia desculţ în puterea nopţii prin
ponor la vale, în loc să se ducă la culcare, ba i se face rău lui
Sava şi varsă prin brusturi şi tre’ să mă ţin după dânsul cu
cana cu apă... Şi-acuma, poftim, tre’ să te dau jos pe tine jos
de pe acoperiş.
În cele din urmă Veterinarul pune piciorul pe pământ
185

(sigur, foarte enervat că a ajuns să fie ajutat de-un moşneag
şi-o babă), apoi se enervează definitiv când înţelege că nu
înţelege ce i s-a întâmplat pe acoperiş de-a ajuns să nu mai
înţeleagă ce-i cu el.
Şi o ia pe sub poala pădurii la vale, apoi pe după coada
iazului să poată ajunge pe celălalt mal unde stau cei doi
tolăniţi între cărţi, scufundaţi în lectură cum ar veni, şi
astfel bătându-şi parcă joc de nivelul lui de cunoştinţe după
ce a şi uitat de când n-a mai deschis o carte.
186
17.
Paraşutistul crede că ar mai avea de ales dacă trebuie
să accepte sau nu rolul pe care îl joacă de patru zile. Se
preface a nu înţelege că nimic nu mai poate fi schimbat. Or,
fata asta, Dora, deja face parte din viaţa lui. Când o simte
privindu-l dintr-o parte e ca şi cum l-ar urmări însăşi soarta.
Are ceva ireal în felul ei de-a se apropia de el. Când vorbeşte
pronunţă cuvintele dusă pe gânduri de parcă le-ar spune
povestea de seară unor copii care nu pot adormi tocmai
pentru că nu se mai sătură să o privească pe cea care le
spune povestea.
Acum fiind numai ei doi pe un val de pământ la
mijlocul ponorului, el îşi dă seama că de-ar încerca să o ia
aproape printr-o îmbrăţişare, în cazul în care nu l-ar pleni
peste obraz fireşte, fruntea ei abia dacă i-ar ajunge în
dreptul stomacului. Cu toate astea Dora îl domină, aproape
la fel ca şi natura din jur.
– S-ar putea să nu te intereseze, zice ea îngândurată,
dar eu n-am mai călcat în pădure de astă primăvară. Şi
palmele îi lunecă apăsat pe talie în jos, ochii îi fug peste
tufari spre crestele împădurite, se încurcă în gânduri,
buzele îi tremură.

– Astă primăvară, continuă ea, pădurea era albastră
de viorele. Şi eu ştiam că am să nasc. Ştiam numai eu. Da, şi
un prăpădit de student de la medicină. Mă temeam de orice.
Mă temeam să mă şi aplec să culeg viorele. Noroc de Sava
care se întâmplase să fie şi el alături şi devenise aşa de
drăguţ cu mine încât mă întrebam dacă nu cumva
observase că aveam burtică. El nu s-a mulţumit să-mi
culeagă doar viorele, a umblat pe unde-a umblat şi mi-a
adus un bucheţel de toporaşi. Doamne, aveau un parfum
proaspăt, răcoros nu ştiu cum, pe care n-am să-l uit
niciodată. De fapt, Sava are ce are cu toporaşii. Când era mic
a aterizat mort într-o postată de toporaşi... Nu ţi-a povestit?
– Nu, nu mi-a povestit. Nici despre toporaşi, nici
despre ciori. Eu zic să schimbăm tema. Mai bine spune-mi
ce-s acelea albe şi rotunde de pe acoperişul de deasupra
ponorului?
– Nişte ciuperci. Cred că le-a pus tătuca Lazăr la uscat
acolo. După ce le usucă acolo la soare, se fac puhave şi
zbârcite iar el le rupe şi face din ele prăhaghiţă, un leac bun
pentru toate rănile şi zgârâiturile...
– N-am mai văzut niciodată ciuperci rotunde. Cum se
numesc?
Dora îl priveşte scurt şi deodată pufneşte în râs:
– Chiar vrei să afle cum se numesc? Mai bine ţi-ar
spune Sava.
– Adică, s-o iau prin ponor la vale, să-mi rup
încălţămintea pe după coada iazului până pe celălalt mal
doar ca să aflu cum se numesc nişte ciuperci?
– Treaba ta! Dacă vrei, îţi îmbogăţeşti vocabularul,
dacă nu – nu!
Şi Dora dă să se îndepărteze pe o cărăruşă abia ghicită
printre tufari, dar calcă într-o moviliţă de cârtiţă şi, ca să-şi
scoată ţărâna din pantof, caută un punct de sprijin, acceptă
să-şi lase palma în palma lui. Aplecată peste scoica
187

pantofului se interesează, chipurile ca printre altele, de ce
nu-i spune nimic despre întâlnirea cu Veterinarul.
Veterinarul? Nu cumva îl are în vedere pe cel care tăbărâse
peste el şi Sava pe malul iazului?
– S-a prezentat ca specialist principal la fermă şi că îl
cheamă Octavian.
– Mă rog, pentru mine-i Veterinarul. I-ai spus că eşti
mirele meu?
– ...?
– Şi el ce-a zis?
– Bine, măi fato, dar...
Dora îşi smulge mâna din palma lui, îşi trage pantoful
pe picior, şi îndreptându-se aparent calmă în faţa lui îl
previne:
– Dacă-mi mai zici odată „măi fato”, te sugrum!
Oricum, să ştii că fata te-a înţeles, băiete! Într-adevăr, mai
bine schimbăm tema.
– O schimbăm noi, dar tot aici ajungem.
– Mi-i în praznic unde-ajungem. Pe mine mă
interesează să nu te mai aud că-mi zici „măi fato”! Ai
înţeles? Mai bine să vorbim despre mama Aglaia, că tare
vrednică femeie o mai fost! Era tare bună la suflet. A tot
strâns kapikă la kapikă din pensia ei de douăzeci şi unu de
ruble şi o tot pus la ciorap şi-mi dădea şi mie câte zece
kopeici pe săptămână, că doar ţinea la mine, daaa! şi nu mă
plesnea peste buci cum o plesnea pe soră-mea când îi
răscolea prin hainele de moarte.
– Nuuuu măăăă in-te-re-sea-ză! strigă Paraşutistul.
Pe celălalt mal Sava se ridică speriat în capul oaselor
dintre cărţi. Aurel îi face semn să-şi caute de Enciclopedia
lui (adevărul e că după ce a descoperit „Fauna şi Flora
Moldovei” nu s-a mai atins de niciun manual) şi revenind la
Dora întreabă:
– Cine? El, Veterinarul, ţi-a făcut copilul?
188

– Eu l-am făcut cu el, nu el cu mine.
– Nu văd nicio diferenţă.
– Sigur, cum să vezi tu vreo diferenţă? Cum să vedeţi
voi, bărbaţii, diferenţele? La naiba, dar începuse să-mi
placă. Înţelegi? Începuse să-mi placă şi-mi doream să iasă
ceva din toată încurcătura noastră. Să iasă un plod, care să
crească mare şi voinic şi să vină la ticălosul de tat-su, să i se
uite în ochi şi să-i zică: vezi, bre omule, tu ţi-ai bătut joc de
mama şi am apărut pe lume eu, care ştiu că ai batjocorit-o!
– Bine, şi dacă cel crescut mare şi voinic...
– Cea crescută mare şi voinică! Am născut o fetiţă!
– Să fie ea sănătoasă! Repet: dacă vine ea şi o întreabă
pe mămica de ce n-a opus rezistenţă? Cum de n-ai dat cu
pumnii, cu genunchii să te aperi cumva?
Ea se încruntă şi zice:
– I-aş răspunde că o fată are putere să i se
împotrivească oricărui bărbat, dacă şi-l are pe undeva pe al
ei, numai al ei. O fată când se apără, se apără de dragul lui,
îşi apără trupul pentru că ţine la acela, unicul, soarele ei,
viaţa ei, lua-l-ar dracu! Iar eu eram singură-singurică vara
trecută, nu aveam pe nimeni, nici măcar în vis. La cine era
să mă gândesc când a deschis el uşa şi m-a împins direct
peste pernele de pe divan? În numele cui trebuia să mă apăr
când mâinile lui îmi intrau în blugi din toate părţile şi mă
muşca de sâni şi mă şi îmboldea cu…
Ea îşi trece strâns palmele peste tâmple spre ceafă,
părul îi vălurează castaniu-închis împins de trecerea
palmelor, faţa i se profilează senină în lumina verii.
Urmează o tăcere grea. El încearcă să o readucă la discuţia
de adineaori, insistă să afle cum se numesc, totuşi,
ciupercile rotunde şi albe de pe acoperiş.
– Nu zău, chiar vrei să afli?
– Da, vreau!
– Băşina-Porcului! Aşa li se spune pe la noi, Băşina-
189

Porcului! Eşti mulţumit?
Şi Dora o ia la fugă printre tufari spre marginea
pădurii de la capătul ponorului îndepărtându-se pe
greabănul unui valul de pământ. Încă descumpănit de-un
răspunsul atât de clar, Paraşutistul o urmăreşte absent, ca
pe o pasăre călătoare, şi abia într-un târziu porneşte fără
nicio grabă în aceeaşi direcţie.
În pădure o aude tuşind forţat, dându-i de veste unde
se află.
O găseşte scobind cu unghia în scoarţa unui stejar
viguros în jurul căruia pământul e acoperit de o postată
imensă de leurdă aflată în plin proces de ofilire. Mirosul
usturoiat face ca pădurea să aducă a bucătărie ucraineană.
Se opreşte la spatele ei gata să-şi ceară scuze, dar se
pomeneşte numărându-i nasturii mărunţi ce-i unesc între
omoplaţi tăietura rochiei negre.
– Tu nu ştii nimic despre mine, zice. Nici nu mă întrebi
dacă am familie, soţie, copii...
– Bine, te întreb: eşti însurat, Aurică? Ai familie, copii?
– Nu, n-am nimic. Nu sunt însurat.
– Şi-atunci de ce mă pui să te întreb?
– Despre asta nu se vorbeşte neîntrebat. Să nu iasă că
mă laud.
– Te lauzi, Aurică! Totuna te lauzi, zice ea şi se
întoarce cu faţa la el, încercând, cu aceeaşi unghie, să-i
destrame pânza cămăşii în dreptul inimii. După cum arăţi,
eşti de-acu destul de mărişor, om matur, şi-i de-a mirării că
nu eşti însurat. Celor ca tine li se spune flăcăi tomnatici.
– Și se mai spune că ceva-ceva nu-i în regulă dacă
ajungi să fii tomatic.
– În ce sens să nu fie în regulă? întreabă ea aplecânduşi
fruntea ruşinată.
– Cică apar complicaţii când, știi tu... chestii de pat.
– A, aici nici medicina nu te poate ajuta.
190

– Da, dar uneori se întâmplă să nu meargă fiindcă...
Fiindcă sperie. Mă-nţelegi?
– Ce să-nţeleg?
– Ştii, diferite mărimi... Pe scurt, probleme când n-o ai
deloc, probleme şi când o ai prea deocheată...
Ochii ei se măresc, izbucneşte în râs şi îl loveşte scurt
în burtă luând-o la fugă prin desiş fără ca el să-şi poată da
seama dacă fuge incomodată de subiectul discuţiei sau
pentru că s-a şi speriat. Deodată se opreşte într-un luminiş
cu iarbă rece şi devine foarte atentă la ecourile unui lătrat
atât de răsunător încât au impresia că ar lătra pădurea.
– Gata! Să nu ne mai atingem, zice ea acoperindu-şi
pieptul cu ambele mâini ca ieşită goală din baie.
– Bine, n-am să te mai ating, dar văd că tremuri.
– Tremur fiindcă începe să-mi fie frică. Lătratul din
vale nu-i a bine. Când latră Mauru aşa mă trec fiorii.
– Şi cum latră, mă rog?
– Prea câineşte! Înseamnă că începe vânătoarea.
– O-ho! Pe aici se vânează!
– Nu pe aici prin pădure, daʼ mai în vale, la fermă. Au
un ţarc mare, cu băltoace, cu stuf...
– Şi ce vânează?
– Corcituri, porci fătaţi de scroafe date la mistreţ!
– Şi pe urmă?
– Pe urmă – banchetul!
– Prea bine. Înseamnă că Mauru latră a petrecere... De
ce să-ţi fie frică?
– Tocmai asta-i problema. Tata m-a rugată să te rog
să...
– Să ce?
– Să mergi cu noi la banchet. De fapt, să mergi cu
mine! Să fii lângă mine acolo... Ce zici?
– Cum să-ţi spun? Dacă am ajuns până aici împreună,
de-amu cât a mai rămas?
191

– Serios? Eşti de-acord? Nici nu ştiu cum să-ţi
mulţumesc. Te-aş săruta numai că ar trebui să te apleci.
– Ei, nu mă mai aplec eu de dragul unui pupic pe
obraz. Eu dacă mă aplec, mă aplec! Avem noi timp și pentru
asta. Acuma vreau să văd cum vânează Mauru... Să mergem!
Dora îl prinde de două degete luând-o înainte,
trăgându-l printre copaci într-o direcție bine cunoscută. Și
într-adevăr, nu durează prea mult și apar înaintea lor nişte
goluri cu lumină opalină, apoi se deschide o vale adâncă.
192
18.
La câţiva paşi de poalele pădurii se întinde o plasă de
sârmă iar dincolo vălurează o bostănărie cu puzderia ei de
flori galbene. În mijlocul bostănăriei se înalță un copac
uriaş, pare să fie păr, iar mai jos albesc pavilioanele fermei,
situate unul mai jos decât altul pe pantă.
Zona care îi interesează pe ei e dincolo de curtea
pustie a fermei, unde pe toată valea lucesc băltoacele unui
teren accidentat, îngrădit cu bare metalice unde, după
spusele Dorei, se şi distrează şefimea organizând mici
vânători clandestine.
Dar lătratul se aude mult mai aproape, cam de după
primul pavilion de sus.
Pe drumul ce vine prin livada de pruni din dreapta
înaintează o coamă de praf, apoi apare la poarta fermei un
automobil alb. Două femei se ridică din umbra unor tufe de
fasole ridicate pe haragi la marginea bostănăriei grăbinduse
să deschidă poarta, iar după ce automobilul opreşte la
mijlocul curţii, coboară un bărbat în ţinută şic – costum
negru, cămaşă sinilie, cravată, pălărie – gesticulează
poruncitor, femeile ascultându-l în poziţie „start”, iar când
nu mai are ce gesticula, ele o iau hărnicuţe din loc şi dispar

după peretele unui pavilion.
După o vreme livada de pruni mai sloboade o maşină
din rotocoalele altei coame de praf. Şi nu-i o maşină
oarecare ci o limuzină neagră având privilegiul de a intra
direct pe teritoriul fermei, acum poarta fiind larg deschisă.
Ca la comandă, între pavilioane izbucnesc glasuri icnite şi
strigăte de încurajare – dovadă că cele două femei au ajuns
la destinaţie şi că au transmis întocmai indicaţiile.
– Gata, s-a pornit alaiul, zice Dora. Aduc purceii.
– Cum îi aduc, îi mână din urmă?
– Dar nu auzi că o ţin tot într-un hei rup? Înseamnă că
îi tăbârcesc în cuşcă.
Din limuzină coboară mai întâi doi bărbaţi solizi. Se
deosebesc de ceilalţi mai ales prin pălăriile lor cu boruri
severe, apoi iese un al treilea, acesta purtând
îmbrăcămintea cea mai comodă cu putinţă pentru o zi de
vară: blugi, cămaşă cu mâneci scurte şi beretă pe cap.
Anume bărbatul acesta cu beretă verde începe a dirija la
stânga şi la dreapta, apoi tot el se duce şi deschide portiera
automobilului alb şi-i întinde mâna unei blonde îmbrăcate
şi ea destul de lejer, în pantaloni albaştri şi maiou galben,
ajutând-o să coboare şi, rămânând în acelaşi loc, să-şi
aburce pe umăr o cameră de luat vederi, el înarmându-se la
rândul lui cu o armă de vânătoare.
– O, pe aici la vânătoare se mai şi filmează!
– După cum vezi. Şi să ştii că cel cu beretă-i un regizor
cunoscut de la Chişinău. Dar despre asta mai târziu. Uite,
vine alaiul!
„Alaiul” apare de după colţul pavilionului din deal şi
cară pe umeri o cuşcă mare aşezată pe drugi. După ce
înaintează o vreme în linie dreaptă, cârnesc într-o direcţie
neaşteptată pentru Dora, făcând-o să creadă că, nici vorbă,
cel cu arma încurcă ceva. Purceii ar trebui să fie duşi tocmai
la băltoacele din vale, nu aduşi în bostănărie.
193

– A-ha, pare să se dumerească ea, filmări adevărate
pentru marele film artistic, porcii invadează grădinile,
distrug garduri şi case... Imagini color, ecran lat...
Ea insistă să se retragă mai în adâncul pădurii, el o
urmează, se opresc într-un loc ceva mai ascuns, fără să le
scape din câmpul de vedere bostănăria. Mai neplăcut e că
stau tupilaţi pe o postată de Usturoiul-Ciorii în izuri
usturoiate.
– Văd că se învârte şi Octavian pe-acolo, zice Aurel.
– Da, umblă cu o funie. Semn bun.
De bună seamă, Octavian descâlceşte din mers o funie
urmat de alaiul ce cară cuşca pe drugi lungi, trecând-o la un
moment dat pe deasupra gardului josuţ şi prăvălind
dincoace mai multe tufe de fasole cu tot cu haragi.
– Şi pentru ce zici că i-ar trebui funia?
– Sper că pentru treaba ceea, ştii, când te leagănă
vântul...
– Nu, nu cred, spune Paraşutistul grav, umorul
trecându-i pe lângă ureche.
Octavian se îndreaptă către părul bătrân şi viguros
din mijlocul bostănăriei. După ce lasă cuşca lângă tulpina
copacului, toţi cei care au tăbârcit-o o iau la fugă înapoi spre
portiţă. Blonda cu camera de filmat pe umăr se retrage în
colţul din dreapta al bostănăriei. Câteva clipe rămâne doar
ea şi cuşca în bostănărie. Şi Octavian, căţărat deja în părul
bătrân.
Prin portiţa din vale este lăsat să se strecoare un câine
slăbănog care nu prea ştie ce-i cu el şi se învârte în jurul
cozii ştergându-se de pantalonii celui ce îl ţine de zgardă.
– Aista ţi-i Mauru, dragă?
– Nu, de unde? Poate se tem să-l scoată printre atâţia
oameni necunoscuţi. Sau naiba ştie ce-i în capul lor.
Bărbatul cu beretă intră şi el în bostănărie, ridică o
mâna, cere linişte. Când liniştea devine deplină, el îi explică
194

celui din copac:
– Să-mi fii atent, Octaviane! După ce smulgi uşa, să mi
te caţeri tocmai în vârful copacului, ca să nu te sufle
împuşcătura cumva. Şi-apoi n-ar fi bine să nimereşti şi tu în
cadru!
Veterinarul nu-i răspunde, dar funia trasă de capătul
de sus se zbate pe tulpina părului pentru ca în cele din urmă
să se întindă strună, dovedindu-se că jos e bine legată de
uşa cuştii.
Şi răsună iar sonorul nume roman în bostănărie:
– Octaviane, băiatule, a sosit clipa! Auzi tu? Clipa cea
mare. Ecran lat, două serii... Imagini color... Hai, Octaviane,
dă-i drumuʼ fiarei să zburde! Lasă dihania să facă prăpăd pe
aici, să râme, să sfâşie frunză şi floare de bostan, că noi
filmăm nu ne jucăm. Aşadar, atenţie! Motor!
Funia se încordează şi smulge uşa. Câinele se
năpusteşte într-acolo. Omul cu beretă păşeşte înainte
ţinând arma de-a gata. Doamne, numai de nu s-ar împiedica
de-un bostan! Secundele se scurg greu, camera de luat
vederi consumă centimetri preţioşi de peliculă, cel ce ţine
arma la ochi, întoarce totuşi din când în când capul să vadă
cât de mult s-a îndepărtat de portiţă. Dar pe măsură ce se
apropie de cuşcă observă că jigodia de câine nu face decât
să-i strice planurile. Ce folos că sar aşchii din lemnul cuştii
unde apucă el cu colţii? Numai cu emoţii nu faci nimic,
jigodie ce eşti! Treʼ să te bagi în cuşcă şi să scoţi vânatul la
lumina zilei. Ei, dar de unde atâta curaj?
Oratorul îi face semn celui ce a adus câinele să şi-l ia
dracului din calea lui, acela vine îndată numai că potaia nu
se lasă apucată de zgardă, repezindu-se cu şi mai multă
furie la lemnul cuştii.
– No, că-i prea de tot! se înfurie cel cu arma. Stai, băi
nene, că mă pot enerva şi eu!
Duce arma la ochi, dar încă nu trage, având grijă să-i
195

strige blondei care filmează să treacă peste asta. Apoi
urmează împuşcătura. Numai că aceasta e însoţită la spatele
lui de rumoarea unei dezamăgiri. Toată lumea vede că
potaia n-are de gând să cadă. Schelălăie, îşi muşcă un picior,
dar nu cade – dimpotrivă, uită de picior şi se aruncă şi mai
curajos asupra cuştii. Pesemne că n-a înţeles, nătărăul, că
împuşcătura se referea la blana lui. Urmează a doua
împuşcătură. Acum, da, câinele cade, se întinde moale între
flori galbene de bostan ca între lumânări.
Şi în timp ce fiecare se gândeşte la ale lui în legătură
cu ce i s-a întâmplat câinelui, tocmai acum din cuşcă iese un
munte de mistreţ. Se învârte o singură dată pe loc, apoi îşi
ridică râtul în văzduh căutând miresme uitate. Le şi găseşte
în direcţia pădurii. Îşi bârligă coada, îşi zbârleşte greabănul
şi, cam pe-o parte, cam chiorâş, o ia la deal în salturi scurte,
apoi tot mai lungi şi mai lungi.
Acelaşi tinerel îi aduce celui cu bereta două cartuşe, îl
şi ajută să încarce arma cât mai repete. Şi cum să nu cadă un
cartuş printre degete? Cum să nu se ciocnească cap în cap
căutându-l pe jos printre curpenii frunzoşi?
Mistreţul e deja lângă gardul din plasă de sub pădure
şi, curios lucru, nu se izbeşte prosteşte în plasă, ci ţâşneşte
spre pădure chiar prin portiţa întredeschisă, iar Dora şi
Aurel văd cum la o distanţă de nici douăzeci de paşi poala
pădurii se dă la o parte şi în limpeziş se profilează mistreţul
gonind mai departe printre copaci, făcând să-i bubuie
pământul sub copite.
Dora e gata să-l cuprindă pe Aurel de gât, să-l sărute,
dar îi strânge numai braţul, încălzită de o mare bucurie:
– A scăpat! Bravo, Orbule! Că bine i-ai mai păcălit!
Bravo!
Aurel însă devine deodată foarte serios dându-şi
seama că din clipă în clipă trebuie să apară şi cel cu arma.
Iată-l! Intră în pădure prin acelaşi loc pe unde a intrat şi
196

mistreţul. O forţează pe Dora să stea la pământ nemişcată.
Ea nu înţelege ce i se cere, continuând să-l ţină de braţ şi să
se bucure de fuga mistreţului, moment în care bubuie
împuşcătura şi în aceeaşi clipă aerul vibrează pe deasupra
lor străbătut de un bâzâit de moarte.
Abia acum realizează şi ea că nu-i de glumă şi,
panicată, în sfârşit panicată, se face una cu pământul.
Vreascuri trosnesc în apropiere. De-a mirării că întârzie
atâta a doua împuşcătură.
Aurel îşi ridică fruntea şi se ciocneşte de privirea
trăsnită a celui cu arma. Ca să nu-l mai ţină cu gura căscată,
se ridică, acela continuând să se holbeze năuc la fata care
continuă să stea la pământ. Scapă o înjurătură şi sprijină
arma de-un copac. Dar iată că fata se ridică şi ea plângânduse
că nu poate suferi duhoarea de Usturoiul-Cioarei.
Celălalt îşi ia bereta în mână şi-i gata să arunce cu ea
în Dora, hohotind de râs, ca în cele din urmă, probabil
bucuros că s-a trecut fără moarte de om, zice către Aurel:
– Care va să zică, tăvăleşti fata omului, ai? Aici! În
coastele fermei de porci! Fără pic de confort! Nici tu igienă,
nici tu prezervative, nimic!
Cântărit de privirea Paraşutistului, tipul poate fi
trecut la categoria vreasc, nici măcar pană. Şi cum să se
dezlănţuie Aurel împotriva unui vreasc? Ar vrea să afle şi
părerea Dorei în chestiunea dată, însă ea se poartă destul
de ciudat. Caută pe pânza rochiei tot felul de firicele, îşi
scutură poalele şi nu mai ridică odată ochii. În vremea asta
„vreascul” se apropie de ea şi îi ridică bărbia cu bereta
mototolită, insistând să-l privească în ochi.
– Pe-aici îmi umbli, măi fato? Prin tufari? Ce, ai uitat
cărăruşa spre Casa Specialiştilor? Au, buzişoarele tot
plinuţe şi fragede ţi-au rămas, tot...
Un pumn în falcă îl aruncă cu tot cu beretă în lumea
lui de jos, printre vreascuri. Acelaşi pumn redevine palmă, o
197

palmă ocrotitoare, care trece grijulie pe după umerii Dorei
îndemnând-o să păşească alături de el spre locuri mai
liniştite.
Şi cât de repede trece ziua în noapte sub frunzişul
pădurii! Ce repede se întunecă: fulgerător de repede!
– Nu uita, auzi, nu uita să-i faci o vizită la puşcărie
studentului, mă fato! strigă din urmă vreascul şi continuă:
Păi, să ne fraierească el pe noi? El, un avorton! Credea că n-
are cine să-l înfunde? Să ştie el altădată ce-nseamnă să nu-ţi
faci meseria cinstit şi până la capăt.
Ei se strecoară prin desişuri înţesate cu mizerabile
pânze de păianjen, Aurel înlăturându-le cu mâinile şi cu tot
trupul şi auzind-o venind din urmă cu sughiţuri de plâns.
Nu-i zice să nu mai plângă, iar când pădurea se mai răreşte
puţin, o ia sub braţ ca sub o aripă ocrotitoare şi păşesc aşa
mai departe în timp ce ea murmură ca pentru sine:
– Ce mai vor de la mine? De ce, de ce nu mă lasă odată
în pace?
Treptat vocea i se înmoaie a somn, i se înmoaie şi
paşii. Şi ce noroc: dintr-o dată pădurea se răreşte de-a
binelea şi devine destul de luminoasă în bătaia lunii încă
nevăzute dar care se ridică undeva spre răsărit mai plină
decât aseară. Printre copacii răriţi prin tăieri sanitare se
văd tulpini retezate şi stivuite geometric, metru cub lângă
metru cub pe diferite lungimi, arătând ca nişte dobitoace
masive culcate la pământ. El o ajută să se culcuşască pe o
asemenea stivă de retezături peste care a avut grijă să
aştearnă mai întâi lăstăriş verde de tei obţinând un fel de
pătul la înălţime.
– Mulţumesc, chiar am să dorm puţin, zice ea şi
adaugă ca pentru sine: Trebuie să mă odihnesc, trebuie! Mii
somn, mi-i tare somn...
– Dormi fără grijă, eu sunt alături.
– Şi n-ai să mă iei cu forţa, n-ai să mă...
198

– Ce fel de glumă-i asta? Linişteşte-te, dormi!
Peste aproape o oră, ea se trezeşte, vede printre
copaci o lumină mare. Îi ia secunde bune până să-şi dea
seama că nu-i decât luna. O lună de-un roşu-portocaliu
aprins, gata să aprindă toată pădurea. Se dă jos din culcuşul
ei şi fără să-i spună o vorbă lui Aurel se îndreaptă spre
pălălaia aceea.
Peste vreo două sute de metri dau de marginea
pădurii şi se opresc înaintea unei privelişti ca de pe altă
lume, pe-o înălţime cu iarbă moale şi rece, deasupra unei
văi inundate de lumina împrăştiată peste tot sub cupola
unei luni pline, înfricoşător de mare. Pajiştea se lasă la vale
pe costişă până dispare în lumina gălbuie, tremurătoare, în
timp ce Dora pipăie iarba şi simte că e chiar iarbă!
– Nu, nu se poate! zice. Parcă nici nu m-am trezit.
– Ba eşti trează. Uite, îţi bate luna-n faţă!
– Ai dreptate. Ştii, eu cred că am mai stat pe-o pajişte
ca asta. Numai că atunci, acolo, nu aveam dinainte luna,
acolo plutea pe cer o planetă adevărată. O vedeam cu ochii
mei. Şi erau mai mulţi oameni. Unii ştiau cum să facă să se
desprindă de pajişte şi să-şi ia zborul înspre planeta aceea.
I-am văzut cum pluteau. Şi nu eram singură. Şedeam pe
iarbă cu un băiat pe care nu l-am mai văzut de-atunci. Un
pletos tare ciudat. Iar între noi pe iarbă mai era şi un
purceluş îngheţat bocnă! Eu îl mângâiam şi-mi îngheţa şi
mie palma, dar el tot nu se dezgheţa, decât doar puţin pe la
ochi de-ai fi zis că plânge. Ceea ce m-a şi făcut atunci s-o
apuc aiurea pe pajişte, pomenindu-mă după o vreme într-o
grădină cu copaci ninşi, cu soarele roşu deasupra, într-o
dimineaţă de iarnă ca orice altă dimineaţă de iarnă. Şi
soarele se cocoţa roşu deasupra Chişinăului. Vorbesc serios,
nu râde.
– Nu râd. Arăt aşa, cam vesel, pentru că mi-i bine cu
tine. Îmi place cum arăţi, cum vorbeşti, cum te uiţi la lună, la
199

mine.
Ea îşi dă capul pe spate să-l vadă mai bine, însă nu
pricepe mare lucru. În bătaia lunii Aurel arată şi mai înalt, şi
mai masiv. Moaca lui cârlionţată se clatină pe cerul înstelat.
– Şi-atunci de ce stai ca un stâlp în lună? Uite ce iarbă
moale-i aici. Aşază-te! Dă-te puţin mai aproape. Aşa, acuma
apleacă-te peste mine. Pune mâna aici. Apasă puţin. Te rog,
mai tare! Apasă-l şi pe istălalt. S-au întărit nu glumă. Acum
ar fi fost normal s-o alăptez, să-i dau lapte, mititica. Şi să
facă ţoc-ţoc! din guriţă, şi eu să fiu atentă să nu se înece cu
lăptic!
– Linişteşte-te. Încă nu-i totul pierdut. Le punem noi
pe toate la cale, îţi promit. Acuma să coborâm în vale.
Spuneai că suntem aşteptaţi la banchet!
– Da, banchetul. Ne aşteaptă banchetul!
200

201

202

Şase
19.
Zadarnic încearcă becurile aprinse pe stâlpi deasupra
fermei să formeze un paravan electric între clefăitul
porcilor şi liniştea selenară de sus. Totul e prea amestecat
pe aici ca să existe vreo diferenţă clară între sus şi jos, între
întâmplările din stele şi cele de pe pământ.
Dora şi Aurel traversează teritoriul fără să-şi poată
ascunde indispoziţia, în timp ce Valentin Bârcă vine în urma
lor păşind ca un învingător. O umbră se ridică de sub
peretele îngălbenit de lună al pavilionului din dreapta şi
Dora în loc să dea înapoi, se îndreaptă direct spre umbra
aceea spunându-i lui Aurel peste umăr să nu-i fie teamă, că
Mauru nu mănâncă oameni.
Iar dulăul se gudură cu blândeţe slugarnică, apoi se
avântă înainte, arătându-le pe unde să meargă mai departe,
înaintând prin tunelul galeriei de viţă de vie la capătul
căreia tremură o lumină albăstrie la intrare în Casa
Specialiştilor. Acolo Mauru se opreşte în loc şi latră o
singură dată, însă atât de răsunător, încât pare să se
tupileze totul în jur. Apoi se lasă cu botul pe labe şi aşteaptă
să reacţioneze cineva.
Şi cine reacţionează? Cine iese să-i întâmpine?
Se pare că nici Mauru, nici ceilalţi nu se aşteptau să
apară cel care apare. Iese cu braţele larg deschise şi cu
ţigara aprinsă între degete chiar vreascul cu beretă de
adineaori. În aer parcă ar mai vâjâi plumbul împuşcăturii.
Acum acela e fără beretă iar chelia sub lumina albăstrie are
203

un luciu cadaveric. Mauru se ridică în toată statura lui de
câine înţelept, Aurel încruntându-şi fruntea lui de taur
trecut prin mai multe boncăluiri.
Celălalt îl îmbrăţişează pe Bârcă îndelung. Nu se poate
descleia de el. De fapt, trage de timp, neştiind cum să
procedeze mai departe. Continuă să-l îmbrăţişeze doar cu o
singură mână, cealaltă fiindu-i ocupată cu mucul ţigării.
Dora trece indiferentă pe lângă ei trăgându-l şi pe
Aurel în interiorul Casei, însă după ce urcă primele trepte
spre sala de banchete se pomenesc înghesuiţi lângă
balustradă de graba aceluiaşi personaj, acum fără ţigară,
dar şi fără Bârcă alături. Îşi cere scuze şi le explică, fără să-i
ceară cineva vreo explicaţie, că trebuie să ajungă înaintea
lor sus.
Peste câteva clipe devine clar şi de ce. Păi, ca să-i
aştepte chiar el în prag. Se apleacă înaintea lor asemeni
unui paj care o face pe bufonul. Sau asemeni unui bufon
care o face pe pajul. Fapt e că apariţia lor stârneşte aplauze
total neaşteptate, aplauze care, de fapt, mai mult îl
încurajează pe acela să-şi facă de cap decât i-ar încuraja pe
ei să intre.
– Dragii mei, exclamă el către meseni, bunii mei,
porcarilor! (Aplauze, hohote, exclamaţii.) Ah, că vrăjmaş vă
mai licăresc ochişorii! Înţeleg, vreţi să aflaţi cine-s hulubaşii
din prag, dar mai ales cine-i dincolo de prag, cine vine în
urma lor? Cine, fraţilor? Cine ne onorează cu prezenţa? Ei,
ia să-mi ghiciţi voi mie, cine?!
– Iv, Iv! trânteşte o voce venită dinspre bucătărie.
Numele rostit cu atâta claritate străpunge auzul
tuturor şi nimeni nu se poate preface că nu l-ar fi auzit.
– Nu, dragii mei, nu-i Ivan Ivanovici. Dar mă bucur că
mătuşa Lenuţa, pe lângă câte griji are pe capul ei la
bucătărie, nu uită de minunaţii noştri conducători. În
privinţa tovarăşului Ivan Ivanovici, dacă v-am promis că vi-l
204

aduc aici, mă fac punte şi luntre... pardon: luntre şi punte, şi
într-o lună-două vi-l aduc să-l aveţi printre dumneavoastră,
să vadă cu ochii dumnealui cum arată cele mai apreciate
exemplare de porcine de la Complexul animalier
„Bahuseni”. (Bravo!) Însă în clipa de faţă vi-l aduc printre
noi pe-un moldovean din talpă, un bahure de-al nostru, cum
se zice. A, nu cumva aţi şi ghicit cine-i bahurele?! Da, chiar
el, Bârcă al nostru! Iar meritele lui vă sunt bine cunoscute.
Mai ales meritul de bază vă este bine cunoscut, merit ce a
însemnat un imbold hotărâtor pentru prosperarea
porcinelor. Anume el a dus arma la ochi şi a tras în mistreţ,
a ochit cu multă măiestrie dacă i-a spart numai un ochi.
Adevărat, pe de altă parte se face vinovat că i-a scos numai
unul şi uite că m-am făcut şi eu de râs, mistreţul văzând
prea bine portiţa deschisă spre pădure. (Râsete.) Adică, nici
nu puteam să nu-l scap dacă nu era chior de tot. Fie, să-l
aplaudăm pe Bârcă al nostru şi să-l poftim să ne treacă
pragul...
– Bârrrrcă! Bârrrcă! scandează toată lumea.
Şi el apare în prag cumva pierdut, dar vădit mulţumit
de ce i se întâmplă, gata să se piardă printre îmbrăţişări şi
strângeri de mâini, când deodată aproape că îşi pierde
echilibrul, deoarece întoarce capul şi vede că nu-l urmează
nici Dora şi nici Aurel.
Ridică o mână pentru a calma spiritele şi revine în
coridor:
– Hai, bre, ce faceţi? Nu auziţi că suntem chemaţi?
– Te cheamă numai pe matale, tată!
– Ei, şi? Aşteptaţi invitaţie specială? He, tu-ţi!
scrâşneşte el şi aproape că o smulge pe Dora peste prag în
aplauzele şi chicotele mesenilor.
Aurel rămâne locului. I se face negru înaintea ochilor
şi ştie că acesta e semnul. Semn că şi-ar putea pierde
controlul. Într-o clipă, două pumnii încleştaţi ar putea să o
205

ia razna înaintea lui fără să-l întrebe dacă se poate sau nu.
Mai cu cap ar fi să se retragă, să aştepte undeva pe-afară
sfârşitul banchetului.
Însă Dora se simte ca şi cum nu tatăl a tras-o de mână
peste prag, ci ar fi împins-o el prin refuzul de-a păşi mai
departe alături. Ea nu are de unde să ştie ce înseamnă să i
se arate Paraşutistului negru înaintea ochilor, nu ştie că el
vede mutra mânjită de sânge a colegului de la antigrindină,
că deja vede şi aici, pe coridoarele Casei Specialiştilor, dâre
de sânge, că resimte răceala celor cincisprezece zile
petrecute la Nisporeni în subsolul secţiei de miliţie unde s-a
jurat să nu-şi mai pună pumnii la contribuţie câte zile o mai
avea. Suficient că un pumn deja i-a scăpat de sub control în
pădure. Mult prea suficient.
Păşeşte în lungul galeriei de viţă de vie, Mauru se
ridică greoi în urma lui urmându-l spre poarta fermei. Îi
aude labele mari călcând pământul uscat cu moliciunea
unor papuci de cameră. Dincolo de poartă se opreşte şi
aşteaptă ca Mauru să-l urmeze, însă dulăul îşi ştie limitele şi
refuză să părăsească teritoriul fermei. Fidelitate de cerber.
Însă în atâta lumină de lună şi lumină electrică, Aurel
nu poate să nu fie văzut de paznicul Chiruţă. Pe semne că
acesta presimte că nu-i a bine, că deloc nu-i a bine dacă
pleacă o asemenea namilă de om de la banchet. Totodată îşi
zice că acesta, sosit din câte auzise ca mire la Bahuseni, ar
putea să nu cunoască locurile şi să nu ştie cum să ajungă în
sat sau la canton unde se zice că ar înnopta împreună cu
Ciupitul. Se scarpină cu o mână la ceafă, cu cealaltă
masându-l pe Mauru între urechi şi pornesc împreună pe
urmele lui Aurel. Ajungându-l din urmă îi spune că îl
însoţeşte doar până la iaz, cât să nu rătăcească drumul, şi
Aurel nu are nimic împotrivă. În ce-l priveşte pe Mauru,
acesta îi tot înconjoară cu salturi uimitor de înalte pentru
greutatea lui, lungindu-se în sus de-un stat de om printre
206

azele lunii.
La banchet, între timp, Dora este condusă la locul
prevăzut să fie anume al ei şi observă că nu există alături
vreun scaun liber pentru cazul în care Aurel s-ar hotărî să
revină. Se aşază ascultătoare, gata să-i mulţumească Celui
de Sus că nu i se acordă prea multă atenţie, dar tocmai
acum aude ca într-un vis urât:
– După cum aţi observat, Valentin Bârcă n-a venit
singur. Este însoţit de încântătoarea lui fiică, precum şi de
acest... Maestrul se preface că ar căuta printre meseni, pe
sub mese, ducându-şi mâna streaşină la ochi. Asta-i bună!
Ce-aţi făcut, bre, cu ginerele omului? Da-ţi-i omului ginerele
înapoi!
Mesenii râd de se prăpădesc. Iar Valentin Bârcă face
prostia de-a o lua spre uşă. Şi chiar iese pe palier, se uită pe
scări în jos, se uită în lungul coridorului, apoi revine şi o
face pe şugubăţul:
– Precis că s-a dus să-l prindă pe Chioru. Să-l vedeţi
cum apare acuşi cu un mistreţ în spinare.
– Formidabilă idee! exclamă Floresco. Capturarea
mistreţului într-o noapte cu lună! Parcă-l văd: David în
luptă cu leul... În cazul dat, ginerele în luptă cu mistreţul. Îi
sparge şi celălalt ochi şi-l biruie. O nouă secvenţă din filmul
meu! Film artistic, fraţilor, nu documentaristică siropoasă!
Cele trei ferestre ale încăperii sunt deschise, frunzişul
pădurii foşneşte la o întindere de mână, însă chiar şi aşa
pălălaia căminului din colţ încălzeşte prea mult aerul,
sufocându-i mai ales pe cei de la capătul mesei care naiba
ştie cum de stau uzi de transpiraţie şi nu acoperă gura
căminului cu gurarul. Mda, focul treʼ să pâlpâie de dragul
priveliştii.
Cam în aceeaşi direcţie Dora dă cu ochii de Octavian. Îl
surprinde aplecându-se peste umărul frumoasei sale soţii
cu gene de păpuşă proaspăt scoasă din vitrină, mereu
207

preocupată de atenţia care i se acordă din toate părţile.
Între timp Floresco dispare pe undeva şi revine foarte
agitat, cerând cu insistenţă să se facă linişte, încrucişându-şi
braţele deasupra capetelor tuturor de parcă ar tunde un
gazon verde.
– Au sosit, zice el grav. Gata, urcă scările! Vă rog,
linişte!
Mătuşa Lenuţa vine fuguţa cu tacâmuri curate, le
aşază în faţa câtorva scaune goale, reuşind să se facă
nevăzută chiar în clipa în care apar în prag trei inşi în
cămăşi albe, tunşi cumva primitiv, cu părul retezat pe linia
sprâncenelor. Şi-s numai ochi – ochi ageri, neliniştiţi. Unul
din ei, care e şi cel mai scund, deşi nici ceilalţi nu sunt deloc
înalţi, e nebărbierit sau pur şi simplu aşa-i barba ce o poartă
şi pare să fie superiorul celor doi.
Odată cu preşedintele Vrabie se ridică în picioare toţi
mesenii. Se ridică şi Dora, care dă să aplaude, că doar ea şi
tatăl au fost întâmpinaţi cu aplauze. Acum se aude doar
câte-un bună seara şoptit şi murmur însoţit de închinăciuni.
Dar iată că la capătul mesei răsună un clinchet
autoritar. Contabilul-şef bate cu cuţitul într-un pahar gol.
– Vă rog, linişte! Linişte! cere el roşu la faţă în pălălaia
căminului, apoi înghite noduri, dându-şi seama că oricum e
linişte deplină. Eu, în calitatea mea de moderator (care va
să zică, el, nu Floresco, moderează când e vorba de oaspeţi
importanţi!), propun să trecem direct la eveniment, adică
să-i oferim cuvântul eroinei viitoarelor filmări, mult
îndrăgitei noastre actriţe, chipul căreia l-a prins şi maicămea
în pioneze pe horn. Da-da, şi spun asta ca să se ştie cât
de populară este Vica Vladi în rândul maselor largi de la
sate.
– Auzi-l! Mamă-sa face parte din “masele largi de la
sate”, bombăneşte cineva răguşit în stânga Dorei, iar
oaspeţii abia sosiţi îl scrutează de vizavi şi, ciudat, dau din
208

cap că ar fi de-acord cu observaţia lui.
Actriţa e deja în picioare. Îşi apasă cu un deget buza
de jos, ca un copil deştept scos la tablă. Parcă nici n-ar fi
tăbârcit ea prin bostănărie camera de luat vederi. Când
liniştea nu mai are unde se adânci, degetul îi lunecă de pe
buză pe barbă şi îşi începe discursul subliniind că ceea ce s-
a întâmplat în ajun la “Moldova-Film” e un mare prilej de
bucurie nu numai pentru maestrul Floresco, e o victorie a
tuturor oamenilor de bună credinţă, o victorie repurtată în
numele artei, un prilej de afirmare a tinerelor şi
adevăratelor talente, care talente, Doamne fereşte, nu care
cumva să fie înţeleasă greşit! – degetul îi lunecă pe linia
gâtului – bineînţeles că au toată stima şi respectul faţă de
veteranii cinematografiei noastre, însă a tremurat şi ea pe
coridor în aşteptarea deciziei Consiliului Artistic, Consiliu
care, la drept vorbind, cam aduce a naftalină, dar asta-i altă
temă… Credeţi-mă, insistă ea încurcându-şi acelaşi deget
printre mărgele, nu-i uşor să obţii o permisiune pentru a
turna un film, mai ales când e vorba de un film color...
– ...color, ecran lat, două serii! completează aceeaşi
voce răguşită.
– Fireşte că da, color, ecran lat, două episoade, cum
altfel? Şi odată ce s-a urnit carul din loc, şi aici am în vedere
carul de filmat, doresc să mai spun doar atât: ferice de satul
Bahuseni, ferice de aceste pământuri, de aceste frunze ce se
întind spre noi din adâncul pădurii (acum îşi îndreaptă
ambele braţe spre ferestrele deschise), căci imaginaţi-vă: în
curând vâlcelele din jur, dealurile şi pădurile, şi satele, se
vor transforma într-un platou de filmare, căci pe aici orice
buruiană merită să fie filmată şi înveşnicită, fiecare nuia din
gardul mătuşii Grăchina, să zicem, merită aplauzele celor
mai mari cinematografe din lume. Această zonă a codrilor
basarabeni are toate şansele să devină ea însăşi un
Hollywood! Să mai urcăm şi noi la cer! Nu numai cu şatra!
209

Daʼ să urcăm şi cu ciobanul din „Mioriţa”! Să se ştie cine-am
fost şi suntem! (Tăcere.) Să ridicăm, aşadar, un pahar
pentru talentul ce urmează a se revărsa dinspre inima şi
sufletul maestrului Floresco spre inimile şi sufletele a
milioane şi milioane de spectatori!
– Spor la muncă, tovarăşi! exclamă moderatorul
rumen, sufocat şi de strânsoarea cravatei.
Totuşi, nu se găseşte nimeni să aplaude. Floresco se
închină în toate părţile până îl opreşte actriţa cu degetul ei,
deja celebru, punându-i-l pe gură şi dându-i un pupic peste
unghia degetului şi concomitent peste gură. Floresco se
preface mirat de gestul ei, ca în clipa următoare să se înfigă
cu tot trupul în ea şi să o sărute nepermis de mult, direct pe
gură. Acum da, acum aplaudă toată lumea. Aplaudă şi
preşedintele Vrabie. Ce-i drept, foarte scurt, observând că
cei trei oaspeţi îşi odihnesc palmele pe marginea mesei.
În stânga Dorei, răguşitul, care se dovedeşte a fi un
veteran cu medalii în piept, îşi scoate batista şi îşi şterge
saliva din colţul gurii, iritat la culme. Gârbov şi cu profilul
coroiat, îi închide Dorei unghiul din care ar putea să-şi vadă
tatăl. Ştie însă că e de-aceeaşi parte a mesei, peste câteva
scaune, faţă în faţă cu cei trei bărbaţi care acum arată parcă
şi mai străini decât la sosire. Nu dau semne că ar avea de
gând să scoată o vorbă. Adevărat, nici nu se grăbeşte nimeni
să-i prezinte. Dar iată că de după paravanul din foi roze de
plastic apar patru femei cu câte un purceluş rumen pe
platou.
Moderatorul observă în ultimul moment platourile
plutind aromitoare şi, simţindu-se obligat să reacţioneze,
sare în picioare cu o glumă ce-i iese nici el nu ştie din gură:
– Aliniere la drapel, tovarăşi! Ia priviţi ce purceluşi
rumeni, veseli şi gustoşi se îndreaptă spre masa noastră?
Aliniere la...
Şi brusc îşi dă seama că îi fuge parchetul de sub
210

picioare. Veteranul coroiat pare să cadă în leşin, făcându-se
covrig de indignare. Nu-l mai ajută nici batista dusă la gură
să-şi stăpânească saliva ce-i sare în toate părţile odată cu
cuvintele:
– Eu nu permit! Profanare! Asta-i profanare curată!
Cum să compari alinierea la drapelul Patriei, cu alinierea la
nişte purcei! Unde-ajungem cu-asemenea porcării?
Şi Dora nu înţelege de ce se grăbesc cu toţii să-i dea
dreptate. Unde văd ei aici porcărie şi profanare? Căci şi
purceluşii merită să stea lumea aliniată în faţa lor!
Oricum, e primul caz de după apariţia la Bahuseni a
modei purceluşilor în lapte aduşi pe blid, când nu se atinge
nimeni de frăgezimea lor, fiecare imaginându-şi că ar băga
cuţitul şi furculiţa în drapelul Patriei.
Acum cocârjatul de lângă Dora, mulţumit că i se dă
dreptate, îşi îndreaptă cât de cât spatele lărgind perspectiva
spre stânga şi îşi poate vedea tatăl. Acesta tocmai întinde
paharul peste masă pentru a ciocni cu Preşedintele de
vizavi, care la rândul său îi vine în întâmpinare prinzând
totodată privirea Dorei şi uitând că se înclinase să
ciocnească cu Bârcă îşi saltă paharul în direcţia ei, zicândui:
– Să ne trăieşti, măi fato!
Şi Dora e gata să sară în picioare, gata să... Ei, să facă
ce?
Simte o mână pe umăr şi cineva aplecă ulciorul peste
paharul ei, umplându-l. E Floresco, cine altul?
– Care va să zică, mirele şi-a luat tălpăşiţa...
– ...măi fato! adaugă ea cu glas sugrumat.
– A, ştiu că nu-ţi place să ţi se spună aşa... Te simţi ca
pişcată de funduleţ îi strecoară el printre dinţi la ureche,
apoi îi spune că degrabă încep filmările şi că bine-ar fi să fie
şi ea pe-aproape, să nu plece din sat, că are şansele să fie
folosită în film, aşa, episodic.
211

– Normal că episodic! surâde ea cu amărăciune. Şi
către bătrânul de-alături: Asta-i tot ce vor bărbaţii de la noi:
ceva episodic.
– Ţi-o spun cu toată seriozitatea! insistă Floresco. Că
doar ştii ce se întâmplă în film! Am şi două roluri feminine!
Când porcii vor fi sloboziţi pe-aici peste tot şi lumea va fugi
îngrozită de turmele râtoase, o fată în alb va strânge petale
de trandafir pentru dulceaţă sau, mă rog, pentru un
aşternut de mireasă, ceea ce e totuna de fapt, în timp ce prin
tufele de trandafir înflorit porcii – groh, groh, dau năvală...
Înţelegi? Petale şi porci... Şi o fată în alb tăvălită de râturi pe
sub trandafirii înfloriţi...
– Hî? Despre asta-i filmul? întreabă veteranul
zăngănind din medalii. Da eu credeam că-i despre partizani,
despre cum îi fugărim pe nemţi prin pădure înspre Berlin,
cum...
– Este şi una, este şi alta. Este şi partizani, este şi
nemţi, dar mai puţini...
– Numaidecât că „mai puţini” după ce i-am pus noi pe
fugă! mai zice bătrânul recăpătându-şi calmul.
Floresco o sărută pe creştet şi, chemat de cineva la
capătul mesei, se duce şi acoperă în sfârşit gura căminului
cu un gurar de metal ca un scut de pe vremea spartanilor.
Între timp unii şi-au permis să iasă la o ţigară, alţii stau de
vorbă la ferestrele deschise direct în frunzişul pădurii.
Cei trei de lângă Preşedinte, în cămăşile lor albe
încheiate până la ultimul nasture, arată îngânduraţi, ochii
lor nu mai urmăresc pe nimeni în mod special. E ca şi cum
pentru ei banchetul s-a încheiat. În schimb îşi permite Dora
să-i privească direct, moment în care brusc se trezesc
tustrei din îngândurare şi o fixează cu priviri de păsări
răpitoare. Ea nu mai ştie cum să-şi ascundă ochii. Nu-şi
doreşte decât să se ridice şi să plece, dar tocmai se creează
o mică învălmăşeală la ieşire.
212

Vorba e că insistă să intre moş Chiruţă cu cizmele lui
murdare de bălegar, îmbrăcat în halatul lui de porcar, fără
câţiva nasturi, încât i se vede cămaşa scoasă din pantaloni.
Şi se îndreaptă direct spre Preşedinte arătând de parcă abia
a scăpat dintr-o încăierare.
– Ce-i, moş Chiruţă, ce s-a mai întâmplat? îl ia
Preşedintele din scurt. Numai să nu-mi spui că te-ai tăvălit
cu vreo scroafă mai dolofană că de află mătuşa Lenuţa ai
rupt cuiul.
Toată lumea râde. Cei trei în cămăşi albe se ridică în
linişte, căutând să nu deranjeze pe nimeni şi se topesc
dincolo de prag fără să scoată o vorbă, fără să-şi ia bun
rămas, ca şi cum ar ieşi la o gură de aer. Şi majoritatea celor
prezenţi se simt deodată mai în largul lor, fiind gata să dea
abia acum start banchetului.
– Păi, să mă iertaţi, da chiar putem spune că-i
tăvăleală! spune moş Chiruţă. Nu ne putem descurca cu
porcii. Asta-i pozna! Pesemne că au sălbăticit cu totul. Naiba
ştie cum de-au ieşit afară, dar râmă peste tot. Nu-i mai
putem băga înapoi în ţarcuri. Şi-am îndrăznit, iaca, să vin să
chem ajutoare, chiar dacă, văd, sunteţi îmbrăcaţi şi chitiţi
pentru petrecere. Rogu-vă să vină cineva să mă ajute că-i
prăpăd pe-afară!
– Venim noi, n-ai grijă, numai că nu înţeleg, cum adică
au ieşit din ţarcuri?
– Eu mă gândesc să nu fi umblat vreo unul cherchelit
să-i gâdile şi-o uitat uşile deschise. Pe de altă parte...
– Ce, pe de altă parte?
– Corciturile dau cu râtul şi rup îngrăditurile. Ţi se
bagă şi la ciubotă...
– Aşa vă trebuie, dacă nu vă puteţi stăpâni şi-i
îmboldiţi din nimica toată cu furca. Gata, la treabă! Du-te şi-l
ia pe Octavian de lângă păpuşa de noră-mea. Da, şi spune-i
şi lui Bârcă să vină la mine. Să vină şi contabilul, lua-l-ar
213

dracu de prostovan!
Iar când se adună toţi cei chemaţi, Preşedintele le
spune apăsat:
– Faceţi să fie linişte pe-afară! Ne-am înţeles? Mai ales
că avem şi oaspeţi. Naiba ştie cine-or mai fi fiind şi ăştia şi
cine i-o trimis pe capul nostru, că zău parcă-s de pe altă
lume. N-au băut, n-au mâncat! Au ciupit din pâine şi-atât!
Daʼ asta-i altă socoteală! Acuma la treabă. Hai, înainte!
Şi cei îndemnaţi de Preşedinte se bulucesc spre uşă,
trecând toţi sub comanda lui moş Chiruţă, printre ei şi
Valentin Bârcă, numai că acesta face la un moment dat cale
întoarsă şi vine să o ia şi pe Dora la mânat porci:
– La treabă, fata tatii! La treabă!
Şi Dora e nevoită să aleagă dintre două rele. Îşi zice că
mai bine se duce să mâne porcii, decât să rămână aici unde
s-ar simţi întrebată din toate părţile, fie şi numai din priviri,
dacă mirele a lăsat-o definitiv sau se întoarce până spre
dimineaţă.
214
20.
Pădurea tot mai neagră, Luceafărul tot mai tăios
deasupra pădurii. Sava tot mai singur pe treptele
cantonului.
Adineaori aprinsese becul în odaia în care urmează să
vină la somn şi Paraşutistul, dar becul a luminat odaia şi s-a
stins. S-a stins şi nu s-a mai aprins. A apăsat şi
întrerupătorul becului de-afară care nu s-a aprins deloc.
Pădurea tot mai neagră, întunericul casei tot mai
dens. Adevărat, undeva după creasta pădurii creşte o lună
mare, încă nevăzută, care poate fi ghicită doar după
paloarea orizontului gata să se îngălbenească. Îşi aminteşte
cum arăta lumina de lună în pădure noaptea trecută şi îl

trec fiorii. Gata cu moţăitul! Se descalţă şi – la culcare!
Numai să nu-şi uite sandalele afară, căci s-ar repezi la ele
vârcolacii. Or, vârcolacii se dau în vânt după căldura lăsată
de talpa piciorului în încălţăminte.
Din aşternut aude foşnetele gângăniilor pe sticla
ferestrei. Aude apoi un oftat. Îl aude clar. E un oftat puţin
cam horcăit. Încearcă să-şi bage capul sub pernă, însă e din
cele late şi grele. Se sufocă, renunţă. Insectele par să ia cu
asalt sticla ferestrei, apoi nu mai mişcă nici una, semn că
luna începe a se lăţi peste pădure.
El aude glasuri circulând liber prin casă ca printr-o
singură cameră...
– Hei, cine-i acolo? întreabă gâtuit.
Nici un răspuns. Glasurile se topesc pe undeva. Pipăie
podelele cu tălpile goale în căutarea sandalelor. Le găseşte,
le înhaţă şi aleargă cu ele în mâini afară. Încearcă să nu se
mai gândească la ce spune satul despre casa pădurarului şi
despre Tătuca Lazăr. Acum important e să aprindă focul în
cuptoraşul din faţa cantonului, să-l aprindă mai mult pentru
a face lumină în jur decât pentru căldură.
Bâjbâie marginile cuptoraşului şi găseşte cutia cu
chibrituri. Aprinde mai multe de-odată declanşând o mică
explozie de lumină şi văzând că, norocul lui, cuptoraşul e
ticsit cu vreascuri uscate. Se aprind la o primă atingere de
flăcăruie. Se aşază pe scăunel, îşi încalţă sandalele strâns pe
picior, ca şi cum acestea ar putea să-i ţină de cald, iar când
îşi dă seama că n-a apucat să-şi tragă pantalonii pe el, îşi
trage poalele cămăşii peste genunchi şi se dă cât mai
aproape de foc.
Abia când tresare săltându-şi capul de pe genunchi îşi
dă seama că a aţipit. Poate chiar a şi dormit fiindcă focul e
aproape stins. Se uită prin preajmă şi nu vede nici un lemn
să-l bage în spuza jăratecului. Doar un băţ drept, folosit ca
unealtă pe lângă cuptoraş. Îl aruncă pe jăratic, urmăreşte
215

cum muşcă din el primele flăcărui, apoi se ridică şi o ia spre
peretele dinspre răsărit al cantonului unde ştie că erau
stivuite lemnele de foc.
Nu găseşte nicio despicătură şi păşeşte mai departe.
Se preface că nici nu i-ar păsa că pădurea e deja străbătută
de razele lunii şi că nu le suportă prea uşor, amăgindu-se cu
gândul că îi va fi mai simplu să strângă vreascuri printre
copaci la lumina lunii. Unde mai pui că după câteva minute
de umblat cu bâjbâitul pe jos, ce Dumnezeu? nu dă de nici
un vreasc. Nu s-a mai văzut pădure atât de curată, pădure
fără uscături.
Nu se împiedică de nici un vreasc, nu-i trosneşte nici
un beţişor sub picioare. Sandalele lui n-au mai păşit
niciodată cu atâta uşurinţă. Nu se opreşte nici când pe
neprins de veste iese în luminişul unei poieni, păşeşte întrun
lac de lumină de-o rotunjime aproape perfectă,
suprapusă cumva cu rotunjimea lunii de sus. Şi i se pare că
ar fi o mulţime de chipuri înghesuite pe suprafaţa lunii care
se uită la el îngrijorate. Totodată, parcă l-ar îmbrăţişa
cineva. O îmbrăţişare mai rece decât aerul nopţii, făcându-l
să se ghemuiască în iarba înaltă a poienii, iar în iarbă aude
un ţipăt. Un ţipăt cunoscut.
Urmează un foşnet aspru care îi ia cu totul respiraţia.
Nu vede nicio mişcare în luminozitatea poienii chiar dacă
foşnetul continuă să se audă. Aude şi alte foşnete, la fel de
reci, la fel de aspre. Ai zice că ceva sau cineva rupe iarbă.
Se răsuceşte şi apucă să vadă cum dispare din poiană
greabănul unui mistreţ!
Astfel se şi încheie partea festivă, urmată de crunta
realitate: o ia la fugă cu o asemenea iuţeală încât într-o
clipită e la marginea poienii şi se şi caţără într-un copac, se
caţără printre crengi cât mai sus îmbrăţişând tulpina tot
mai subţire iar când se aciuează într-o poziţie cât de cât
comodă nu respiră decât pentru strictul necesar. Şi vede din
216

copac alţi mistreţi traversând poiana.
E ca şi cum i-ar mâna cineva din urmă. Ceea ce se şi
confirmă, căci vede dedesubt o femeie apropiindu-se de
copacul lui. E într-o rochie ce pare albăstrie sub clarul de
lună şi cu basma albă înnodată la ceafă. Îi vede şi faţa
ridicată spre el. Îl priveşte cu drăgălăşenie şi el descoperă
că nu-i decât o fată. De fapt, o fetiţă.
– Şi mult ai să-mi stai cocoţat acolo? îl întreabă.
– ...?
– Gata, dă-te jos! Mai bine coboară că de nu, te descalţ
şi rămâi fără sandal ca raţa-n copac...
Şi ea chiar îşi întinde mâinile şi ajunge ciudat de uşor
până la craca pe care stă el. Îi desface cureluşa de la o
sandală. Atingerile ei sunt foarte fireşti. După ce îi scoate
sandala, îl îndeamnă din nou să coboare. Şi-i tot mângâie
piciorul făcându-i pielea ca de găină. El se agaţă de crengile
de mai sus, mai urcă puţin, însă mâinile ei vin în sus după el
şerpuind printre crengi şi reuşind să-l descalţe şi de cealaltă
sandală.
Dar lui nu-i mai pasă că rămâne fără sandale,
important e să n-o mai vadă întinzându-se printre crengi
după el, să nu-i mai simtă degetele pipăindu-i gleznele,
lunecându-i pe fluierul piciorului.
– Bun, nu vrei să cobori, nu vrei! zice ea. Doar că te-aş
ruga frumos să nu te caţeri până-n vârf, dacă nu vrei să
zbori iar peste pădure cum ai mai zburat. Că pe urmă, parcă
văd, tot eu are să trebuiască să-ţi dau pe la nas cu parfum de
toporaşi şi să-ţi fac respiraţie artificială gură-n gură ca să-ţi
vii în fire.
Sava înmărmureşte încolăcit între crengi în vârful
copacului.
Îşi aminteşte cum a zburat pe deasupra pădurii şi
urmăreşte din vârful copacului, pe lună, cum fata/fetiţa se
îndepărtează traversând poiana cu sandalele strânse la
217

piept ca şi cum ar strânge doi bebeluşi. Şi chiar îngână un
cântec de leagăn legănându-i peste iarba poienii. Se înclină
pe-o parte pe-o parte ca să vadă dacă se înclină şi copacul.
Nu, acesta nu-i un copac mlădios. Râde cu amărăciune în
sinea lui zicându-şi: hai nu bate capul! Ai zburat tu pe
deasupra pădurii? Tu, chiar tu, Ciupitule, ai putut să faci una
ca asta? Pe cuvânt că am zburat. Şi am văzut satul aşa cum
arată văzut pe deasupra pădurii.
Dar mai întâi au fost fetiţele, colegele lui de clasă care
se purtau urât cu el. Adevărate obrăznicături. Îl ciupeau de
obraji, poreclindu-l Ciupitul, Ciupitul, Ciupitul...
A fugit de ciupiturile lor băgându-se printre băieţii din
clasele mari care se jucau de-a paraşuta într-un crâng de
frasini. Jocul era aşa: se căţărau într-un frasin înalt şi
mlădios şi îndoindu-l cu greutatea lor îşi dădeau drumul la
pământ aplecându-l până aterizau jos. Numai că trebuia să
urce fiecare ţinându-se bine pe verticală, copacul
clătinându-se ca bătut de vânt pe măsură ce urcau tot mai
sus şi doar când vârful devenea foarte subţire aplecându-se
în toate părţile, cel ajuns sus de tot se înclina într-o anumită
direcţie şi frasinul se apleca lin aducându-l la pământ.
Numai că nu fiecare avea greutatea necesară pentru a
apleca un frasin foarte înalt, fie el şi mlădios. Şi Sava s-a
bucurat când s-a găsit unul, al lui Bărboi, care i-a zis să urce
împreună cu el în frasin, chipurile, mă rog, să-l ajute cu
greutatea lui şi să simtă şi el cum e să cobori din cer pe
pământ.
Însă de cum a ajuns în vârf, deasupra lui Bărboi, pe
Sava l-a cuprins frica şi s-a încleştat cu şi mai mare
străşnicie de vârful foarte subţire... Şi-a pierdut şi
orientarea din cauza clătinatului, aşa că Bărboi a hotărât de
unul singur când să se încline copacul pe-o parte, şi în care
direcţie să-l încline, Sava închizând ochii pe toată durata
coborârii.
218

Ei, şi aici e aici! Înainte de-a atinge pământul, la nici
jumătate de metru, Bărboi se desprinde de vârful aplecat
lăsându-l doar pe Sava încleştat de acelaşi vârf mlădios,
care îl şi trage nebuneşte înapoi în sus, copacul revenind în
poziţia lui verticală, iar Sava zburând ca din praştie pe
deasupra pădurii cu ochii larg deschişi, urlând ca apucatul,
moment în care a şi văzut satul pe deasupra pădurii,
undeva departe răsturnat cu acoperişurile în cer.
Iar după ce a trecut ca o ghiulea prin rămurişul
pădurii şi s-a izbit de pământul moale, totuşi, de sub copaci,
probabil şi-a pierdut cunoştinţa căci mai târziu şi-a dat
seama că nu a resimţit decât un parfum foarte puternic.
Parfum de toporaşi. Se prăbuşise într-o postată de toporaşi.
În orice caz, când şi-a revenit vedea de jur împrejur la
nivelul ochilor doar toporaşi albaştri şi albi, şi galbeni, şi
negri, şi violeţi, trăgând în piept parfum de toporaşi ca
atunci când tragi şi apă printre valuri ca să scapi de la înec.
Iar o elevă insista să-i dea cu şi mai mult parfum pe la
nas, din lipsă de oţet probabil. Era însă parfumul trupului ei,
căci, urmând cu stricteţe indicaţiile de la lecţiile de Apărare
Civilă pentru caz de prim ajutor, ea îi făcea respiraţie gură-n
gură... Şi încet-încet Ciupitul şi-a revenit pomenindu-se
între fetiţe foarte mirate de curajul celei care îl săruta
apăsat pe Sava ţinându-l culcat pe spate, băieţii
prăpădindu-se de râs de isprava ce le ieşise cu aruncatul
Ciupitului peste pădure.
Da, acum şi-o aminteşte foarte bine. O chema Anuţa şi
a murit în acelaşi an, toamna, după ce au dus-o la Călăraşi
să-i scoată polipii, iar operaţia, după cum s-a exprimat la
înmormântare un cadru medical, „ din păcate, n-a prea
reuşit” şi Anuţa a dispărut cu parfumul ei cu tot .
Deodată Sava tresare, amintindu-şi de chipul ei şi de
chipul celei ce a dispărut în iarba înaltă a poienii cu
sandalele lui în braţe. Nălucitoare asemănare. Şi el nu are
219

timp de năluciri, căci pare să se cutremure împrejurimile de
o fugă sălbatică, vede trecând pe dedesubt alţi mistreţi, îi
vede traversând poiana, încolţindu-se între ei, dacă nu
cumva sunt corcituri de la fermă, căci mistreţii sălbatici fug
numai înşiruiţi unul după altul şi niciodată îngrămădiţi în
turmă.
Totodată aude glasul Paraşutistului:
– Hei, Sava! Unde eşti?
– Aici, în pădure, vin îndată! îi răspunde şi coboară din
copac amintindu-şi că se pornise de fapt după lemne şi că n-
a strâns niciun vreasc, pădurea fiind fără uscături. Fără
uscături la ora aceea, ar preciza acum, fiindcă la întoarcere
se împiedică la tot pasul de vreascuri, iar lângă peretele
cantonului descoperă un clit de lemne despicate special
pentru foc.
Se uită mai bine şi se miră să vadă că în cuptoraş încă
mai arde băţul pe care îl aruncase pe jăratic la plecare. Cât
timp să fi trecut de când s-a pornit după lemne?
Aurel clatină din cap când îl vede:
– Aşa, desculţ prin pădure?
– A, le-am pierdut din mers. Las că le găsesc eu mâine
dimineaţă!
– Mâine dimineaţă… bâiguie Aurel şi brusc devine
foarte serios: Aud glasuri în casă cu lumina stinsă. Moşul
are oaspeţi, aşa, pe-ntuneric?
– Nu ştiu, parcă n-a rămas nimeni înăuntru când am
ieşit afară.
Dar se deschide uşa cantonului şi apare pe prispă
tătuca Lazăr în izmene albe şi fără pălărie pe cap. Sava nu-şi
aminteşte să-l mai fi văzut vreodată cu capul gol. Descoperă
că nu e nici pe departe pleşuv, părul înălbit căzându-i până
pe umeri, ca unui bătrânel din vremuri demult apuse, ca
strămoşii din manualul de istorie... Se aşază şi îi face semn şi
lui Aurel să se aşeze. Pe Sava parcă nici nu l-ar vedea.
220

De fapt, în ultimul moment îşi întoarce capul lui alb
spre el şi-i zice că decât să caşte gura la ei, mai bine să
aprindă lumina şi să stea cu nasul în cărţoiul cu animale şi
păduri. Şi adaugă că l-a răsfoit şi el şi că i-a plăcut. O, tătuca
Lazăr – cititor. Bună idee, dar în ruptul capului nu poate să
şi-l imagineze cu cartea-n mână.
Apasă pe primul întrerupător şi, ca să vezi minune!
lumina a reapărut. Se aprinde becul în camera din mijloc,
unde, după sobă, de regulă doarme tătuca, apoi apasă pe
următorul întrerupător şi se aprinde lumina şi în odaia din
stânga, moment în care, uşa fiind deschisă, el aruncă o
privire şi îl umflă râsul.
Vede un glob pământesc ca într-o clasă unde se predă
geografia. Numai că globul de aici e aşezat pe podele şi are
un volum atât de impresionant încât Sava se întreabă cum
naiba l-or fi băgat în odaie, cum o fi încăput pe uşă? Dacă s-
ar măsura cu el în înălţime, Polul Nord i-ar veni mai sus de
creştet, iar linia Ecuatorului i-ar trece pe la nivelul
buricului. Abia dacă l-ar putea cuprinde patru-cinci ca el
ţinându-se de mâini.
Îndrăzneşte să se apropie şi dă să-i pipăie suprafaţa,
însă observă cum pe aceeaşi suprafaţă se mişcă, abia
observate, nişte umbre ca umbrele norilor pe suprafaţa
pământului, trec peste dealuri şi câmpii, peste munţi şi văi,
peste mări şi oceane.
Şi simte că aerul de dincolo de pragul odăii e altfel
decât aerul de dincoace. E un fel de aer cu mai mult aer întrun
spaţiu care pare să nu aibă nimic în comun cu spaţiul
unei odăi obişnuite, fiind pur şi simplu un alt spaţiu, un
spaţiu pe dos, că altfel nu-i poate spune.
Fără să vrea aude ce-şi spun cei doi pe prispă. Vorbesc
doar despre lucruri triste. Mai ales tătuca Lazăr o ţine pe o
tonalitate neguroasă, insistând cu vorbe de felul: „e peste
puterile noastre”, „nu depinde de noi, depinde doar de ei”, „
221

gata, nu se mai poate face nimic”, „ce-a fost să se-ntâmple, s-
a întâmplat… Porcii calcă totu-n copite...” şi continuă cu o
întrebare:
– Ascultă, tu eşti cel care zgândăreşte nourii cu
rachete de-acolo, de pe deal?
– Eu... De fapt, eu împreună cu tot echipajul nostru.
– Urâtă treabă. Tare urâtă.
– Serios? Eşti primul care-mi face observaţia asta.
– Ce-aveţi voi cu grindina, măi băieţi? Bate şi ea pe
unde bate, nu peste tot. Numai pe unde bate şi Dumnezeu.
Şi voi vă apucaţi s-o alungaţi. Nu ştiţi că o stricăciune dacă
nu vine dintr-o parte, vine şi mai cumplită din altă parte?
Degeaba atâtea bubuituri prin nouri. Toată vara buf! şi buf!
Degeaba atâtea paraşute, şi încă aşa de portocalii că sperie
păsările şi animalele. Degeaba!
Sava se duce în pat fără să mai aprindă lumina, fără
să-l mai intereseze „Flora şi fauna Moldovei”, sătul de câtă
faună fojgăie de la o vreme în jurul lui. Adoarme îmbrăcat
iar când se trezeşte vede că patul lui Aurel are aşternutul
neatins. Iese afară şi îi găseşte pe-amândoi tot unde i-a lăsat
aseară, bălmăjind fiecare cuvinte de neînţeles.
Le dă bună dimineaţa, încalţă o pereche de papuci
fără şireturi şi zice că se duce să-şi caute sandalele.
– Aşteaptă, merg şi eu! zice Aurel. Puţină mişcare
dimineaţa pe răcoare nu strică. Cu atât mai mult n-ar strica
să mai şi citim puţin dis-de-dimineaţă, pe cap limpede. Lasă,
nu te întoarce înapoi că n-o să-ţi meargă bine. Mă duc să-mi
iau Enciclopedia mea, să mai vedem cum e cu cosmosul. Şi
ce să-ţi aduc?
– Flora şi fauna.
– He-he, ştiam eu!
Şi căutatul sandalelor se transformă într-o plimbare
destul de ciudată cu mărturisiri fugare despre anumite
neclarităţi de astă noapte, cu răsfoit şi citit din mers,
222

ăstimp în care Aurel dă prea multă atenţie unor
împuşcături îndepărtate pe care Sava nici nu le ia în seamă.
Totuşi, celălalt se opreşte uneori în loc pentru a le localiza
cu auzul.
La un moment dat, după ce stă locului destul de mult
timp şi nu aude nimic, zice:
– Ştii, trebuie să-ţi spun ceva. Aseară eu n-am vrut să
particip la banchet. N-am participat pentru că n-am vrut. Şimi
pare rău că am lăsat-o pe Dora singură acolo. De fapt, a
rămas cu tatăl.
– Înseamnă că tot singură!
– Nu mă întrerupe! Vreau să-ţi spun că-mi place de
soră-ta. Aştept să se mai ridice soarele şi mă duc să-i spun
să meargă cu mine.
Alte două focuri de armă răsună destul de aproape,
undeva înspre coada iazului, şi Aurel se enervează:
– Asta de-amu nu-i o joacă.
– Mă cam pricep eu ce-ar putea să fie. Astă noapte am
văzut alergând pe-aici mai mulţi mistreţi, dacă nu cumva
erau corcituri de la fermă... Goneau printr-o poiană, undeva
pe după canton... Eu zic să găsim poiana şi poate că îmi
găsesc şi sandalele.
– Vine luna august, uită de sandale. Şi-apoi ai câştigat
o pereche de pantofi de pomană, aşa că nu rămâi tu desculţ.
– Nu-i pe asta. Vorba-i cum am rămas fără sandale.
Am să-ţi povestesc eu altă dată.
Încă o împuşcătură, undeva pe lângă canton. Urmează
alte două împuşcături, mai repezi, în cu totul altă direcţie.
– Gata, eu am plecat! zice Aurel. La ora asta Dora
trebuie să fie de-acu în sat, aşa că mă duc să le spun ce am
de spus părinţilor şi plecăm împreună. Până una-alta ţine
de la mine! şi Aurel îi bagă lui Sava în buzunarul de la piept
al cămeşii nişte bancnote. Să le cheltuieşti sănătos şi
salutare sandalelor tale! Eu am plecat!
223

Sava rămâne singur în poiană, singur în iarba înaltă cu
buzunarul cămeşii puţin umflat de banii care îl ard prin
cămaşă. Pe deasupra poienii se rotesc doi vinderei. La
început destul de lin, apoi tot mai agitat. El se gândeşte la
clonţurile lor mici şi încovoiate, îşi acoperă fără să vrea faţa
cu mâna şi îşi imaginează iuţeala cu care ştiu ei să atace
şoarecii şi păsărelele mici. Zborul lor devine şi mai agitat. Se
rotesc cu o viteză ameţitoare coborând tot mai jos în
spirală, răstimp în care lui i se pare că aude pământul şi
tufişurile din preajmă cutremurându-se de-o fugă sălbatică.
Întoarce capul şi vede trei fluturi mari, galbeni, ce vin
spre el în zigzag. Şi-i pare că le aude aripile fâlfâind. În urma
celor trei fluturi galbeni, în poiană încep a veni dănţuind
peste iarba înaltă fluturi albi, fluturi roşii şi galbeni şi de
alte culori. Ce-o mai fi însemnând şi asta? Sava se ridică,
întoarce capul şi vede că poiana vălurează de zbânţuielile a
sute de fluturi şi că apar tot mai mulţi ieşind din rămurişul
pădurii...
Totodată din frunzişul pădurii ţâşneşte şi un stol de
grauri care încep a ciuguli fluturii prin văzduh, stârnind o
mare învălmăşeală în timp ce aude acelaşi tropot surd de
turmă fugărită. Apoi vede printre copaci cum fug doi purcei
şi încearcă să înţeleagă dacă sunt sălbatici sau corcituri de
la fermă.
Sava ridică ochii la cer şi nu mai vede vindereii. I-i
teamă că s-or fi aşezat pe undeva pe-alături şi-s gata să-l
atace.
– Unde eşti, Aurel? strigă speriat. Eşti departe?
Nu-i răspunde nimeni, deşi Paraşutistul s-a oprit între
timp într-o altă poiană, nu prea departe, răsfoindu-şi cu
febrilitate Enciclopedia pentru a afla ceva cine ştie cât de
important pentru el despre un anumit fenomen cosmic.
Băiatul înaintează pierdut printre fluturi şi grauri, strigă şi
strigă, şi nimeni nu-i răspunde. Undeva departe răsună alte
224

împuşcături, apoi răsună două focuri destul de aproape.
– Ce-i asta, Aurel? Aurel, dacă mă auzi, răspunde-mi!
Aleargă în direcţia unde a dispărut acela şi dă de altă
poiană în care îl găseşte răsfoindu-şi enciclopedia lui.
– De ce nu-mi răspunzi dacă te strig?
– Te-am strigat şi eu şi nu mi-ai răspuns. Numai
fluturi peste tot. De unde naiba izvorăsc? Fie, eu chiar
trebuie să plec. Tu întoarce-te la canton fără mine. Nu vreau
să mă mai arăt pe-acolo. Îmi pare că l-am înjurat astă
noapte pe bătrânul Lazăr. Că nu mai ştiam, zău, ce vrea de la
mine. Cred că ar trebui să procedăm în felul următor, insistă
Aurel lăsând dicţionarul în iarbă. Îţi dau numărul meu de
telefon de-acolo, de la rachete.
Se lasă în genunchi şi scrie numărul cu mustul unui fir
de iarbă verde pe o pagină din Enciclopedie.
– Să mă telefonezi numaidecât, zice. S-ar putea să-ţi
răspundă chiar Dora.
– O, ar fi grozav.
Dar în clipa asta ceva se zbate la picioarele lor. O
zbatere ca de pasăre tăiată. Sava simte şi el o zbatere
puternică chiar subsuoară, apoi strigă speriat:
– Uite, uite! Cărţile noastre, enciclopediile...
Enciclopediile plutesc deja desfăcute ca duse şi
răsfoite de vânt în largul poienii, apoi dispar printre
trunchiurile copacilor.
– Să zboare, dacă le-a venit vremea, zice Aurel făcândo
pe indiferentul.
– Ce glumă-i asta?
– Glumă? Are să-ţi vie şi ţie vremea. Şi mie. Lucrurile
sunt mult mai încurcate, măi, Sava, măi! Acum să fugim deaici.
Tu cunoşti mai bine pădurea, spune-mi unde-i
marginea?
– Dacă o luăm pe vale, ieşim la iaz.
– Bine! Până la iaz mergem împreună. Pe urmă fiecare
225

cu direcţia lui.
Iar după ce ajung pe malul iazului, Paraşutistul, întradevăr,
o ia înainte de unul singur iar Sava intră în apă până
la glezne, apoi până la genunchi, îşi dă cu apă pe faţă, se
scufundă îmbrăcat de-i rămâne doar capul pe oglinda apei
spulberată de roiuri de fluturi. Paraşutistul îl aude cum
plânge, însă nu mai poate da înapoi, grăbeşte paşii. Pe
costişa din dreapta un bărbat aleargă cu arma la ochi şi
trage două focuri într-un mistreţ. Mă rog, un mistreţcorcitură,
care fuge prea nebuneşte ca să fie un porc
normal.
Ciudată zi. Totul pare întors cu susul în jos. Picioarele
îl duc direct spre fermă, intră pe teritoriul fermei prin
zbânţuiala fluturilor, ocolind câteva băltoace roşiatice, o
băltoacă arătând chiar sângerie. Şi se aude de undeva o
tânguire de bocet, fără cuvinte, numai plâns şi plâns. Aude
şi un scârţâit metalic, tăios, iar de după peretele unui
pavilion apare moş Chiruţă împingând o roabă. Nici nu-l
mai întreabă de ce-i roşie apa prin băltoace, cum nu-l
întreabă nici de ce nu unge dracului osia roţii să nu mai
scârţâie, să nu-i sfredelească timpanele, ci se uită mai atent
la încărcătura cărată cu roaba.
Vede o grămadă de blană negricioasă, însângerată,
sfâşiată şi amestecată cu oase şi carne, grămadă în care
desluşeşte urechile şi capul holbat al lui Mauru. Moşul trece
pe-alături prefăcându-se că n-ar înţelege de ce s-a oprit
lunganul în loc şi că n-ar trebui să-i dea nicio explicaţie, fie
şi neîntrebat, ca să afle şi el ce s-a întâmplat astă noapte la
fermă de a ajuns însuşi Mauru într-un asemenea hal.
Abia după ce se îndepărtează destul de mult, moş
Chiruţă întoarce capul şi zice:
– Porcii, băiete! Porcii! L-au rupt în învălmăşeala deastă
noapte. Hai, du-te, intră şi tu-n pavilion şi-i vedea de-i
putea să nu plângi. Mare nenorocire!
226

21.
Silueta lui Aurel apare ca trasă cu tuș în pătratul
însorit al uşii larg deschise de la capătul pavilionului. După
soarele de-afară, în semiumbră i se face întuneric înaintea
ochilor. Aude clefăitul porcilor de-o parte și de alta, îi și
vede tolăniți pe jos dincolo de treucile goale. Mișcă din
urechi, dau din cozi apărându-se de muște până hăt la
celălalt capăt al pavilionului, unde în pătratul alb al intrării
de dincolo se văd siluetele mai multor oameni, care când îl
văd venind se arată, naiba ştie de ce, foarte surprinși. Se
feresc din calea lui. De fapt, îi fac loc să treacă și chiar îl
îndeamnă să ajungă într-un anumit loc, iar când se apropie
de locul cu pricina, vede grămezi de paie dincolo de o
îngrăditură metalică.
Soarele ce pătrunde cu raze oblice printr-o mică
deschizătură orizontală în perete, face ca paiele să pară
poleite cu aur, aproape că sunt orbitoare, împiedicându-l să
vadă ceea ce se pare că văd toţi cei care se uită într-acolo.
Pesemne că chiar ascund ceva foarte important.
Se dă mai aproape şi desluşeşte ceva alb, un halat alb,
dar şi picioarele dezgolite ale cuiva. O vagă presimţire îi taie
respiraţia. A, nu se poate. Ce să caute Dora aici în halat alb?
Totuşi, zăreşte sub halat poalele rochiei negre şi cerul se
prăbușește peste el. Trece dincolo de îngrăditură, păşeşte
împiedicat peste braţele de paie. Șocul trece într-o enervare
soră cu demenţa. Supărat că nimeni nu s-a priceput să-i
tragă poalele rochiei peste genunchii zgârâiați și murdari de
baligă, scapă o înjurătură. În schimb s-au priceput să-i
acopere faţa cu nimic altceva decât cu un ziar – un număr
de „Komsomoliskaia Pravda” cu pozele unor tineri veseli.
De sub optimismul lor iese capătul unui cablu care e
227

încolăcit în jurul gâtului ei. Un cablu pe două faze,
insuportabil de alb.
– Eu am găsit-o, zice un bărbat pe o tonalitate ce
aduce a laudă. Şi tot eu am dat-o jos de colo, de sus...
– Şi de ce nu i-ai scos cablul? îl mustră el.
– E-he, las’ că ştim noi: mai întâi s-o vadă miliţia. Aşa
se cuvine, îi răspunde un bărbat slăbănog strivind un pai în
colţul gurii cu atâta insistenţă încât ai crede că se aşteaptă
să-i ţină de saţ.
– Mare tâmpenie! izbucneşte Aurel. Vă rog frumos să-i
scoateţi cablul. Am să le spun eu că a fost cablu şi nu funie,
bine?
Slăbănogul, nu se clinteşte din loc. O femeie începe a
plânge luând-o spre ieşire, afară trecând de la plâns la
bocet. Boceşte de răsuna pădurea. E mătuşa Lenuţa,
bineînţeles.
– Şi de ce n-aţi scos-o afară şi-o ţineţi în putoare de
porc şi-n bâzâit de muşte?
– Nu-i voie!
– Dar nu vedeţi că-i vară şi-i cald... Oare n-ar fi normal
s-o scoateţi undeva afară la umbră?
– Mai întâi s-o fotografieze.
– Poftim?
– S-o fotografieze cei de la miliţie. Nu-i de-ajuns că s-a
învârtit acela, Floresco, astă noapte în jurul ei cu filmatul,
trebuie s-o mai fotografieze şi miliţia.
– A filmat-o aici, în paie?
– A, nu. Pe-afară, când mâna porcii. Asta după ce m-au
trimis pe mine să-i aduc halat alb şi-au pus-o să-l îmbrace.
Chipurile era medic sanitar la fermă.
– Ticălosul! Vreascul! Am să-i crăp capul! nu se poate
potoli el şi se lăsă într-un genunchi încercând să desfacă
cablul. Îl deranjă însă gazeta. O dă la o parte. Şi se
pomeneşte ochi în ochi cu ochii ei larg deschişi. Îşi dă puţin
228

capul pe spate şi pipăind cu degetele aerul de deasupra
genelor ei, îi atinge pleoapele, le trage uşurel peste
globulele inerte.
După atâta curaj, îndrăzneşte să-i ridice şi capul
scoţându-i cablul şi aruncându-l ca pe o râmă scârboasă,
apoi o ridică ușurel luând-o de sub genunchi şi de sub
omoplaţi și se îndreaptă spre ieşire. Afară însă nu vede nici
o postată de iarbă sau un alt loc potrivit pe care să o culce.
Pământul arată răscolit şi îmbibat cu ceva care nu poate fi
decât sânge. Vede o masă lungă sub un copac uscat, face un
pas într-acolo, dar îşi aminteşte de spusele Dorei despre
Mauru care şedea uneori tolănit pe-o masă din scânduri şi
rodea ce i se dădea de ros după vânătoarea din ţarcul cu
băltoace.
Acum trupul ei ţeapăn îi arde braţele şi e cu atât mai
nerăbdător să o aşeze undeva într-un loc umbros şi curat.
Merge prin soare cât merge, apoi deschide cu genunchiul
portiţa ce dă sub bolta de viţă de vie. Dincolo de portiţă
iarba e deasă şi moale. O culcă unde e umbra mai grea.
Rupe câţiva lăstari răcoroşi aşezându-i pe faţa ei liniştită.
– Poftim, eu am adus gazeta! insistă cineva şi îşi dă
seama că au venit toţi buluc în urma lui iar gazeta e
fluturată de mâna celui ce se lăudase că a coborât-o din
grindă.
Aurel e gata să o ia de-a lungul galeriei spre casa în
care o lăsase aseară pe Dora, dar o femeie îi spune să caute
în buzunarul halatului alb. Îi dă ascultare şi scoate cu două
degete din buzunar o foaie în pătrăţele, pe care e scris cu
litere majuscule că nu vrea să mai trăiască. Atât.
Un curent de aer rece străbate galeria Şi el o ia
împotriva curentului lăsând foaia să-i cadă dintre degete.
Casa Specialiştilor, deşi scăldată în soare, arată la fel de
sumbră şi rece cum arăta şi aseară în bătaia lunii. Înainte
să-i treacă pragul, se opreşte pe trepte gândindu-se la
229

cineva anume în ideea de a-l înşfăca de gât. Deocamdată
însă se simte destul de neputincios pentru aşa ceva. Se lasă
pe cimentul unei trepte de la intrare în vreme ce un glas
femeiesc, cumva cunoscut, continuă o conversaţie
telefonică începută ceva mai înainte.
– Da, mare năpastă, mare jale! – Cum n-are
importanţă? Halatul era alb, era lună plină şi o vedeau de
departe. – Care candidat, dragă? N-a mai venit nici un fel de
candidat, că şi-aici îi mare scandal. Acela s-a supărat că i-a
dispărut afişul cu fotografia lui cu tot, da' fără fotografie cică
n-o să ştim cum arată la faţă şi n-o să-l votăm... – Nu, nu
cred. – S-ar putea! Eu atâta ştiu, atâta-ţi spun! Hai, să-mi fii
sănătoşică!
Şi receptorul cade pe aparat. După o tăcere scurtă, se
deschide o fereastră şi se aude cum femeia aşază aparatul
pe pervaz, gata să transmită în direct un fel de reportaj de la
faţa locului:
– Alo! Larisa? Alo! Auzi-mă, fă! – Da, eu îs! S-a mai
întâmplat o porcărie la ferma noastră! Ni-ni! N-ai ghicit! – S-
o spânzurat fata lui Valentin Bârcă. – Nu! Cealaltă, mai mică!
Doriţa! – O dat de dânsa un paznic pe la şase dimineaţa, că
taman cânta imnul la radio... – Ei, cum adică cum? Cu un
cablu, ducă-se pe pustii... – Azi nu. Îţi spui eu că nu, încă nu
l-a văzut nimeni pe-aici, daʼ aseară venise şi el la petrecere,
numai că nu i-o plăcut nu ştiu ce, s-a răsucit pe-un călcâi şi
dus a fost! – Gata, gata, n-am timp!
Receptorul încalecă din nou aparatul, apoi se lipeşte
de aceeaşi ureche:
– Alo, Năstică! Te sun să-ţi spun că... – Cum cine? Eu,
Didina. Da, de la fermă te sun! Stai să-mi trag oleacă
sufletul! Ascultă-mă! Dora lui Bârcă şi-o pus capăt zilelor! –
Care nuntă? Care mire? – Şi-apoi nici nu se potriveau, că ea,
dumnezeu s-o ierte, era cum era, daʼ el, o-ho-ho! te-ar
deşela cu tot cu pat! – Ei, scuză! M-a luat gura pe dinainte! –
230

Aşa-i: creşte copii, îmbracă-i, hrăneşte-i, pune-i la cale şi pe
urmă cranţ! – Cum de unde ştiu? Ei şi ce dacă n-am copii?
He-tu-ţi! Gata! Sănătate!
Şi din nou zgomotul receptorului, apoi discul, discul,
discul rotit parcă pe spatele lui:
– Alo! Unde-i, măi, mă-ta? – Cu cine la gard? – Spune-i
să-i spună Mariei s-o aştepte puţin că pe urmă are să-i
spună ce-am să-i spun eu!
Urmează o aşteptare prea lungă pentru nerăbdarea ei,
apoi pufneşte ca un balon spart:
– Hu! Tu eşti? Amu când ţi-oi spune o noutate, ai să
cazi jos! – Daaa? Şi Maria de unde ştie? – Că ghine zici! Am
sunat-o eu adineaori şi i-am spus! – Seriosss? Înspre
pădure, zici? Înseamnă că vin încoace. Chiar îţi mânţămăsc
pentru noutate! – Gata, nu mă mai ţine de vorbă!
Didina iese val-vârtej din clădire, gata să se împiedice
de Aurel. Se răsuceşte în viteză zicând doar ca pentru sine:
– Iaca şi conu mire! Dacă ştiam că eşti aici, nu le
spuneam că ai şters-o! Oricum gura satului n-o mai opreşti!
şi îşi continuă mersul grăbit spre lumea de la celălalt capăt
al galeriei.
O aude spunându-le că vine miliţia, moment în care
acolo se stârneşte un fel de vânzoleală înăbuşită şi lui Aurel
nu-i rămâne decât să-şi imagineze cum o ridică pe Dora de
jos şi o duc pe mâini şi o culcă înapoi în paie, cum îi strâng
la loc cablul în jurul gâtului şi-i pun gazeta pe faţă, ca să
pară proaspăt coborâtă din grindă, numai bună de
fotografiat, numai bună de pipăit şi de adulmecat de către
băieţii de la criminalistică.
Iar Aurel păşeşte pe coridorul răsunător din Casa
Specialiştilor, împinge din mers o uşă oarecare şi aceasta
chiar se deschide. Veterinarul stă în picioare în spatele
biroului şi răsfoieşte nişte mape fără să-l ia în seamă. Abia
după ce mototoleşte în pumn o hârtie şi o aruncă la coş, fără
231

să nimerească, îl priveşte scurt şi-i face semn că n-are timp
de vorbă, însă Paraşutistul a şi trecut pragul şi face ochii
roată cercetând scaunele înşiruite pe lângă pereţi, toate
încărcate cu mape şi hârţoage contabiliceşti, iar Veterinarul
la rândul lui caută încruntat spre legătura de chei ce atârnă
sub mânerul uşii, vizibil enervat că nu s-a priceput să
încuie.
Paraşutistul zice:
– Cred că ar trebui să eliberezi două-trei scaune. Nu
de alta, dar cei de la miliţie au să intre şi pe la tine şi-au să
dorească să discute mai pe aşezate.
– Ieşi afară! răbufneşte Veterinarul şi foile din mâini îi
zboară până-n tavan, apoi îi cad împrejurul lui. De fapt,
rămâi! De ce s-o iei la fugă prin pădure ca aseară. Îmi pare
că ai să ai de dat lămuriri. Pe unde, cum, de ce ai dispărut?
– N-am dispărut! Am mers normal pe drum, cu moş
Chiruţă până aproape de canton!
– Aşa să le spui şi lor. Şi nu uita că orice vorbă
nechibzuită s-ar putea întoarce împotriva ta.
– Serios? Atunci şi cuvântul „iarmaroc” poate să
însemne ani grei de puşcărie pentru un şarlatan ca tine.
Miroase a pârlit pe la Pârliţi, nu?
– Nu-ţi bate tu capul a ce miroase! Îmi fac oleacă de
ordine prin hârtii, aflu câţi porci au luat-o pe dealuri astă
noapte şi câţi au fost înţepaţi cu furca sau împuşcaţi prin
livadă, pe şes, sau câţi au dispărut prin pădure sau pe la
casele oamenilor. Pricepi? În rest, să-şi bată alţii capul să
afle cine a deschis ţarcurile în puterea nopţii de-au fugit
porcii care şi încotro şi nu-i mai putem număra şi aduna...
Să-i tremure altcuiva mâinile, nu mie.
– Haida-de! Nu mă faci tu pe mine să tremur! Să vină
anchetatorii şi le spun eu cum a fost pe-adevăratele, fără
poveşti din filme indiene... Hai, pa! Mă duc să văd dacă au s-
o fotografieze cu blitz sau fără blitz... Că acuma asta-i
232

problema, mama voastră de neam de ticăloşi ce sunteţi!
Aurel e deja aproape de ieşire, când aude glasuri
venite de-afară şi întrezăreşte din umbra coridorului, fără
să fie văzut, cum vin pe sub bolta de viţă doi bărbaţi în civil
şi un miliţian cu mapă subsuoară însoţiţi de Didina care le
spune că „adineaori şedea colo pe scări”.
Şi el simte că are nevoie de o pauză de gândire, se
răsuceşte şi o ia pe coridor în direcţie inversă, cuprins de o
nelinişte inexplicabilă. Urcă la nivelul doi. Între timp îşi dă
seama că deocamdată n-ar fi în stare să le explice clar ce
caută la ora asta la fermă şi în general ce caută prin părţile
astea. L-au buimăcit fluturii? Trezeşte-te, cetăţene! Scoate-ţi
fluturii din cap şi răspunde! Unde? Când? De ce? În ce scop?
Relaţiile cu victima? Ai mai fost cercetat penal? Doar
administrativ? Unde? Când? De ce? A, l-ai umplut de sânge!
Ei şi tu, chiar să-l dai cu capul de ecranul radarului? Puteai
să-i arzi două palme de-ale tale peste fălci, de, ca între
colegi, şi ar fi fost suficient, fără sânge pe coridor…
Îi ajunge la ureche ca un zbârnâit de riglă metalică
glasul Didinei care se jură că tocmai a auzit cum urcă cineva
scările la capătul coridorului. Şi Aurel călcă mai moale,
continuând însă să urce treaptă cu treaptă. Descoperă scara
metalică ce trece spre deschizătura din tavan. Urcă cu şi mai
multă băgare de seamă, iar când îşi scoate capul deasupra, îl
găseşte pe maestrul Floresco plimbându-se pe fundalul
pădurii. Pe acelaşi fundal, stă ghemuită într-un fotoliu
blonda din bostănărie.
– O, a apărut şi David al nostru, marele luptător!
exclamă Floresco. Bravo! Deşi, cam târzior, coane mire!
Târzior de tot, aş zice! Sărmana fată, te-a aşteptat, s-a tot
frământat astă noapte cu gândul numai şi numai la tine...
Aurel simte că trebuie să se ia în mâini, să nu se lase
provocat. Or, dacă ar apărea în clipa asta cei de la miliţie şi
l-ar surprinde năpustindu-se asupra individului, ar fi numai
233

un de încătuşat. Dă să-şi aranjeze frizura şi îşi simte mâna
tremurând pe creştet.
Blonda arată tristă şi singuratică, Floresco dregânduşi
glasul şi exclamând pe-o notă prea înaltă pentru o
atmosferă atât de încordată:
– O, viaţa Egiptului Antic! Ce viaţă dulcisimă mai era şi
aceea!
Aurel se preface preocupat de suprafaţa mesei de
biliard. Împinge o bilă cu degetul.
– Viaţa Egiptului Antic! Dacă se atingea cineva de-un
porc, chiar şi din greşeală, trebuia să se ducă direct la râu,
să se bage în apă, să se spele, să se ghilosească, curăţindu-se
ca de murdăria cea mai de nesuferit.
Aurel aproape că nici nu-l aude, în schimb blonda se
zvârcoleşte deodată în şezlong şi aruncă în el cu pantoful:
– Încetează, porcule! După ce mi-ai distrus casa,
familia, tot ce-am avut, mă mai bagi şi în mizeria asta. Ce ai
de gând să le spui miliţienilor? Te-ai gândit?
Regizorul însă nu admite să se abată din ale lui:
– Pe vremea Egiptului Antic porcarii erau singurii
cetăţeni cărora nu li se îngăduia să intre în temple. Nici
măcar un porcar nu s-a învrednicit să treacă pragul unui
locaş sfânt.
– Hai, hai! îl grăbeşte ea cu şi mai mult dispreţ. Deamu
spune-o şi pe cea din „Biblie” şi închide gura odată. Să
te ajut eu? „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi...”
– „... nu azvârliţi! mărgăritarele voastre înaintea
porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcânduse,
să vă sfâşie pe voi.”
Pe scara metalică răsună paşi. Aurel ia tacul şi începe
să-i dea târcoale suprafeţei catifelate a mesei de biliard.
Bilele se simt în largul lor. Nici una nu tremură.
– Cine, dumneata eşti Paraşutistul?!
– Da, eu sunt Aurel, Aurel Drăgan. Băieţii mă poreclesc
234

Paraşutistul.
– Băieţii? Care băieţi?
– Colegii de la rachete. Echipajul 8, cota 410 B.
antigrindină.
– Bine, verificăm noi. Adevărat că ai mutat victima de
la locul crimei?
– M-am gândit, ştiţi, muştele, duhoarea de-acolo şi...
– Nouă ne răspunzi cu da şi nu!
– Da. Am scos-o afară la aer şi-am lăsat-o pe iarbă, la
umbră...
– Unde te aflai astă noapte în jurul orelor trei?
Intervine Floresco:
– Eu, dacă-mi permiteţi, aş întreba de ce, mă rog,
„crima”? Sinuciderea nu poate fi calificată drept crimă.
Miliţianul se întoarce către el, îşi scoate chipiul, îl
întreba:
– Dacă dumneata eşti cel cu filmările de astă noapte,
am să te invităm să mergi cu noi la comisariat să vedem ceai
filmat.
– Da, numai că lumina era slabă de tot şi nu cred să se
vadă mare lucru.
– Asta las-o pe seama noastră. Ne-om pricepe noi să
vedem lămurit. E adevărat că ai continuat să filmezi şi după
ce victima căzuse şi era călcată de porci?
– Credeam că vrea să intre în rol, că îşi face de cap
doar ca să-mi demonstreze că are talent de actriţă. Mi s-a
părut că era şi puţin geloasă faţă de asta. Şi arată spre
blonda din şezlong.
– Minţi! Ticălosule! sare ea. Fata nu avea nimic cu
mine. Nici nu avea de unde să mă cunoască, nici ea, nici
ceilalţi, pentru că eu nici nu-s actriţă, şi n-am jucat în nici un
film, n-am fost pusă pe nici un afiş. Numai minciună în jur,
numai putoare de porc şi minciună!
Aurel ascultă întors cu spatele. Se preface că l-ar
235

interesa o anumită poziţie a bilelor faţă de cutare colţ al
mesei, când deodată simte alături o mişcare neplăcută şi
vede cum miliţianul, lăsându-i pe cei doi să se certe,
acoperă cu chipiul bila pe care Aurel se pregăteşte să o
împingă cu tacul.
Şi tacul începe să tremure în căutarea altei bile, apoi el
face prostia să se uite în ochii miliţianului. Iar ochii acestuia,
albaştri-albicioşi, par să-i spună: „Asta e, Paraşutistule! Uite
în ce hal ai ajuns! Şi cum îţi tremură mâinile! Lasă,
drăguţule, tacul! Sau nu-ţi dai seama că te trădează?”
– Cetăţean Aurel... Cum ai zis că-ţi zice?
– Aurel Drăgan.
– Cetăţean Aurel Drăgan, în numele Legii eşti arestat!
Scoate-ţi centura, şireturile, dacă ai şireturi, văd că n-ai, eşti
în sandale, scoate obiectele metalice din buzunare!
Aurel nu şireturi, nici centură, nici obiecte de metal
prin buzunare. Are doar o kopeikă de trei. Ce rău îi pare că
n-a ajuns şi aceasta în buzunăraşul lui Sava. O aşeză pe
suprafaţa catifelei mesei de biliard şi simte imediat la
încheietura unei mâinii răceala oţelită a cătuşelor, apoi
simte aceeaşi răceală şi la încheietura celeilalte mâini.
236

237

238

Şapte
22.
Plouă mărunt, împleticit la Odesa. O ţine aşa de câteva
zile. Şi Sava vede pentru prima dată marea. O vede prin
ploaie.
Şi i se pare tare ciudat că orizontul foarte îndepărtat
al mării pare spart de o dungă senină şi luminoasă. În orice
caz, mult mai luminoasă decât cerul pe sub care păşeşte el
acum cu capul tras între umeri de parcă l-ar picura tot
timpul streşinile la ceafă. Însă necazul cel mare e că îl rod
cumplit pantofii. Calcă înadins prin băltoace în speranţa că
răzmuindu-se li se vor întinde cusăturile şi se vor lărgi cât
de cât.
Şi cum merge în zigzag printre şuvoaie, şchiopătând
zgribulit ca vai de el, ridică deodată ochii şi se pomeneşte în
faţa unei biserici. Arată ca şi cum ar fi săltat-o acum o clipă
pe mal valurile mării, aducând-o din largul nesfârşitelor ape
întru mântuirea acestui oraş bântuit de cele mai deocheate
patimi. Strălucirea cupolelor pe fundalul bolţii mohorâte îl
face să simtă aceeaşi vrăjeală ca în faţa dungii senine de pe
orizontul mării.
Pe crucea cea mai înaltă a bisericii se odihneşte, dacă
piroteala presupune odihnă, un hulub greu de ploaie, istovit
de-un zbor prea lung, care pare să-l fi adus aici de peste
nesfârşitele ape. Dat iată că norii încetează să-şi mai
despletească funiile ploioase şi curtea bisericii se umple de
linişte. Iarba abureşte de prospeţime. Prin iarbă mişună tot
felul de păsări, porumbei, stăncuţe, pescăruşi, vrăbii, ba şi
239

un piţigoi cu pieptul galben. Harnice-foc, par să circule în
jurul bisericii mai degrabă pentru a se spăla prin iarba udă,
decât pentru a ciuguli insecte.
Prin uşa întredeschisă se văd pâlpâind lumânări, iar
Sava stă în poarta bisericii vrăjit de luminiţele de dincolo de
prag, fiind deodată atins de trecerea unei tinere. De fapt, e
atins mai mult de parfumul ei, parfum de toporaşi. Parcă ar
pluti pe-alături un pâlc de toporaşi.
Iar cea care trece milimetric pe lângă el, abia
atingându-i mâneca, nu se grăbeşte să dispară printre
lumânări şi icoane. Se opreşte în dreptul Răstignirii
Mântuitorului, aceasta înălţându-se la câţiva metri de dalele
pe care s-a oprit ea. Acum Sava are timp să o vadă mai bine.
Poartă o rochie verde, lungă până peste tocurile pantofilor
şi are talia strânsă cu un cordon roşu, lucios. Părul îi cade pe
spate, strâns dinspre tâmple spre creştet de rama
ochelarilor de soare cocoţaţi pe creştet.
O vede cum îşi face semnul crucii cu dreapta, în timp
ce se uită la ceasul de pe mâna stângă. Ce mai, e hărţuită de
timp! În clipa următoare îşi trage ochelarii pe ochi şi se
răsuceşte spre Sava... Sau poate doar spre poartă. O vede
întoarsă cu tot cu decolteul ei însorit ca pe plajă, în tăietura
lui licărind o cruciuliţă de aur, săltăreaţă, vioaie, ce se
înscrie în peisaj între biserică şi răstignire. Cruciuliţa se
înscrie, decolteul – nu.
Scoate din poşeta albă o năframă albastră-fumurie şi
îşi acoperă părul despletit, rămânând neacoperit doar pe
spate, iar după ce îşi învârte năframa în jurul gâtului
acoperindu-şi decolteul, fiind în continuare cu faţa spre el,
parcă l-ar întreba şmechereşte: acum e bine? nu te mai
deranjează nimic?
Neputând intra în pământ, cum s-ar cuveni, din cauza
veşnicii timidităţi în faţa „tinerelor persoane de gen opus”,
cum ar zice Paraşutistul, Sava se apucă să-şi cureţe pantofii
240

dându-i de-a latul prin iarba udă, iar când ridică ochii, ea e
întoarsă deja cu spatele şi se uită la hulubul de pe crucea
bisericii cu mâna dusă streaşină la ochi. Acela pare să-şi fi
revenit, îşi bagă ciocul pe sub aripi, îşi desface larg evantaiul
cozii.
Cu aceeaşi mână ţinută streaşină la ochi, îşi scoate
ochelarii şi intră în biserică, iar silueta ei în cadrul uşii
acoperă o vreme licărul lumânărilor făcându-l pe Sava să
devină deodată superstiţios, căci se întreabă dacă nu cumva
e un semn chestia cu dispariţia lumânărilor.
Ar intra şi el, dar nu prea ştie ce se cuvine să faci şi ce
nu într-o biserică. Adevărul e că mamă-sa nu l-a dus
niciodată la biserică. L-a luat Mama Aglaia de câteva ori cu
ea la biserica din satul de peste pădure, biserica din
Bahuseni având bătute scânduri în cruce la uşă şi la ferestre
încă de pe când el nici nu se născuse. Ceea ce-şi aminteşte e
că în biserica din satul vecin era o îmbulzeală sufocantă şi
trebuia să stea toată vremea cu capul dat pe spate, putând
urmări doar blândeţea îngerilor zugrăviţi pe sus. Îşi
aminteşte şi de agerimea unei priviri ce îl fixa din interiorul
unui triunghi pictat în locul cel mai înalt de pe boltă. Din
acelaşi triunghi, direct din irisul ochiului, cobora lanţul
policandrului. Şi lui i se părea că lanţul e încărcat de lacrimi.
A şi încercat să-i arate mamei Aglaia cum lăcrimează ochiul
de sus, cum se cotilesc lacrimile pe lanţ în jos gata să stingă
lumânările policandrului, dar ea l-a plesnit scurt peste
mână: în biserică nu se arată cu degetul. Îşi mai aminteşte
cum i-a lunecat printre dinţi linguriţa cu împărtăşanie,
gustul dulcişor al împărtăşaniei, gust care i s-a spus că e
gustul sângelui.
Hulubul se desprinde de cruce, pluteşte lin peste
răstignire şi aterizează în iarbă printre celelalte păsări.
Urmăreşte o vreme mersul lui delicat, ca în cele din urmă
să-l piardă printre ceilalţi hulubi şi să nu mai înţeleagă care
241

e el, coborâtorul de pe cruce. Cu puţin efort, îşi aminteşte
cuvânt în cuvânt Tatăl Nostru. Îl şi spune şoptit, dar îl spune
aşa cum ar spune o poezie la şcoală, fără să-l pătrundă cu
mintea şi inima.
Ea reapare îndată în cadrul uşii cu ochelarii deja puşi
peste ochi, tulbură din nou lumânările şi vine direct spre el,
care nu rezistă şi se întoarce cu spatele, nepregătit să stea
faţă în faţă cu ea. Îi aude foşnetul, îi simte parfumul de
toporaşi, o lasă să-i treacă pe-alături fără să o deranjeze nici
cu privirea. Când ajunge pe trotuar, ea îşi cercetează din
nou ceasul şi îşi scoate năframa de pe cap, culoarea ei
albastră-fumurie fluturând câteva clipe în cenuşiul zilei
până o împătureşte şi o băgă înapoi în poşetă.
O lasă să se îndepărteze doar cât să nu o piardă din
vedere şi porneşte pe urmele ei. Acum nu mai contează cât
de mult îl rod pantofii. Să-l roadă! Poate că asta îşi doreşte
acum Mama Aglaia, dându-i de înţeles că nu-i frumos din
partea lui că se ia după femei.
Mai curios e că nici pantofii celei pe care o urmăreşte
nu se lasă neluaţi în seamă. Pantofii ei ţăcănesc de răsună
strada. Deşi pe dalele din curtea bisericii nu au scos nici cel
mai mic zgomot. Observă că au tocuri ghintuite cu un metal
argintiu, probabil destul de dur dacă ţăcănesc aşa, încât el
ar fi în stare să o urmeze şi cu ochii legaţi luându-se doar
după ţăcănit. Şi n-ar fi rău să fie aşa, să-l lege cineva la ochi,
ca să nu-i mai vadă unduirea spatelui şi mai ales să nu o
vadă cum i se mişcă faldurile rochiei în sus şi în jos. Mă rog,
e un fâţa-fâţa suportabil, fără cine ştie ce învârticuşuri, însă
deranjant, totuşi, pentru cine nu vrea să vadă aşa ceva. Şi el
chiar nu vrea să vadă. Lui îi place să o vadă cum păşeşte
peste băltoace cu salturi moi, mlădiindu-şi talia şi dând din
mâini ca la balet.
Nu-şi pune nici o clipă întrebarea ce vrea de la ea şi de
ce o urmăreşte? Se simte atras. Atât. Alte explicaţii nu-i vin
242

în minte. Pe de altă parte constată că ea, deşi se tot uită la
ceas, nu pare să aibă o ţintă precisă. Merge prea pe ocolite,
ba pe dreapta, ba pe stânga străzii.
Intră într-un magazin şi iese cu mâna goală, se
învârte în jurul unui chioşc de ziare şi admiră poze, trece
pe roşu gesticulând nemulţumită către miliţianul care o
fluieră într-o veselie fără să se ridice de pe bancheta
maşinii cu girofar, iar o clipă mai târziu sare ca ars
văzându-l pe Sava cum încercă să treacă şi el pe roşu în
urma ei. Îi face semn cu bastonul spre semafor, adică: eşti
chior, nu vezi că-i roşu?
Când o zăreşte din nou, după colţul unei străzi
înguste şi foarte aglomerate, ea stă nemişcată în faţa unei
cizme mai înalte decât ea, tăiată din placaj şi pictată
pretenţios lângă o uşă deschisă deasupra căreia stă scris
„Reparaţie încălţăminte”. Se frământă puţin, apoi intră. El
îşi zice despre sine că ar avea motive mult mai serioase să
intre acolo, sărmanele lui degete din pantofi rugându-l să
dea buzna înăuntru, el însă se încăpăţânează să nu le dea
ascultare. Nu cumva ar trebui să se facă de râs de faţă cu
ea plângându-se că îl rod pantofii şi să trebuiască să se
descalţe rămânând doar în ciorapi, care nu se poate să nu
fie găuriţi?
Dar ce-o fi căutând ea în cizmărie? Ceva în legătură
cu tocurile pantofilor? O deranjează că ţăcănesc prea tare
şi vrea să-i facă să păşească mai moale? Sava aruncă o
privire înăuntru şi o vede din spate. Pare să stea pur şi
simplu la taclale cu cizmarul, un bătrânel mustăcios, care
îi povesteşte ceva foarte amuzant pesemne, căci
gesticulează vesel având o sandală îmbrăcată pe o mână.
Cu aceeaşi sandală pe mână şi fără să-şi lepede şorţul de
piele dinainte, moşul iese pe scări să o conducă. O
însoţeşte până pe trotuar topindu-se de admiraţie, iar
după ce o petrece cu privirea în lungul străzii revine în
243

atelier ţopăind de fericire ca un puştan.
Sava continuă să se ţină de ea. După câteva străzi
mai întortocheate, ea traversează un parc prost îngrijit,
aproape sălbăticit, timp în care el o urmăreşte fără a se
mai ascunde. Peste câteva sute de metri îi vede silueta
desenată pe zare la capătul ulicioarei ce pare să
sfârşească deasupra mării precum o trambulină.
Orizontul marin formează la nivelul gleznelor ei o dungă
luminoasă peste care pare să-şi dorească să păşească şi să
se facă nevăzută. O, dar şi acolo, la limita orizontului, îşi
saltă braţul uitându-se la ceas.
Şi brusc se răsuceşte venindu-i în întâmpinare. Între
ei ulicioara e strâmtă şi pustie. Sava simte că nu mai
rezistă să stea în calea ţăcănitului tot mai răsunător. Nu-i
rămâne decât să se răsucească şi el la rândul lui şi să o ia
în aceeaşi direcţie ca şi dânsa. Ceea ce şi face. Acum merge
el înainte iar ea vine din urmă. La un moment dat i se pare
că, gata, are să-l înhaţe de umăr ca să-l întrebe ce vrea de
la ea. Dar tocmai când aşteaptă să se simtă ajuns din
urmă, la spatele lui se face deodată linişte.
Întoarce capul. Ulicioara e pustie. Un miros de
vechituri face aerul înăbuşitor, chiar dacă în jur e atâta
verdeaţă proaspătă revărsată peste garduri.
O fi intrat în pământ probabil, că la cer nu avea cum
să se înalţe după atâta fâţa-fâţa. El nu zăreşte nici o
portiţă şi nici o spărtură în gard de-o parte şi de alta a
ulicioarei. Lângă el, pe stânga, se întinde un zid înalt iar
lângă zid vede o creangă de măr, ruptă de vânt, având
două mere încâlcite între frunzele ei. Iar mai într-o parte,
pe troscotul rece, e un pahar plin ochi cu apă strălimpede.
Şi de-ar fi doar atât! I se aruncă în ochi şi ceva ce-i face
rău: lângă borcan stau aşezate în iarbă nişte sandale
ciudate, meşterite dintr-o piele negricioasă şi rece. Arată
ca vie, gata să le încalţe în locul pantofilor.
244

O ia la fugă fără să-i mai pese de suferinţele
degetelor din pantofi.
Şi cum se mai zbuciumă în următoarele ore pe
străzile oraşului ca să dea de aceeaşi biserică. Nu ştie de
ce îşi doreşte atât de mult să o revadă, de ce o caută cu
atâta insistenţă? Şi abia seara târziu se pomeneşte din nou
cu ea dinainte. Îi vede cupolele lucind în noapte. Nu mai
are răbdare să intre în ogradă şi să spună de data asta
Tatăl Nostru altfel decât ca pe o poezie la şcoală, să-l
spună cu inima şi mintea, nu doar cu buzele.
Numai că îl face să înmărmurească locului ceva
mătăhălos ce vine dinspre trepte. E un câine mare, numai
gingii şi colţi. Are un lătrat sinistru, mai ales după ce
lanţul nu-i dă voie să-l rupă pe cel ce îndrăzneşte să se
apropie prea mult de poara bisericii.
Lătratul acesta se ţine de el toată noaptea cu tot cu
imaginea colţilor şi a gingiilor dezgolite. I se face şi acum
frig pe dinăuntru de frică, acum când e amiază şi el e deja
în Moldova, aproape de casă, apropiindu-se de sat luând-o
pe de-a dreptul, prin livada golită de toamnă de sub
pădure.
Sacoul prea larg, stil sperietoare, îl face să arate de
parcă ar fi blestemat să fâlfâie în vecii vecilor bătut de
vânt pe faţa pământului. Unde mai pui că în urechi, pe
lângă lătratul acela turbat, îi răsună şi „Hei lume! Lume,
hei!” după ce în uşa vagonului ce l-a adus încoace apăruse
un cerşetor cu ochii goi şi cu armonica larg desfăcută pe
piept care striga: „Hei, lume!” apoi a început să cânte aşa
de fals încât erai gata să-i dai bani numai să tacă. Mai ales
că acel „Hei, lume!” spunea totul despre viaţa pe bâjbâite
pe care o duce Sava.
- Hei, lume! strigă şi Sava în livada pustie. Hei, lume!
Lume, hei!
Singura lui bucurie e că de bine, de rău, nu se
245

întoarce în sat şchiopătând. Între timp a reuşit să-şi
schimbe pantofii lui strâmţi, însă nou-nouţi, pe alţii mai
păcătoşi, dar în care degetele huzuresc de plăcere. Ce-i
drept, i-a schimbat hoţeşte în gară la Călăraşi unde
dormea pe un scaun un pletos cu capul pe genunchi şi cu
vechiturile astea descălţate sub scaun. Sava i le-a şterpelit
cu inima împăcată, ştiind că în locul lor îi lasă nişte
pantofii nou-nouţi. Ce s-o mai fi bucurat amărâtul acela
când a găsit o frumuseţe de pantofi în locul vechiturilor
lui.
– Să-i poarte sănătos! zice el cu voce tare şi adaogă:
Şi eu pe-ai lui!
Acum Sava se simte cu adevărat liber sub soare.
Mult mai liber decât cum îşi închipuise că se va simţi la
Odesa. Acum nu-i mai atârnă de umăr gentoiul lăbărţat,
nu-l sufocă nici scurta foşnitoare procurată la un preţ de
nimic. Vorba e că după ce a cutreierat aseară oraşul până
târziu chinuit de gânduri şi remuşcări, a adormit ca
secerat pe o bancă sub acoperişul din spatele gării, iar
când l-au trezit măturătorii pe la patru şi ceva nu mai
avea decât noapte în cap. Îi dispăruseră din minte şi
ultimele numere din cifrul casetei de la „Bagaje”, casetă în
care îşi lăsase la păstrare geanta şi scurta foşnitoare şi
multe alte mărunţişuri. În acest sens, în capul lui încă nu
s-a luminat de ziuă.
Mai vede discul lacătului automat, vede cifre şi
litere, nu vede însă şi combinaţia pe care o alcătuise. Îşi
aminteşte doar că era o înşiruire de cifre, plus o literă,
legate direct de biografia lui: S – de la Sava; 62 – anul
naşterii; 9 – nouă iulie a verii trecute, zi în care, vorba
mamei, dracul şi-a pus coada pe casa lor. Urmau încă trei
cifre, dar s-au dus cu noaptea. A improvizat mai multe
combinaţii, a sucit şi răsucit discul lacătului, fără nici un
rezultat însă.
246

Era ca şi cum ar fi trebuit să deschidă lacătul secret
al propriei vieţi şi nu lacătul unei banale cutii metalice. I-a
sărit în aer toată biografia, praful s-a ales din scurta lui
viaţă. Nu mai avea rost să insiste formând combinaţii
inutile, unde mai pui că femeia de serviciu începuse să
arunce priviri bănuitoare în direcţia lui.
23.
Nici nu-i vine să creadă că toate astea i s-au întâmplat
nu mai demult decât astă noapte şi că acum, la vremea
amiezii, e deja în livada de lângă sat. Îi fură privirea
rumeneala unui măr rămas necules pe o creangă subţire,
aproape nevăzută pe fundalul norilor fugari, ca şi el. El n-
are de gând să stea pur şi simplu şi să admire mărul. De ce
să-l admire, dacă-i de mâncare?!
Aruncă în sus un bolovan, loveşte creanga, codiţa nu
rezistă oscilaţiilor şi mărul cade în iarbă. Însă, ce
dezamăgire! Rumeneala lui e sluţită de o pată grunjoasă cu
o găurică din care ies firicele ca de mac, dovadă că în măr
lucrează viermele. Nu îndrăzneşte să muşte. Şi nici nu-l
aruncă. Îl strecoară cu atenţie în buzunar având grijă să nu
supere vietatea din el.
Şi abia lângă fereastra casei, orbit de lacrimile ce i se
ridică de undeva din gât, îşi înfige dinţii în jumătatea
sănătoasă a mărului. La câţiva paşi, Polar, câinele, după ce a
stat cu ochii pe Sava fără să latre nici a bucurie, nici a
tristeţe, acum începe a scheuna. Şi el îi aruncă mărul
muşcat.
– Hai, Polar, înfruptă-te! Are şi carne în el.
Însă va trece şi această zi, va trece şi miezul nopţii şi
băiatul va afla că viermele nu era în mărul găurit, ci pulsa în
cusătura buzunarului larg al sacoului. Oricum, dă să
247

păşească spre scările verandei, însă îl ţine locului o
crenguţă de trandafir ce i se agaţă de pantaloni. O îndoaie,
ascultă cum pârâie, o rupe de tot şi o lasă cu gâtul frânt,
apoi îşi ridică fruntea văzându-şi chipul ciufulit reflectat în
sticla ferestrei.
Şi vede totodată prin sticlă un punct alb pe masa din
camera din fund.
Sticla geamului nu are prea mult timp de când e
prinsă între cercevele. Ţintele încă nu au prins la rugină,
încă mai lucesc argintii în jurul ochiului de sticlă, asemeni
unor gene brumate. Iar în adânc albeşte cristalin irisul. E
vorba de punctul acela alb de pe masă care, privit mai cu
atenţie, se dovedeşte a fi un Cub de Zahăr.
Iar faptul că nu găseşte tocmai acum cheia de la
verandă i se pare o nedreptate strigătoare la cer. Cum adică
să nu poată intra în casă? Unde-i cheia, mamă? Dacă n-o
găsesc, rup uşa, fărâm broasca şi totuna intru.
Numai că nu e nevoie de atâta sacrificiu. E suficient să
urce treptele, să apese mânerul şi uşa se deschide.
Veranda e fără masă, fără scaune... Lângă peretele din
fund tronează în ghiveciul ei masiv Tropicanca, ridicânduse
din pământul uscat cu două frunze verzi în vârf, atingând
tavanul. Sava păşeşte cu mare băgare de seamă străduinduse
să nu scoată nici un scârţ de podea, să nu stârnească nici
un ecou prin încăperile goale. Şi rămâne total uluit când în
camera din fund dă peste tătuca Lazăr.
Acesta stă la masă cu pălăria pe cap, ţinând la piept un
pahar aproape plin cu o băutură înceţoşată, iar pe luciul
mesei în faţa lui albeşte acelaşi Cub de Zahăr.
– Chiar îmi spuneam, zice moşneagul, cine ca cine, daʼ
Sava numaidecât are să mai treacă pe-aici. Şi văd că am avut
dreptate. Am avut grijă să-ţi aduc şi cheia.
– Cine, mama ţi-a lăsat-o?
– Daʼ de unde?! Pe mamă-ta n-a mai văzut-o nimeni în
248

sat de-atunci. Mi-a adus-o Anişoara.
– Despre tata ce se mai aude?
– De unde să ştiu eu? Cu vreo două săptămâni în urmă
încă era închis la Călăraşi. Aştepta judecata.
– De Paraşutist nici nu te mai întreb.
– Nu mă întreba. L-au dus direct la Chişinău. Cică mai
are nişte încurcături cu legea, l-a umplut de sânge pe unul
de-al lor de la rachete.
Tătuca Lazăr sorbeşte din băutura lui ceţoasă,
plescăie din buze, şi schimbă deodată tema zicând că
adineauri, când l-a văzut cum îşi turteşte nasul de sticlă, a
crezut că are să-l certe că le-a intrat în casă.
– A, eu mă uitam la... Sava nu ştie cum să-i zică. La
bucăţica asta de zahăr de pe masă! Nici nu băgasem de
seamă că eşti aici.
– Înseamnă că te-a prins. Te-a şi luat de partea lui
Cubul, te-a îmbrobodit ca pe Iordăchescu acela, ştii tu care...
– Cum să nu ştiu, dacă tot matale mi-ai povestit!
recunoaşte Sava şi dă să atingă Cubul cu mâna, însă
bătrânul tuşeşte dezaprobator.
– Şi chiar nu-mi spui pe unde-ai umblat şi te-ai
vânturat?
– Vin de la Odesa.
– A, oraşul fraierilor...
– Nu ştiu, mie mi-a plăcut acolo. Acolo-i marea.
– Cu mare sau fără mare, tu te-ai simţi bine oriunde.
Tu eşti din cei care prind rădăcini peste tot. E-he, crezi că
nu-mi dau eu seama că dacă te-ai fi nimerit în gară la
Călăraşi când trecea trenul la deal, spre Cernăuţi, şi nu la
vale înspre Odesa, te-ai fi pomenit undeva prin Bucovina
sau tocmai dincolo de Tisa şi tot bine te-ai fi simţit. Dacă nu
dădeai de mare, dădeai de munte şi tot erai mulţumit.
– Poate. Eu n-am văzut niciodată munţii. Se spune că
la munte iarna vine mai devreme, bate bruma mai devreme,
249

ninge mai devreme…
– Cum adică „mai devreme”? Nu există mai devreme
sau mai târziu. Toate se întâmplă fix la vremea lor. Doar că
la munte, dacă ninge, ninge nu se joacă! Se înălbeşte totul
până la cer. Muntele, măi băiete, înseamnă curăţenie.
Muntele nu ţi-i marea în care se scurge toată murdăria
pământului.
– Dar nu tot apa spală şi curăţă?
– Mda! Înseamnă că ţi-a plăcut Odesa. Te-a atins ceva
la inimă acolo.
– Poate, numai că...
– Numai că ce?
– Numai că fugea de mine...
– Şi tu umblai după ea ca tras de aţă, nu?
– Umblam, ai ghicit. Dar m-a mai atras acolo şi o
biserică...
– O biserică la Odesa! Sună frumos.
– Pe cuvântul meu că am văzut-o cu ochii mei, nu spun
minciuni.
Tătuca Lazăr aşează paharul cu băutura lui ceţoasă
lângă Cubul de Zahăr, îşi saltă puţin pălăria şi zice:
– Ai alergat după cine ai alergat şi pe urmă te-i oprit în
faţa bisericii. Înseamnă că ţi-a cam venit vremea, măi
băiete! Şi mie mi-a cam venit vremea. Da, şi mie...
– Ştiu că te pricepi să răsuceşti cuvintele ca să nu mai
priceapă nimeni ce ai în vedere.
– S-ar putea să ai dreptate. E-he, cuvintele! Eu, dacă
vrei să ştii, mă trag dintre cei vechi, care ştiu că la începutul
începuturilor a fost cuvântul. Cuvântul orânduieşte lumea
de la începuturi şi până în ziulica de azi, să ştii.
– Cuvântul. Poate lătratul.
– Ce-ai spus?
– Aseară la Odesa am văzut că şi Dumnezeu este păzit
de câini... Am dat să mă apropii de biserică şi s-a repezit un
250

câine cât un viţel de pe scări să mă rupă.
– Nu aiuri, băiete! Uneori câinele e omul. Tu n-ai
deschis la viaţa ta Biblia. Află dar că Biblia începe cu
Facerea şi sfârşeşte cu Apocalipsa. Facerea şi Apocalipsa!
Pricepi? Asta-i tot ce trebuie să înţeleagă un muritor ca
mine şi ca tine din Biblie. Facerea la un capăt, Apocalipsa la
celălalt capăt! Şi ce fericit ar fi omul dacă l-ar prinde
Sfârşitul curat la suflet ca un animal? Să apară la Judecata
de Apoi nevinovat ca un animal! Şi nici să nu aibă habar de
existenţa lui Dumnezeu, chiar dacă a trăit toată vremea la
sânul Lui. Să ştie doar de puişorii, de iarba pe care o paşte,
de pădurea şi de tufişurile prin care se ascunde.
Tătuca Lazăr se ridică şi flutură din deget spre nu se
ştie cine, apoi se apleacă aruncând priviri de om nebun spre
Cubul de Zahăr şi un val de aer cald răscoleşte odaia,
înălbeşte pereţii făcând totodată să se umple casa de-un
miros de sălbăticiune. Sava deschide gura însă nu poate
scoate nici un cuvânt, chiar dacă vrea să-i spună moşului
ceva foarte important.
Îl vede cum se îndreaptă spre uşă. Nu are putere să se
ia după el. În scurt timp aude ca de la mari depărtări
zgomotul porţii. Se repede la fereastră şi apucă să vadă doar
spinarea, pulpele şi coada unei vaci albe care iese din
ograda lor. O vacă nefiresc de albă. O vacă, nu un cerb, căci
îşi dă el seama tătuca Lazăr câte huiduieli s-ar stârni dacă ar
trece pe la porţiile oamenilor un cerb. Aşa însă, o vacă, un
biet dobitoc de-al casei, un animal blajin, o blestemată zeiţă
Io, pe cine să-l deranjeze? Cui să-i pese de ochii ei blânzi, de
paşii ei îndobitociţi?
Golul din casă pare să respire prin varul pereţilor.
Sava îşi doreşte foarte mult să ia Cubul în palmă, să-l
mângâie ca pe o vietate speriată. Linişteşte-te, Cristalinule!
Mai întâi să scoatem din casă paharul cu ce a rămas în el
nebăut, că nu-mi place cum arată.
251

Aşază Cubul pe palmă şi se uită la el din toate părţile,
abia abţinându-se să nu-l mângâie ca pe o vietate mică. Îl
strecoară în buzunar nemângâiat. Ia paharul cu mare
băgare de seamă între palme, păşeşte peste pragurile din
casă spre uşa din spate, lângă pragul acesteia având o
strângere de inimă: în loc de preş jos e o cârpă împietrită de
uscăciune între cutele căreia pot fi ghicite câteva litere din
„Olimpiada-80”. Păşeşte ca peste o prăpastie găsindu-şi cu
greu echilibrul pe pragul îngust, unde scoate piedica
lacătului şi aproape că se prăvăleşte dincolo, în răcoarea
toamnei.
Aruncă paharul cât poate de departe. Nu-l aruncă însă
prea îndemânatic, astfel încât însoţit de cozi lichide, paharul
face tumbe prin aer, apoi cade lângă buturuga de tăiat
lemne. Şi nu se sparge, nu. Arată însă ca un fragment dintrun
ţurţur de gheaţă căzut din cer în plină toamnă.
Simte pe dosul palmei răceala câtorva picături. Le şi
urmăreşte cum i se preling pe degete şi aşteaptă să i se
întâmple ceva neplăcut. De-o pildă, să i se împăroşeze mâna
sau să i se umfle şi să-i explodeze dracului, ca să ştie
altădată să nu mai atingă toate afuriseniile. Simte o
slăbiciune care îl dă în tremur, făcându-l să se aşeze pe
buturuga ciupită de topor. Simte plesnind mărunt sub el
pojghiţe de sânge uscat după aceea, mamă-sa, înainte de a
pleca, a tăiat cârdul de gâşte pe care în ziua executării
ordinului de confiscare miliţienii s-au ruşinat să le
fugărească pe şesul din faţa satului ca să le prindă şi să le
bage în sac.
Aşezat pe buturugă cu capul între palme, îşi
concentrează privirile asupra paharului răsturnat jos, îl
rostogoleşte cu un pantof spre celălalt pantof, apoi îl
rostogoleşte în direcţie inversă urmărind cum se preling în
interior pe sticlă picături chihlimbarii ce formează în
interior un fel de ciorchine şi chiar un strugure adevărat, un
252

strugure ce se tăvăleşte pe jos, pe un pământ reavăn, prin
frunze ude, ferfeniţate sub tufe de viţă de vie.
Nici nu-şi dă seama cum îşi apleacă nările
adulmecând frunzele rupte, cum de atinge strugurele cu
limba şi-l pipăie cu buzele. Atinge în treacăt cu limba şi o
pietricică udă. Miresme noi se iscă în jur la fiecare mişcare,
iar când îşi ridică capul vede tufele de vie de la o înălţime cu
totul şi cu totul neobişnuită. Se uită în jur ca dintr-un turn şi
constată că via zace într-o mare dezordine pe toată costişa,
pierzându-se în vale pe sub coroanele unor copaci printre
care se zăresc în ceaţă culcuşurile oamenilor, case şi
garduri.
Când îşi întoarce ochii pe costişă în sus vede că via
sfârşeşte într-o perdea de salcâmi desenaţi strâmb pe
fundalul cerului.
Şi ce soare greu se lăţeşte la capătul văii, acolo unde
simte că îl aşteaptă păduri umbroase, valuri de verdeaţă
ocrotitoare.
Aude voci tânguitoare şi i se face frică. Îl cuprinde
frica nu pentru că vocile sunt tânguitoare, ci pentru că sunt
voci omeneşti.
Omul! ce arătare înfricoşătoare.
Prin aer continuă să circule miresme necunoscute,
printre care mirosul cel mai puternic e mirosul de om.
Uite-l, colo! E chiar el, omul!
Un bărbat tăbârceşte un coş din lozie. Lângă el se
apleacă pe sub tufe o femeie care culege strugurii căzuţi,
struguri încă destul de verzi, acri de-ţi rănesc gâtul, struguri
loviţi de grindină.
Şi bărbatul deja e cu ochii pe el.
Şi ce rău i-a făcut, mă rog, de lasă îndată coşul, smulge
un harag ascuţit şi se repede să-l străpungă?
Lucru ciudat însă: agresivitatea omului îl găseşte
pregătit pentru un salt uimitor de lung. Nici nu-şi dă seama
253

cum de-i iese aşa ceva. Se întinde cu uşurinţă pe deasupra
unui rând de tufe şi aterizează cu bine pe celălalt rând.
Aterizează gata pregătit pentru saltul următor, astfel
încât cu cealaltă săritură ajunge şi mai departe. Sare peste
încă două rânduri şi tot aşa... Via se leagănă sub săriturile
lui înalte şi lungi.
Cât pe ce să strivească o altă fiinţă îmbrăcată care
pare să bocească lângă un butuc! Anume aşa, cât pe ce s-o
strivească, deoarece simte că e purtătorul unei greutăţi
zdrobitoare. Pe unde calcă se cutremură pământul.
Fiinţa ce poartă haine se aruncă într-o parte, uită să
mai bocească şi începe a-l huidui aruncând după el cu
struguri verzi. Se aud tot mai multe huiduieli prin vie, prin
grădinile din vale, el însă e deja sus, pe creastă, şi dă să
treacă prin perdeaua de salcâmi, dar îl împiedică câteva
rânduri de sârmă întinse de la copac la copac, totul e înţesat
cu sârmă şi spini.
Nu-i rămâne decât să-şi facă loc îndepărtând sârmele,
însă cum să apuce sârma dacă nu-şi găseşte mâinile? Se uită
de sus în jos la partea lui din faţă şi deodată devine
conştient de blana lui, de picioarele de dinainte ce sfârşesc
jos cu o pereche de copite, la fel ca şi picioarele de din urmă
pregătite să-l propulseze oricând înainte, totodată devine
conştient de măreţia coarnelor pe care le poartă.
Îşi face vânt peste tufarii ce însoţesc lungul şir de
salcâmi fără să mai poată trece printre sârme pentru a se
pierde pe creastă în cele patru vânturi.
Un om gras, roşu la faţă, sare de după un tufiş şi tăişul
coasei lui îi scapără pe lângă piept. Strigăte, înjurături.
Străbate o fâşie de porumb simţind cum sfârtecă în
copitele ceea ce n-a reuşit să sfârtece grindina. Săgetează pe
sub poalele unor nuci.
Pe urmă îi taie calea un gard de nuiele, care se lasă
uşor prăvălit la pământ după care dă peste alţi oameni
254

pregătiţi să-l doboare învârtind în mâini furci, sape, seceri,
topoare.
Din încercuirea cea mai primejdioasă scapă sărind
peste un gard din plasă de sârmă şi nimereşte într-o
văioagă cu pruni şi cireşi unde fuga lui e întretăiată de o
culoare aprinsă, un portocaliu pâlpâitor încâlcit între
crengi. Zboară peste amestecul acela mătăsos, apoi peste
tufe de fasole până când simte că nu-l mai urmăreşte
nimeni. Şi asta pentru că rămân toţi în urmă repezindu-se la
pata aceia portocalie şi trăgând fiecare cât poate de tare să
rupă cât mai mult.
El sare ceva mai eliberat de spaime prin desişul unor
tufari înţesaţi cu ierburi înalte şi în cele din urmă iese la loc
deschis.
Se pomeneşte pe un vârful de deal. Se opreşte şi
ascultă. Nu mai aude huiduieli.
A dispărut şi mirosul înfricoşător de om, miros care îl
făcea să-şi simtă sângele ţipând în gâtlej.
O, şi ce privelişte i se aşterne la picioare! Priveliştea
unei văi cunoscute.
24.
Când era mic venea des pe aici, pe Valea Stânei, unde
chiar există o stână. Venea vara la scăldat. Acum stâna e
aciuată dincolo de pârăul pierdut printre tot felul de tufe de
baltă pe care nu le mănâncă nici oile, nici caprele, pârâul
lăţindu-se ceva mai jos într-un heleşteu, care cândva era un
iaz cu apă adâncă şi limpede. Pe oglinda heleşteului lunecă
două lişiţe cu tresăritul lor specific, iar pe sub ele lunecă
norii şi, probabil, o mulţime de lipitori.
În faţa stânei un omulean aruncă dintr-o căldare
mâncare câinilor. Oile nu se văd, doar tălăncile li se aud
255

înspre fundul văii. În preajma câinilor paşte o vacă albă.
Abia acum observă că cel care le aruncă mâncare potăilor o
face în bătaie de joc: le aruncă ba la stânga, ba la dreapta,
făcând cânii să se năpustească ba într-o parte, ba în alta.
La picioarele lui costişa coboară până în drumul ce
însoţeşte pârăul şi trece dincolo de pârău direct prin firul
apei, frământând nămolul şi luând-o săgeată pe lângă stână
în sus peste deal. A venit timpul să coboare şi el costişa cu
iarbă rară şi să meargă pe drum ca toţi oamenii, să nu mai
hălăduiască aiurea pe coclauri.
În timpul coborâşului bagă de seamă că vaca îşi
întoarce coarnele ameninţător spre câinii întărâtaţi, dar şi
spre cel de le aţâţă foamea, acum aruncându-le mai grăbit şi
mult mai departe, făcând câinii să alerge o distanţă
istovitoare. Iar după ce aleargă înnebuniţi spre dreapta,
abia apucând să-şi rupă între ei bucăţile aruncate, acela le
aruncă ce le aruncă într-o cu totul altă direcţie, spre vacă,
peste vacă, şi aceasta se pomeneşte asaltată de câini. I se
răsucesc printre picioare, îi lunecă pe lângă bot în timp ce el
se prăpădeşte de râs săltându-şi cu dosul palmei pleata care
îi tot cade pe ochi şi nu vede că vaca vine să-l ia în coarne.
– Ho, rătăcito! se apără el în ultimul moment, gata să-i
dea cu căldarea între coarne. Io-te, frate, eu o antrenez cum
să se apere de lupi, daʼ ea se repede la mine. Hai-hai, îi
vedea ce-ai să păţeşti când ţi-o veni într-o noapte în vizită
nenea lup, vom vedea noi cum ai să te descurci!
După glas, pare să fie un tinerel, ceea ce se şi confirmă
când Sava ajunge în dreptul stânei. E un tinerel pus pe şotii.
Ţine totuşi cont de apropierea lui şi probabil simte că Sava
vrea să o şteargă pe drum la deal şi nici bună ziua să nu-i
zică.
– Nu cumva spre Călăraşi ţi-i drumul? îl întreabă. Că
dacă-i aşa, merg şi eu. Chiar am treabă acolo şi mi-i tare
urât să trec dealul singur eu cu mine.
256

I se alătură lăsând totul baltă. Şi ţine să precizeze că
uneori îl cam ia gura pe dinainte. Unii se şi miră: cioban şi –
limbut. O moară stricată pe lângă stână. Lui însă nu-i pasă
ce zice lumea. Că dacă nu se ţine fluierul de el, dacă nu-i este
dat să-i zică din fluier şezând pe-un braţ de fân cu mioara
de-o parte şi câinele de cealaltă, ce altceva să facă?! N-are
omul auz muzical, n-are şi n-ai ce-i face! Nu-i rămâne decât
să dea glas gândurilor care-i vin şi-i tot vin din toate părţile!
Ici îi aruncă o vorbă deşteptă unui cârlan, dincolo are
cuvinte de mângâiere pentru o capră, că are în fiecare
turmă şi câte-o capră, pentru orice eventualitate; mai încolo
se apucă să-i povestească întâmplări cu pisici unui câine
jerpelit şi tot aşa...
– Orest mă cheamă, zice el. Nume vechi mi-a dat
mama, să mă deosebesc dintre ceilalţi când m-o striga. Că
dacă mi-ar fi zis Ion, când m-ar fi strigat cineva în mulţime,
pe-un stadion undeva, şi-ar fi întors capetele o mulţime de
nechemaţi.
– Mie Sava îmi spune.
– Foarte frumos, foarte plăcut! zice celălalt având
nişte clătinări de cap destul de bizare. Care va să zică, merg
doi porniţi la drum lung, merg şi merg, pe unul îl cheamă
Orest şi-i bun de gură, pe celălalt Sava şi-i mohorât, şi-i
abătut, nici de vorbit nu vorbeşte, nici de zâmbit nu
zâmbeşte, numai cată la drum şi oftează.
– N-am oftat. Ţi s-a părut.
– Ei, zic şi eu aşa. Adică mergi şi mergi pe-un drum
lung şi din când în când oftezi. De, calea-i grea şi
anevoioasă.
Sava se opreşte în loc:
– Să ne înţelegem aşa: dacă mă auzi oftând, înseamnă
că trebuie să mă laşi în pace.
– Îmi place tocmeala. Am şi bătut palma. Şi când
drumeţul cel mohorât va ofta, drumeţul cel vorbareţ va
257

încetini pasul, lăsându-l singur cu tristeţea lui, singur cu
gândurile lui pe drumul cel fără de popas şi fără de prieteni.
Hi-hi-hi! râde pletosul şi în colţul gurii îi licăreşte un dinte
de aur. Cum îţi place liturghia mea?
– Destul de îndrăcită. Le-ai spus-o şi oilor?
– Pentru oile mele am altele, că eu nu mă repet
niciodată. E-he! Când le spun câte una, nu le trebuie nici
fluier. Ah, şi ce turmă ascultătoare am avut mai anţărţ, pe-o
vale cu sălcii, departe la Nord, printre sârma ghimpată,
lângă un poligon, unde nu călca picior de om. Trecea din
când în când câte-un tanc, zburau pe după sălcii proiectile
scânteietoare, era aşa de frumos... Şi numai eu cu oile mele,
numai eu cu oiţele. Haida, cârlan! Nea, bârsană! Foarte
frumos, foarte plăcut...
Cei doi urcă dealul şi nici unul nu cată înapoi. Sava nu
întoarce capul pentru că singura lui dorinţă e să scape de
unde a pornit, dar şi de însoţitorul guraliv, lucru deloc
complicat fiindcă acela începe a şchiopăta tot mai vizibil;
Orest nu priveşte înapoi fiindcă pentru el pare să nu existe
înainte şi înapoi, lăsându-se absorbit de toate direcţiile
deodată.
Şi habar nu au că pe spinările lor joacă un iepuraş de
soare scăpat de o oglinjoară rămasă pe scândura unei mese
la stână. Ai zice că scapără a bun rămas, numai că nici unul,
nici altul nu sunt obişnuiţi să fie petrecuţi la drum lung şi nu
se pricep să întoarcă capul pentru a face un semn de adio,
fie şi unei oglinjoare. Pe de altă parte, Sava nu poate scăpa
de scena din vale unde vaca cea albă era hărţuită de câini şi
îl întreabă pe Orest că de ce asmuţea câinii? Cam aceeaşi
explicaţie:
– Antrenament! Antrenament şi iară antrenament!
Am pregătit dobitocul pentru întâlnirea cu lupul. Mai ales că
e prevăzut şi în stele să vină un lup tare fioros, nu din ăştia
jigăriţi care se hrănesc cu resturile rămase pe lângă stână,
258

hoaşte de care nici cânii nu se ating – un lup fioros şi viclean
ca omul.
Când ajung pe podiş Orest e nevoit să-şi ţină mereu
pleata suflată de vânt sub palmă, cu mâna liberă arătând
spre adâncimile nordului şi perorând:
– Am acolo trei culmi cu trei turme, toate păscute şi
adăpate de mine, tunse şi mulse de mine. Foarte frumos,
foarte plăcut, chiar dacă nu le mai am şi poate că nu le-am
avut niciodată, haida, bârsan, haida bârsană! haida-hai la
strungă, oiţele mele, bârsanele mele...
– Vezi, să nu mă faci să oftez, că doar ştii cum ne-a fost
înţelegerea.
– Lasă, prietene, nu te supăra. Aşa-s eu! Uneori îmi
place să-mi închipui că pot spune tot ce gândesc. Mai ales pe
aici, pe dealuri, pe unde nici nu ştii cum se împiedică
Dumnezeu de-un cuvânt de-al meu şi mă ia în seamă. De
fapt, eu sunt un om cu imaginaţie. Asta mă caracterizează.
Am făcut geografia la Tiraspol, măi vere. Şi dacă mă mai
ţineau încă un anişor, aş fi avut acum în buzunarul de la
inimă o drăguţă de „Diplomă”.
– Şi nu te-au ţinut pentru că…
– ...Pentru că nu mai era chip. Fiindcă eu cu imaginaţia
mea aveam prea multe idei. Mai ales după ce le-am
demonstrat că harta lumii nu-i întocmită corect. Nu şi nu!
Gândeşte-te şi tu, oare e corect, e normal să-i oferi apei
atâta spaţiu pe harta lumii? De ce atâta apă, numai apă şi
apă pe toată harta, unde nici nu ai ce arăta? Albăstrime
goală goluţă şi doar ici şi colo câte-o balenă, pe care hărţile
oricum n-o consemnează, deoarece trebuie să se hrănească
şi ea şi-i mereu scufundată. În rest, ce să arăţi? Spuma? Pe
când pământul... O, pământul ar trebui să ocupe un loc mult
mai mare pe harta lumii. Să fie arătaţi mai amănunţit
munţii, pădurile, câmpiile şi pustiurile cu dunele lor
văluroase. Să se vadă unde şi ce fel de costişă se înclină. Să
259

poţi vedea toate păşunile ca din Cosmos. La urma urmelor,
n-ar fi o crimă să strâmtorezi anumite teritorii pe hartă,
numai pe hartă, şi să micşorezi mările şi oceanele. Atunci şi
uscatul ar răsufla mai uşurat.
– Ca de-o pildă!
– De-o pildă: din contul Mării Negre, dacă ar fi să o
reducem la un punctişor albastru sub coastele Turciei,
lărgind desenul pământului cu tot ce are mai frumos Odesa,
cu tot teritoriul României, cu Vrancea şi cu turmele ei
rezistente la cutremure, să arate de-a mărunţelul munţii
Carpaţi, ca în Carpaţi chiar că ai ce vedea. Brazi, prăpăstii,
piscuri îngheţate, peşteri, ape-n cascade, păşuni şi oi pe
păşuni... Asta-i frumuseţea pământului, măi vere! Le-am
adus celor de la catedră aceste argumente, i-am scos şi în
curte şi le-am desenat pe asfalt cu cretă albă, cu cretă roză
şi de alte culori, ca să înţeleagă unde-i munte, unde-i mare
şi unde anume pot fi înghesuite apele. Degeaba! Mi-au
reproşat că aş avea, chipurile, idei antiştiinţifice şi m-au
exmatriculat. Bine, le-am întors-o eu, dar am totuşi idei. De
ce mă alungaţi pe mine, care am idei şi-i ţineţi la facultate
pe alţii care habar nu au ce înseamnă să ai o idee?! Oricum,
m-au exmatriculat. Da’ ştii tu ce înseamnă să te
exmatriculeze? Asta înseamnă să te dea afară ca pe-un bou!
În douăzeci şi patru de ore am fost dincoace de Nistru. Şi
am trecut Nistrul cu trenul, că nu m-au lăsat să-l trec pe jos
peste pod. Cică dacă nu-mi tund pleata Bitlz, nu mai văd
Basarabia. Le-am zis-o atunci şi eu lor: păstraţi-vă voi chica
voastră soldăţească pe creierul vostru militarizat, că eu, cu
pleata mea a la Blitz pe-un creier plin de idei, am să mă
descurc de minune. Şi m-am întors pe jos la gară pe linia
ferată – cum de nu m-a pocnit vreo locomotivă? – am urcat
în tren spre Chişinău iar când treceam podul peste Nistru i-
am salutat pe aceiaşi soldăţoi de la fereastra vagonului cu
un gest care venea direct dintre picioarele mele. Păcat că nu
260

l-au observat.
Vântul fugăreşte pe podiş o tufă uscată de Laba-
Dracului, ducând-o rostogol peste orizont. Orest tace, iar
tăcerea lui e şi mai sâcâitoare decât limbuţia. Să nu tacă,
Sava îl întreabă dacă pleacă de la Bahuseni de bună voie sau
de nevoie.
– Bună întrebare. Să fie clar: mă lepăd de voi! Eu de
voi, nu voi de mine. M-am învârtit în câteva rânduri pe aici,
pe la stână şi prin sat, ba chiar am hrănit o săptămână şi
porcii la fermă, şi-am înţeles tot ce era de înţeles: zgârciţi,
proşti şi fuduli!
– Ei, chiar aşa? Şi zgârciţi, şi proşti, şi fuduli! Totul la
un loc?
– Anume! Ca să nu mai vorbim de cât de hapsâni
sunteţi la furat. Vouă nici nu vă ticneşte să mâncaţi un măr,
un strugure sau o prună, dacă mărul, dacă strugurele sau
pruna nu sunt furate. Ţi-o spun eu, care pe lângă văz şi auz
mai am şi idei.
– Mă rog, într-o măsură oarecare s-ar putea să ai
dreptate.
– Într-o măsură oarecare! Eu am dreptate sută la sută!
Iar fata aceea găsită în ştreang şi care-mi pare că-i soră-ta,
plus cei peste optzeci de porci vânduţi la Pârliţi, da, da,
peste optzeci! şi nu te uita aşa la mine când îţi spun purul
adevăr! vânduţi chiar de tatăl fetei, adică de tat-tu, care a
vrut să tragă foloase din faptul că fiică-sa, soră-ta adică, se
încurcase cu ditamai specialistul de la fermă; ei bine fata
aceea, soră-ta, a fost o sfântă pe lângă ce am văzut eu că
mişună în jurul ei. La drept vorbind, cazul acestei fete e
doar unul ieşit la vedere, dar sânt atâtea altele şi mai
strigătoare la cer, pe care nici un ştreang nu le-ar putea
ridica în văzul tuturor ca să înţelegeţi că, uite, fudulule! uite
şi tu, prostule! şi tu, zgârcitule! uitaţi-vă ce se întâmplă cu
voi şi cu sufletele voastre! Deschideţi ochii şi uitaţi-vă bine
261

unul la altul. Aţi ajuns prea departe. Aţi mers până unde,
gata, nu se mai poate. Norocul vostru că încă mai nimeriţi
cu lingura la gură! Asta vă salvează! Bravos, ţineţi-vă strâns
de lingură, neam de pârliţi ce sunteţi!
– Ţie îţi cam place să te joci cu cuvintele! îi zice Sava
tăios, oprindu-se în loc cu pumnii strânşi, apoi o ia grăbit
înainte zicându-şi că nu, nu se poate să aibă dreptate un
vântură-lume, unul cu mintea de-a şuiul, acest scai, această
umbră pletoasă şi limbută. Cine-i dă lui dreptul să-şi bage
nasul în treburile unui sat? De unde-a luat-o că ar fi în stare
să descurce ceea ce a fost încurcat de jos în sus şi de sus în
jos cu aprobări unde, cum zicea Tătuca Lazăr, nici legumele
nu se coc de capul lor, nici pomii nu-şi întind crengile cum
vor ei!
Sava trece de la paşi grăbiţi la paşi alergători, vrând să
se îndepărteze cât mai mult de celălalt, lăsându-l în urmă cu
pleata lui săltăreaţă şi cu mersul lui şchiopătat. Chiar dacă
s-ar putea să-l roadă şi pe el încălţămintea şi s-ar cuveni să-l
înţeleagă ca unul păţit, după cele auzite nu-i pasă de
chinurile lui.
Podişul sfârşeşte sub poalele îngălbenite ale pădurii şi
fiindcă, ştie el, desişurile acestei păduri se întind pe o
distanţă de nici un kilometru, o ia pe de-a dreptul fără să
ţină cont de cărările bătătorite şi iese în scurt timp dincolo
pe o înălţime ce domină orizonturile.
I se deschide înaintea ochilor întreaga panoramă a
văii Bâcului cu priveliştea orăşelului Călăraşi văzut ca în
palmă. Acoperişurile tremură micşorate de depărtare.
Străzile întortocheate, casele mici şi cele cu etaje,
monumentele şi clădirile administrative, întregul peisaj
urban (urban, totuşi) pare cuprins de panică, aşteptând să
se repete alunecările de teren ce i-au strămutat temeliile
acum opt ani.
În plus, Sava desluşeşte pe o stradă cum se mişcă
262

foarte încet un cortegiu funerar urmat de un şir lung de
camioane ce claxonează în semn de adio. Se mişcă de parcă
ar sta pe loc, de parcă ar îngropa mortul la fiece pas.
Sentimentul dispariţiei definitive i se transmite şi lui. Caută
febril prin buzunare. Bagă mâna şi în buzunarul de la piept,
moment în care faţa i se înseninează. Totul e în regulă.
Scoate Cubul de Zahăr şi îl ţine o vreme în căuşul
palmei la piept, apoi întinde mâna şi desface palma, Cubul
profilându-se cristalin deasupra văii, deasupra orăşelului.
Arată ca un corp de sine stătător, separat de el.
Îşi permite acest gest teatral doar pentru că e sigur că
nu-l vede nimeni. Or, celor mai mulţi nu le convine
niciodată să-i vadă pe alţii făcând gesturi pe care dânşii nu
le-ar face nicicând, îndrăzneala unora fiind pedepsită cu
dispreţul batjocoritor al altora.
Dar aude la spate şontâc-şontâc şi palma i se strânge
brusc ascunzând Cubul în buzunar. E prea târziu însă.
– Sărmanul de tine! unde face Orest deşi el însuşi
arată ca un sărman şi lui Sava i se face milă de picioarele lui
chinuite. Arăţi de parcă ai fi Iordachescu în persoană. Ştii tu
despre care Iordăchescu-i vorba, că dacă n-ai mai şti tu, cine
altul?
– Da, am auzit.
– Văd că tânjeşti şi tu după perfecţiune.
– S-ar putea. Ei şi? Care-i problema? se nelinişteşte
Sava şi pe loc îi piere sentimentul de milă. Să-l roadă! îşi
zice, să-l roadă pantofii până la os dacă-i place să o facă pe
deşteptul.
Acela înaintează pe creasta dealului puţin mai în faţă
decât el, iese pe valul de pământ sub care panta porneşte în
jos aproape abrupt, arată cu degetul în zare:
–Vezi colo, între plopi, mai sus de linia trenului, un
acoperiş din olane roşii? Chiar peste drum de miliţie…
– Îl văd, zice Sava însă privirea lui se concentrează
263

asupra celeilalte clădiri, mult mai bătătoare la ochi datorită
culorii de-un roz albicios al pereţilor, un roz cazon,
insuportabil.
– Atunci află, dacă nu cumva ştii mai bine decât mine,
că sub acoperişul acela s-a proslăvit pe vremuri
Iordăchescu. Numai că în loc de Cafeneaua-restaurant
„Codru” pe care o vedem acum, după război încă se mai
numea Cafeneaua lui Meer. Şi ce mai teorii inventa
Iordăchescu pornind de la Cubul de zahăr pe care şi-l punea
în faţă pe masă! Ideea era că întregul univers putea să
încapă într-un singur cristal din Cubuleţul acela.
Şi Orest îi dă înainte cu tot felul de fantezii, cele mai
multe fiind ale lui, nu ale lui Iordăchescu, în timp ce Sava se
deconectează total, privirea fiindu-i concentrată hipnotic
asupra culorii roz a pereţilor de peste drum de cafenea. I se
năzări că ar vedea prin pereţii aceia o zvârcolire de trup
chinuit şi că o privire disperată răzbate de-acolo până la el,
totul fiind învăluit în roz spălăcit. Face un gest să-l
împrăştie cu mâna, cedează însă în faţa distanţei.
264
25.
Abia peste o oră şi ceva, când se opreşte la câţiva
metri de clădirea roz şi când repetă gestul atingerii cu mâna
înţelege că aici distanţa dintre el şi tatăl e şi mai mare, iar
pereţii şi mai de neatins. Rotocoale de sârmă fină şi sârmă
ghimpată apar pe linia acoperişului, pe zidurile curţii din
spate, gratiile ferestrelor reprezentând – culmea cinismului
faţă de ideea de libertate – un soare din vergi de oţel răsărit
pe linia pervazului. Să-l strige? I-ar răspunde dacă l-ar auzi?
Presimte că nu surzenia se lăţeşte între ei, nu
distanţele îi despart. Între ei se ridică bolţi cu vârcolaci,
numai eclipse între ei, numai lilieci lipicioşi ce încâlcesc

sensul cuvintelor, sensul faptelor şi a bunelor intenţii. Şi
soarele se duce roşu după orizont, el rămânând faţă în faţă
cu razele unui soare de oţel. Şi e singur pe trotuar, izbit de
curenţii de aer stârniţi de viteza transportului pe carosabil.
Nimeni nu intră, nimeni nu iese pe uşa clădirii împodobite
cu fuioare de sârmă. Cine a avut de intrat a intrat definitiv,
cine a avut de ieşit s-a şi făcut nevăzut.
Pentru a intra în cafeneaua de vizavi, ar trebui mai
întâi să treacă strada, să traverseze curenţii de aer, vuietul,
praful, vibraţiile asfaltului sub tonele de încărcături pe roţi.
Camioane grele şi autoturisme-buburuze îi trec pe dinainte
dinspre nu se ştie unde spre nu se ştie încotro. Ar fi
suficient să facă doi-trei paşi înainte, dar iuţi şi pe negândite
şi... Ei, ce-ar fi? Ce s-ar întâmpla? Ar ajunge undeva anume?
Dar unde? Celor ce trec dincolo le scapă tot timpul
momentul potrivit să arunce o vorbă peste umăr să ne
spună ce văd, ce simt. Până se mai dumiresc ce şi cum, se şi
pomenesc dincolo. Fiecare îşi satisface curiozitatea pe cont
propriu. Probabil important e să poţi simţi cum e, ca imediat
după acea să vezi ce e acolo. Clipa trecerii, secunda,
fracţiunea de secundă, scăpăratul dintre aici şi acolo,
acestea contează. E ca la scăldat, când îţi faci vânt prin aer
de pe-un mal înalt şi abia sub apă, aproape de nămol, simţi
pe piele contactul cu suprafaţa apei, trecerea prin oglinda
apei – o lunecare călduţă, o amintire însorită.
Un pas, doi, trei, iuţi şi pe negândite, însă cu toate
simţurile de-a gata, l-ar ajuta să afle şi el cum e. Bine, şi de
ce să nu-şi rezerve plăcerea acestei cunoaşteri pentru mai
târziu, pentru oricând altă dată? Paşii iuţi şi plonjonul prin
aer ar fi o pentru el o ieşire din situaţie în clipe şi mai
disperate. De-acum înainte va şti că are şi el o ieşire secretă
pentru situaţiile când toate celelalte ieşiri vor fi blocate iar
în jurul lui vor mişuna mult mai multe clonţuri hrăpăreţe
decât ar putea să îndepărteze cu mâinile apărându-se.
265

Îşi umflă pieptul şi nu se mai satură de aer. Îngerul din
el e leoarcă de sudoare, îşi face vânt cu aripile să se
răcorească după o încăierare cumplită. Îşi dă seama că nici
uşa cafenelei de vizavi nu se deschide şi nu se închide. Prea
bine, o va deschide, o va închide el, îndemnat şi de spusele
lui tătuca Lazăr de a trece strada ajungând cu bine până
acolo pentru a afla cam ce simţea Iordăchescu atunci când
intra în Cafeneaua lui Meer şi se aşeza la masă cu un cub de
zahăr dinainte „şi cuvânta despre dulceaţa vieţii”.
Acum deschide uşa cafenelei dând de o lumină
lăptoasă, cu reflecţii de zăpadă însorită, împrăştiată de
zumzetul lămpilor cu neon şi aude zornăitul unei legături
de chei. Legătura e scuturată a mare nerăbdare de mâna
casieriţei ce stă cocoţată pe scaunul ei înalt în spatele
aparatului de casă, îmbujorată, activă chiar şi când stă pe
loc, dând de înţeles că vrea să închidă localul.
La o masă din colţ doi bărbaţi cu halbele aproape
golite sunt cam pe aceeaşi lungime de undă cu frumoasa
casieriţă pe care nu o scapă din ochi. Sava încearcă să
valorifice această lipsă de atenţie faţă de el. Se apropie de
tejghea şi ia o farfurie cu salată de varză, apoi îşi toarnă în
pahar dintr-un ceainic ceva ce aduce a ceai, aşează peste
salată trei hrinci de pâine şi se îndreaptă spre casieriţă.
Aceasta se uită la varză, la ceai şi zice:
– Ai te strici la burtică. Ceaiul cu varza nu se pupă, nu
se pupă deloc.
– Dar altceva nu aveţi!
– Nu avem? Da' tu pune-te bine pe lângă mine, fă-mi
cu ochiul, prefă-te că ţi-s dragă şi-ai să vezi că se mai
găseşte câte ceva. Eu să te-nvăţ?
Şi casieriţa dispare după un paravan din scândură
lăcuită, revenind îndată cu o farfurie plină vârf cu cartofi
prăjiţi peste care îşi picură grăsimea o jumătate de peşte.
Poftim, mami, ia şi papă. Dar cât mai repejor că azi
266

închidem mai devreme.
Se aude şi un plescăit de apă printre mese. O femeie
stoarce cârpa într-o căldare. Cei doi bărbaţi povestesc ceva
despre un traseu pe care ţi-i mai mare dragul să zbori cu
suta pe oră după ce astă vară a trecut pe-acolo Focul
Olimpic, iar casieriţa o vorbeşte de rău pe o babă care ar fi
trebuit să fie deja aici cu bidonaşul în mână ca să-şi ia porţia
pentru ziua de azi.
– Ar trebui să închid şi să rămână cu bidonul gol.
Drept că mi-i jale de moşneag. Cum să doarmă flămând,
sărmanul?
– Nu numai moşneagul, dar şi căţelul! adaugă cea cu
cârpa, ajunsă la scaunul lui şi ghiontindu-l să-şi ridice
picioarele. El le ridică şi cârpa împinge pe jos straturi de
apă, gândul lui Sava fiind la Cubul de Zahăr, imaginându-şi
cu ar arăta dacă l-ar scoate din buzunar şi l-ar aşeza pe
masă aici, în fosta Cafenea a lui Meer?
Când cârpa se îndepărtează odată cu zgomotele
scaunelor strămutate, Sava dă farfuria la o parte şi încearcă
să simtă ce simţea şi Iodăchescu într-o abureală ca asta, în
mirosuri înăbuşitoare de bucătărie! Sau nu cumva anume
aceste mirosuri, această atmosferă cu izuri de ceapă şi
varză murată îl şi făceau să tânjească după puritate, după
perfecţiune?
– He, tu-ţi! Io-te unde stă şi meliţează! se revoltă cea
cu cârpa dând la o parte perdeaua, apoi deschizând uşa şi
dispărând o clipă afară de unde revine împingând din spate
o bătrânică îmbrăcată într-un trenci albicios şi îmbrobodită
cu o basma verde peste boneta de târgoveaţă. Ca să vezi, noi
din pricina ei nu putem închide Cafeneaua, daʼ cucoana stă
la taclale.
– Nu mă ocărî, Viorică dragă. M-am întâlnit cu o fostă
colegă... E-he, colegă unde numai noi ştim că am fost colege
de activitate. Şi din vorbă-n vorbă mi-a povestit prin ce-a
267

trecut Stropşa pân’ să moară... Zice că o adusese acasă pe
una din astea – fâţa-fâţa! că doar ştiţi cât era de plimbăreţ!
O adus-o prefăcându-se că habar nu are că nevastă-sa era
acasă. Ei, nu ştia! Înadins a adus-o, să vadă ea, nevastă-sa, că
el, chiar dacă a ieşit la pensie şi nu mai învârteşte volanul,
nu s-a pensionat şi la datul din fund, că încă mai poate, mai
poate...
– Ei, mătuşă, vezi, nu-l grăi de rău, Dumnezeu să-l
ierte, că avem de faţă doi colegi de-ai lui care vin chiar de la
înmormântare.
– No, că nu-l vorbesc de rău. Eu spun cum o fost peadevăratele.
Şi-amu, cum spuneam, stricata pe care o aduso
în casă în loc să se ruşineze că a dat peste stăpâna casei, ce
face? Îşi pune uite-aşa mâinile-n şolduri şi, uitându-se de
sus la nevasta omului, unde-i zice lui Stropşa: puiule! da’
nu-ţi adie a naftalină când stai lângă dânsa? Vă-le-leu! că era
prea de tot. L-o fript şi pe dânsul la inimă şi, haţ! o apucă de
piept: ia dă banii înapoi, bliadiule ce eşti! Că doar o plătise.
Şi nevasta, auzind că i-a dat curviştinii bani din prima lui
pensie, haţ! ciocanul, fiindcă tocmai i-l pusese necuratul la
îndemână, şi poc în capul lu bărbatu-su. Pe urmă s-a repezit
să-i dea şi pupăzei una în cap, numai că asta de-amu ţipa şi
arăta cu degetul la Stropşa, care era lac de sânge pe podele.
De-amu era dus pe Ceea-Lume, săracul, şi-acuma-i în
mormânt, iar nevastă-sa – peste drum, la miliţie.
Între timp Sava caută să se folosească de lipsa de
interes faţă de persoana lui, şterge suprafaţa mesei cu
mâneca, scoate Cubul din buzunar, îl cercetează o vreme în
palmă şi convingându-se că nu are nimeni nicio treabă cu el,
îl aşază pe masă şi aşteaptă să afle cine ştie ce din această
şedere faţă-n faţă.
Trec secundele, trece mai bine de un minut şi nu
simte niciun fior, nimic ieşit din comun, decât doar plăcerea
de-a sta la masă şi, evident, mulţumirea că şi-a potolit
268

foamea. Iar Cubul pe masă nu dă semne că s-ar deosebi cu
ceva mai special de-un obiect oarecare. Dar băiatul insistă,
se concentrează să distingă vreo licărire mai deosebită pe
muchiile sau pe laturile cristaline, ca şi cum înseşi
cristalinitatea atât de vie a Cubului nu ar fi mulţumitoare
pentru el. Încet, încet caută să se concentreze asupra
fiecărui cristal şi îşi zice că felul în care reuşesc cristalele să
formeze în înghesuiala lor contururile perfecte ale unui cub,
aminteşte de albinele adunate ciupur în stup pe structura
perfectă a fagurelui de miere.
– Vai, dragele mele! aproape că ţipă deodată
bătrânica. Să mor eu, dacă nu-i Sava! Şi băiatul întoarce
speriat capul spre ea, o vede că nu mai ştie ce să facă, să se
repeadă la bidonul aburind pe care i-l ridică de după
tejghea casieriţa sau să vină peste el. Of, dragu mătuşei,
acuma când toată lumea te caută, să dau eu peste tine, eu, o
babă bătrână şi chioară...
– Scuzaţi, dar nu vă cunosc, zice Sava minţind puţin,
căci are totuşi o vagă închipuire cine ar putea fi, dar grija lui
cea mare acum e să strecoare Cubul în buzunar pe
nevăzute.
– Ei, de unde să mă cunoşti tu, dacă eu la
înmormântarea Aglaei am avut ochi să te văd, daʼ tu nu te
puteai desprinde de hojmălăul cela, Paraşutistul sau cum îi
zice. Şi-apoi nici măcar nu era paraşutist pe-adevăratelea.
Eu sunt mătuşă-ta Inga, băiete. Mă ţine moş-to Teo.
– A, îmi spunea mama, mormăie el şi se opreşte la
timp, căci n-ar fi în favoarea mătuşei dacă ar afla ce zice, de
fapt, mamă-sa când tatăl făcea mofturi din cauza
nepotrivirii gustului mâncării cu gusturile lui. („Of, măi, ştiu
eu ce fel de nevastă ţi se cuvine ţie! Una ca Inga lui vărumeu
Todirică! Să-ţi aducă mâncarea cu bidonaşul de la
cantină, şi numai la gura bidonului să simţi şi tu ce
înseamnă abur de mâncare caldă! Zău, că nu m-o făcut şi pe
269

mine mama ovreiucuţă că ţi-aşi arăta eu care-i preţul femeii
la casă!”) Teo, adică moş Todirică? se mai interesează el.
– Numaidecât că da. Frate-meu din România îi spune
Teo! Soră-mea de colo, de departe, ştii tu de unde, îi spune
tot Teo şi-atunci eu de ce să-i spun Todirică, ca la voi în sat?
Hai, să mergem. Te invit la noi acasă.
Între timp casieriţa şi femeia cu cârpa (aceasta acum,
fără halat, e mult mai mişto decât casieriţa) s-au şi aşezat la
masa celor doi şoferi, fapt ce pare să explice nerăbdarea cu
care aşteptau să închidă Cafeneaua.
– Seara bună, fetelor! le urează mătuşa Inga din prag
cu bidonul în mână.
– Hai, babă, du-te, du-te! o grăbeşte casieriţa. Şi poţi să
nu mai murdăreşti farfuriile cu nepotul. L-am hrănit noi.
– Of, şi înc-odată of! se tânguie mătuşa Inga afară.
Când oare or ajunge femeile să se preţuiască una pe alta?
Un pic de solidaritate nu le-ar strica! Daʼ tu ţine-o pe
dreapta trotuarului, mai pe sub perete. Şi nu întoarce capul
atâta înspre miliţie, că te-or mai recunoaşte.
– Să mă recunoască? Pe mine?
– Pe tine, pe tine! Văd că n-ai deloc apucături de
ilegalist. Cu de-alde tine nu mai construiam noi socialism
pe-aici pe la Codru! E-he! Unde-s gavroşii şi morozovii din
tinereţile mele? I-au păpat discotecile!
270
26.
Sava ştie că mahalaua spre care se îndreaptă,
mahalaua de pe înălţimea dinspre răsărit a târgului, are un
nume ce sună a poreclă, Karableuka, şi că în casele ei
înghesuite una în alta îşi duc traiul fel de fel de oameni
aduşi parcă de vânt din toate direcţiile. Într-o vreme se
credea că evreii sunt cei mai numeroşi aici, pe urmă se

credea că ţiganii, apoi că ruşii cei vechi, de pe vremea
ţarului, apoi că ruşii aduşi de sovietici laolaltă cu ucrainenii,
însă după ultima alunecare de teren care a dus la vale o
parte a mahalei cei mai mulţi rămaşi aici sunt băştinaşii,
moldovenii.
Se opresc sub becul de deasupra unei uşi ce dă direct
pe trotuar. Sub prag stau rânduite mai multe perechi de
încălţăminte şi Sava zice:
– După câtă încălţăminte văd, aveţi mulţi oaspeţi.
Poate vin altă dată!
– Nu te lua tu după încălţăminte. S-au deprins unii săşi
lase vechiturile la uşa noastră, închipuindu-şi că prostu
de Teo s-o apuca să le repare, aşa, pe degeaba! Nu, nu te
descălţa, că noi nu ne-am burghezit cum s-au burghezit alţii.
Nu avem covoare, numai nişte ţoale aşternute pe lut, ca la
oamenii cinstiţi.
Mătuşa bate în uşă rar de trei ori, pauză, apoi şi mai
rar de două ori. Se apleacă la gaura cheii şi zice şoptit:
– Deschide, Teo! N-auzi că-ţi ciocănesc în trei, cioccioc-ciboc!
şi-n două, cioc-cioc! ce naiba!? Sunt eu. Şi nu-s
singură.
Uşa se întredeschide, lăsând să se întrevadă o clipă un
fel de tindă pe al cărei perete din fund atârnă o coasă. Apare
şi faţa rumenă a unui moşulică în ale cărui trăsături poate fi
cu greu recunoscut chipul uscăţiv de cândva al lui moş
Todirică cel pripăşit mereu pe lângă stâna din Valea-Stânii.
În prag mai apare şi o bijuterie de căţel cu ochişori
lăcrimoşi, care latră de două ori şi tot de două ori urechile
clăpăugi îi saltă fâlfâind.
– Hai, treci dincolo, îl trage ea din nou de mânecă. Mai
repejor, să nu te vadă cineva.
Tot ea are grijă să tragă la loc un zăvor incredibil de
mare pentru o biată uşă mâncată de carii. Îl lasă singur în
tindă şi se duce grăbită să se şuşotească cu moşul, răstimp
271

în care Sava descoperă că trufaşa coasă de pe perete nu-i
singurul obiect ciudat din tindă. Numai sperietoarea din
ungherul de după uşă cât face! Dar piciorul de capră ce
atârnă sub tavan într-un cârlig? De capră sau de ţap, ce
contează! Descoperă şi un morman de pălării adunate între
două cutii de carton ticsite cu blănuri uscate.
Însă toate acestea nu-l ajută să scape de şuşoteala
celor doi. Devine atent mai ales când mătuşa ridică puţin
vocea convingându-l pe actualul soţ şi tovarăş de viaţă că a
văzut cu ochii ei cum Sava ţinea în palmă la masa din
cafenea un Cub de Zahăr. Iar moşul se arată aşa mirat, încât
o pune să jure că nu inventează.
– Ce, nu mă ştii? Umblu eu cu dezinformatul, ai? se
zburleşte ea venind deja spre uşă, încât Sava nu reuşeşte să
o zbughească afară, căci mătuşa îl şi apucă iar de mânecă
precum o focoasă educatoare de pionieri forţându-l practic
să intre.
Faţa grăsuleană a lui moş Todirică îl întâlneşte cu
veselia unui actor prost machiat pentru „Noapte bună,
copii!”:
– Care va să zică, nevastă-mea a pus mâna pe fugar!
Te-a găbjit, cum s-ar zice. Hai, poftim de intră în salon. Că
aşa-i la noi: din tindă – direct în salon! Iată tinda, iată şi
salonul!
Încăperea e neaşteptat de largă după cum arată casa
văzută din stradă. Mătuşa Inga dispare la bucătărie urmată
pas cu pas de botişorul căţelului, iar moşul se aşază pe un
scăunel, reluându-şi ocupaţia de la care fusese întrerupt:
trece cu un pieptene mare de os printr-un mănunchi de
iarbă moale şi lungă, probabil negară, care i se culcă supusă
în poala şorţului de piele.
– Pe la miliţie-ai trecut? îl întreabă.
– Ce să caut eu la miliţie? Mătuşa Inga mi-a spus că pe
tata l-au dus la Pruncu.
272

– Nu-i vorba de prostovanul de tată-to! Sau tu habar
n-ai ce-i de capul tău? Ia cată la peretele cela şi ti-i pricepe.
Pe perete, lângă talmeş-balmeşul unor haine
spânzurate într-un cui, e un afiş prins în patru pioneze.
Tipărit cu negru spălăcit pe o hârtie şi mai spălăcită, afişul
reuşeşte totuşi să pună în evidenţă fizionomia unui individ.
– Te-au încleiat pe toate gardurile. Eşti dat în
urmărire!
– A, bine că măcar cineva s-a gândit să mă caute,
glumeşte Sava şi se apropie să pipăie afişul, ca şi cum l-ar
interesa doar calitatea hârtiei şi nimic altceva.
Îşi recunoaşte chipul mai mult din amintirea
fotografiei făcute pentru vinietă în luna mai cu ocazia
absolvirii. La caracteristici particulare în loc să fie scris clar
din ce i se trag semnele de pe faţă, ca să înţeleagă toată
lumea că l-au ciupit şi l-au zgâriat ciorile, scrie că are faţa
„brăzdată de cicatrice” ca unul trecut prin încăierări cu
pistoale şi pumnale. Or, dacă trecătorii mai ţin cont şi de
ceea ce stă dedesubt, şi anume că individul „a dispărut în
noaptea de 2 spre 3 iulie 1980 într-o direcţie necunoscută”,
fiecare se va uita speriat în părţi, ca nu cumva direcţia
„necunoscută” să se intersecteze cu direcţia mersului lor.
– Degeaba. Totuna, nu m-ar recunoaşte nimeni.
– Bine, să lăsăm asta. Vrei să vorbeşti cu mamă-ta?
– Cu mama? Unde-i?
– La telefon, zice moşul aplecat deasupra
mănunchiului de iarbă şi îşi plimbă limba pe buzele
neplăcut de trandafirii chiar şi pentru faţa lui rumenă.
– A lăsat vreun număr de telefon pentru mine?
– Cred că da. Eu îl am de la fratele Lazăr.
– Asta-i bună. Nu mi-l pot închipui pe tătuca Lazăr
mergând prin Călăraşi!
– Hai, bre, nu-l mai crede şi tu drept un sălbatic. Trece
şi el pe-aici, pe la Casa de-alături să cumpere pâine ieftină,
273

ca pentru bătrâni. Şi cum să nu intre şi pe la noi dacă stăm
alături? Uneori ne aduce iarbă de perii, ciuperci şi alte cele...
Mătuşa Inga păşeşte aproape pe vârfuri dinspre
bucătărie spre o uşă deschisă în peretele lateral al salonului,
încă îmbrăcată în acelaşi trenci albicios, şi cu aceeaşi
broboadă pe cap. Trage uşa după dânsa, apoi se aude cum
învârte discul telefonului.
– Alo! zice ea cu voce scăzută, dar nu şoptită. Eu vin la
Farmacie. Treaba-i foarte serioasă. Mult mai serioasă decât
data trecută!
În clipa următoare traversează salonul spre uşa tindei
cerându-şi mii de scuze că trebuie să alerge neapărat până
la farmacie fiindcă li s-au terminat „iaca-na, tocmai acuma”
aspirinele şi ea cu durerile ei de cap... Moş Todirică se
smunceşte de pe scăunel să o prindă de poalele trenciului,
să o reţină, însă nu-i reuşeşte, mai alegându-se şi cu un dos
de palmă peste ureche.
– Bine, hai, du-te, du-te! Dar vezi, nu-ţi scărpina limba
chiar de tot în sara asta, că şi mâne-i zi. A, numărul
telefonului de la Chişinău! Unde l-oi fi pus?
Caută prin amintiri cu degetul la tâmplă. Trage
sertarul mesei de-alături, caută cu mişcări încete, fără să se
ridice de pe scăunel, încât ceafa i se face stacojie de
încordare. Sava are impresia că moş Todirică doar se
preface că ar fi uitat unde a pus numărul de telefon. Îl vede
cum face ochii roată prin încăpere umezindu-şi buzele cu
limba, plimbatul limbii pe buze fiind felul lui de-a se
concentra.
Numai datorită faptului că mătuşa Inga revine
surprinzător de repede, îl mai găseşte pe Sava aici. Ea se
grăbeşte acum să-şi ia cât mai în serios rolul de gospodină.
Aduce două farfurii, două furculiţe şi două cuţite, căci a luat
în serios informaţia precum că nepotul are burtica plină.
Totuşi, aduce trei ceşti de ceai. Pe urmă le urează tuturor
274

poftă mare.
Sava se interesează unde-i căţelul.
– Nu-i căţel, da-i căţeluşă, precizează mătuşa. O
cheamă Ialta, în amintirea planului de împărţire a Europei.
Că fără planul acela secret nu mai biruia socialismul într-un
timp aşa de scurt chiar şi în Polonia cu tot neamul ei de
catolici.
– Da, şi unde-i căţeluşa?
– Îşi aşteaptă rândul. O, Ialta noastră-i tare
răbdătoare, zău. Ne lasă să mâncăm în linişte şi abia după,
începe să dea din codiţă. Uite-o cum stă şi ne priveşte, fetiţa
mamei fetiţă!
Şi de bună seamă, Sava descoperă în lumina gălbuie a
bucătăriei căţeluşa stând neclintită în două labe, cu urechile
clăpăuge căzute peste lăbuţele din faţă ridicate în aer.
Moşul mestecă des, cu furie, apoi soarbe ceaiul fără
aburi cu o viteză specifică datului peste cap a unui pahar cu
vodcă.
– Scuză-mă, băiete! Ia să mai bag în stomac şi leaca
asta de cartofi şi numaidecât am să-mi amintesc unde am
pus bileţelul cu numărul de telefon. Că eu când mestec şi
înghit îmi împrospătez memoria.
Şi, drept dovadă, îşi duce brusc degetul la tâmplă:
– Mda... L-am rupt! L-am rupt şi i-am dat foc. Chiar
aşa. Nu puteam suferi să ţin în casă hârtia aceea scoasă de
prin buzunarele lui Lazăr. Că doar ştii ce fel de om îi el! Dar
nu te mai bunghi nici tu aşa la mine cu ochi de pe icoană. I-
am dat foc bileţelului, dar m-am priceput să scriu numărul
colo, pe colţul scăunelului meu.
– He, ţi l-ai pus la fund şi-ai uitat, îl mustră mătuşa. Hu,
dar bine că ţi-ai adus aminte. Amu ia şi mănâncă liniştit,
mănâncă tot-tot, în afară de oase, şi pe urmă telefonăm. Mai
avem timp, ehe!
După ce se scobeşte o vreme între dinţi, moşul îl
275

îndeamnă să meargă în camera alăturată. Acolo mai bine de
jumătate din cameră e ocupată de-un pat foarte larg, iar pe
una din cele două noptiere de la capătul patului e un telefon
cam de pe vremea revoluţiei din 1917, cu receptorul la
înălţime.
Cocârjat deasupra aparatului, moşul culege numărul,
învârte discul cu un fel de încordare tâmpă, încât pare că
nici nu-l învârte cu degetul, dar cu vârful limbii. Mai trece
de câteva ori cu dosul palmei peste buzele-i unsuroase, apoi
îi transmite receptorul.
– Hai, spune-i câteva vorbe. Văd că s-a nimerit chiar
ea la telefon.
– Alo! Mamă, matale eşti?
– Cine-i? Sava? Alo! Alo!
– Da, eu, mamă.
– De când te caut, dragul mamei! Pe unde umbli?
– Acuma-s aici la moş Todirică şi mătuşa Inga. Stăm la
masă.
– Of, da’ bine că v-a dat prin gând să mă sunaţi. Şi cum
te simţi? Eşti sănătos? N-ai păţit nimic?
– Nu. Mă păzesc eu, n-ai grijă!
– Păzeşte-te, dragul mamei! Măcar tu păzeşte-te. Că
noi...
– Lasă, nu plânge.
Mătuşa Inga scapă un hohot sclifosit şi se duce la
bucătărie să ia căţeluşa în braţe.
– Ştii că lui tată-to i-au dat doi ani?
– Am auzit. Doi ani la Pruncu.
– Da, la Pruncu. Eu stau aici pe capul Anişoarei, la
cămin. Azi fac de serviciu în locul ei.
– Mai bine te-ai întoarce acasă.
– Cum, dragul mamei, să mă întorc acasă? Cu ce obraz
să mă arăt în ochii lumii? Săraca Dora noastră, Doriţa...
– Parcă te-am rugat să nu mai plângi.
276

– Gata, nu mai plâng... Mititica, fata mamei! S-aaa dus,
s-a supărat pe noi şi n-o s-o mai vedem.
– Hai, te rog, linişteşte-te. Şi spune-mi ce ştii despre
Aurel, Paraşutistul?
– Da’ ia să-mi spui tu mie, măcar era el Paraşutist?
– Ştiu că nu era. Aşa îl porecleau ai lui în deal la
rachete.
– Ne-a avut de proşti. I-au dat cincisprezece ani.
Numai cincisprezece...
– Pentru ce cincisprezece ani, mamă? El nu avea cum
să-i facă vreun rău Dorei. Doar a stat în noaptea aceea la
canton... Le-am spus-o şi celor de la procuratură. N-are nici
o vină.
– Le-ai spus-o, numai că nu-i clar de ce n-a stat la
banchet. Trebuia să rămână la banchet lângă Doriţa
noastră. De ce-a lăsat-o singură... singură printre...
– Vai de capul lor dacă pot crede una ca asta despre
Aurel! Şi Veterinarului cât i-au dat? Cât a luat pentru porcii
furaţi?
– N-a luat nici o zi.
– Nici o zi?
– Da, pentru că o reieşit că prostul de tată-to a umblat
cu porcii de vânzare şi ne-a băgat în porcăriile lui pe noi
toţi.
– Şi Floresco?
– Ce Floresco? Pe-aista nici măcar nu l-au chemat la
judecată.
– Bine, dar a tras cu arma în Aurel şi în Dora. Şi după
cum spunea moş Chiruţă, în noaptea banchetului Floresco
se ţinea numai de Dora pe-afară. O pusese să îmbrace halat
alb s-o filmeze. Asta o ştii şi tu!
– Da, îmi pare şi mie că ceva nu se leagă, ceva nu-mi
iese nici azi la socoteală în legătură cu Floresco aista…
Aşteaptă. Nu pune receptorul. (Vocea mamei se
277

îndepărtează şi el aude cum îl roagă pe cineva ruseşte să-i
dea voie să mai vorbească puţin.) Ai noştri, dacă-s proşti, l-
au ascultat cu gurile căscate! Maestru încolo, maestru
încoace! (Da, Vseo! Konciaiu!) Aude cum mama roagă din
nou pe ruseşte să-i mai dea voie să vorbească, moment în
care Sava se uită la Ialta cu câtă lăcomie mănâncă dintr-o
cutie de conserve privindu-l pe furiş, ruşinată.
– Auzi, Sava? Alo! Mă auzi? Nu prea avem voie să
vorbim mult la telefonul ista. Dar cred că ne-om vedea
degrabă, nu? Sau ce ai de gând? Poate vii la noi în sara asta.
Că mai ai până vine trenul de la Ungheni.
– Să mă mai gândesc.
– Ce să te mai gândeşti, dragul mamei?! Doamne
Dumnezeule, spune-mi că vii! Toată nădejdea noastră-i la
tine. Să nu ne laşi singurele.
– Poate că am să vin.
– Poate?
– Bine, am să încerc să vin.
– Doar ştii unde-i căminul Anişoarei, cum să nu vii?
– La revedere, mamă.
– La revedere. Mămica te pupă şi te aşteaptă. Te rog să
nu te mai pierzi, să nu...
Sava aşază receptorul în furca înaltă. Acum simte că
trebuie să plece. Chiar în clipa asta. Însă i se face şi mai greu
pe suflet când îşi dă seama că îl aşteaptă tot felul de
pupături de bun rămas, una mai unsuroasă decât alta, din
tindă şi până pe trotuar. Deodată îi vine ideea să le spună că
vrea la toaletă, dându-şi prea bine seama că nu are cum să
existe vreo instalaţie sanitară în casa asta, privata fiind,
probabil, în spatele casei, căci în faţa casei e trotuarul şi
strada. Şi într-adevăr, moşul îl îndrumă să treacă prin
bucătărie, să iasă în grădină pe uşa din dos şi-acolo are să
vadă la doi-trei paşi o uşă văruită.
Sava se furişează pe lângă pata albă cu miros de clor,
278

se încurcă în rămurişul vişinilor din spatele casei şi se
îndreaptă în direcţia unde se aşteaptă să dea de strada de
mai sus... Totodată se gândeşte că pe undeva mai pe culme
ar trebui să fie şi Casa din cărămidă roşie cu fronton alb. Şi
nu mai ştie dacă îşi doreşte să prindă trenul Ungheni–
Chişinău de la 23.10.
Mai mult, în atâta debusolare nu poate scăpa de
plânsul mamei.
„Mai bine săream din maşina cu porci, mamă! Şi chiar
aveam de gând să sar când îmi spuneai că eu la iarmarocul
de la Pârliţi trebuie să mă dau drept băiatul altcuiva. Mi-ai
băgat şi o hârtie în buzunar, un document eliberat pe
numele unei femei din alt sat! Chipurile femeia aceea ar fi
fost mama mea, nu tu! Că adicătelea ea crescuse porcii, dar
căzuse la pat, aşa că eu, băiatul ei cum ar veni, neavând tată,
eram nevoit să vând purceluşii crescuţi pe lângă casă. Pe
urmă începuse să-mi placă jocul de-a iarmarocul. Te
vedeam din când în când şi pe tine scărpinând purceluşii în
cuşcă înainte de a-i trage afară de coadă, de urechi, de
picioare, iar ei guiţau de-ţi luau auzul. Se ţinea la distanţă de
noi şi tata, având grijă, însă, ce facem cu banii. El arăta
curăţel, în cămaşă albă, cu pălăria pe-o parte, venit acolo ca
la sărbătoare. Şi m-am apropiat o singură dată de tine,
cerându-ţi să-mi schimbi zece ruble, iar tu, mamă, îţi
aminteşti ce-ai făcut? Te-ai răsucit arătându-mi pe ascuns
pumnul, chipurile, îţi arăt eu să-mi zici mie mamă! Aş da
orice să pot uita întâmplarea asta, dar uite că nu mi se
şterge din minte, nu şi nu, oricât mi-aş dori...”
279

280

281

282

Opt!
27.
Ochii i se obişnuiră îndată cu întunericul. Desluşeşte
pe fundalul cerului licăritor conturul unei case cu streşini
largi. Vede şi cocoşul de tablă deasupra acoperişului. O casă
puţin cam deocheată pentru îngrămădirile de chichineţe
din jur care încearcă să facă dintr-un târg ca vai de el un
ditamai orăşel. Cu puţină fantezie, Sava identifică în casa de
pe culme casa din pereţii căreia se spune că s-ar ivi coarnele
unor cerbi fantomatici iar pe mese apar firimituri lăsate de
nişte moşnegi care mănâncă ce mănâncă în toiul nopţii şi
dispar. E convins sută la sută că aceasta e casa cu pricina,
unde mai pui că după cum s-a aflat în sat, moş Todirică şi
mătuşa Inga, ca vecini, nu ar fi străini de cele întâmplate în
casa de-alături.
Înaintează printre crengi pletoase, aude frunzele
curgând în jurul lui, până lângă peretele din spate al casei.
Îndrăzneşte să-şi lunece palma de pe o cărămidă pe alta
până la colţul dinspre strada de după un zid de piatră nu
prea înalt ce însoţeşte strada pe culmea dealului până
dispare în noapte spre dreapta.
E nerăbdător să sară dincolo şi să vadă Casa din faţă,
să-i vadă faţada, ferestrele, uşa de la intrare. Câteva becuri
ard înăbuşite de frunzişul unui şir de copaci frunzoşi, mai
frunzoşi decât plopii. E gata să urce pe zidul gardului, însă
se aude o mişcare de partea cealaltă şi în aceeaşi clipă vede
cum cineva urcă înaintea lui pe zid - o siluetă sprintenă care
îşi duce imediat degetul la gură când aterizează:
283

– Tsss! Nu cumva să apari în stradă.
Vocea tipului îi este cunoscută, nu însă şi înfăţişarea,
abia ghicită în întuneric. E un tânăr cu frizură scurtă, în
trenci încins strâns la mijloc şi cu gulerul ridicat. Dar iată că
îl dă de gol licărul unui dinte de aur.
– Foarte frumos, foarte plăcut! îl imită Sava în loc de
salut.
–Taci, băi! se scandalizează celălalt şi îl şi prinde de
mânecă trăgându-l după el pe furiş prin spatele gardului ce
face o curbă largă odată cu strada.
O singură dată se iţesc să vadă care e situaţia dincolo.
Nimic vesel. În faţa Casei se învârt două siluete în civil. Două
siluete chipurile nepăsătoare, care vor să dea de înţeles că
s-ar afla cu totul întâmplător unde se află şi că tot
întâmplător se uită agitate în toate părţile.
Orest şi Sava înaintează tupilaţi pe după gard, iar când
trec de curbură, îşi fac semn să sară în stradă. Primul sare
Orest. Şi sare cu o sprinteneală de mare circar, sprijininduse
doar cu o mână de zid, apoi se răsuceşte cerându-i lui
Sava să-i dea mâna şi îl şi smulge din grădină cu o putere
incredibilă.
– Ascultă care-i treaba, norocosule! zice Orest. Baba a
fost şi a raportat că te-a găsit şi că acum stai la masă! Bine
că te-a luminat cine te-a luminat şi le-ai spus că ieşi până la
toaletă. Aşa-mi placi! Intuiţie brici! Doar că acuma moşnegii
îşi fac griji ca nu cumva că le cheltuieşti toată hârtia. Şi-apoi
ard de nerăbdare să-şi ia rămas bun de la tine ştiind că
după câţiva paşi pe trotuar ai să fii înhăţat. Numai oameni
de-ai lor pe la toate colţurile. Ce-i drept, sunt şi unii care,
sufleteşte, sunt de-ai noştri. Buuun! Uite cum facem: eu
îmbrac sacoul tău, tu îmbraci trenciul meu.
– Ştii, eu mă pot prezenta la miliţie şi de bună voie…
– Ba ai să faci exact ce-ţi spun. Altfel se duce de râpă
Planul pe care-l avem cu tine.
284

– Care „plan”, se revoltă el pe şoptit, scoţându-și totuşi
sacoul. Numai că înainte să i-l dea, scotoceşte în buzunarul
de la piept, scoate Cubul de Zahăr, îl mută într-un buzunar
de la pantaloni, apoi are loc şi schimbul.
Acum păşesc mai în voie. Piatra pavajului, rânduită în
evantai asemeni solzilor, lunecă în faţa lor cu copaci pe
dreapta şi cu un gol negru pe stânga.
– Drept să-ţi spun, recunoaşte Sava, acum cu frizura
asta arăţi cu totul altfel. Arăţi mai a om, nu ştiu cum.
Trebuie să mă deprind cu tine.
– Deprinde-te, dar nu prea avem timp. Şi-apoi dacă nu
fugeai de mine când coboram în Călăraşi, acuma ai fi arătat
şi tu a băiat normal... Unde mai pui că mi-am dat moaca pe
mâna celei mai nemiloase frizeriţe de pe-aici. Ţac-ţac şi taie
tot ce nu ţi se potriveşte. La urmă mi-a zis că i-am ieşit
frumuşel ca un diavol. Dacă-ţi făcea şi ţie moaca, tu cu ochii
tăi albaştri, îi ieşeai ca un înger. Şi ce mai pereche ar fi păşit
acuma prin Călăraşi: eu frumuşel ca un diavol, du frumuşel
ca un înger! Ce panaramă, frate!
– Dar văd că nici de şchiopătat nu mai şchiopătezi
cum şchiopătai când treceam dealul...
– Păi, tot ea, după ce m-a făcut frumos la chip, a avut
grijă şi de picioarele mele! A scos dintr-un gentoi
încălţămintea asta şi-aşa am scăpat de pantofii tăi.
– ?...
– Hai, nu te mai preface. Ştiu că-i ai din pomul de la
înmormântarea babei Aglaia. Înţeleg, te rodeau şi mi i-ai
băgat sub scaun la gară ca să mă roadă pe mine,
şterpelindu-i pe-ai mei. Să-i porţi şi tu sănătos mai departe!
Pavajul e cât de cât luminat de becuri printre frunzele
copacilor, însă la câţiva metri distanţă de pavaj pe partea
stângă e numai beznă. Îi însoţeşte hăul ce s-a căscat după
lunecările de teren. Ici-colo se întrezăresc în noapte
rămăşiţe de gard, se văd atârnând fragmente de scări,
285

capete de bare metalice, tulpini înclinate, rădăcinile în aer…
Iar adânc în beznă par să mişune tot felul de vietăţi
năstruşnice şi Sava se ţine cât mai pe departe de fojgăiala
lor, în vreme ce Orest, dimpotrivă, păşeşte chiar pe buza
hăului. Ba mai şi face zgomot dând cu piciorul în obiectele
mai răsunătoare ce-i nimeresc în cale.
– Dar nu spuneai tu că suntem urmăriţi? îi aminteşte
Sava.
– Da, ne pasc de peste tot.
– Şi-atunci de ce-ţi faci de cap?
În loc de răspuns, Orest se agită şi mai mult făcând-o
total pe nebunul:
– Ochii la mine, băi Zaha! Cată încoace. Eu arunc piatra
asta şi-ai să vezi cum stârnesc din întuneric păsări roşii! N-
ai mai văzut la viaţa ta asemenea trucuri!
Aruncă. Urmează liniştea zborului pietrii, apoi
urmează căderea pe o suprafaţă metalică şi răsună
adâncirile hăului, de unde ţâşnesc deodată două păsări, nici
tu bufniţe, nici tu lilieci. Păsări cu aripi de-un rubiniutransparent
care dispar îndată în spuza de stele a
orizontului.
– Numai eu ştiu să le stârnesc, se laudă el. Au nimerit
pe pământ din greşeală, dezorientate, ameţite de găurile
negre, dracu-lacu... Dar sunt deştepte foc! Ştiu să se ascundă
prin crăpăturile pământului.
– Hai-hai, nu vezi că râde lumea de noi?
Şi de bună seamă, doi bărbaţi s-au oprit în mijlocul
străzii şi îl urmăresc fără să de-a vreun semn că le-ar veni a
râde.
– A, bună, oameni buni! îi salută Orest. Numai eu de pe
strada noastră ştiu să stârnesc păsări din fundul
pământului. Cred că le-aţi văzut, nu? Au luat-o spre stele!
Da’ el, bouleanu de Zaha, nu mă crede.
– Şi bine face! zice unul. Vedeţi să nu daţi nas în nas cu
286

cine ştim noi şi-atunci îţi vedea păsări de toate culorile.
– A, nas în nas cu cel cu tăieturi pe faţă, încleiat pe
toate gardurile! Auzi, băi Zaha, tu cum ai proceda dacă ar
apărea de după colţ?
– Normal, aş lua-o la fugă!
– Dar mai întâi ai face oleacă pe tine ca să prinzi
viteză, ha-ha-ha!
Acum apare şi pe feţele celor doi o umbră de zâmbet.
Îşi continuă mersul spre Casa din deal. Orest şoptește:
– Cred că ce-a fost mai greu, a trecut. Să mai trecem cu
bine şi de zona gării şi-am scăpat. Şi nu uita că eşti aşteptat
să urci în trenul Ungheni-Chişinău de la zece şi zece. Îţi
repet: eşti aşteptat să urci în trenul acela, dar n-ai să urci în
acela. Puţin mai devreme porneşte din gară trenul care vine
de la Odesa şi o ia spre Cernăuţi. În acela trebuie să urci.
– Stai, cum de-au aflat că... A, telefonul. Am vorbit cu
mama.
– Văd că începi a lucra cu capul, bravo. Şi-acum
ascultă-mă cu atenţie. O ţinem tot aşa la vale. Pe urmă eu te
las într-un anumit loc de lângă gară. De-acolo tu te strecori
în celălalt tren, care porneşte puţin mai înainte şi o ia în
direcţie inversă, spre nord. Dar să fie clar, până acolo eu
trebuie să fiu moară stricată. Dacă mergem pe tăcute, pâş,
pâş! ne dăm de gol. Ca să trecem cu bine pe lângă cei puşi să
tragă băşini pe la colţuri, trebuie s-o facem pe cheflii. Eu ştiu
să o fac. Încearcă şi tu, dă-ţi toată silinţa... Eu am să-ţi turui
despre ce-am păţit când m-am încurcat cu miliţia! Că tare le
mai place să audă ce zice lumea despre isprăvile lor. Pliosc!
Trosc! Os rupt, ficat umflat, mutră spartă. Ba! Bum! Sănătate
la băieţi! Ruki verh! Prefă-te că îmi simţi pumnii în coaste.
Spectacol pe viaţă şi pe moarte. Rezistă! Habar n-ai cât de
mult mi-ar plăcea să se adeverească precum că tu eşti cel
care se spune că eşti. Altfel, fuga marş, bocanci de fer,
minte-ngustă, băi Zaha! şi vocea lui Orest se tot înalţă.
287

Căci tocmai acum apar dintr-o curte cu poarta larg
deschisă trei miliţieni.
– A-şşa! constată ca pentru sine cel din mijloc, care e şi
cel mai mic de statură, dar care îi fixează prin întuneric cu o
privire de pasăre de noapte. Aşa, care va să zică! După cum
văd, pe stradă se circulă ca de Revelion. Nu cumva tre’ să-l
întreb pe fiecare baistruc cine-i şi de-al cui îi!?
– Am fost deja informaţi despre ăştia doi, zice cel mai
tinerel. Cel în trenci, Zaharia, îi din mahalaua de sus.
Celălalt... Auzi, tinere! Dă-te mai aproape! Mda, clar! Client
de-al nostru mai vechi. Îi zice Geograful, iar în dosare –
Orest Maralidis...
– Moraldis! îl corectează Orest, ridicându-şi fruntea
sus, parcă vrând să le atragă atenţia că are frizură anti-
Bitlzz.
– Ca să vezi, te-ai frizat, prietene Moralidis! zice
acelaşi miliţian josuţ care se apropie de Orest până se
postează practic piept la piept, împungându-i stomacul cu
degetul arătător şi vorbindu-i pe şoptite. Vezi să nu faci
vreo prostie. Luaţi-o tot aşa cu gălăgie direct spre gară, dar
pe unde-i strada mai luminată. Ai grijă de el ca de ochii din
cap. Şi cu voce ridicată: Hai, luaţi-o la vale, golanilor! Şi să
nu aud că aţi spart vreo vitrină ceva că aţi belit-o!
După un şir de paşi Orest îşi reia recitalul, acum şi mai
relaxat:
– Păi, dacă tot ne-am pornit la drum lung, ia să-ţi
povestesc, dragă prietene Zaharia, despre un traseu ca
oglinda. Da’ să vezi cum l-am găsit! Rătăceam astă vară prin
pădurile de pe la Căpriana şi numai ce văd că se luminează
printre copaci şi dau de-un limpeziş, ca atunci când dai de
albia unui râu. Ei, da de unde râuri pe dealurile de dincolo
de Mănăstirea Căpriana? Poate doar râuri de lacrimi! Şi-am
îndrăznit să scot capul din frunziş. Mă uit la stânga şi văd
albia unui traseu ce duce pe culmea pădurii până hăt în
288

ăsărit. Mă uit la dreapta – luminişul traseului se pierde în
zarea asfinţitului. Şi nu ştiu cum se făcuse dar traseul era
ud, ca şi cum ar fi trecut o ploicică numai de-a lungul
asfaltului. În zarea asfinţitului tot ce mai rămânea din
traseu era un fel de strunguliţă prin care abia de-ar fi trecut
o gămălie de chibrit. Dar anume în acea strunguliţă a licărit
dintr-o dată un firicel de lumină. Şi băgai de seamă că vine
înspre mine. Şi încă ceva. La început nu observasem că în
iarbă de-a lungul traseului şedeau zeci, poate chiar sute de
oameni. Ai fi zis că fac amiaza într-o zi de coasă. Iar luminiţa
se tot apropia dinspre asfinţit. Îmi venea să ies din pădure şi
să strig: Uitaţi-vă, băi! ridicaţi ochii să vedeţi cum vine
lumina la voi! Nu voi către lumină, daʼ lumina către voi,
nesimţiţilor! Dar bine că n-am apucat să le spun noutatea.
Observai că ceea ce licărea în depărtare pe traseu era o
făclie. Făclia unei torţe ridicate sus de mâna unui, ca să-i zic
aşa, organism uman. Şi pe măsură ce torţa se apropia, cei
din iarbă se ridicau începând să alerge în urma celui ce
ducea făclia. Veneau sute de oameni în urma lui, dacă nu
cumva mii şi mii. Şi nu aduceau deloc a gloată. Eveniment
de importanţă mondială, ce mai! Ei, şi ce mi-am zis eu
atunci?! Ia să ies, zic, din tufari cu un cuvânt de salut, să
îngenunchez în faţa torţii aceleia şi să mă alătur şi eu celor
de o urmau. Am aşteptat momentul potrivit, răstimp în care
în mintea mea roiau numai formule de salut, una mai cu
efect decât alta. Şi abia când am zărit printre tufari torţa că
se apropie la zece metri depărtare, am ţâşnit în albia de
lumină a traseului, scandând din răsputeri: “Trăiască globul
pământesc! Trăiască văile şi dealurile Planetei Pământ!
Trăiască focul care ne apără de frigul stelelor!” Ia zi, ce-i rău
în ce-am zis? Nu, că cel cu torţa s-a oprit în loc, speriat. S-a şi
dat puţin înapoi, de parcă-l văzuse pe naiba. Şi cu toate că
eu continuam să strig trăiască cutare şi cutare zonă
geografică de pe Terra, şi în general să trăiască tot ce-i
289

pitoresc pe lume, hopa-na! când am dat să îngenunchez în
faţa Torţei aprinse, au tăbărât pe mine din toate părţile. M-
au pus cu botul pe asfalt, mi-au răsucit mâinile la spate şi m-
au ridicat de pe traseu ca pe-un gunoi. Am fost târât şi dus
undeva în pădure, unde nici să-ţi treacă prin cap câtă miliţie
aştepta cu dubiţe şi cu de toate. Pe scurt. S-au convins că n-
am pistol sub haină, nici grenade, că nu-s eu partizanul
acela din pădurile Belarusiei care încă nu ştie că s-a
terminat războiul şi-i tot dă cu aruncatul trenurilor în aer.
M-au aşezat frumuşel pe-un trunchi, dându-mă pe mâna
foto-corespondenţilor, care vorbeau în toate limbile
pământului şi numai eu în limba mamei. Degeaba le ceream
un pieptene să mă fac şi eu frumos dacă tot voiau să mă
fotografieze. Numai că lor nu le trebuia un Orest frumos.
Lor le trebuia un Orest cu păru-n ochi, unul crescut în
pădure, un fel de aborigen moldovean. Ce puteam face? I-
am lăsat să-şi umple aparatele cu imaginea mea de om
sălbatic. Pe urmă mi-au dat drumul în pădure. Chipurile,
gata, m-au eliberat. Dar era clar că o fac doar de ochii presei
străine. Oricum, am luat-o la fugă. Fugeam şi vedeam pe
copaci scăpăratul blitz-urilor care încă se mai ţineau de
mine. Nu le era greu să se ţină de mine, fincă erau toţi din
ăştia... corespondenţi sportivi. După o vreme, m-au lăsat să
fug singur. Dar n-am apucat să trec bine dincolo de
hăţişurile unei lăsături şu numai ce văd că apar de după
copaci şi mă înhaţă de mâini şi de picioare patru vlăjgani
mult mai serioşi decât miliţienii. Aşa că a trebuit să stau
închis două zile şi două nopţi sub nu mai ştiu care clădire la
Străşeni. M-au ţinut acolo până s-a îndepărtat Focul Olimpic
de Moldova cu tot alaiul, cu jurnaliştii străini cu tot, apoi m-
au transportat la Chişinău. Şi timp de-o săptămână m-au
bătut la cap şi la rinichi să le spun că, nici mai mult nici mai
puţin, sunt sănătos la minte. Da, le spuneam, bineînţeles că
sunt teafăr la cap. Şi îmi dădeam toată silinţa să-i fac să
290

creadă că chiar eram teafăr. Aduceam drept argument
lozincile cu care ieşisem din pădure în întâmpinarea
Focului Olimpic. Dar cui să-i explici ce face curcubeu-n
ploaie? Erau căzuţi în cap, săracii. Susţineau că eram
bolnav, eu, care strigasem că să trăiască Planeta Pământ cu
văile şi dealurile ei, de parcă asta ar fi fost o chemare la
distrugere. Până la urmă s-au scărpinat la ceafă, şi-au
scuturat degetele în urechi ca şi cum ar fi ieşit dintr-o baltă
şi aşteptau să ţâşnească apă şi neavând ce să-mi mai pună
în cârcă, m-au scos cu şuturi în fund din arest şi-s liber
până-n ziulica de azi. În privinţa clipei următoare, mai
vedem noi.
Aici Orest încetineşte pasul şi-i zice şoptit:
– Acela e trenul Odesa – Cernăuţi. Are să-ţi cânte tuctuc
spre Nord toată noaptea. Hai, ce mai aştepţi?
– Sacoul! zice Sava, dezbrăcându-se de trenciul lui ca
de-o pelerină după ploaie.
– Poftim, ţi-l înapoiez. Of, că tare fricos mai eşti. Te-ai
speriat că ţi-am umblat prin buzunare după cubul de zahăr.
Nu te teme, nu m-am atins de el. Gata, acum mă duc să scot
bilete, iar tu mergi înainte cu paşi normali, poţi să şi fluieri,
şi urcă în vagonul care nu are însoţitor la uşă. Urcă şi alegeţi
orice compartiment vrei. N-ai nicio grijă, totu-i aranjat!
Degrabă îţi vine şi biletul!
28.
Sava înaintează cu paşi şovăitori pe coridorul
vagonului unde nu-i nici ţipenie de om. Liniştea aceasta îl
sperie mai mult decât dacă ar da peste nişte derbedei
porniţi să-l buzunărească. Aude doar zumzetul de insectă
captivă a luminii de neon. Ai zice că a încurcat vagonul. Sau
chiar trenul. Intră în singurul compartiment care are uşa
291

întredeschisă. Aşternutul aşteaptă aşezat vraf la capătul
cuşetelor de jos. N-a mai pus capul pe-o pernă de câteva
nopţi şi pernele de aici îi dau ameţeli când le vede, i se
încleie ochii.
Aude apropiindu-se un vuiet vibrant ce face vagonul
să tremure. Iese pe coridor şi vede cum lunecă pe linia a
doua un şir de geamuri luminate. Urmează un scrâşnet
ţiuitor şi geamurile luminate rămân neclintite la câţiva
metri de vagonul lui. Urmăreşte foiala din trenul abia sosit.
Unii stau lipiţi cu frunţile de geam întrebându-se ce gară-i
asta, unde au ajuns şi cât mai au de mers prin noapte?
– Se găseşte şi pentru mine un loc? îl întreabă de
foarte aproape o voce feminină, vocea unei tinere în trenci
galben cu ochelari de soare care nici nu-şi dă seama că
geamantanul ei îi presează lui Sava genunchii, lipindu-l de
perete.
– Locuri libere câte doriţi, zice el. Locuri ocupate nu
prea văd.
– Atunci fii drăguţ şi ridică-mi geamantanul colo sus.
– Nici o problemă! o asigură el, deşi o problemă există,
totuşi: geamantanul e greu ca lutul. După un efort cu
vinişoarele pulsându-i pe tâmple, el saltă geamantanul mai
întâi până la nivelul pieptului – e din piele naturală, destul
de groasă, dar se simte prin ea o încărcătură colţuroasă,
poate cărţi, poate icoane –, fără să fie în stare să-l ridice mai
sus, fiindcă chiar în clipa asta o smucitură sub picioare îl
face să se clatine, trenul legănându-se şi el pornit la drum.
Cu o clipă întârziere, îi sare şi ea în ajutor, dar în loc să
ridice de geamantan, îl saltă mai mult pe el de la spate,
încurcându-se din cauza aceleiaşi legănări. Oricum, până la
urmă, cu eforturi comune, reuşesc să-l împingă în nişa de
sus.
– Bravo, te-ai descurcat. La drept vorbind, după cum
arăţi, e de-a mirării...
292

– Sunt pe drumuri de la patru dimineaţa, abia mă mai
ţin picioarele, recunoaşte el cu ochii plecaţi, încă tulburat de
îmbrăţişarea ei.
– Atunci să n-o mai lungim. Ia să-ţi fac pătucul şi somn
uşor! Dar mai întâi să trag uşa. Şi uşa glisantă lunecă cu tot
cu oglindă, tânăra pomenindu-se faţă în faţă cu propria
imagine, moment în care brusc îşi duce mâna la ureche ca
după o palmă încasată pe nepregătite. Uf, tunsoare-i asta?
Mi-a promis că-mi face o frezură à la Mireille Mathieu, dar
văd că i-a ieşit à la Muma-Pădurii.
Sava e prea obosit ca să-şi dea seama că se cuvine să o
contrazică. Dar nici ea nu stă să se lamenteze în faţa oglinzii,
ci se apucă şi desface salteaua, întinde cearşaful, aşază
perna cât mai comod şi-i gata să-i spună că la Bahuseni
unor asemenea frizuri li se zice „ceaunel”, ceea ce ar fi o
jignire pentru ea, fireşte. Pentru a obţine o asemenea
frumuseţe de frezură trebuie să ţi se pună un ceaun pe cap
şi să ţi se reteze părul cu foarfecele de jur împrejur după
gura ceaunului.
– A, să nu uit, zice Sava. Eu nu-s singur.
– Văd că nu eşti singur. Suntem împreună.
– Aşa-i, dar trebuie să mai vină şi un prieten. Cred că
mă caută prin alte vagoane.
– Linişteşte-te, nu te caută nimeni. M-a rugat să-ţi
aduc biletul. Uite-l! scoate din buzunarul trenciului un
cartonaş ştampilat. M-a rugat să am grijă de tine.
– Mai bine şi-ar bate capul de viaţa lui! Mă descurc eu
şi singur.
– Aşa vă lăudaţi voi toţi, daʼ când daţi de-o clipă de
singurătate, gata, vă şi aruncaţi de la etaj, buf!
– Eu am să fac chiar acuma buf cu capu-n pernă!
– Aşa da! Hai, scoate-ţi sacoul şi - fuguţa în pătuc!
Tânăra îi anină sacoul în cuierul de deasupra pernei,
apoi are grijă să-l ia pe Sava pe după umeri, îndemnându-l
293

să se întindă, fără să-l mai aştepte să-şi scoată pantofii. Zice
că, de fapt, nici ea nu suportă singurătatea, iar uneori, când
vede că trenul stă să plece din gară şi nu mai urcă nimeni,
aşteaptă să audă: „Stimaţi călători, atenţie! Staţia următoare
- Capătul Pământului.”
Se apleacă peste picioarele lui şi îi deznoadă şireturile
cu o încetineală mângâioasă, îi scoate, îi lipeşte talpă de
talpă la piept, ca pe propriile palme şi se dă în spectacol
mimând o rugăciune, pe care o întrerupe brusc, băgând iute
pantofii sub cuşetă, fiindcă pe coridor se aud paşi – paşi ce
calcă cu siguranţă de stăpân. Totodată aude cum sunt
deschise una după alta uşile compartimentelor tot mai
aproape de uşa lor.
– Întoarce-te cu spatele, iute! îl forţează ea. Prefă-te că
dormi!
În clipa următoare uşa se deschide şi tot cadrul ei e
ocupat de trupul voinic al unei femei care, hotărât lucru, n-
ar arăta atât de impunătoare dacă nu ar purta uniforma
căilor ferate.
– Biletele la control, vă rog!
Şi Sava aude două ţăcănituri, semn că au fost
perforate două bilete, apoi:
– Cine-i somnorosul?
– Prietenul meu. S-a cherchelit puţin după ce, ştiţi...
Mi-a propus să-i fiu mireasă.
– Da? Frumos din partea lui, dar aşteaptă să vezi dacăşi
mai aduce aminte după ce se trezeşte! Că la beţie fiecare
îţi pune coroniţă pe cap, da’ a doua zi se uită holbat la tine şi
se întreabă de unde s-a mai luat şi asta pe capul meu? Daʼ
poate că tu îi fi mai norocoasă! Călătorie plăcută!
Şi uşa se închide mult mai lin decât cum a fost
deschisă. El revine cu faţa în sus, întreabă:
– Ce-a fost asta?
– N-ai auzit? Biletele la control!
294

– Şi de ce trebuia să mă întorc cu spatele?
– Ca să nu fii scos de guler din vagon şi dus direct la
postul de miliţie, deşteptule. Sau nu-ţi dai seama că au
înfrumuseţat cu mutra ta toate panourile din gară? Şi cine
dacă nu controlorii de bilete în primul rând au obligaţia să-i
recunoască pe toţi fugarii? Iar tu cu faţa ta... Hai, noapte
bună!
Plutind între veghe şi somn, el o urmăreşte cum îşi
dezbracă ea trenciul, rămânând într-o rochie de-un verde
întunecat, lungă până-n tocurile înalte, apoi cum aşterne pe
cealaltă cuşetă cearşaful, cum îşi burduşeşte cu pumnişorii
perna, legănatul trenului făcând-o să arate şi mai mlădioasă
de cum e.
Oboseala nu-i dă voie să-şi amintească de ceva anume,
să scotocească adânc în memorie. Face un calcul totuşi,
constatând cu aproximaţie cât de departe în urmă a rămas
geanta lui şi cu ce viteză se îndepărtează acum de ea. Caseta
în care a încuiat-o în camera pentru bagaje urmează să fie
descuiată după patru-cinci ore. Chiar dacă ar vrea să revină
la Odesa până atunci pentru a-şi recupera lucrurile, ar avea
nevoie de cel puţin şapte ore. Or, între timp responsabila
camerei de bagaje, asistată de-un miliţian, va avea tot
dreptul să deschidă caseta pe motiv că a fost depăşit
termenul de păstrare anunţat, 24 de ore. Vor scotoci prin
geantă şi prin buzunarele scurtei. Numai să-şi tragă pe
mâini mănuşi igienice, ca nu cumva să se molipsească de
sărăcie.
Sava deja doarme dus când ea se apleacă şi îi atinge
uşor fruntea cu buzele, fără ca el să simtă, ci doar visânduse
deodată prăvălit într-un pâlc de toporaşi, lângă un crâng
de frasini tineri şi mlădioşi în care dacă reuşeşti să te caţeri
şi să li te prinzi de vârf, îi poţi face să se aplece sub
greutatea ta ca şi cum ţi-ai da drumul cu paraşuta până la
pământ unde te aşteaptă raiul toporaşilor.
295

El se trezeşte în scăpărarea unor lumini ce năvălesc
prin geam, lumini care se ciocnesc de oglinda din spatele
uşii şi sunt trimise înapoi de unde au venit. Se ridică într-un
cot şi descoperă că însoţitoarea deja e îmbrăcată şi că stă
aplecată peste geamantanul coborât din nişă.
– Unde suntem? o întreabă.
Ea pare surprinsă să afle că s-a trezit.
– Într-un oraş din lume, îi răspunde.
Trenul încetineşte, urmează ţipătul metalic al
frânelor, apoi totul rămâne nemişcat, inclusiv luminile unui
peron cu oameni somnoroşi ca şi el. Bagă de seamă că ceva
nu e în regulă. Ea stă aplecată nefiresc peste geamantan.
Simte şi ea că el simte, se întoarce şi Sava vede că ea ţine la
piept pantofii lui.
– Ştii, ai nişte pantofii tare simpatici.
– Eu, pantofii simpatici? Îi port de ieri dimineaţă...
– Nu contează. Oboseala pantofilor spune totul despre
chinurile picioarelor. Sigur, tu n-ai cum înţelege ce am în
vedere...
– Ce-i aici de-nţeles? Dacă nu mă trezeam la timp,
rămâneam desculţ. Eraţi gata să-i băgaţi în valiză.
– Scuzare, băieţică. Călătoriile, slăbiciunea mea, ele-s
de vină. Din cauza lor eu nu rezist când văd o pereche de
încălţăminte purtată şi răspurtată. Dacă vrei să ştii, orice
încălţăminte care a bătut pământu-n lung şi-n lat adună
energie, energie cosmică. Fiindcă şi Pământul la rândul lui
călătoreşte prin cosmos, străbate universul. Ei, dar trebuie
să cobor. Poftim, îţi las pantofii aici şi – călătorie plăcută
mai departe!
Îşi aranjează gulerul, se întoarce spre oglindă
trecându-şi degetele prin părul scurt de la frunte spre ceafă
şi sfârşeşte prin a-şi acoperi ochii cu ochelarii de soare. Ar
vrea să mai spună ceva, dar se răzgândeşte. Îl priveşte o
clipă din oglindă – probabil îl priveşte, căci lentilele negre
296

sunt pe direcţia lui – apoi îşi ridică fără probleme
geamantanul, dă uşa la o parte şi aude cum se îndepărtează
după ţăcănitul tocurilor.
Încurcat în gânduri, are nevoie de minute bune pentru
a se dezmetici. Îi caută înfăţişarea în oglindă. Încă mai vede
înaintea ochilor luciul ca de smoală al ochelarilor ei. Ah,
tâmpenia tâmpeniei! O zvâcnitură în piept îl face să sară în
picioare. Nu, nu se poate! îşi zice. Apoi se contrazice: Ba, se
poate: a fost chiar ea. Că prost mai eşti, băi, Sava, băi!
Picioarele îi lunecă în pantofi, şireturile i se înnoadă
ca de la sine. Caută din fugă mânecile sacoului, aleargă pe
coridorul vagonului, apoi, în ultimul moment, când
garnitura îşi reia legănatul prin noapte, sare pe peron gata
îmbrăcat, numai bun de alergat după femei.
A, cruciuliţa! Trebuia să i se uite în decolteu. Poate era
acolo. Dar şi fără cruciuliţă, toate celelalte erau ale ei -
ochelarii, rochia verde, tocurile metalice... Le văzuse şi la
Odesa. Atâta doar că atunci avea părul lăsat pe spate.
29.
Peronul gării mişună de călători somnoroşi. Luminile
becurilor în loc să-i lumineze şi să-i arate calea înainte, mai
mult îl orbesc.
– Măgarule, vezi pe unde calci! aude şi simte o
bufnitură de poşetă în spate.
De atâta nerăbdare o caută prea pe departe, pe unde
nici lumină nu-i, în întunericul de dincolo de peron. Dar e
suficient să arunce o privire mai pe-aproape şi îi zăreşte
tocurile lucind metalic. O urmăreşte de la mică distanţă,
uneori ajungând la o întindere de mână de parfumul ei şi
pesemne că ea nu poate să nu-l simtă. Se opreşte în loc iar
Sava nu are cum să nu se împiedice de faimosul ei
297

geamantan.
– Bravo! Tocmai mă gândeam să caut un hamal.
– Nici o problemă, vă ajut eu.
– A, bine, încordează-ţi musculatura, băiete, şi –
înainte!
El saltă pietroiul cu toartă şi se ţine tare pe-o distanţă
de mai bine de zece paşi, străduindu-se să păşească în linie
dreaptă. Pe urmă mersul i se cam împleticeşte, încetineşte
paşii prefăcându-se că l-ar interesa anumite lucruşoare din
vitrinele pe lângă care păşesc, reţinându-şi cu greu gâfâitul.
– Îţi petreci nopţile prin gări, prin parcuri, nu?
– Adică ştiţi câte ceva despre mine.
– Ştiu, de-o pildă, că n-am să te pot expedia de la uşă
cu un simplu „mulţumesc, la revedere”. Ar însemna să nu fiu
sufletistă. Aşa că am să te invit să intri, am să-ţi dau un
prosop şi-am să-ţi arăt unde-i baia. În ziua de azi femeia tre'
să fie grijulie cu sărmanii vagabonzi, chiar dacă atunci când
o întâlnesc într-un loc mai retras, nu se ruşinează să o
tăvălească prin ce se nimereşte, făcându-i bucile numai
zgârieturi, de-o mai bate şi bărbatu-său cerându-i să-i
spună cu cine-a avut plăcerea! De fapt, eu n-am bărbat, iar
tu nu pari să fii din cei care-şi pierd minţile când văd o fustă
înfoiată de vânt. În tren nu te-ai uitat nici măcar pe furiş la
decolteul meu. Stop! Aici facem la dreapta. Mai poţi, mai
poţi?
– Mai pot, nici o problemă!
– Ascultă. Chestia asta cu „nici o problemă” păstreaz-o
pentru gâsculiţele care adună poze cu campioni olimpici. Eu
ştiu prea bine că eşti gata să cazi în bot, dar nu mai avem
mult... Rezistă!
Un gang amplifică ecourile paşilor, apoi traversează o
curte ce pare ireală datorită luminii albăstrii împrăştiate de
pe stâlpi înalţi peste un spaţiu înconjurat din toate părţile
de balcoane inundate cu viţă de vie. Blocul spre care se
298

îndreaptă nu-i cel mai înalt. Sava numără nouă etaje. În lift
ea apasă butonul etajului cinci. Când ajung la cinci, descuie
o uşă vopsită în albastru-aprins cu vizorul încadrat într-un
ochi de pisică.
După ce descuie şi împinge uşa, ea trece geamantanul
cu destulă uşurinţă dincolo de prag, apoi întinde o mână
spre el insistând să intre. El intră, dar nu ia în seamă mâna
întinsă. În antreu ea se lasă iar la picioarele lui insistând să-i
deznoade şireturile. Mai întâi îl descalţă pe el, apoi îşi scoate
şi ea pantofii cu tocuri înalte, devenind deodată ambii cam
de aceeaşi înălţime. Aşază încălţămintea pe un suport din
lemn ce aduce a postament.
– Şi-acum să facem cunoştinţă. Mie îmi spune Daşa!
Unii îmi zic Daşa-Frigusoasa! Bârrr, te prind friguri, nu? Ţie
ştiu că-ţi zice Ciupitul.
– Sava mă cheamă!
– A, Sava-Ciupitul. Şi nu eşti ciupit de vărsat. Asta mai
zic şi eu om însemnat! râde ea şi dă să-l pişte de obraz. Oh,
că lunecos mai eşti!
Îl conduce pe-un mic coridor la capătul căruia se pare
că e bucătăria. Direcţie bine aleasă, numai că Friguroasa
deschide o altă uşă, pe stânga, şi îl împinge în baie. De la
întrerupătorul din coridor aprinde lumina, apoi vine şi
deschide ambele robinete, cu apă caldă şi apă rece. Jetul
puternic stârneşte vârtejuri clocotitoare pe fundul căzii iar
ea îi explică cum se reglează robinetele ca apa să nu fie nici
prea rece, nici prea fierbinte, „numai bună pentru
trupuşorul tău”.
Rămas singur în zgomotul apei, urmăreşte cum se
aşterne aburul ca o pulbere fină pe luciul teracotei din jur,
roşie, combinată cu triunghiuri negre. Baia nu are oglindă.
Cu atât mai bine! Nu are nici un chef să-şi admire scheletul.
Se dezbracă fără să se jeneze de propria înfăţişare, îşi agaţă
hainele de ciocul unui cuier montat în teracotă, ciorapii şi
299

chiloţii aruncându-i în ungherul din stânga uşii.
Interiorul căzii arată ca omătul. El lunecă gol în apa
care se clatină aproape invizibilă, simte plăcerea
scufundării până peste umeri, până apucă apa cu gura, ca în
clipa următoare să-şi strângă brusc genunchii stârnind o
explozie de stropi, căci se deschide uşa şi apare ea,
îmbrăcată ca şi cum ar fi dezbrăcată, doar într-un furou
transparent.
– Ho, îngeraş, linişteşte-te! Ţi-am adus un prosop să ai
în ce te înfăşa după băiţă! Ia să vedem cum îi apa? Şi
vântură apa cu palma în timp ce el îşi doreşte să dispară
dopul de la fundul căzii şi să se scurgă şi el odată cu apa.
Bravo, ai potrivit-o cum se cuvine, îl laudă ea şi continuă săşi
plimbe degetele prin apă ca şi cum ar avea în cadă o haină
pusă la muiat, fără să-i pese că el aproape că îşi striveşte
sub palme tot ce are între picioare. Să n-o dai mai fierbinte,
că te vlăguieşte. Hai şi nu mai sta aşa grămadă, nu te teme,
n-am să ţi-o deochi. De fapt, ştiu eu cum facem! Turnăm cât
mai mult şampon să crească spuma de-asupra şi-atunci n-
am să pot vedea ce-ţi creşte ţie în apă.
Şi creşte spuma pufoasă pe apă şi, de bună seamă, nu
mai e nevoie să-şi ţină palmele între picioare, căci nu se
vede nimic prin spumă. Se lasă în voia legănatului mătăsos
al apei, ridicându-şi încet-încet mâinile şi căutându-şi alte
părţi ale trupului lăsându-se totodată săpunit pe spate de
mâinile. Nu protestează nici când îi simte picioarele
lunecându-i pe din spate şi cuprinzându-l într-o strânsoare
moale, omoplaţii lui simţindu-i apăsarea sânilor, mişcarea
sfârcurilor.
– Aşa, îngeraş, aşa... Mă pricep eu că n-ai văzut femei
goale decât doar din cele desenate prin toalete, cu linioară
între picioare şi cu cercuri în loc de... Ei, în loc de ce?
– În loc de ţâţe! zice el într-un târziu.
– Uită de ţâţe! A venit timpul să le spui sâni. Pricepi
300

care-i deosebirea? întreabă ea şi îşi îndeasă sânii sub
omoplaţii lui. Ai crescut la ţâţa mamei, dar devii bărbat când
muşti sân de femeie.
– Da, dar nu-mi închipuiam că pot fi aşa de tari!
– Serios? Nu m-am gândit niciodată la asta. Ţi-ar
plăcea să-i am mai moi?
– A, nu. Doar că se spune că sânii vârtoşi...
– Ei, ce-i cu sânii vârtoşi?...
– N-au avut parte de mângâieri, aşa se spune! bâiguie
el şi imediat îşi simte umărul strâns între buzele ei. Îi simte
şi dinţişorii. Apoi îi simte mâinile strecurându-i-se pe sub
subsuori, încolăcindu-l.
– Scuzaţi, nu am în vedere că Dumneavoastră n-aţi
avea pe nimeni.
– Nicio supărare. Atâta doar că te-aş ruga să nu mă
mai iei cu Dumneavoastră dacă tot suntem goi în baie.
– Mă tem că dacă trec la tu, îmi pierd capul... Şi dacă
mă mai întorc şi cu faţa la... la tine, n-ai să fii bucuroasă.
Îi descleştă mâinile de pe pieptul lui, i le îndepărtează
având grijă să nu împingă spuma peste marginea căzii, se
răsuceşte atent îndepărtându-se spre capătul opus al căzii
şi ajung să stea faţă în faţă, capetele lor arătând ca aşezate
pe platoul spumos, iar privirile lor se întâlnesc pentru
prima dată. Ea are ochi verzi şi un fel de-a privi de parcă l-
ar urmări de dincolo de irişi.
Brusc îi sar nişte dopuri din urechi şi abia acum aude
cum din apartament vine o muzică neobişnuită,
bisericească după înţelegerea lui, nu însă chiar în asemenea
măsură de bisericească, încât să-i potolească zvâcnetul în
locul unde n-a mai simţit niciodată ceea ce simte acum. Şi
cum să nu simtă dacă ea îl mângâie cu degetele unui picior
pe piept, îi lunecă pe coaste oprindu-se jos de tot, unde
devin cu totul obraznice, clătinând catargul ridicat pe
fundul căzii.
301

– Ia zi, nu-i aşa că nu eşti deprins să ţi-o simţi aşa,
băţ?
– !...
– Lasă, nu te ruşina. Tu cu problemele tale, eu cu
problemele mele. Facem baie şi fuguţa la culcare! N-ai
grijă, am să-ţi aştern în salon pe canapea, daʼ eu m-oi duce
în dormitor. Şi să nu-ţi dea-n gând să dai buzna, că tot n-ai
să obţii nimic.
– Să dau buzna? Euuu?
– Daaa, tuuu! Şi n-o mai fă pe îngeraşul. Voi, aiştia cu
caş la gură, vă pierdeţi îndată minţile: cum daţi de ceva
moale, închide-ţi ochii şi-i daţi înainte. Chiar dacă într-o
secundă cădeţi în bot. Vă repeziţi ca la laptele mamei, daʼ
aici îi altceva, băieţică! şi ea îi ia între palme un picior şi i-l
aduce cu mângâieri lunecoase până i-l aşază cu talpa sub
abdomenul ei, într-un loc mătăsos. Dar să nu crezi că n-ai
merita să mă port cu tine cum se poartă o femeie cu un
bărbat. Numai că nouă nu ni se permite, dragă băieţică.
Prea aduce de la tine a îngeraş.
Tăcerea care se lasă durează la nesfârşit. Acum şi
apa devine mai răcoroasă. El îşi retrage talpa din
strânsoarea coapselor ei.
– Ştii, Daşa...
– Aşa, Ciupitule, aşa! „Ştii, Daşa...” ce frumos sună!
– Ştii, eu te-am mai văzut undeva. Te-am văzut mai
întâi astă vară, într-o noapte cu lună la noi în pădure,
unde m-ai descălţat într-un copac… Numai că erai fetiţă şi
te chema Anuţa! Pe urmă te-am văzut la Odesa. Acolo m-
am luat după tine, te-am urmărit pas cu pas până ai
dispărut de parcă intrasei în pământ.
– Ştiu, şchiopătai ca vai de tine din cauza pantofilor
tăi neumblaţi, nou-nouţi. Mi s-a făcut milă te tine şi te-am
lăsat în pace. De fapt, nu se ştie cine pe cine urmărea. De
unde ştii că nu am pus noi totul la cale?
302

– Cine „noi”?
– Ai să afli tu cine, mai aşteaptă puţin. Trebuie să
recunoaştem că te-ai lăsat prins destul de uşor. N-a fost
nevoie să recurgem la metode mai speciale. A fost aşa de
simplu fiindcă ţi s-au răsturnat şi ţie cărările.
– A, cruciuliţa! tresare Sava? Ridică-te să văd dacă o
ai la gât.
Ea se ridică încet din spumă, se ridică îndelung
făcând să-i lucească sânii frumoşi, încărcaţi de clăbuci,
însă fără cruciuliţă între ei.
– N-o mai am. I-am dat-o lui Orest în gară la Călăraşi:
eu lui i-am dat cruciuliţa, el mie – biletul tău şi pe tine. Şi
acum, poftim, am parte de atingerile tale. Mă scald în
albastrul ochilor tăi. Tu într-adevăr eşti un om însemnat,
să ştii. Nu degeaba ţi s-a încredinţat ţie să fii purtătorul
Cubului de Zahăr.
– Ce-ai spus? Nu te înţeleg deloc.
– Am spus exact ce ai auzit. Şi te rog, cu mine să n-o
faci pe secretosul. Cubul trebuia să ajungă pe masa din
casa voastră. Şi a ajuns. Dar să lăsăm asta. Vino mai
aproape, necăjitule! Nu te teme, Cubul nu ţi-l mai poate
lua nimeni fără decât dacă îţi ia şi sufletul. Hai, vino să te
ţină Friguroasa la piept. Vai, ce băiat sfielnic! Dacă te sărut
pe gură, ai grijă să nu ejaculezi, că dacă ejaculezi odată cu
sămânţa arunci şi părticele din tine. Hai, lasă-mă să te
strâng între sâni.
– Nu vreau!
– Şi de ce nu „vleau”? Te temi să nu capeţi „vleun”
sifilis ceva? Şi bine că te temi! Fiindcă-i o boală ruşinoasă.
– O boală?
– Dar tu ce credeai? Ascultă, ţie chiar încă nu ţi-a
sărit prohabul în aer.
– Poate! Numai nu mai vorbiţi aşa urât.
– Ai dreptate. Când mă încălzesc puţin, devin o
303

stricată... Cu urechile ascult „Ave Maria”, da’ pe gură îmi
curg tot felul de porcării. Cred că pentru asta ne-ai şi
devenit tu nouă drag, pentru cuminţenia ta de „îngeraş cu
faţa belită”, cum îţi zice Floresco.
– Floresco? Îl cunoşti şi pe Floresco?
– Îl cunosc, cum să nu? Responsabil de peisaje.
Peisaje râmate de porci... Exemplar carpatin, încrucişare
daco-romană, cu revărsări din vremurile Egiptului Antic,
de pe unde vine Nilul la vale iar nisipul se duce la deal
lărgind pustiurile...
– Ce faci? Nu mă simt bine… Nu, ah, nu!
– Îngeraş, îngeraş cu faţa belită, însemnat de păsări
negre în zăpadă albă, băieţelul meu drag...
Într-un târziu se ridică ambii în picioare sprijininduse
unul pe altul. Ea îndreaptă ploiţa duşului peste trupul
lui, îi freacă pielea cu palmele, se spală unul pe altul,
acesta fiind, de fapt, felul lor de-a se împăca. Friguroasa
iese prima din cadă, smulge ştergarul mare şi roşu din cui,
îl înfăşoară din cap până-n picioare, luându-l apoi în braţe
ca pe un copil şi ducându-l direct pe canapeaua din salon
unde îi pune perna sub cap şi îl înveleşte cu o plapumă
galbenă, moale. Sub plapumă el îşi dă seama că închide
ochii, e conştient de faptul că lunecă în somn. Pluteşte în
acelaşi parfum de toporaşi, parfum posesiv, călduţ,
voluptuos care încearcă să-l ia definitiv sub stăpânirea lui.
Dar Sava îşi dă seama deodată că se lasă ameţit prea
uşor, că e vorba de un vicleşug olfactiv şi nu se mai lasă
dus şi parfumat pe cine ştie unde.
304

30.
Îşi vede hainele frumos aranjate pe speteaza unui
scaun. Călcate, periate, bine odihnite. Lunecă din aşternut în
moliciunea adâncă a covorului şi tălpile i se scufundă cu un
uşor gâdilit făcându-i mersul legănat. Pe acelaşi scaun
găseşte un maiou nou, ciorapi noi şi o pereche de chiloţi cu
eticheta fabricii de tricotaje din Bălţi. O rupe. Îşi trage
chiloţii pe el dintr-o şi redevine băiat de treabă.
Înainte să-şi bage mâinile în maiou însă şi să şi-l tragă
pe cap, o nerăbdare soră cu halucinaţia îl face să se
năpustească asupra sacoului şi să scotocească tot mai
nesigur, tot mai disperat. Sacoul nu-i aduce nicio bucurie.
Smulge pantalonii de pe spetează şi scormoneşte cu aceeaşi
febrilitate prin buzunarele adânci. Niciodată nu au fost mai
goale. Doar că într-un buzunar simte între degete un firicel
moale, neplăcut. Întoarce buzunarul pe dos şi exclamă:
– A-ha, aici îmi erai!
I se adresează viermelui care evadase pe la amiază din
mărul din care muşcase. Nu pierise, aşadar, între colţii lui
Polar, cum îşi închipuise. Nu-i venise de hac nici dogoarea
fierului de călcat mânuit de Friguroasa, ba chiar se pare că îi
făcuse plăcere. S-o fi simţit mângâiat de căldurile verii.
Se învârte ca în jurul cozii printre hainele aruncate pe
covor. Nu, nu se poate să nu fie pe undeva pe-aici. Încearcă
să-l ia cu vorba. Să-l ademenească. Pe tine, zice, n-au să te
roadă niciodată viermii, Cubule! Tu n-ai să fii niciodată
potricălit de larvele pământului! Cel mult nişte albine dacă
s-or căzni să-ţi ia din dulceaţă, fără să-ţi poată clinti vreo
muchie. Mai rău de mine, Cubule! Pe mine viermii au să mă
tot caute. Au şi pus ochii pe mine! Ptiu! spurcăciuni
viermănoase!
305

Sava pisează covorul cu călcâiul strivind viermele. Să
nu mai ajungă la înfloritul merilor. Căci ar fi o mare
nedreptate ca viermele, prefăcut în fluture, să ajungă în alte
şi alte livezi, să zboare printre alte şi alte crengi înflorite
devenind ba fluture, ba vierme, ba fluture, ba vierme la
nesfârşit....
– Unde mi-i Cubul? strigă şi împinge uşa cu
genunchiul, dând buzna în dormitor.
Sare pe ea în aşternut. Îi saltă capul de pe pernă, o
strânge de gât. Ea se zvârcoleşte reuşind să se ridice pe
şezute, apoi se ridică în picioare la mijlocul patului cu
greutatea trupului lui atârnându-i de gât. E la fel de goală ca
şi în baie. La început încearcă să scape de el, apoi,
dimpotrivă, îl cuprinde cu ambele mâini într-o îmbrăţişare
sufocantă, să nu-i mai umble cu gura pe la gât, pe la ureche,
gata să o muşte sau doar să o sărute până la sânge, să nu-i
mai umezească sânii cu gura lui de copilandru, să nu-i mai
răscolească aşternutul şi nici pe ea în căutarea Cubului de
Zahăr.
Totul durează la nesfârşit, Sava încăpăţinându-se să
creadă că nu ar fi el cel răsturnat pe pat, înfrânt, căruia ea îi
apasă gâtul cu talpa goală şi-i tot strigă: „Şarpe! Şarpe!
Îngeraş cu faţa belită! Hai, muşcă! Muşcă-mi călcâiul! Hai,
hai, vreau să-ţi simt dinţii!”
Şi urmează muşcătura, adâncă şi răcoroasă! Vede
sângele ţâşnind din călcâiul ei, stropind aşternutul. Ea se
rostogoleşte goală spre perete, se zbate puţin, apoi se
linişteşte întinsă cu faţa în sus. Însă ochii îi rămân larg
deschişi cu o privire năprasnică. Rămân deschişi şi după ce
nu mai răsuflă deloc. Şi el nu se pricepe să-i tragă pleoapele
în jos.
Peretele de deasupra ei e ocupat în întregime de
Harta Lumii pe al cărei cuprins începe a se limpezi de ziuă.
Se face dimineaţă peste toate continentele. În clipa asta un
306

hohot de râs reduce la zero toate efectele acestei
mascarade. Ea întinde o mână vrând să-l mângâie. Bine, dar
aşternutul mototolit, stropit de sânge, prin care înaintează
dornică să-l cuprindă nu mai e o glumă.
– Îngeraş, îngeraş! murmură ea. Ce norocoasă sunt! Ei,
să mă faci tocmai tu pe mine aşa de fericită, se poate?
Câteva secunde n-am mai fost friguroasa. Am fost, Daşa cea
fierbinte şi rea. Hai, vino la mine. Nu te teme, ce-a fost mai
greu a trecut. Socoate că te-am descălţat iar de sandale, team
dat jos din copac. Ne-am rostogolit şi-am pătulit atâtea
pâlcuri de toporaşi… Te rog, mai stai puţin. Totul e peadevăratele.
Hei, încotro?
Aproape că nu-şi mai dă seama când şi cum îşi trage
pantalonii pe el, când îşi îmbracă cămaşa, sacoul. Îşi revine
puţin doar când nu-şi găseşte pantofii. Îi caută peste tot – în
antreu, în baie, în salon. Nicăieri.
Îi iese înaintea ochilor fereastra.
Dar ce să caute pantofii lui pe pervazul ferestre? Ce
legătură să aibă fereastra cu starea lui de acum? Nu înţelege
nimic. Totuşi, dă perdeaua la o parte, smulge piedica de jos,
urcă pe pervaz, smulge şi piedica de sus, deschide aripa
stângă a geamului, apoi deschide aripa dreaptă, îşi ţine
respiraţia şi se aruncă înainte. Aşa, orbeşte, luându-se după
o adiere de toporaşi spre crângul de frasini din faţa
satului…
Inima îi vine în gât. Oare cum o fi? Cum va simţi că
totul s-a sfârşit? Obrajii în flăcări, cârâit de ciori, omăt
fugărit de soare pe dealuri. Cade şi cade. O tăietură la umăr.
Lovituri peste faţă. Hai odată!
O izbitură surdă în piept.
Şi totul se reduce la pârâit de frunză ruptă. Spatele i se
frânge lunecând pe o bară metalică. Hai, sfârşească-se
odată! Un mănunchi de scântei orbitoare sub frunte! Să fie
oare sfârşitul? Să fi trecut dincolo?
307

Linişte.
Apoi aude un horcăit. Îşi dă seama că îi aparţine.
Şi parcă ar lucra cineva cu şurubelniţa în carnea lui. Îşi
simte palma zvâcnind. Strânge pumnul cât poate de tare, iar
ceea ce simte îl face să deschidă ochii mai bine. Descoperă
că i-au intrat până la sânge în palmă colţurile Cubului de
Zahăr.
Înţelege că zace sub balcoanele inundate cu viţă de vie
ale aceluiaşi bloc, iar fereastra apartamentului de la cinci a
rămas deschisă, o vede luminând cu perdeaua albicioasă
fluturând în noapte. Insistă să se ridice de pe stratul de flori
tomnatice. Nu, nu simte durere. Trec însă câteva clipe şi iato
că vine. Vine şi vine. E o durere cumplită.
Odată văzându-se în picioare, o ia spre locul cel mai
luminat din curte, unde lumina de neon de pe un stâlp
luminează dedesubt o masă. E o masă de metal cu scaune
de metal în jurul ei.
Scuipă ceva dulceag, fără să-şi pună întrebarea dacă e
sânge sau doar salivă. Simte binecunoscuta presiune sub
burtă, urinează rupându-se în două de durere,
recunoscându-şi sângele în propria urină.
Ţinându-se de burtă, ajunge la butonul liftului. Apasă.
Intră. Viteza cu care îl ridică îi face şi mai rău. În sfârşit,
liftul încremeneşte la etajul cinci în dreptul uşii cu ochi de
pisică şi lui îi vine să bată cu pumnii, cu picioarele, numai că,
în starea în care ajunge aici, abia dacă mai poate ridica o
mână, nu că să dea cu genunchiul.
Apasă soneria şi stârneşte dincolo dangăte de
orologiu. Se sperie că ar putea trezi vecinii. Rămâne în
aşteptare cu faţa spre ochiul de pisică. Se sprijină de
mânerul uşii, îl răsuceşte nerăbdător, apasă apoi cu şi mai
multă furie soneria, până când dangătele fac să vibreze
pereţii. Un căţel începe să latre după o uşă din dreapta, care
se şi deschide şi apare un bărbat în pijama, cu ochelari prea
308

mari pentru faţa lui mică. E însoţit nu numai de căţel, dar şi
de o pisică brună, foarte pufoasă.
– Degeaba suni! zice bătrânul. Nu-i nimeni acasă!
– Cum nu, dacă... Şi Sava închide gura la timp, nu-i
spune că şi-a lăsat adineaori pantofii înăuntru.
Celălalt se uită lung la picioarele lui, îi cercetează
ciorapii şi-l compătimeşte clătinându-şi capul, apoi se
apropie de uşă urmat de pisica pufoasă care se mişcă fără
să i se vadă lăbuţele, lunecând moale cu unduiri de
şerpoaică vicleană.
– Petrică s-a dus cu struguri la Kamceatka, da’ poate la
Ciukotka, că eu le tot încurc, zice bătrânelul. Alina şi copiii
încă nu s-au întors de la ţară, daʼ a lăsat pisica pe capul meu
de mi-a umplut casa de păr… Mi-a lăsat cheia şi-a zis să-ţi
deschid dacă vii! Bătrânul descuie, împinge uşa. Tu cine-i fi?
Nu cumva studentul de la Tiraspol? Vai de capul tău cum
arăţi! Am auzit, am auzit de isprăvile voastre. Abia aşteptaţi
să dispară Alina de-acasă şi-i încleiaţi de-a hărţi pe pereţii
de-i nevoită să schimbe în fiecare an tapetele! Hai, intră!
Ştiu eu că fără alde voi globul pământesc s-ar învârti
îndărăt! Intră şi ti-i odihni. Nu te teme, n-am să-i spun
Alinei, daʼ Petrică ştiu bine că s-o bucura.
Căţelul nu mai latră, dar începe a mieuna
nerăbdătoare pisica, zgâriind uşa dormitorului.
– Iaca-ţi deschid! îi promite ochelaristul. Eh, că-ţi dau
un picior de zbori pe fereastră încolo şi înapoi!
Sava se învârte prin antreu după pantofi. Însă nu-i
găseşte şi, văzând că celălalt intră în dormitor, caută şi mai
insistent, dându-şi seama că lipsesc nu numai pantofii lui,
dar şi încălţămintea ei. După felul pisicii de-a miorlăi şi
totodată judecând după locul de unde vine mieunatul,
înţelege că bătrânul se plimbă destul de liniştit prin
dormitor, fără să descopere dezastrul din aşternut. Îl
pofteşte să se simtă ca la el acasă:
309

– Doar să închid fereastra. Cine Dumnezeu o fi lăsat-o
deschisă ca în mijlocul verii? Apucă perdeaua şi o trage
înăuntru, închide strâns şi pune piedica. După cum arăţi,
asta îţi mai lipseşte, să te tragă şi curentul şi să-ţi mute
fălcile! Pesemne că iar ai încasat-o! Ai vrut să-i demonstrezi
iară cuiva că mările şi oceanele ocupă prea mult loc pe glob
şi că trebuiesc strâmtorate... Ştiu, ştiu câtă dreptate ai.
Petrică m-a convins şi pe mine, după ce l-ai convins tu pe el
de-aţi ajuns la bătaia din vagon şi-aţi oprit şi trenul şi-aţi
stat în arest împreună, foarte frumos, foarte plăcut, vorba
voastră! unde v-aţi şi înfrăţit. Asta da frăţietate!
Durerea care îi pulsează prin tot corpul se transformă
într-un vuiet năucitor, Sava dându-şi abia acum seama că n-
ar fi în stare să o şteargă pe nevăzute, căci s-ar prăbuşi chiar
dincolo de prag.
– Te descurci cum poţi! îi zice ochelaristul. Nu te ştiu,
nu mă ştii, nu te-am văzut, nu m-ai văzut! În caz de ceva, îi
spun Alinei că am deschis să intre pisica şi nici n-am băgat
de seamă când – ţuşti! te-ai strecurat şi tu. He-he! Petrică
tocmai a întins pe perete anume pentru tine cogemite Hartă
Lumii de care cică a făcut rost dincolo de Ural. E-he, i-a dat o
ladă de mere unui învăţător şi-acela a şterpelit-o din şcoală
şi i-a adus-o cât ai zice peşte. De fapt, era chiar directorul
şcolii şi se jura că merele are să le împartă copiilor, să simtă
fiecare copilaş gustul merelor moldoveneşti, da… Aşa că
vezi-ţi de-ale tale, harta-i pe perete, continentele-s pe hartă,
totu-i aranjat! Numai că dimineaţă s-o ştergi cât mai
devreme! Ne-am înţeles?
Pisica dă să iasă şi ea, însă ochelaristul reuşeşte să-i
aplice piciorul promis, săltând-o din prag şi zburând-o până
la mijlocul dormitorului, priveliştea fiind cu totul şi cu totul
umilitoare pentru o felină pufoasă ca ea. Rămasă numai cu
Sava, ea îşi zbârleşte blana fixându-l cu ochi sticloşi şi
aşteptând probabil să fie lovită în continuare, dar după ce
310

îşi dă seama ce-i de capul lui, îl lasă în salon şi sare direct pe
patul din dormitor. Sava o aude scoţând un miorlăit tăios,
cumva bestial.
Se duce să vadă ce e şi, spre uimirea lui, găseşte
aşternutul patului bine întins, iar pisica se rostogoleşte pe
albul lui şi se învârte ca nebuna vrând să prindă cine ştie ce
şoricel mult mai abil decât ea. Pe urmă sare pe covor şi se
ghemuieşte la picioarele lui.
Cercetează cu atenţie aşternutul şi nu numai că nu
vede presupusul şoricel, dar nu vede nici cine ştie ce
încreţituri. Dar mai presus de toate, nu vede nici o picătură
de sânge care să-i dea de înţeles că Friguroasa ar fi sângerat
adineaori în patul acesta.
Pipăie peretele şi găseşte întrerupătorul. Aprinde
lumina şi i se deschide înaintea ochilor, pe peretele de
deasupra patului, Harta Geografică a Lumii. De pe munţii,
mările şi oceanele ei spânzură o mulţime de obiecte
mărunte: de la pene de păun şi schelete de peşte, la busole
şi smocuri de lână de oaie. Dar mai sunt şi piese de şah (mai
ales pioni), cutii de chibrituri, mărgele, legături de ardei
minusculi, flori uscate, insigne...
Stinge lumina şi revine în salon cu spatele înainte. Tot
cu spatele înainte ajunge în antreu. Aici nu uită de şifonier.
Îi deschide uşa din dreapta şi începe a scotoci pe sub
poalele hainelor atârnate de umeraşe. Unde-i sânt pantofii?
Unde i-o fi băgat zăluda? Nu-i găseşte nici când deschide
uşa din stânga a şifonierului.
Însă aici cel puţin dă de geamantanul ei, închis cu
două catarame pe deasupra fermoarului. Desface prima
cataramă, apoi o desface pe-a doua, trage de fermoar şi
descoperă că Friguroasa cară în geamantan încălţăminte,
numai încălţăminte.
Încălţăminte de diferite mărimi, de diferite modele,
pentru bărbaţi şi pentru femei, pentru copii şi bătrâni,
311

ţărani şi orăşeni, pentru.... Mirosuri învechite, izuri de piele
dubită şi de aer stătut, adieri de pământ jilav şi de margini
de baltă răbufnesc dintre fălcile geamantanului.
Ghearele pisicii zgârie cu furie vopseaua uşii de la
intrare, nerăbdătoare să iasă.
Se simte şi el bântuit de aceeaşi nerăbdare. Alege o
pereche de pantofi care i se par aproape noi şi abia când
simte că îl strâng, ca tot ce e nou pesemne, reînviindu-i
rănile din dimineaţa trecută, îi aruncă şi încalţă la nimereală
o pereche de sandale ce par să fie nu că din alt secol, ci din
alt mileniu, cusute rudimentar cu doar câteva curele din
piele aspră, poate de cămilă.
Abia de reuşeşte să scoată piedica lacătului automat şi
să întredeschidă uşa că pisica se şi strecoară în coridor, el
oprindu-se puţin pentru că descoperă pe spatele uşii un
bileţel.
Un bileţel prins cu un bold. Fără nici un cuvânt, doar o
literă şi un număr: „S162919”.
Asta e. Un cifru mai simplu nici că se putea. Şi de bună
seamă, căci fusese gândit să cuprindă cele mai importante
date din biografia lui, cum ar fi 1– ziua de naştere, 62 – anul
naşterii, 9 – ziua cu trupul Dorei coborât din grindă şi altfel
nu avea cum să sfârşească decât cu 19, adică ziua de 19
octombrie, precis seara zilei din ajun care ar fi putut să-i fie
trecută pe cruce dacă săritura de la etaj nu întâlnea mai
multe obstacole până la pământ.
Iese din lift odată cu pisica. Se sprijină de perete,
îndreptându-se către lumina albăstrie din curte unde deja
se mijeşte de ziuă. Frigul dă şi el de veste că se face
dimineaţă. Foşnetul viţei de vie pe la balcoanele din jur par
să facă parte din mişcările unui vârtej abia stârnit, un vârtej
din în centrul căruia nu-i vine să iasă.
Se apropie de masa de fier cu scaune din scânduri.
Pisica e deja acolo, ghemuită sub masă. Răcoarea dimineţii
312

îl face să-şi bage mâinile în buzunar, degetele-i pipăie Cubul
de Zahăr, apoi îl ia în palmă, îl aşază pe suprafaţa metalică.
Şi-i stă bine Cubului pe suprafaţa neagră şi rece, chiar
la mijlocul mesei, care masă e la mijlocul curţii, mijlocul
unui spaţiu ce se roteşte lin împrejur, auzindu-se cum
lunecă aerul ştergând priveliştile din jur, în mijlocul
vârtejului stând neclintit chiar Cubul de Zahăr.
Şi cât stă cu ochii pierduţi în albul Cubului de Zahăr,
umbre albicioase lunecă în jurul său, iar dacă nu l-ar trage
la somn fruntea tot mai grea, s-ar uita mai atent să înţeleagă
ce e cu foşnetele din jurul mesei şi cine e cel care scoate de
sub mâneca-i largă şi albă o bucată de pâine pe care o
împarte cu alţi oameni în alb, totul în jur devenind albfoşnitor,
albastrul dimineţii înălbindu-se de plete şi bărbi
albe, de veşminte albe…
Sava surâde cu surâsul de până în ziua în care i-au
agăţat de gât o poreclă, Ciupitul, surâde ca şi cum ar vedea
cu ochii lui cât de frumos e în spaţiul cristalin dintre
cristalele de zahăr, unde nu au cum să răzbată luminile
girofarului ce anunţă sosirea Ambulanţei.
313

314

315

316

Nouă!!
31.
Cine ştie! Într-adevăr, cine poa’ să ştie!
Deşi e noapte târzie, dacă nu s-ar lăsa peste sat
ninsoarea asta foşnitoare şi dacă dealul din spatele casei nu
ar lua-o cu atâta hotărâre spre negreaţa pădurii din pisc,
atunci poate că şi frica de lup ar fi doar o simplă furnicătură
la stomac de care moş Chiruţă ar scăpa cu un simplu scuipat
băbesc în sân. Însă întunericul văruit de albul ninsorii e mai
viclean ca oricând. Şi frica de lup vine mai repede decât
lupul.
După ce îşi dă seama că degeaba umezeşte mucul
ţigării între dinţi, îl scuipă dracului prin uşa întredeschisă a
closetului în zăpada pufoasă. Mototoleşte apoi o bucată de
gazetă şi stârneşte un foşnet neruşinat în comparaţie cu
foşnetul fin al ninsorii. Dă să se ridice, ba săltându-şi, ba
scăpându-şi pantalonii, mirându-se cât de iute dispare
mucul aprins în zăpadă. Şi rămâne şi mai singur în noapte.
Şi ninge, tot ninge. Ninge gospodăreşte, aşa cum
obişnuieşte să ningă în Moldova când încep a se împuţina
lemnele de foc şi fânul pentru animale, animalele începând
să slăbească iar oamenii să umble tot mai zgribuliţi în jurul
lor.
Şi nu poate Chiruţă într-o situaţie ca asta să nu-şi
încurce nasturii. Fapt care aici şi acum nu are absolut nicio
importanţă, atâta doar că stă omul cu prohabul încă deschis
simţind totodată cum părul i se ridică de la ceafă în sus de-i
pluteşte căciula pe cap ca frunza pe apă. Dar se pare că îi
317

convine că nu nimereşte limba centurii în cataramă, că nu o
poate băga pe unde o bagă de obicei. În alte condiţii ar
înjura de mamă, acum însă o lasă să-şi facă de cap, să
clămpănească, înviorând cât de cât interiorul cutiei din
scândură de brad care, la nevoie, îi poate servi şi de
fortăreaţă.
Acum orice ocupaţie, inclusiv băgatul centurii în
cataramă, e un bun pretext pentru a amâna clipa în care va
trebui să ridice ochii prin întunericul albicios pentru a
desluşi careva mişcări duşmănoase. De-altfel, uşa fortăreţei
stă întredeschisă nu pentru că i-ar plăcea lui să admire
natura la ora asta şi nici măcar pentru aerisire, ci din cauza
omătului adunat lângă prag. Acesta s-a întărit prea tare ca
să-l poată scurma cu degetele şi să se închidă cât mai în
siguranţă. Ermetic, dacă s-ar putea.
Îşi zice s-o ia la vale spre portiţa dinspre ogradă cu
fruntea-n pământ, cu paşi mari şi grăbiţi, însă are o mică
slăbiciune. Îl împinge păcatul să arunce o privire peste
zăpadă la deal şi i se arată o pată neagră alunecând şi ea pe
zăpadă la vale. Aşadar, precum îi sugera şi părul măciucă,
dihania e aproape, vine şi vine...
Trage cu şi mai multă putere de uşă, presează şi mai
mult zăpada în prag. Dumnezeule, nu se mai poate simţi
omul în siguranţă nici când îşi face nevoile. Ce vremuri
păgâne! Aude un mârâit în noapte. Îl aude mai clar decât îşi
aude propriul gâfâit. Şi mai mult din instinct, aproape fără
să vrea, strigă:
– Lupul, măi! Lupul! Săriţi, oameni buni, că-i lupul!
relansând astfel străvechea chemare a codrenilor care te
ajută să afle cât de săritori la nevoie sunt cei care o aud şi
cât de curajoşi cei ce strigă.
Dar satul doarme, dormir-ar! Printre copacii ninşi,
peste gardurile presate de zăpadă se ghiceşte ici şi acolo
câte o pâlpâire albăstrie în câte-o fereastră, dovadă că unii
318

cască gura la televizor, ca şi cum acolo ar fi mai interesant
decât ce se întâmplă în jurul fortăreţei lui Chiruţă.
– Săriţi, măi Nicanor, măi Petrea, măi a lui Boştură!
Săriţi, bre, oameni buni! Lupul! Lupul!
Ninge. Ninge de-a surda. Ninge aşa cum se ninge când
strigi şi nu te-aude nimeni. Totuşi, cineva îl aude. Şi cine
dacă nu mătuşa Lenuţa, nevastă-sa:
– Ce-i, bre, cu tine? Bată-te să te bată, că nu-ţi poţi face
nevoile fără să cotcodăceşti! Hai, ieşi de-acolo c-ai să faci
ţurţuri sub tine!
– He, tu-ţi duminica mă-tii! Fugi, fă, în casă că-i lupu-n
ogradă. N-auzi? Lupu-n ogradă!
– Nu-mi purta tu mie de grijă, că eu-s în pod. Cu ce te
pot ajuta?
Chiruţă lasă să-i mai scadă din mândrie şi zice:
– Dacă spui că eşti în pod, scoate capul prin frontonul
cerdacului şi strigă la drum, poate trece cineva şi te-aude...
– Cum să strig? Lupu! lupu! ca tine?
– E-he, când te ciomăgesc, ştiu că te mai duce capul să
urli şi să aduni mahalaua! Strigă şi tu cum îţi vine.
– Oameni buni! răsună vocea mătuşei Lenuţa. Săriţi,
oameni buni, că-i lupu! Lupu-n ogradă şi Chiruţă-n closet!
Lupu-n ogradă şi Chiruţă-n closet! Săriţi, vă rog şi vă
poftesc, oameni buni! Săriţi încoace!
Şi se nimereşte să treacă pe la poartă pădurarul Stică.
Chiar pădurarul!
– Trrr, Valet! struneşte el calul. Trrr, să vezi şi tu lup la
viaţa ta. Măcar în sat, dacă încă nu-l vezi în pădure!
Vocea lui se aude atât de limpede, încât Chiruţă îi
crede bătuţi de cahlă pe toţi vecinii care nu sunt în stare să
audă strigătele lui şi nici strigătele nevestei. Ea îi lămureşte
pădurarului că aşa şi pe dincolo, lupu-i pe undeva prin
ogradă şi că bine-ar fi să-l alunge cumva înapoi înspre
pădure.
319

– Hai că-l pun eu pe fugă, zice Stică, numai că să vină
Chiruţă să-mi deschidă poarta.
– Spune-i, fă, că de-aş putea eu veni acuma la poartă,
aş veni să-l bag în mă-sa, făr’ să mai am nevoie de ajutorul
lui.
Nevasta prinde mesajul, însă îl răstălmăceşte cum îi
convine:
– Chiruţă zice că nu se supără dacă sari peste gard.
Dar să ai un băţ în mână să te aperi de câine. Nu te uita că
nu hămăie, că amu se teme şi el de lup, da’ ia să păşeşti
dincoace şi-i vedea cum s-o repezi să te rupă.
Şi se aude o bufnitură, dovadă că nebunul de pădurar
chiar a sărit gardul.
Se iscă însă altă problemă. Chiruţă se teme ca nu
cumva acela să stârnească lupul din ogradă şi să-l abată
înapoi încoace, spre portiţă, trezindu-se cu botul dihăniei în
crăpătura uşii. Aşa că trage de toate chingile, reuşind să
apropie uşa cu încă un milimetru şi ceva. Trage din
răsputeri aşteptându-se la ce poate fi mai rău, mai ales că
aude o mişcare prin zăpadă, un fel de pâş-pâş înfricoşător.
Norocul lui că urmează un ciocănit civilizat în uşă şi
aude glasul lui Stică:
– Alo! Eşti acasă, cumetre?
Pădurarul nu apucă să mai facă şi alte glumiţe, fiindcă
Chiruţă iese val-vârtej din fortăreaţă, atins în amorul
propriu.
Totuşi, prin portiţa ce dă în ogradă trec strânşi unul în
altul, umăr lângă umăr. Pesemne că anume aşa se şi cuvine
să procedezi când ştii că viaţa îţi este pusă în pericol:
trebuie să uiţi de micile supărări. Şi să tragi cu urechea, să
auzi, de-o pildă, cum cad fulgii ciocnindu-se unul de altul,
apoi cum se prăbuşesc unul peste altul îngroşând troienele.
Primul deschide gura pădurarul, pentru a tuşi mai
întâi în pumn, apoi pentru a spune ce are de spus. Zice că s-
320

ar putea să nu fie nici un lup, că de-ar fi lup, l-ar simţi câinii
şi, mamă-mamă, ce hărmălaie s-ar stârni, dar aşa, nu se
aude nici un „ham-ham”, la care Chiruţă zice că dacă nu-i
„ham-ham” e pentru că nici un câine nu-i prost să se dea de
gol unde se află şi să vină lupul să-l înfulece cu lanţ cu tot.
Ograda e o adunătură de acoperişuri: casa, şopronul,
ocolul vacii, bucătăria de vară, căsoaia cu beciul şi gârliciul
dedesubt, ocolul în care nu-i decât văcuţa lor stearpă,
gogineaţa, scârtele de fân, câte şi mai câte, un fel de talmeşbalmeş
printre care - o pârtie ce ţine legătura între toate
acestea şi uşa casei.
Nevasta a coborât din pod şi s-a priceput să aprindă
lumina în toate odăile, în cerdac şi sub streaşina din faţa
căsoaiei, adică şi în faţa gârliciului. Acum ograda lor
luminează ca pomul de crăciun şi se poate vedea ce mari
sunt fulgii.
Deodată pădurarul se opreşte, mai tuşeşte odată în
pumn şi zice că, la o adică, manevra dihăniei e următoarea:
s-a strecurat în beci.
Şi stăpânul se înseninează la faţă ca atunci când se
anunţă la fermă pauza de masă:
– Ai dreptate. Fără o cană, două de zaibăr nu-i punem
noi pielea pe băţ! Şi-apoi ce-mi bat eu capul? Porcul doarme
liniştit, văcuţa n-o aud să bată din copite, câinele nu-l aud să
rupă lanţugul, daʼ dacă lupul nu se bagă la porc, la văcuţă şi
la câine, eu, vorba ceea, îl las să treacă pe-alături.
În beci stăpânul răstoarnă trei lăzi goale să le fie de
masă şi scaune, apoi scoate dintr-un borcan nişte slănină,
smulge câteva cepe dintr-o cunună, pescuieşte câteva roşii
verzi dintr-o putină şi, încet-încet, maşinăria se pune-n
mişcare. Chiruţă smulge cepul şi vinul curge prăpăstios în
ulcior.
Iar după ce umple cănile, zice:
– Eu drept să-ţi spun, măi cumetre Stică, chiar mă
321

ucur, bre, că nu ne laşi singurei la primejdie.
– Bucură-te, numai că nu-s Stică, daʼ Costică...
– Să ne fii sănătos, bre Costică! Daʼ mie-mi place să-l
pomenesc şi pe Stică cel care ni-i tare drag nouă şi-l vorbim
numai de bine!
– Aşa, da, aşa-i primit! Hai, noroc şi să aveţi parte de
linişte-n gospodărie!
Odată dat peste cap, vinul se pricepe cum să lupte cu
frica de lup (şi-i clar că are să o biruie), Chiruţă fiind liber să
treacă la cele sfinte:
– Se spune că Dumnezeu te slăbeşte uneori din mâna
Lui, cumetre! Cică te lasă, aşa, de capul tău ca să-i vadă pe
ceilalţi, nu pe tine, pe ceilalţi! ce-s în stare să facă din tine
când te văd singur şi fără susţinerea Lui de sus. Şi-acuma
uite că vii tu în puterea nopţii şi putem închina două-trei
căni cu vin. Adică încă se mai poate da din coadă, cum se
spune.
– Parcă ai fi Lazăr. Numai el umbla cu răsuciri de
minte de-mi vuia capul zile în şir după ce stăteam cinci
minute de vorbă cu el.
– Eu n-am apucat să prind mare lucru de la bietul
Lazăr. Nevastă-mea, că-i mai deşteaptă, o prins mai multe.
– Ca de-o vorbă!
– De-o vorbă, în pădure este de mare însemnătate să
auzi păsările.
– Şi dacă nu cântă nici o pasăre? Dacă nu se aude
niciun cip-cirip?
– Cum adică să nu cânte nicio pasăre?
– Aşa! Păşeşti prin pădure şi nu auzi nici un tril, nici
un ţipăt ceva. Te-auzi numai pe tine: hâş-hăş! şi alta nimic.
– Asta, dacă nu te superi, s-ar chema că-i kaput cu tine.
Îi koneţ filma, cumetre! Şi Chiruţă se lasă din nou într-un
genunchi lângă cepul butoiului, vinul ţâşneşte de să spargă
ulciorul, umple din nou cănile care se dovedesc cam prea
322

mari sau, poate, ulciorul prea mic, şi continuă: Foarte
frumos, foarte plăcut! cum spun unii că bodogănea Sava
când l-au găsit şi l-au dus la spital.
– Da, frumoasă şi plăcută vorbă. Iaca, m-am pornit şi
eu iarna asta spre canton şi am ajuns într-un beci! Cum să
nu fie şi frumos şi plăcut?
– Păi să mai scârligăm câte unu! Noroc şi sănătate lu’
Sava, dacă tot l-ai pomenit, că ne-a trecut azi pe la poartă...
– Nu, zău? Azi pe la poartă? Sava? A încheiat-o cu
spitalele? Dar hai să bem în sănătatea lui, mai ales că miemi
vine iar să trec direct la sentimente, ochii având nevoie
de batiste, deşi e bună şi mâneca. Chiruţă nu-şi uită vorba:
– Cum spuneam, ne-a trecut pe la poartă şi tare mai
era schimbat la faţă, săracul! Semnele pe obraji îi erau şi
mai albe, şi mai încâlcite. Şi unde mă-ntreabă că adicătele
de ce n-am scos vaca la adăpat? Ptiu! Bată-l să-l bată, că eu
chiar uitasem. Am dat o fugă de-am scos-o îndată pe Alba la
fântână de faţă cu dânsul. Că doar ştii cât de mult îi plac
dobitoacele! S-a lipit de dânsa şi mai că n-o pupa, tot
mângâindu-i ba grumazul, ba bărbia. Stăteam şi mă uitam şi
simţeam că-mi dau lacrimile.
– Ei, lasă-lasă! Ştiu eu încotro vrei s-o întorci.
Chiruţă nu-l ia în seamă, zice că la fântână s-a mai
întâmplat ce s-a întâmplat. Când a dat să tragă vaca de
lănţug spre poartă, iar Sava se mai ţinea încă de grumazul
ei, dobitocul şi-a smucit capul îndărăt cu tot cu lanţug şi a
început a pipăi cu botul umărul băiatului trecându-i apoi cu
limba pe obraz. Cuprins de o mare bucurie, băiatul începu
să-i cuprindă şi mai strâns gâtul şi să o pupe la nimereală ca
un apucat. Plângea şi o acoperea cu pupături. Şi tot
plângând a şi luat-o prin ninsoare aiurea, pe sub sălciile de
lângă fântână şi a dispărut pe gheaţă pe fundul râpei fără ca
Chiruţă să aibă timp să-l invite în casă.
– Uf, ia să mai torn câte-o cană, repejor, că-mi ţâşnesc
323

şi mie lacrimile ca la tăiat ceapă...
– Te-nţeleg. Da-ţi spuneam că eu am un plan. Mă
gândesc să-l aduc pe Sava la canton în locul lui Lazăr. Că
Lazăr cum a dispărut, îi bun dispărut. N-a mai dat nici un
semn de astă vară. Drept că dispărea el şi mai înainte, dar
pe-atunci era mai tânăr şi mai...
– A-ha, Sava în locul moşneagului! Cum ar veni, să ţină
el lupii priponiţi în pădure ca să nu mai intre prin ogrăzile
oamenilor! Că dacă mă gândesc mai bine, nu s-a izistat,
cumetre, aşa ceva pe vremea lui Lazăr.
– Nu, nu s-a izistat. Şagă-i asta? Să nu poată omul ieşi
din privată de frica lupului!
– Ţi-i a râde de mine, daʼ eu nu mă supăr. Ba ţi-oi
spune că mi s-a năzărit că n-a fost nici un fel de lup. A fost o
scornire de-a mea. De, nopţile-s lungi şi treʼ să găseşti un
capăt de pricină ca să chemi pe cineva din drum şi să stai
aşa frumos cum stăm noi acuma. Că doar n-am să stau cu
baba-n beci la un pahar cu slăninică şi murătură.
– Văd că încerci s-o dai pe invers, zice Stică şi devine
deodată foarte serios. Numai că dacă n-ai văzut mătăluţă
lupul, l-am văzut eu! După ce-am sărit gardul, am simţit că
mă ia o furnicătură pe spinare. O cunosc de când am dat nas
în nas cu lupul în marginea ponorului, lângă canton. Şi după
câţiva paşi prin ogradă am văzut o umbră lungindu-se
dinspre colţul casei pe lângă gard spre ocol, aşa că am luat-o
iute la deal să intru în casă, dar mătuşa Lenuţa s-a încuiat pe
dinăuntru, aşa că am venit direct unde spunea ea că te-ai
ascuns ca să ne ascundem împreună.
– Păi, dacă-i cum spui, hai şi-om striga „Lupu, măi!”
– În beci?
– Aai dreptate, în beci degeaba strigi! Ei, daʼ futu-i lâna
mă-sii de Nu pogodi, că-l iau chiar amu în furcă! sare
Chiruţă pe verticală, se sprijină de umărul pădurarului şi
pentru că zaibărul a şi biruit frica de lup, se avântă din beci
324

prin gârlici direct în troienele de-afară.
Aici continuă să ningă. Fulgii le dau în ochi. O zăresc
pe mătuşa Lenuţa cum gesticulează ca o apucată în
fereastra luminată, dându-le de înţeles că nu-i de şagă, că se
întâmplă ceva în ograda lor.
Totodată şi calul la poartă scoate nişte fornăituri care
te fac să te uiţi în toate părţile. Pădurarul caută să
liniştească calul în loc să se liniştească pe sine:
– Rrrrrăbdare, Valet! Rrrrrăbdare! Să vedem dacă-i
lup sau nu-i lup. Şi ce fel de lup îi, dacă-i lup. Şi pe urmă
zzzburrrrăm cu sania-săniuţa înspre pădure, la
căldurrrrică…
– Ba nu te-oi mai lăsa eu să te duci prin Siberia asta,
cumetre! Rămâi la mine! Am şi eu sobă-n casă! Şi-apoi nu
ni-i mai lăsa singuri, că mă spariu şi eu când văd că se
sperie baba.
– A, nu! Că nu-l las eu pe Valet singur în drum... Nu-l
auzi? Vrea la pădure! Valea-n sus, pe-aici m-am dus! Da’ tu
mai bine te-ai interesa ce are-n vedere nevastă-ta, că tare se
mai zbuciumă-n fereastră... Eu mi-am cam făcut datoria! Şiacuma
cu mult curaj - înainte…
Dar în clipa asta sare clanţa de la ocolul vacii şi uşa se
deschide vraişte izbindu-se de perete. Şi se năpusteşte afară
un omulean parcă şi mai beat decât ei, face anevoie câţiva
paşi prin zăpada ce-i vine până peste genunchi. Din gâtlej îi
iese un horcăit bolborosit. Încearcă din răsputeri să-şi
sugrume cu ambele mâini bărbia. Or, acum se vede clar că
bărbia îi sângerează şi are cămaşa la piept pătată de sânge.
De fapt, după felul cum e îmbrăcat, ca la mijlocul verii,
ai zice că se zgribuleşte mai mulat din pricina frigului. După
câţiva paşi se prăbuşeşte, fiind înghiţit o clipă de troiene.
Ridică mâna şi un glas cunoscut îi cere ajutor:
– Dă-mi mâna, Costică! Ajută-mă, Chiruţă! Ajutaţi-mă!
Chiruţă scutură din cap, încearcă să înţeleagă cu toată
325

mintea pe care o mai are clară ce priza mă-sii se întâmplă.
Vede că celui căzut în zăpadă îi scăpătă mâneca până la cot
pe mâna ridicată, în timp ce pădurarul, fie pentru că e prea
beat, fie pentru că, dimpotrivă, s-a trezit prea mult, repetă
ca un apucat:
– Tu eşti, tătucă? Chiar tu? Mă rog de mă iartă! şi se
aplecă peste cel căzut în zăpadă, iar Chiruţă dă să-l tragă
înapoi de poala cojocului, zicând:
– Aici nu-i lucru curat, cumetre! Nu-l asculta şi nu-i da
mâna! N-auzi? Au prins a hămăi câinii! Au tăcut atâta şiamu
ia-uzi cum hămăiesc în tot satul! Nu-i lucru curat!
– N-a fost lucru curat când nu ziceau nici mâr. Acuma
dacă-i auzi hămăind înseamnă că lumea se trezeşte, se
trezesc şi vecinii...
Şi pădurarul reuşeşte să-l salte de subsuori pe
omuleanul din troiene, spunându-i să se ţină de gâtul lui căl
duce acasă, la căsuţa lor de deasupra ponorului:
– Cu săniuţa ne ducem, tătucă! Cu săniuţa! Pe unde mi
te-ai pierdut, sărăcuţule?! Uite ce s-a ales din toată
sprinteneala ta, din puterea picioarelor tale…
Chiruţă rămâne uluit să vadă două arătări ieşindu-i
din ogradă, una îmbrăcată în cojoc şi pantaloni vătuiţi,
cealaltă doar în cămaşă şi pantaloni de vară, câinii lătrând
tot mai turbaţi prin mahala. Începe să latre şi câinele lui în
fundul cuştii.
Pădurarul iese în drum cu tătuca Lazăr în braţe şi nu
vrea să-l culce pur şi simplu în sanie. Ceva îl deranjează şi
nu mai ştie ce să facă. Bine că se pricepe Chiruţă cum să-i fie
de ajutor. Împrăștie omătul adunat pe fânul din sanie, apoi
frământă fânul să fie cald şi moale şi dezleagă calul de
stâlpul porţii în timp ce Stică îl culcă pe Lazăr în fânul curat,
îşi scoate cojocul greu şi miţos şi-l înveleşte din tălpi până
peste creştet. Apoi se cuibăreşte şi el în fân, cuprinzându-l
cu o mână pe cel învelit în cojoc, iar cu cealaltă smunceşte
326

hăţurile făcând calul să o ia din loc şi sania lunecă încet,
apoi mai iute, tot mai iute, iar pădurea le vine şi le tot vine
în întâmpinare, satul fugind tot mai departe în urmă...
– Lupul! strigă, în sfârşit, cineva peste câteva ogrăzi.
Săriţi, lupul, măi!
Se fac auziţi şi câţiva cocoşi anunţând Miezul Nopţii.
Ninsoarea curge grăbită să acopere urmele.
– Lupul, măi! strigă şi Chiruţă mai răguşit decât
cocoşii. Săriţi, daţi năvală, lua-va-ar dracu de nesimţiţi ce
sunteţi!
A lui Boştură trage un foc de armă, iar bubuitura are şi
ecou, în sens că cel de-a tras apare chiar el în ogradă. Ţine
arma într-o mână şi o greblă în altă mână, nemaiavând
probabil cartuşe, iar grebla luând-o drept furcă, căci e
pregătit să împungă cu ea, nu să grebleze. Apar şi alţi
curajoşi, înarmaţi cu ce le-a picat sub mână. Unul vine
înarmat cu un ghidon de bicicletă, adevărat tot el aduce şi o
lanternă, intrând primul în ocol, încurajat de lumina ei.
Iar când în bătaia lanternei văd lupul pe podele într-o
baltă de sânge, iar alături, ca un sul de zăpadă, o văd pe Alba
învăluită în aburii sângelui ce i se scurge din beregata
sfâşiată, se trezesc definitiv.
Acum latră câinii pe toată valea. A ieşit şi câinele lui
Chiruţă din cuşcă şi latră cu atâta înverşunare încât îşi
muşcă lanţul. Dar iată că şi grebla e de mare trebuinţă, căci
nimeni nu îndrăzneşte să pună mâna pe blana lupului, aşa
că îl trag cu grebla afară peste prag. De jupuit nici vorbă să
îndrăznească cineva să-l jupoaie.
În schimb, se arată interesaţi de pielea vacii. O apucă
de coarne, de picioare şi o târăsc prin zăpadă spre mărul
bătrân de lângă gard gata să o jupoaie.
În vremea asta Chiruţă discută aprins cu nevastă-sa în
cerdacul casei, ea fiind supărată că a bătut atâta în fereastră
şi el n-a luat-o în seamă, nici el şi nici pădurarul. Le-ar fi
327

spus atunci că a văzut cu ochii ei cum se căţăra lupul pe
scara de la podul ocolului. Da, se căţăra ca omul. Dar cum să
creadă Chiruţă aşa ceva? O face în tot felul până îşi dă
seama că, într-adevăr, trebuia să intre pe undeva lupul la
vacă, şi cum uşa sărise din clanţă când a ieşit Lazăr afară,
adică fusese închisă, reiese că... Ei, ce reiese? Că numai prin
pod, unde ştie el că tavanul are două spărturi, putea să se
bage lupul la vacă. Şi numai după ce a urcat pe scară.
El amuţeşte dus pe gânduri, nu mai aude deloc ce zice
nevastă-sa, iar gândurile lui, odată puse-n mişcare, îl fac să
vadă lucruri groaznice. Când îşi revine, vede că bărbaţii care
târâseră vaca prin zăpadă până sub mărul bătrân de mai la
vale de ocol, de-acuʼ lucrează cu cuţitele în jurul copitelor
din spate.
Se cutremură de ceea ce vede şi sare la ei ca nebunul.
Le strigă să se care din ograda lui, să o lase pe Alba în pace.
Iar unul încă mai îndrăzneşte să-i explice că trebuie jupuită
acum, „cât îi călduţă”, că dacă se răceşte are să fie greu de
tot.
– Gura! Îi strigă el. N-o mai atingeţi! Treaba mea cu
vaca mea! Hai, valea şi la revedere! Că v-aţi trezit şi voi!
Puteam să stau şi să deger toată noaptea în... (cât pe ce să
zică „closet”) în grădină, daʼ voi să dormiţi la căldurică. Gata,
s-a terminat concertul! Hau, tulea de-aici!
– Ce-i, bre, cu tine? Ai înnebunit? îl ia la rost mătuşa
Lenuţa. Nu cumva crezi că am să întorc eu vaca pe-o parte şi
pe alta ca să-i poţi scoate pielea şi burduhăile?
– Ce ştii tu, măi femeie! zice el calm şi îşi face semnul
crucii.
Nici acum nu vrea să-i spună nevestei că el a luat-o pe
Alba de pe Valea-Stânii, unde era a nimănui şi unde o
necăjeau câinii, dar şi ea se lăsa necăjită de câini fiindcă tot
ei o apărau de o dihanie şi mai spurcată care îi tot dădea
târcoale dinspre pădure. Şi nici nu lăsa pe nimeni dintre
328

oameni să se apropie de ea. Dar când îl vedea pe Chiruţă se
ţinea de el şi nu-l mai lăsa în pace, umblându-i cu botul pe la
buzunare. Aşa că până la urmă, a luat-o cu el lăsând-o să
pască pe lângă fermă, iar când a venit iarna a adus-o în
ocolul de-acasă. Iar acum s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
Oftează, spunându-i mătuşii Lenuţa doar atât:
– Şi amu iaca stau şi mă gândesc unde s-o-ngrop.
– Ti-i gândi mâine dimineaţă cu capul limpede. Hai în
casă, poate ne-a ieşi să aţipim oleacă după atâta nebunie.
Era şi de-aşteptat să ne facă una ca asta cornoratul de Lazăr.
– Tacă-ţi gura, femeie! Treaba-i mult mai încâlcită!
32.
Nici nu s-a crăpat bine de ziuă că Chiruţă iese din casă
simțind că frigul îi prieşte mai bine decât căldura sobei.
Nourii fug aiuritori pe cer şi luna pâlpâie, ba dezgolită, ba
acoperită. Îşi apasă căciula peste urechi şi își zice că dacă
luna n-ar fi aşa de plină acolo, în piscul pădurii, nu le-ar
putea ţine piept fugarilor. S-ar uita într-acolo şi s-ar tot uita,
numai să amâne clipa când va trebui să-şi aplece totuși
ochii şi să vadă ce mai e prin ogradă. Ce-ar fi să afle dintr-o
dată că toate cele întâmplate astă noapte s-au întâmplat, de
fapt, într-un vis dus cu noaptea?
Înaintează pe pârtia înzăpezită, se apropie de stogul
de fân, îngălbeneşte zăpada găurind-o cu aburi calzi, apoi
păşeşte pe altă pârtie, aproape troienită, spre uşa gârliciului
să ia lopata şi să se apuce de curăţat omătul. Şi nu poate să
nu vadă cu ochii lui, deschizând şi uşa beciului, că totul s-a
întâmplat de-adevăratelea. Vede ulciorul şi cănile, şi
felioarele de slănină rămase pe lada răsturnată. Şi ia tu
minune: în ulcior a rămas vin nebăut. Măi să fie! Bine, îl
onorează acum, direct din ulcior.
329

Iese afară şi se apucă de curăţat zăpada, adânceşte
pârtiile, tot ferindu-şi ochii de pârtia ce duce spre ocol. Dar
cât poate să şi-i ferească? Fie ce-o fi! Pune barba în piept şi
începe a arunca zăpada în părţi cu o hărnicie soldăţească
până dă de uşa ocolului. Rade omătul adunat lângă prag şi
vede sânge. Sânge-ngheţat. Deschide ochii definitiv. Mai
ales că în piscul pădurii luna se întâlneşte cu lumina
dimineţii.
Se uită temător peste zăpada mai nouă care a acoperit
vânzoleala de astă noapte şi vede sub mărul bătrân de lângă
gard un val de zăpadă crescut peste ştie el ce.
– Şi-acum unde să te car de-aici? bombăneşte. Cum să
te car? Unde să te-ngrop? Dar în aceeaşi clipă îl
străluminează un gând care îl face să-şi scoată căciula şi s-o
trântească în omăt. Chiar aici am să te-ngrop, sub poalele
mărului.
Revine în casă încântat de idee şi-i zice mătuşii Lenuţa
să-i facă nişte plăcinte. Iar dacă tot dă focul în cuptor, să mai
facă şi nişte colăcei. Ea se ridică de la gura sobei, ştergânduşi
mâinile de pestelcă, gata să-i arate plăcinţele şi colăceii
cu-n deget trecut printre altele două, azi, când nu-i nici
sâmbătă, nici duminică, nici sărbătoare creştinească, nici
sărbătoare partinică. Dar se uită mai bine în ochii lui treji ca
bună dimineaţa şi îşi aminteşte de ceva. Se potoleşte,
zicându-i:
– Adică, nu te-ai răzgândit!
– Nu!
– Şi unde?
– Sub măr, lângă ocol.
E gata să-i sară din nou în cap, dar şi de data asta se
potoleşte:
– Bun, pe-a ta să fie! Mă duc să aprind focul în cuptor,
numai că să-mi cobori făină din pod.
La ora nouă radioul de pe perete începe a transmite
330

ştirile, iar Chiruţă, proaspăt bărbierit, ghilosit cu Troinoi de
la frunte până sub gulerul cămeşii, iese afară surd la vestea
că „ieri, la Moscova, tovarăşul Leonid Ilici Brejnev, în
cuvântarea rostită de la tribuna celui de-al XXVI-lea
Congres al partidului, a trasat calea de îndeplinire cu un an
mai devreme a Planului Cincinal 1980 – 1985, astfel încât
anul 1984 va fi un an al…”
Păşind cu hârleţul într-o mână şi târnăcopul în alta pe
pârtia ce duce spre vaca acoperită de zăpadă, Chiruţă se
opreşte la doi paşi de ea şi începe a da la o parte zăpada pe
o suprafaţă de câţiva metri pătraţi, măsoară, chibzuieşte,
planifică, face semne cu hârleţul. Îşi face şi semnul crucii,
cam de mântuială, dar şi-l face. Şi cu Doamne-ajută-nainte
bagă hârleţul în pământ. Descoperă mulţumit că sub
zăpadă, pământul nu numai că nu-i îngheţat, dar pare chiar
căldicel.
În mintea lui totul e calculat cu precizie. Va săpa o
groapă exact de aceeaşi lungime, lăţime, adâncime precum
oricare groapă din cimitirul lor, convins că aşa va fi bine
primit şi apreciat, atât în ceruri, cât şi pre pământ.
Mai în adânc pământul e dur şi sunt semne clare că nu
se va lăsa feliat cu una cu două de lama hârleţului. E un
pământ lutos, aproape împietrit. În plus, hârleţul are de
trecut şi de reţeaua rădăcinilor mult mai vânjoase decât
copacul scorburos din care se trag. Le descâlceşte cu
târnăcopul, le hăbuceşte cu toporul.
Pe la amiază groapa îi vine aproape până la brâu. Iar
când se îndreaptă uneori de şalele, abia dacă îndrăzneşte să
tragă cu coada ochiului spre valul de zăpadă ce se înmoaie
şi din care ies firicele albe, smocuri albe, făcând să apară tot
mai clar în zăpadă conturul dobitocului culcat pe-o parte
sub linţoliul rece. Un corn i-a şi ieşit din zăpadă, strălucind
în soarele dimineţii.
Prin vecini pot fi observate mişcări fugare şi înţelege
331

că este urmărit printre şi peste garduri cu un interes
neafişat, cuprinşi de o teamă neînţeleasă. Numai vecinul
Petrea, îndrăzneşte să-l întrebe cu glas aproape şoptit,
iţindu-se de după gardul ce trece pe lângă tulpina mărului:
– Ne spetim, ne spetim? Vrei să dai de apă?
– Da, poate dau de apă sau de-o comoară ceva.
– Bună treabă! zice acela serios şi dispare.
Pe urmă ies plăcintele din cuptor şi mătuşa Lenuţa îl
cheamă să vină să mănânce „amu, cât îs fierbinţi”.
– Ba să mi le aduci la groapă.
– Bre, eşti teafăr la minte?
– Teafăr-teafăr, n-ai grijă. Mai fă-mi şi-un izvar. Şi să
mi-l aduci tot la groapă.
Cu plăcinte şi vin fiert groapa se adânceşte mai cu
spor. Nici nu-şi dă seama când îi ajunge până la piept. Apoi
până la barbă. Pe urmă îi vine tot mai greu să ajungă cu
mâinile la farfuria cu plăcinte şi la ulciorul cu vin de pe mal.
Iar această neputinţă a lui o ia drept unitate de măsură.
Adică în clipa când nu va mai putea ajunge la îmbucăturile
de sus, va însemna că groapa-i gata.
Şi clipa respectivă vine o dată cu lăsarea înserării.
Întinde cât poate mâinile spre marginea de sus şi nu poate
lua nimic de dat pe gât. Niciodată nu i-a părut mai rău că are
înălţimea pe care o are. De ciudă, îşi umflă muşchii şi mai
sapă de-un rând de hârleţ, ducându-se şi mai jos. Aşa, din
proprie iniţiativă. Şi malurile gropii se ridică atât de sus,
încât chiar nu mai poate ieşi din groapă. Şi se face tot mai
întuneric în groapă. Şi el nu poate ieşi, nu şi gata, oricât ar
sări în sus zgâriind pereţii lutoşi. Să strige? Să cheme din
nou ajutor cum a chemat aseară? Bine, aseară striga „Lupul,
măi! Lupul!”, dar acum cum să strige? „Săriţi, oameni buni,
şi mă scoateţi din groapă!”?
Se aşază direct pe fundul gropii, dărâmat de oboseală,
hotărât să se ţină cât mai mândru, să nu adune toată
332

mahalaua deasupra lui, când deodată:
– Mai ai, mai ai? îl întreabă mătuşa Lenuţa de sus. Daʼ
poate nu mai ieşi de-acolo, că nu ţi-a mai rămas mult. De ce
să se chinuiască alţii cu săpatul? Ţi-ai săpat-o frumuşică,
întunecoasă şi...
– He-tu-ţi amorţirea mă-tii cu şuguiala ta cu tot! Nu teapleca,
fă, aşa tare, că-i mai cădea peste mine şi n-o avea
cine ne scoate. Du-te şi adu scara de la gura podului.
Ea aduce scara şi el se ridică din groapă fuscel cu
fuscel ieşind la suprafaţă, mă rog, nu chiar ca un înviat din
morţi, dar cel puţin ca cineva care face repetiţie generală în
acest sens.
Şi cum pune piciorul pe malul gropii începe a da
indicaţii, cerându-i mătuşii Lenuţa să nu plece, fiindcă are
nevoie de-o mână de ajutor. Motivul, însă, e cu totul altul.
Vorba e că după amiază zăpada s-a lăsat puţin şi a dezgolit
nu doar cornul vacii, ci şi o bucată de frunte cu un ochi larg
deschis. Şi n-ar vrea să săvârşească lucrarea singur, urmărit
de ochiul acela. Totodată îl îngrozeşte gândul că împingând
vaca în groapă, animalul ar putea să se prăbuşească pe
spate în adâncul gropii, el trebuind să suporte bufnitura de
unul singur. S-ar sfărma totul în el.
Anume din acest motiv începe a căra braţe de fân,
umple groapa până la jumătate cu fân, auzind cum fânul
foşneşte moale în adâncul întunecos. Iar când o târăsc pe
Alba pe zăpadă, el de coarne, iar mătuşa Lenuţa de coadă,
făcând-o să alunece spre marginea gropii cu spatele, lui i se
pare din nou că trece printr-un vis urât şi aşteaptă să se
trezească. Dar până s-o mai trezi, o împinge doar el pe
ultimii centimetri proţăpindu-se între picioarele ei ţepene.
Şi Alba cade destul de lin în fân cu picioarele în sus şi
cu ochii la chenarul înstelat de sus unde se apleacă să o
vadă cum a căzut două umbre, care sunt de părere că îi stă
bine aşa, în fân cu picioarele în sus. Nici nu le vine să arunce
333

pământ peste ea, aşa de frumos arată văcuţa în groapa cu
fân mirositor. Dar ce să-i faci, asta e regula înmormântării:
trebuie să cadă bolovani de sus. Şi bolovanii încep a cădea
foşnind prin fân şi bubuind înfundat când nimeresc pe
burta îngheţată. Astfel, încet-încet, Alba dispare sub
bolovani în pământul întunecos.
Şi mai mult nu se întâmplă nimic în seara asta. Se
întâmplă ceva a doua zi. Şi chiar cu noaptea-n cap. Chiruţă
aude bătăi în poartă. Deschide uşa casei, se uită şi, după
căciula de nurcă iţită deasupra porţii, îl recunoaşte pe
Octavian, şefu. Îi zice să vină mai aproape, că poarta-i
deschisă, iar în loc de bună dimineaţa, îl întreabă ce s-a mai
întâmplat pe-acolo pe la fermă, care alte necazuri:
– Necazuri. Dar nu la fermă, ţine să-l liniştească şefu.
Pe scurt, ţi-am găsit de lucru pentru ziua de azi. Ai de săpat
o groapă.
– O groapă?
– Da, ai auzit bine. Poate-ai aflat sau poate nu, dar şi-a
dat sufletul moş Lazăr, săracul. Expertiza spune că i-a sărit
la gât o dihanie şi i-a rupt beregata. Unde şi cum, nu poate
spune nici Stică. Şi-acuma, ce să mai vorbim, ştii prea bine
ce crede lumea din sat despre el. Dar noi, la fermă, am
hotărât să-l înmormântăm în cimitirul satului, aşa,
creştineşte. Numai că după cum ştii, pentru satul nostru el a
fost toată vremea un străin şi nu doreşte nimeni să ni se
alăture. Aşa că te scriu pe matale pe ziua de azi la săpat, mă
rog, chipurile nişte şanţuri pe lângă fermă ca să te pot plăti
şi să-i sapi groapa.
– Ei, nu mă mai scrie nicăieri, mă rog! O sap eu şi pe
degeaba.
– Ai dreptate. Chiar şi eu, de-o pildă, mă ocup de
partea organizatorică absolut pe gratis, precizează Octavian
dând să închidă poarta la loc, însă la un moment dat se
răsuceşte şi întreabă arătând cu mâna spre mărul bătrân:
334

Dar ce-i cu pământul cela nivelat acolo? Te-ai apucat de peacuma
să-ţi faci o vatră de ceapă?
- Cam aşa ceva, o vatră! dă din cap Chiruţă şi schimbă
vorba: Cât despre groapa de la ţintirim, să n-ai nicio grijă.
Până-n seară o dau gata şi pe-aceea.
33.
Neauzitul:
„Lumina zilei prinde luna pe cer, o ajunge din urmă
undeva foarte departe de zarea pădurii. Urmărim faza de
pe buza ponorului şi ne înveseleşte faptul că luna nu se
lasă dusă, în timp ce suflul dimineţii o mână înainte ca pe
un puf. În ce ne priveşte, suntem bine primiţi aici. În
sensul că nu ne deranjează nimeni, nimeni nu ne vede,
nimeni nu ne ştie. Sperăm să asistăm în linişte la
petrecerea de pe această suprafaţă de pământ a
neîntinatului Lazăr, cum i se zice pe la noi. Vom intra şi în
casă, îl vom vedea şi de-aproape după ce l-am tot urmărit
de la mari depărtări. Deocamdată stăm şi admirăm
zăpada. E surprinzător de albă şi curată. Ne aşteptam să o
găsim ceva mai roşcată, ruginie chiar, după toate câte s-au
întâmplat pe planeta vecină. Totodată ni se umple inima
de bucurie când vedem urme pe zăpadă, şiruri de urme
venite la canton din toate direcţiile. Vedem linii punctate
coborâte printre tulpinile întroienite ale pomilor de pe
panta de dincolo de iaz. Urmele acelea nu vin din pădure,
vin de peste culmea dealului înţesat cu stâlpi de înaltă
tensiune pe unde nici păsările nu cântă, nici şoarecii nu se
înmulţesc. Nu ne putem preface că nu am observa şi
vânzoleala din stuful de la coada iazului. Apreciem
hărnicia omuleţilor care taie acolo stuf şi îl cară în spate
pe gheaţa ninsă până la picioarele celor doi oameni înalţi
335

şi cam mătăhăloşi, cu gulere miţoase şi căciuli ţuguiate
care nu prea văd să arunce priviri în direcţia noastră,
precum o fac ceilalţi, care vor fi întrezărind o înseninare
mai deosebită deasupra ponorului. De fapt, totul în jur e
numai ochi şi urechi. Majoritatea celor ce au lăsat şiruri
de urme prin nămeţi venind încoace, au intrat în casă
până la crăpat de zi, iar cei care au întârziat şi le e
oarecum să intre, se mulţumesc să tragă cu ochiul către
casa din marginea pădurii iţindu-se ici şi colo de după
copaci. Totuşi, se găseşte unul care vine mult mai aproape
și se lipește de ultima tulpină din marginea pădurii,
adulmecând aerul spre uşa casei pădurarului. Îşi doreşte
foarte mult să intre, dar se teme de ceva. S-ar putea să ne
simtă pe noi. Oricum, noi îl încurajăm cu gânduri bune.
Hai, ce mai aştepţi, rupe-o din loc spre scări! Şi el îşi trage
barba în piept, semn că ne simte îndemnul, şi o ia din loc
stârnind fuioare de spulber în urma lui, sărind direct pe
prispă şi strecurându-se înăuntru. Alţii nu îndrăznesc să-i
urmeze exemplul rămânând în continuare pitiţi pe după
copaci, mulţumindu-se că pot vedea casa, acea casă
despre care au auzit numai lucruri plăcute inimii lor. Iar
în vale omuleţii continuă să care maldăre de stuf lunecând
pe gheaţă şi aşezându-le după cum le dau indicații cei doi
oameni înalţi. Ai zice că vor să facă răsuflători pentru
peşti. Brusc simţim în noi o tresărire, tresărire ce li se
transmite şi lor şi încremenesc o clipă toţi deodată pe
gheaţa iazului. Ascultăm noi, ascultă şi ei. Auzim noi, aud
şi ei. Constatăm că la gura văii încep a lătra câinii, apoi se
trezesc şi porcii acoperind lătratul câinilor și scârțâitul
copacilor înghețați. Clar: s-au pus în mişcare oamenii! S-
au trezit cei de la fermă. Acum hrănesc porcii după care
vor veni toţi încoace. Mda, ar cam trebui să intrăm în casă.
Însă, nu o vom face înainte să vină cel pe care îl aşteptăm
să vină şi pe care nu-l cunoaştem la chip decât după nişte
336

semne. Deodată descoperim însă că el e unul dintre cei ce
cară stuf. La început nu-i dăm nicio atenţie. Doar
constatăm că se desprinde unul de cei adunaţi grămăjoară
la mijlocul iazului şi că e cineva care o ia spre marginea
păduri, apoi – în direcţia noastră. Şi abia când unii dintre
cei ce se ascund pe după copaci îndrăznesc să iasă din
pădure ţinând cu tot dinadinsul să-l vadă cât mai deaproape
şi-i amuşinează călcăturile încălţămintei în
zăpadă, suntem și noi tot mai convinşi că el e. Iar când
ajunge la câţiva paşi de noi, îi vedem şi obrajii, obraji
străfulgeraţi încă din fragedă copilărie de semnele ştiute.
Și fără să vrem ne încovoiem de milă. Deşi el nu are cum
să ne vadă şi nici să ne audă, îl miluim cu ce putem, cu
multă seninătate pe unde trece, şi intrăm în casă odată cu
el, contopiți, de fapt, cu el. Iar când îl văd toţi cei
dinăuntru, par deodată tulburaţi, se dau la o parte şi-i fac
loc spre o uşă larg deschisă pe partea stângă. Cum ne şi
aşteptam, dincolo de uşă se deschide o privelişte cu spaţiu
pământesc până hăt în zare. Dar nimeni dintre cei ce se
înghesuie în camera din mijloc nu îndrăzneşte să treacă
pragul dincolo. El însă păşeşte cât se poate de firesc în
spaţiul acela, scuturându-şi din mers zăpada de pe umeri
şi scoţându-şi căciula din cap. Îl vedem şi pe Lazăr întins
jos. Cu faţa în sus. Cu picioarele, goale, întinse spre uşă şi
cu mâinile împreunate pe piept. Dincolo de trupul lui se
aşterne o pajişte ce se întinde în descreştere spre păduri
îndepărtate şi ape atinse de straturi de ceaţă. Băiatul se
apleacă peste picioarele mortului şi, mai curând revoltat
decât îndurerat, trece cu degetele peste încrestăturile de
cuţit care i-au sfâşiat pielea până la os de jur împrejurul
picioarelor ca și cum ar fi început cineva să-l jupoaie.
Băiatul se ridică tremurând de mânie, caută cu
neîndemânare ceva în buzunarul de la piept, scoate în cele
din urmă un capăt de lumânare, apoi scoate şi cutia de
337

chibrituri. Şi e greu de descris ce se întâmplă odată cu
scăpărarea chibritului printre cei care îl urmăresc de
peste prag. Flăcăruia are un efect năucitor asupra tuturor.
E ca şi cum le-ar pârli feţele. Spaima stârnită mătură ca un
talaz încăperile, făcându-l chiar şi pe pădurarul Stircă să
simtă că se întâmplă ceva neobişnuit în casă şi să se ridice
de pe scăunelul pe care moţăie lângă sobă. Se şterge pe la
ochi, desluşeşte un joc de lumină venit din camera dealături,
se apropie cu mare băgare de seamă şi, văzând că
nu e nimic grav, zice uşurat: A, Sava, tu erai. Bravo că ţi-a
dat prin cap să aprinzi o lumânare. Da, merită să fie
înmormântat şi el creştineşte. Că doar nu ducem la groapă
un comunist. Zău, nu te-am simţit când ai intrat, aţipisem.
Băiatul nu-i răspunde. Se lasă într-un genunchi şi fixează
lumânarea între degetele răposatului. În privinţa
celorlalţi, a căror răsuflare, doar răsuflarea, Sava o simte
încontinuu, par să înţeleagă, abia acum, că ei sunt, totuşi,
dintr-o altă lume, în care foc nu e, ci numai lumină e. Şi
încep a se foi agitaţi, aerul devenind tot mai rarefiat. La
început se pregătesc să plece rând pe rând, la fel de
cuminţi şi spăsiţi precum au intrat, însă aud deodată cum
pădurarul îi atrage atenţia lui Sava să se uite la picioarele
mortului. Uite colo! arată el cu degetul spre ceea ce Sava
deja atinsese cu degetele. Mocofanii de la medicina legală
s-au prefăcut că nici nu văd tăieturile. He-he, au văzut ei
prea bine, dar n-au vrut să-şi facă probleme! Se poate
vedea cu ochiul liber, fără expertiza lor, că sunt
încrestături de cuţit, ca şi cum a vrut cineva să-i jupoaie
pielea… Şi speriaţi de cele auzite chiar din gură de om, toţi
cei de faţă nu mai au timp să iasă din casă civilizat, dau
năvală spre ieşire, buluc pe scări în jos, apucând-o care şi
încotro, acum aproape fără să mai lase urme pe zăpadă.
Unde mai pui că afară sunt înspăimântaţi şi mai mult de
zgomotul de nesuferit al unui tractor ce vine şi vine prin
338

pădure spre canton făcând valea să tremure și să se
cearnă zăpada de pe crengi. Firește, ieşim şi noi din casă.
Ultimii. Între timp ne permitem să suflăm puţin spre
lumânare, doar cât să îl facem pe băiat să se mire că
flacăra se zbuciumă pe pieptul bătrânului fără vreo adiere
în aer. Afară mai aruncăm o privire în vale şi vedem că pe
întinderea ninsă a iazului omuleţii au aranjat stuful în
unghi drept spre dreapta, apoi iar spre dreapta, şi iar spre
dreapta, și iar, ieşindu-le un pătrat din maldăre de stuf în
mijlocul căruia încep a țopăi în ritm de dans, poate a mare
veselie, poate a mare tristeţe. Cei doi lungani cu gulere
miţoase şi căciuli ţuguiate, stau şi se uită la ei din afara
pătratului. Dar sunt foarte mulţumiţi de cele realizate pe
suprafața iazului. Deodată, tot ei dau foc stufului şi flacăra
izbucneşte pe toate laturile pătratului formând în jurul
celor din mijloc o încăpere cubică cu pereţi în flăcări.
Adevărat, totul se întâmplă pe durata a câtorva clipe, focul
mistuindu-se la fel de repede precum s-a şi înălţat,
rămânând pe suprafaţa iazului un pătrat de gheață topit
pe de margini, un pătrat pe care omuleţii continuă să tot
ţopăie. Dar uite că își face loc și tractorul printre copaci
pufăind asurzitor, având remorca ticsită cu bărbaţi şi
femei. Aduc şi crucea. O cruce de fier ce se leagănă odată
cu ei în remorcă. Dar cel mai bătător la ochi e sicriul.
Tapetat cu pânză roşie, sicriul e sprijinit pe verticală de
bordura din faţă. E un sicriu ce sperie orizonturile
împădurite. Mda, se pare că nu mai avem ce căuta pe-aici.
Mai aruncăm o privire în valea cu pătratul de gheaţă tăiat
de foc pe care dănţuiesc aceiaşi omuleţi. Îi vedem deodată
şi pe cei doi bărbaţi înalţi. Îi surprindem foarte aproape
de noi. Vin direct la deal prin troienele ponorului,
spărgând zăpada cu mişcări puternice, ținându-şi acum
căciulile în mână iar cheliile lucindu-le în lumina tot mai
albă a zilei. E timpul să plecăm şi noi, să ne luăm zborul.
339

Lumina zilei a alungat şi ultimele urme ale dimineţii. Puful
lunii abia de se mai zăreşte deasupra pădurii în zarea
împădurită. Noi însă trebuie să o ajungem din urmă. O
vom ajunge, nicio problemă, vorba celor de pe-aici. O vom
şi întrece. Şi vom intra în lumina cealaltă, unde foc nu e,
numai lumină e.
340

341

342

Zece!!!
Rezistă! Cum să nu reziste?
Eu scot Cubul de Zahăr din pahar cu linguriţa. Ceaiul
se prelinge aburind pe laturile cristaline. Îl las să lunece
direct pe luciul mesei. Muchiile îi sunt încheiate cu stricteţe
la toate colţurile. Nici o ştirbitură. Oricât m-aş învârti în
jurul lui, fie şi cu lupa, nu i-aş găsi niciun cristal lipsă.
Îl ating cu limba. E dulce. Ca orice Cub de Zahăr.
Din păcate nu-l pot împinge afară din text ca să-l
puteţi atinge şi voi cu limba. E limpede de ce. Deoarece încă
n-am atins o asemenea performanţă în ale descrierii, încât
Cubul descris să-mi iasă atât de real, încât să vi se facă frică
nu cumva să vă lunece de pe pagina cărții pe care o citiți.
Nu, eu nu am de gând să-mi pierd vederea sau să-mi
ard buricele degetelor prin tot felul de laboratoare pentru a
afla din ce i se trage acestui Cub de Zahăr netopirea. Unde
mai pui că ultimele laboratoare în care aş mai fi avut careva
şanse să-i aflu secretele au dispărut odată cu anatemizarea
tagmei alchimiştilor, ale căror experimente erau în stare să
dezvăluie mult mai multe mistere decât erau în stare chiar
ei să le descrie pe înţelesul celor care îi şi aşteptau în pieţe
să-i împingă pe rug.
Altfel zis, m-am resemnat în privinţa șanselor de-a
mai afla câte ceva despre Cubul de pe masa mea. Se cuvine
să mă mulţumesc doar cu ce mi-a fost dat să aflu tot
bântuind laolaltă cu personajele prin acest roman. Nu-mi
doresc neapărat să aflu de unde s-a luat pe masa mea, lângă
maşina mea de scris. Dacă, nu – nu! vorba alchimiei.
A fost cum a fost, m-a găsit unde m-a găsit: la masa
mea de scris. L-am sucit, l-am răsucit (probabil se simte
343

cum mă grăbesc să pun punct), l-am mângâiat, l-am admirat
până mi-am dat seama că rezistă şi în topitoriile unui ceai
fierbinte.
Acum a venit timpul să-mi îndrept și eu spatele. Îmi
întind și mâinile până-n tavan. Gata! îmi vine să strig. Am
scăpat! Voi putea ieşi şi eu în oraş! Voi ieși în oraș și voi păși
ca orice om liber. În sfârşit liber. Și nu voi mai simţi nevoia
de-a face stânga-mprejur, înapoi la scris, imediat după ce pe
trotuar voi fi pocnit în frunte de o nouă idee.
Presimt gustul libertăţii. Deși e vorba doar de
libertatea de-a nu mai scrie, liber de-a nu mă mai supune
instinctului de a scrie, instinct animalic până la urmă pentru
cei care se consacră scrisului; acum nu mă mai deranjează
nici zarva din curte. Mă uit ceva mai distrat prin geam, fără
să urăsc nici cât m-aş urî pe mine însumi lumea de-afară.
Poftim, uite-o şi pe neavastă-mea, bestia plăpândă a
inimii mele... Uite-o că revine de dincolo de dâmbul cu
trandafiri. Observ că mai aduce ceva în mână în afară de
cartea pe care și-o ia dimineața subsuoară și o înghite până
pe după amiază ca pe-un calup de pâine...
O! presupun câtă fericire va pogorî pe capul ei să afle
că, în sfârşit, ţăcănitul maşinii mele de scris va dispărea din
casa noastră. Ca zârâitul clasic al telefonului înlocuit cu ceva
ce nu te mai trezește din somn, nu te mai cheamă, nu te mai
îngrijorează... Un fel de bildibic, drept răspuns la bâldâbâc...
Și cu-asta-i totul!
Va fi liniște și între pereții casei noastre. Pesemne că
într-adevăr era nevoie de așa ceva. Căci de bună seamă, s-a
zis cu scrierea acestui roman. Or, nu vedeți și
Dumneavoastră că nu mai curge deloc? Deloc, nici cât să-mi
iasă un îndemn mai mobilizator pentru cei care încă mai
sunteţi pe fază (ce-o fi aducând ea, totuşi, atât de preţios
încât nu mai citeşte din mers, ci doar cercetează misteriosul
obiect?), nici cât să recurg la vreo întorsătură mai
344

spectaculoasă care să ne asigure tuturor un „happy end”
garantat.
Acum îmi dau seama că ar trebui să abuzez şi eu de
limbajul străzii. Ar trebui să scriu luându-le celor din stradă
cuvântul din gură. Daʼ de unde? dacă eu stau zi și noapte
lipit de masa de scris? Și ce rost ar avea, de fapt, să vă iau
vorba din gură și să v-o bag apoi în cap pe urechi, dacă ea
era oricum acolo, în capul domniilor voastre. Cel mai
important acum ar fi, de fapt, să spun ce am de spus pe
înţelesul oricui. Și să dau naibii efortul zeloşilor intelectuali
care detestă best-seller-urile. Mai ales că le detestă doar din
cauza calităţii acestor cărți de a fi înţelese de toată lumea,
intelectualii ştiind prea bine că nu există pe faţa pământului
atâţia intelectuali câţi să facă dintr-o carte, apreciată doar
de ei, un best-seller (ah, ce plăcut răsună pereţii când
trânteşte ea uşa intrând în casă!), lectura fiind un sport al
imaginaţiei pentru majoritatea populaţiei şi doar pentru
unii un sport al minţii (ce naiba îmi pune ea pe masă?) după
care să-ţi vină a pluti peste felinare aprinse în ceaţă (un
dictafon? asta mi-a adus ea? bravos! o, Sony, Sony! iubesc
Japonia pentru că e populată de niponi!), să pluteşti prin
ceaţă pe deasupra felinarelor aprinse şi să citeşti din cărţile
celor ce stau dedesubt pe bănci cu nasul în carte şi să
descoperi că niciuna dintre cărţile citite pe sub felinare nu e
scrisă de tine...
– Şi ce să fac, dragă, cu dictafonul? o întreb. De ce mi l-
ai adus?
– Apasă „Play” şi ascultă ce-a înregistrat! Da, să nu uit.
Femeia de peste geam, care-ţi stă ca o aşchie-n ochi, nu
degeaba îşi plimbă copilul pe sub fereastra noastră. Ea zice
că ştie ce baţi tu la maşină. Susţine că îţi cunoaşte romanul
fără să-l fi citit. Că nu degeaba mi-a dat să-ţi pun pe masă
acest Cub de Zahăr. Și trebuie să recunoști că acest Cub nu
putea să nu-i aducă idei cu carul unui scriitoraş lipsit de idei
345

ca tine.
– Mersi! Dacă bagi de seamă, nu mă repăd să te buşesc
în aşternut până-ţi închid gura. Bun, şi de unde a făcut ea
rost, mă rog, de-un asemenea furnizor de idei pentru unul
ca mine?
– L-a găsit pe buturuga din parc, ştii tu care
buturugă…
– Buturuga noastră.
– A noastră, doar că n-ai mai trecut de veacuri peacolo.
Dar să nu ne certăm. Tot dumneaei zice să-ţi spun că
pe buturugă găseşte în fiecare dimineaţă firimituri de pâine.
Şi ce firimituri! Nu le ciugulesc hulubii, nici vrăbiile! Hai,
scrie! De ce nu scrii? Aşa ceva merită să fie scris.
– Nu mai am unde băga nici o imagine. Romanul s-a
încheiat, gata. Îmi dau ghes aforismele, semn că nu mai am
ce spune.
– Şi dacă-ţi aduc noutatea că femeia a văzut de mai
multe ori dimineţile cum stau de vorbă trei moşnegi aşezaţi
pe buturugă?
– Treaba lor cu buturuga lor.
– Dar femeia zice că tu nu poţi să nu-i cunoşti...
– Asta-i bună! Nu cumva mi-ai xeroxat romanul fără
voia mea? Nu cumva l-ai răspândit prin tot oraşul?
– O, dar nu ţi se pare că ai o părere exagerat de bună
despre foile tale? Crezi că mi-aş pierde eu timpul cu proză
din asta de-a voastră, postmodernă sau cum îi mai zice în
care realitatea îţi sare în ochi de unde nici nu te-aştepţi?!
Haide, am eu autorii mei care ştiu să mă ia cu-ncetişorul în
lumea lor, fără să mă simt deloc violată!
– Cum să nu? Îl ai pe Balzac! Acolo ştiu că ai avea de
xeroxat vagoane de hârtie…
– Vagoane de viaţă, dragul meu! Vagoane de viaţă
impecabil descrisă! Oricum, te-aş ruga frumos să apeşi pe
Play şi să-ţi apropii urechea de casetofon. Fără glumă, chiar
346

se întâmplă nişte chestii ciudate când stau cei trei moşnegi
în jurul buturugii şi rup din pâine şi pun ţara la cale. Femeia
de-afară zice că a încercat de mai multe ori să intre în vorbă
cu ei, dar dispar în ceaţă de-ndată cum o simt aproape. Dar
azi dimineaţă s-a strecurat acolo cu noaptea-n cap şi a pus
dictafonul să înregistreze... Aşa că a reuşit să le prindă
vorba. Trebuie să-i auzi şi tu, tu care de bine, de rău eşti
scriitor la casa asta, nu? Şi-i de datoria ta să afli câte-n lună
şi-n stele şi să ne spui şi nouă... Gata, te las în intimitate.
Despre intimitatea noastră comună vorbim după! Apropo,
acelaşi Balzac a ştiut cum să ia cititorii de partea lui! mai
zice ea strângând la piept o cărămidă de Honoré de Balzac
pe care, de-altfel, tot eu i-am dăruit-o cu ocazia apariţiei
unei cărţi de-ale mele.
Îi arunc peste umăr:
– Ştia cum să ia mai ales cititoarele de partea lui, nu
cititorii. În special cucerea cititorese din cele trecute de
treizeci care nu-şi pot ierta că au fost prea sfioase până la
douăzeci.
– Aşa-aşa, trebuia să mă aştept la o asemenea ofensă
din partea cuiva care până la Balzac, e-he! mai are de
mâncat multe lăzi de mere putrede... Fie! Ţi-am pus
dictafonul pe masă. Porneşte-l şi ascultă dacă ai curaj să afli
ce se întâmplă pe-afară, unde n-ai mai ieşit de pe când
înfloreau toporaşii... Ţi-aminteşti? Oh, ai şi uitat. Mi-ai adus
un bucheţel foarte drăguţ pentru care ai negociat cu baba
de la colţ mai bine de cinci minute ca să ţi-l dea cu un leu, ea
cerând un leu jumate.
– Bine, dar până la urmă i-am dat cât a cerut.
– I-ai dat, dar cu mare scandal. Gata, mobilizează-te!
Dă-i un picior pisicii cum ştii tu să o faci şi te refaci complet.
– Apropo, nici Balzac nu suferea felinele. Fără de cât
dacă le chema Henriette, Charlotte, Ursule... Gata, apăs pe
„Play”!
347

După felul cum trânteşte ea uşa dormitorului, reiese
că discuţia noastră nu s-a prea legat. Rămân singur în
cameră. Adun sub masă pe latul piciorului trupuşorul
pisicii, care ştiu că se preface că doarme şi că ştie la rândul
ei că mă prefac într-un om bun la suflet când o legăn pe laba
piciorului, deşi îi voi face vânt îndată spre peretele care mă
tot ameninţă de sus cu coarnele lui de cerb, distrându-ne
astfel împreună (eu şi pisica, nu eu şi peretele) ca vechi şi
buni prieteni, în timp ce nu pot să nu simt cum se apleacă
peste mine coarnele de cerb ca nişte gheare hrăpăreţe,
insistând să-mi pipăie cutia craniană.
Banda dictafonului se derulează ca o ameninţare, deşi
aduce în casă un guguit domol de guguştiuc, ciripit vesel de
vrăbii şi câteva ţipete de copil în planul îndepărtat. Pe urmă
amuţesc păsările, tace şi copilul, se potolesc foşnetele
copacilor... Răsuflă cineva adânc, foarte aproape. Şi un glas
cunoscut face să mă zgribulesc deasupra dictofonului.
„Munţii amiroasă a ars, fraţilor. Şi mările amiroasă a
piatră seacă. Şi se înăbuşă izvoarele de fum…”
„O parte din om rămâne albă, altă parte neagră, o
parte-i chip frumos şi alta găunos, o parte-i suflet viu, alta
suflet mort? Cum să păstrăm cât mai curat albul şi viul din
om? Cum, fraţilor?”
„Într-adevăr, cum?
„Eu nu ştiu cum.”
„Nici eu nu ştiu.”
„Şi nici eu, fraţilor... Nici eu.”
„Da’ cu aista care stă acuma şi ne-ascultă zgribulit în
casa lui, ce facem? Observ că are o înregistrare destul de
clară a vocilor noastre...“
„Într-adevăr, aşa este, dar să ţinem cont că e vorba deun
scriitor, totuşi.”
„Cu toată stima şi respectul, scriitor, nescriitor, eu
cred că trebuie să-l...”
348

Poc! Se termină banda.
Mă ridic. De fapt, sar în picioare. Iau paharul şi înghit
câteva sorbituri dulci şi încă fierbinţi.
Nici o şansă să aflu ce şi-or fi pus în gând cu mine. Mă
uit la Cubul de Zahăr. Stă oarecum triumfător pe masa mea
de scris şi-mi pare că se uită la mine cu toate cristalele
deodată. Habar nu am ce-ar trebui să fac cu el, acum, când
scrisul nu mai merge, când scrisul nu mă mai poate ajuta săl
ţin la distanţă.
În dormitor se aud vociferări disperate, parcă ar fi
nişte frânturi dintr-un manifest literar lansat a doua zi după
dispariţia literaturii. Apoi urmează o bufnitură şi un
clinchet vesel de cioburi împrăştiate... Asta e! A fost odată o
vază! Şi nu mai e! Ce să-i faci? Vârsta! Ştia el Balzac ce ştia
despre femeile de peste treizeci de ani...
Şi vaza era chiar de cristal. M-a costat aproape tot
onorariul cărţii trecute, trecute de tot. Şi ce rău îmi pare că
am tot amânat să ies din casă şi să aduc un trandafir şi să-l
pun în ea. M-am mulţumit să urmăresc trandafirii prin
geam cum îmbobocesc şi înfloresc, apoi cum se scutură
bosumflaţi că nu-i ia nimeni în seamă.
Dar toate acestea sunt o nimica toată pe lângă faptul
că de-acum înainte nu voi mai putea face un pas pe trotuar
fără să mă uit în părţi. Care trandafir? Care gură de aer peafară?
De-abia dacă voi mai păşi normal prin casă, fără
teama că s-ar putea să mi se întâmple ceva. Ceva groaznic.
Şi asta pentru că nu ştiu ce şi-au pus în gând să facă cu mine
cei trei moşnegi. La ce ar trebui să mă aştept? Pe perete
coarnele de cerb au vârfuri tot mai lucioase, tot mai reci.
Dacă aş îndrăzni să mă întorc cu tot cu scaun şi să mă uit în
ascuţişurile lor, poate că încă aş mai avea vreo şansă,
datorită curajului de-a le confrunta cel puțin cu privirea.
Eu însă nu îndrăznesc să mă uit nici cu coada ochiului
peste umăr, nu că să mă întorc cu tot cu scaun. Abia dacă
349

am curajul să arunc o privire la varul pereţilor pe linia
parchetului şi mă îngrozesc văzând cum pereţii încep a se
mişca într-un început de vârtej albicios în timp ce coarnele
probabil se şi desfac pe perete asemeni unor gheare ce vin
în picaj spre şoricelul de mine.
Şi mă ia frica de propriu-mi scris.
SFÂRŞIT
350

Referințe critice
„Păcatul şi poluarea umană sunt punctele de interes ale lui Nicolae
Popa, însă conştient fiind de coordonatele literare în limitele cărora timpul
public al “progresului” estetic îl plasează (anii ’80 — vezi
postmodernismul), scriitorul se simte obligat să camufleze permanent
totul. Printre parodiile, ironiile şi chiar cinismele vremii, seriozitatea tristă a
cărţii poate descumpăni (plictisi, se teme autorul). În asemenea cazuri,
începutul e foarte important: un ton confortabil de glumă, al omului
îngăduitor şi bine dispus, gata de o plăcută pălăvrăgeală înainte de a
purcede la lucru. Numai că cel în cauză este scriitor, şi încă unul cu o
acută conştiinţă a muncii sale — scrisul.”
Andreea Deciu, „România literară”, nr.4, 13 februarie 1992
,,Romanul Cubul de zahăr denotă un bun prozator, care în ciuda
lipsei de experiență, a unei digitații epice, îmbină reușit formula
sadoveniană tradițională cu textualitatea sau cu inter-textualitatea
postmodernă, mai cu seamă prin prezanța auctorială a naratorului.
Narațiunea, fluentă și bine stăpânită în cursul ei, aici domol, aici precipitat
și accidentat de întâmplări dramatice și tragice imprevizibile, este axată pe
proiecția utopică a visurilor și aspirațiilor adolescentine ale lui Sava,
personajul central (cubul de zahăr – ca simbol al armoniei, purității,
„dulceții vieții” și perfecțiunii morale) și perspectiva antiutopică pe care o
impune mediul alienat al satului de codru Bahuseni, cufundat în infernul
sovietizării…”
Mihai Cimpoi, „O istorie deschisă a literaturii române
din Basarabia”, 1996
„Romanul Cubul de zahăr este, în bună măsură, altceva.
Utilizează resursele oniricului, dar se bazează pe un solid suport realist al
naraţiunii. Autorul mizează pe un joc estetic între construcţie şi
deconstrucţie, mistificare (prin inserturile de fantastic) şi demistificare (prin
analiza raţională, distructivă, a ficţiunilor misterioase). Rezultatul este un
produs narativ postmodern, cu un moderat caracter ludic. Cubul de zahăr,
niciodată perisabil sau dizolvabil, e un fel de obiect magic, ce trece de la
narator (prozatorul însuşi, aşa cum se prezintă în prima secvenţă a cărţii)
351

la personajele sale. El reprezintă „dulceaţa vieţii”, puterea salvatoare şi
protectoare în împrejurări dramatice.”
Iulian Ciocan, „Metaliteratura”, 2001
„Plictisit de proza mercenară din anii ‘70, o proză mimetică ce
simula iluzia vieţii, uzitând de gama unor tehnici folosite de aproape un
secol, Nicolae Popa vine cu romanul Cubul de zahăr (1991), roman care
face dovada unei maturizări a ideii de proză în Basarabia, o proză repliată
asupra realului, asupra spaţiului cotidian insignifiant prin banalitatea sa,
acel spaţiu pe care proza tradiţională îl considera lipsit de relevanţă
narativă. E un roman care face trimitere la social, cu o perspectivă
ambiguă a relaţiei verosimilitate/realitate.”
Felcia Cenușă, „Metaliteratura”, 2003
,,Nicolae Popa încearcă, atât în poezia, cât şi în proza lui, o astfel
de ieşire din tiparele tradiţionale. Proza scurtă din volumul Păsări mergând
pe jos se încadrează în categoria onirismului, promovat de Dumitru
Ţepeneag şi de companionii săi în anii '66-'70. Similitudinile sunt izbitoare,
deşi autorul basarabean nu pare să le caute cu tot dinadinsul. (...)
Romanul Cubul de zahăr este, în bună măsură, altceva. Utilizează
resursele oniricului, dar se bazează pe un solid suport realist al naraţiunii.
Autorul mizează pe un joc estetic între construcţie şi deconstrucţie,
mistificare (prin inserturile de fantastic) şi demistificare (prin analiza
raţională, distructivă, a ficţiunilor misterioase). Rezultatul este un produs
narativ postmodern, cu un moderat caracter ludic. Cubul de zahăr,
niciodată perisabil sau dizolvabil, e un fel de obiect magic, ce trece de la
narator (prozatorul însuşi, aşa cum se prezintă în prima secvenţă a cărţii)
la personajele sale. El reprezintă „dulceaţa vieţii”, puterea salvatoare şi
protectoare în împrejurări dramatice.”
Ion Simuţ, „România literară”, 2005
„Poet şi prozator, Nicolae Popa dă măsura talentului său de
romancier în ediţia a II-a, revăzută şi cristalizată, a Cubului de zahăr.”
Editura Cartier, 2005
„Cele zece capitole ale romanului sunt doar reflectarea mai multor
crâmpee din viața unor oameni, capitole similare cu zece clipe/secunde de
trăire umană, în care autorul așteaptă să se dizolve Cubul de zahărpentru
352

a sorbi multrâvnitul elixsir dulce. Procedeul de construcție romanescă,
practicat de Nicolae Popa, subliniază semnificația relativității temporale. E
știut că o zi cosmică a Pământului este echivalentă cu 72 de ani omenești,
or, într-o clipă a Creatorului pot încăpea crâmpeie din viețile cosmice ale
mai multor aștri cerești, la fel cum și cele zece secunde constituie
răstimpul în care creatorul acestei pânze epice speră să se dizolve Cubul
de zahăr.”
Nicolae Rusu, Sud-Est cultural”, 2006.
„Nicolae Popa impresionează prin calitatea componentelor texturii
epice. Ironic şi autoironic, inteligent şi cultivat, autorul utilizează cu
naturaleţe procedeele specifice postmodernismului (intertextualitatea,
aluziile culturale, contextualizarea prin introducerea în ficţiune a unor
întâmplări şi personaje identificabile în viaţa reală), dar are şi capacitatea
de a realiza o analiză aproape cinică a situaţiei politice, economice,
sociale şi culturale din Republica Moldova. Postmodernitatea scriiturii şi
absurditatea existenţei cotidiene într-o ţară care pare a-şi fi dat peste cap
toate sistemele de valori sunt stâlpii de susţinere ai acestei construcţii
epice heteroclite, dar despre care nu se poate spune că este lipsită de un
anumit farmec. Avionul mirosea a peşte de Nicolae Popa este un roman
poliţist-carceral-politic-social-suprarealist-eseistic-textualist-postmodernisterotic-sentimental-satiric.
Cam mult pentru o singură carte. În mod cert,
mai multă simplitate nu ar avea cum să strice prozei foarte dotatului
scriitor Nicolae Popa. Dimpotrivă!”
Tudorel Urian, „România literară”, 2008
,,Nicolae Popa a debutat în forţă şi la o vârstă cvasirimbaldiană cu
un volum de versuri, Timpul probabil (1983), ca mai apoi să treacă la
proză, fără a renunţa însă la poezie, publicând mai multe plachete în
alternanţă cu volumele de proză. A iniţiat, încă pe timpul când apărea
revista Basarabia, o anchetă despre starea prozei actuale în RM, anchetă
în care s-a implicat nu numai ca organizator, ci şi ca autor pledând pentru
proză, în special pentru roman, care, în viziunea lui, reprezintă marca
indubitabilă a maturităţii unei literaturi.”
Grigore Chiper, „Contrafort”, 2010
353

,,Citindu-l pe Nicolae Popa, îţi spui că maturitatea, cea pe care unii
n-o ating nici la senectute, poate fi mai importantă decât talentul. Pentru
că e capabilă să prelucreze orice materie primă, să o şlefuiască şi s-o
introducă într-un puzzle aparent insolvabil, greşit. La fel, truda migăloasă
şi excesiv culturală a prozatorilor optzecişti şi nouă­zecişti de la noi este
depăşită înspre simplitatea amuzată, care e doar o peliculă aşternută
peste trăirile tragice.”
Felix Nicolau, „Luceafărul de dimineață”, 2012
„Meritul și originalitatea lui Nicolae Popa se datorează faptului că în
romanul său miturile acvatice sunt parte integrantă a lumii create de
prozator, nu sunt asociații livrești, ci imagini prin care mitul străbate în
contemporaneitate. Asemeni lui Mircea Eliade, prozatorul moldovean
Nicolae Popa pare să creadă că lumea modernă, grăbită, coruptă,
mercantilă se poate salva prin cunoașterea mitică.”
Maria Alexe, „Ineditul prozei postmoderne în Balcani”.
Ed. Brumar, 2012
„... Dar ceea ce marchează universul acestei proze aminteşte înainte
de toate de ambiguitatea specifică realismului magic. Un aer abia
sesizabil de mister pluteşte în romanul lui Nicolae Popa. Atmosfera,
mişcarea hălăduitoare a personajelor impregnează scriitura şi ritmul
povestirii. Ambiguizarea voită a cronotopului, din care iese o anumită
stranietate a personajelor este proprie şi în unor nuvele din volumul Păsări
mergând pe jos, dar ea se manifestă mai cu seamă în cel de-al doilea
roman al lui Nicolae Popa, Avionul mirosea a peşte (2008).”
Maria Șleahtițchi, „Romanul generației 80”. Ed. Cartier, 2015.
„Nicolae Popa, poet şi prozator, este scriitorul absolut, preocupat
de intrigă şi naraţiune, de frază şi de construcţia integră. Chiar dacă nu îi
place să etaleze actul scriiturii, cum o fac congenerii săi postmodernişti,
punctul său de pornire este, totuşi cartea şi scriitura, arta facerii. Iată cum
începe romanul său exponenţial Cubul de zahăr (un text încă negustat pe
cât o merită): „Sigur, am şi eu zece degete la mâini ș.a.m.d.” (A se reveni
la începutul romanului, pag. 13.)
Mircea V. Ciobanu, „Sud-Est cultural”, 2015
354

355

CUPRINS
356
Ioan HOLBAN – Bahuseni: un topos nou
al prozei noastre de azi ................................................... 7
Zero ....................................................................................... 13
Unu ....................................................................................... 21
1......................................................................................... 21
2......................................................................................... 27
3......................................................................................... 38
Doi......................................................................................... 55
4......................................................................................... 55
5......................................................................................... 63
6......................................................................................... 73
Trei ....................................................................................... 89
7......................................................................................... 89
8....................................................................................... 101
9....................................................................................... 108
10..................................................................................... 119
Patru ................................................................................... 133
11..................................................................................... 133
12..................................................................................... 140
13..................................................................................... 150
Cinci ................................................................................... 165
14..................................................................................... 165
15..................................................................................... 173
16..................................................................................... 179
17..................................................................................... 186

18. ................................................................................... 192
Şase .................................................................................... 203
19. ................................................................................... 203
20. ................................................................................... 214
21. ................................................................................... 227
Şapte .................................................................................. 239
22. ................................................................................... 239
23. ................................................................................... 247
24. ................................................................................... 255
25. ................................................................................... 264
26. ................................................................................... 270
Opt! .................................................................................... 283
27. ................................................................................... 283
28. ................................................................................... 291
29. ................................................................................... 297
30. ................................................................................... 305
Nouă!! ................................................................................ 317
31. ................................................................................... 317
32. ................................................................................... 329
33. ................................................................................... 335
Zece!!! ................................................................................ 343
Referinţe critice ................................................................ 343
357

Cărțile editate de JUNIMEA
pot fi achiziționate la redacție,
online,
în rețeaua de librării SEDCOM LIBRIS –
punctele de distribuţie „Junimea”, Casa Cărţii,
„Esculap”, „Oreste Tafrali”,
librăria nr. 25 – Tătăraşi,
Palatul Culturii (Complexul Muzeal Naţional „Moldova”),
librăria „Mihai Eminescu” (Bucureşti),
reţeaua de librării Cărtureşti,
librăria „I.L. Caragiale” şi librăria Casa Cărţii - Buzău,
alte librării partenere din Bacău, Braşov, Cluj-Napoca,
Constanţa, Craiova, Galaţi, Timişoara etc.
358