Născuți din inimă - Concurs „Spune-mi o poveste pentru suflet”

spuneopovestepentrusuflet

NĂSCUȚI DIN

INIMĂ

Concurs Spune-mi o poveste pentru suflet

1

Ediția a II-a

iunie 2020


NĂSCUȚI DIN

INIMĂ

Concurs Spune-mi o poveste pentru suflet

Ediția a II-a

iunie 2020


Spune-mi o poveste pentru suflet vă invită ⸻ în fiecare

lună ⸻ la un concurs cu premii de suflet. Acesta se adresează

copiilor cu vârsta cuprinsă între 5 și 12 ani și are două secțiuni:

arte plastice și literatură.

Spune-mi o poveste pentru suflet este un proiect coordonat de

Ioana Revnic și are ca scop educația caracterială prin intermediul

poveștilor.

Din 2018 până în prezent, povestitorii SOPS au fost susținut

mai mult de 200 de ateliere de citit pentru copii, inclusiv online.

Tema celei de-a doua ediții a concursului a fost propusă de

Veronica Iani.

Veronica Iani este scriitoare și ilustratoare de cărți pentru copii.

Până în prezent a publicat cărțile:

Așteptându-l pe Bebe – carte de colorat

Colecția „Fiecare viață este un dar”:

Bebe. O poveste din burtică

Ioana. O poveste despre sindromul Down

Tudor. O poveste despre adopție

Copilăria. O poveste despre copilărie

Leo. O poveste despre prietenie

O parte dintre ele sunt traduse în limba engleză:

Baby. My Story from inside Mummy’s Tummy

Joanna. A Story of Love

Tony. Tony. A Story about Adoption

A realizat desenele la cărțile:

Fizica pentru copii, de Cristi Belgun

Toghether we march, de Emily Hawkins and Emily Prest

veronicastories.com

facebook.com/veronica.iani

©Spune-mi o poveste pentru suflet, 2020

DTP: Bogdan Dragomir @ www.directdesign.ro


NĂSCUȚI DIN INIMĂ

Concurs Spune-mi o poveste pentru suflet

ediția a II-a, iunie 2020

TEMA

arte plastice

Pentru a înțelege ce înseamnă să adopți un copil, vă propunem,

dragi copii, să citiți Tudor. O poveste despre adopție, de

Veronica Iani.

Apoi, realizați un poster cu tema „Mesaje din inimă”, prin care

să-i încurajați pe adulți să adopte un copil.

literatură

Scrieți și voi „O poveste despre adopție”, în care să includeți

și următorul fragment din volumul Tudor. O poveste despre

adopție, de Veronica Iani: „Un copil adoptat este un copil foarte

special. Are două mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori

mai mult.”

președinte de onoare al juriului

Alex Ilie ⸻ Director Executiv al Alianței România fără Orfani

Tată adoptiv a patru copii

juriul secŢiunii de arte plastice

Veronica Iani

Ioana Revnic

juriul secŢiunii de literatură

pr. Claudiu Ionuț Boia

prof. Ștefania Nechita

Premiul special la secțiunea literatură a fost acordat de către

Alex Ilie.

Scriitoarea și ilustratoarea Veronica Iani a acordat premiul

special al secțiunii de arte plastice.

4


Dragi copii,

Uneori, copiii adoptați sunt priviți de către cei din jur cu neîncredere

sau cu foarte puțină bunăvoință. Și nu cu dragoste, cu

bunătate, cu înțelegere – sentimente de care TOȚI avem nevoie.

Când întâlniți copii adoptați, oferiți-le VOI, primii, ceva

din toate acestea. Binele primit de la voi îl vor înmulți și îl vor

da mai departe.

Gândiți-vă că, datorită vouă, unii dintre ei vor descoperi

⸻ pentru prima oară! ⸻ ce înseamnă să ai un prieten bun, un

coleg bun, un frate bun sau o soră bună.

Dăruiți-le copiilor adoptați timp și, mai ales, un loc în

inimile voastre.

Ioana Revnic

Am crezut mereu că prin adopție voi face ceva extraordinar, voi

salva o viață..., voi schimba lumea. Am crezut că voi sacrifica,

că prin grija, iubirea si dăruirea mea voi îmbogăți un copil. Apoi

am adoptat.

Și, pentru prima dată, am realizat că EU aveam nevoie să

fiu salvat; că lumea mea egoistă se va schimba.

Am descoperit că, mai mult ca oricând, m-am îmbogățit.

Mulțumesc, copiii mei, pentru tot ce mi-ați dăruit!

Așa cum florile au nevoie de apă, copiii au nevoie de iubire pentru

ca sufletul lor să înflorească. Părinții care adoptă hrănesc cu

dragostea lor sufletele copiilor cărora le oferă, astfel, o familie.

Adopția este un mare dar, atât pentru copilul adoptat cât

şi pentru noua lui familie.

Veronica Iani

Alex Ilie

5


Premiul special la secțiunea ARTE PLASTICE

Maria Simion, 11 ani

6


Lucrare câștigătoare la secțiunea ARTE PLASTICE, 7—9 ani

Mihail Mitrea, 7 ani

7


Nicolae Efrem Andrei, 7 ani

8


Sebastian Constantin, 7 ani

9


Lucrare câștigătoare la secțiunea ARTE PLASTICE, 8—10 ANI

Radu Nica, 8 ani

10


Radu Ancan, 10 ani

11


Sara Boșoancă, 10 ani

12


Andrei Gravriil, 10 ani

13


Maria-Ionela Lupu, 10 ani

14


Ecaterina Ioana Mihăilescu, 10 ani

15


Ștefania-Maria Pașcu, 9 ani

16


Giulia-Maria Pavel, 10 ani

17


Ioana Tomeac, 8 ani

18


Ioana Vasile, 8 ani

19


Lucrare câștigătoare la secțiunea ARTE PLASTICE, 11—12 ANI

Maria Boșoancă, 11 ani

20


Rafaela Andrei, 11 ani

21


Andreea Ciobanu, 11 ani

22


Maria-Adina Lupu

23


Petru Pocora, 10 ani și Sofia Pocora, 12 ani

24


Matei Simion, 12 ani

25


Alexandra Stan, 11 ani

26


Premiul special la secțiunea LITERATURĂ

Scrisoare către Univers

Este din nou decembrie, luna în care ceilalţi îşi amintesc de

noi, timpul în care și noi devenim parte din lumea vizibilă și

suntem asaltați de donaţii, ca şi cum am exista doar acum. Vine

momentul în care iarăşi visez cu ochii deschişi la clipa aceea de

fericire, stând la masă împreună cu „familia mea”, la momentul

fast al împodobirii bradului şi al deschiderii cadourilor, sub cetina

parfumată... toate aceste imagini dintr-o realitate potențială

vor fi, din nou, doar în mintea mea, trăiri neştiute şi sentimente

ce nu au vibrat în mine.

Oare (când) va veni momentul în care îmi voi vedea noii

părinţi? Oare voi avea și eu norocul acesta?

Ei bine, pe părinţii mei naturali nu i-am văzut niciodată,

deoarece m-au părăsit când eram foarte mic, din cauza afecţiunii

mele la inimă. Însă aceasta nu este cea mai dureroasă boală a mea.

Cea a suferinţei de a nu aparţine cuiva, acut prezentă în sufletul

meu, ce se cronicizează pe zi ce trece, o depăşeşte pe cea fizică.

Privesc deseori pe geamul îngheţat cum părinţii merg de

mâna cu copiii lor, îi sărută drăgăstos pe frunte, răspund veseliei

lor și le cumpără dulciuri de la cofetăria din colţ. Nici măcar nu

am voie să consum dulciuri din cauză că sunt un copil bolnav,

căruia îi sunt străine cuvintele „te iubesc”. Eu nu am primit

niciodată un sărut adevărat, nimeni nu m-a îmbrățișat până la

începutul lunii decembrie.

Într-o zi de Sfântul Nicolae, când copiii primesc dulciuri,

după ce Moșul Bun le cercetează sufletul, mie mi-a fost privită

inima, în toate cămăruțele ei, de către medicul care mi-o va

repara. I-am spus, atunci, după consultul medical, că îmi pare

rău că Marele Creator a Tot și Toate, nu ne-a trimis pe Pământ

cu… organe de schimb. Ca piesele unei mașini, ce pot fi

înlocuite. M-a privit îngândurat și, în spatele lentilelor, în ochii

adânci precum cerul de vară, am zărit, încolțind cu putere, două

lacrimi, asemeni picăturilor de ploaie ce se preling din creștetul

florilor de dincolo de fereastra mea.

A închis pleoapele cu putere, strivindu-și lacrimile, și,

în tăcerea grea, mâna lui puternică mi-a strâns pumnul meu

micuț – încurajare, tristețea mea transferată lui și multiplicată

apoi, din nou, în mine – greu de spus. Mâna aceea e cea care

deschide pieptul copiilor și cercetează cămăruțele inimii. Ochii

aceia privesc zeci de copii, înăuntrul lor și, nu?, în sufletul lor.

Mână aceea repară ceea ce pare să se fi stricat înainte de a ne

naște. Atunci, de la el am primit și prima îmbrățișare. Simțeam

adunată în ea și optimismul dat de experiența lui profesională,

27


și iubirea pentru copii. Nu devii chirurg pediatru decât dacă

iubești micile făpturi.

Privesc zăpada de la fereastra îngheţată şi observ fulgii

cum plutesc prin aer. Sunt liberi. Nu au stăpâni, la fel ca mine.

Eu iubesc zăpada şi am ieşit de câteva ori cu sania, când

sănătatea mi-a dat permisiunea să mă joc şi să visez. Am mers

pe derdeluşul ce se formează, când ninge pe stradă, pe panta

abruptă, de lângă Centrul de plasament. Zbor cu sanie cu tot

peste gândurile şi dorinţele mele înăbuşite. În vise, adesea mă

văd într-un palat de gheaţă pe a cărui poartă de alabastru cu

mâner de cristal intră cineva. Este o doamnă cu haine de un

azuriu marin şi cu o pălărie neagră. Are un şoim de gheaţă pe

umăr. O văd în fiecare vis, dar nu îi pot desluși faţa. Este mereu

întunecată, învăluită în umbra pălăriei. Singurul lucru pe care i-l

pot desluşi sunt ochii. Sunt migdalați și verzi, de smarald… ca

ai mei.

Mă gândesc mereu cum ar fi să am o mamă care să

mă protejeze, să mă hrănească, să vorbească cu mine despre

gândurile ce mă apasă. La culcare, seara, mă rog mereu, ca

într-un ritual sfânt, ca a doua zi să mă adopte și pe mine un

cuplu iubitor şi grijuliu. Îmi doresc ca în acest decembrie să am

norocul pe care nu l-am putut găsi în ceilalţi ani. Cadoul de anul

acesta să fie un tată amuzant şi o mamă iubitoare, să am camera

mea şi jucăriile mele.

Mă apasă mereu gândul că am fost abandonat, gând ce a

săpat răni adânci, pe care doar o mare iubire a cuiva le va putea

vindeca. Chiar și aşa, cicatricile vor rămâne pe măsura rănilor...

Ştiu, însă, că, dacă trimiţi energii pozitive spre univers, acesta

te răsplăteşte. Sper că toate gândurile mele să ajungă cât mai

sus şi să fiu adoptat în curând. Pentru a avea această șansă, sper

ca operaţia mea din 25 decembrie să fie un nou început. Sper

ca atunci medicul meu, ce a cercetat cămăruțele inimii mele

cu ajutorul echocardiografului, desfăcându-le de această dată

cu mâna lui sigură și puternică, să descopere în ele Lumina

care a inundat Peștera de la Bethleem, iar iubirea TATĂLUI ce

ne-a trimis nouă PRUNCUL pe pământ să-i inunde sufletul și

privirea pentru a putea face, pentru mine, un MIRACOL.

Nădăjduiesc ca zorii zilei de 25 decembrie să fie pentru

mine o nouă naștere. Acum, una din IUBIRE ȘI LUMINĂ. Din

DRAGOSTEA pentru semeni, pentru copii și din dăruire totală

pentru cei aflați în suferință.

Nădăjduiesc ca după gestul eroic al medicului meu, care-mi

va repara cămăruțele întortocheate ale inimii, redându-mi

speranța de A FI, alți eroi, cărora le este menit să (mă) aibă –

copil (re)născut din iubirea descoperită în inimă –, să păşească

într-o zi pe uşa orfelinatului-castelul şi să mă ia sub aripa lor

caldă şi iubitoare. Nu vreau să cred că aceştia nu există. Eu cred

în EROI!

Până atunci, voi aştepta cuminte ca Universul să primească

gândurile mele. Sunt multe şi au nevoie de timp pentru a

ajunge acolo unde le e destinaţia.

_____

RADU ȘTEFAN TIMIȘ, 12 ANI

28


Lucrare câștigătoare la secțiunea LITERATURĂ

Anisia

Astăzi o să vă vorbesc despre o fetiţă de 12 ani, care se numeşte

Anisia. Este în clasă cu mine la şcoală. Este o fetiţă foarte

veselă, dar dacă asculţi povestea ei, nu reuşeşti să nu plângi…,

dar totul se sfârşeşte cu multă bucurie.

Anisia trăia în Nigeria cu familia ei. Acolo, în fiecare zi

îşi pierdeau viaţa foarte multe persoane. Când Anisia avea 8 ani,

părinţii ei au decis să se pornească spre Italia, ca să-şi salveze

viaţa. Au plecat plini de speranţă, dar cu multă frică. Urcaţi pe

o barcă cu multe persoane, au început drumul spre necunoscut.

Totul era frumos şi liniştit în braţele mamei, până într-o clipă

când s-a stârnit o furtună mare.

Când ajunge cu povestea aici, Anisia se blochează şi

ochii ei exprimă doar groază. Nu reuşeşte să zică decât că mulţi

au căzut în mare, printre care şi iubiţii ei părinţi. Ea zice că

următoarele zile şi săptămâni şi luni au fost ca o cameră întunecată,

care s-a luminat cu prezenţa a doi îngeri care străluceau

ca soarele, parcă, şi care, zâmbind, au întrebat-o: „Vuoi acattore

il nostro amore e venire bella nostra casa?”, adică: „Vrei să

accepţi iubirea noastră şi să vii să trăieşti în casa noastră?”

Anisia a mulţumit lui Dumnezeu şi părinţilor ei care, din

ceruri, nu au uitat-o. S-a aruncat în braţele acestor doi necunoscuţi

care au devenit părinţii adoptivi.

De atunci trăieşte fericită.

Ne învaţă mereu la şcoală să fim mulţumitori pentru

toate. Anisia ştie că un copil adoptat este un copil foarte special.

Are două mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai

mult.

_____

RAFAELA ANDREI, 11 ANI, ROMA

29


Lucrare câștigătoare la secțiunea LITERATURĂ

Prietenul meu născut din inimă

Partea I

Tom intră în camera sa. Era dornic să împărtășească noile vești

cu mama sa, care îi aranja hainele.

――

Mami, mami! Afară, spuse el cu importanță, e un

copil ciudat.

Mama sa îl privi alarmată.

――

Poftim? Cum adică ,,e un copil ciudat”?

Copilul pricepu greșit reacția ei, continuând afirmația de

mai devreme.

――

Dar de unde știi tu asta? îl interogă ea.

――

Asta spun toți.

――

Care toți?

――

Restul copiilor.

――

Și cum știi dacă au dreptate? Ai vorbit cu el? îl

boscorodi ea.

Tom plecă capul rușinat. Reuși să murmure un ,,Nu”.

――

Dar de ce cred ceilalți asta?

――

Ei spun că e adotat.

Mama zâmbi:

――

Vrei să spui adoptat, apoi surâsul îi dispăru de pe

chip. Fii atent la mine: nu e frumos ce au făcut acei copii. Până

la urmă, nu e vina lui și sunt sigură că este un copil absolut

normal.

――

Dar ce înseamnă asta? băiatul era curios.

――

Un copil adoptat este un copil care nu e crescut de

mama și de tatăl care i-au dat viață. Ci de alți părinți.

――

Dar cum e posibil asta? spuse acesta înfiorat.

――

Dacă părinții sunt prea săraci să aibă grijă de el sau

dacă nu mai sunt, copiii sunt dați spre adopție. Apoi, cineva va

veni și-i va lua, să-i crească. Acei oameni vor deveni părinții

lor. Împreună vor fi o familie.

――

Aș putea să-l invit aici pe Tom?

――

Bravo, Tom! Așa vei putea afla mai multe despre el.

Dar nu pomeni despre asta decât dacă el o face. Îl vei răni.

――

Cum? Doar n-o să-l lovesc.

――

Nu, râse mama. Dar îl vei face să se simtă prost.

――

A, bine mami, spuse băiatul fericit.

30


Partea II

――

Iar aceasta este camera mea, Tom îi prezenta noului

băiat casa. Stai jos! și îi întinse un scaun.

Pe băiat îl chema Matei. Avea 9 ani. ,,Ca și mine”, gândi

Tom entuziasmat. Se mutase în cartierul lui de o săptămână. Cei

doi descoperiră că aveau multe în comun: culoarea preferată –

roşu; animalul preferat – câinele; locul preferat – plaja și multe

altele.

Tom și cu Matei se distrau de minune, când...

――

Povestește-mi despre viața ta de dinainte, îi scăpă lui

Tom. Închise ochii, dar când îi deschise, fața prietenului său nu

se schimbă. Răsuflă ușurat.

――

Nu mi-aduc aminte multe lucruri, începu el calm.

Orfelinatul e un loc unde sunt mulți copii. La mine erau vreo

300. Locuiam toți acolo. Într-o zi, a venit o familie să mă ia.

Am stat la ei un an. Vara, am fost la plajă, marea era minunată.

După, continuă el cu glasul înecat în lacrimi, nu m-au mai vrut.

――

Dar, spuse el cu mai multă veselie, noii mei părinți

spun: ,,Orice ar fi, vom rămâne cu tine!”.

――

Asta este grozav! Tom era bucuros, de fapt, super

bucuros. Ne vom juca împreună în fiecare zi.

――

Suntem și în aceeași clasă, zise și Matei.

――

Vrei să jucăm un joc?

Cei doi băieți își petrecură următoarele două ore jucându-se.

Când veni timpul de plecare, părinții abia reușiră să îi

despartă.

Înainte să iasă pe ușă, Tom îl trase pe Matei lângă el.

――

Vreau să-ți spun un secret, șopti el.

„Un copil adoptat este un copil foarte special. Are două

mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai mult.”

_____

XENIA OCHIȘOR, 11 ANI

31


Lucrare câștigătoare la secțiunea LITERATURĂ

O poveste despre adopţie

Bună! Eu sunt Raina şi sunt o orfană. Sunt în acest orfelinat de

11 ani. Ştiu, sunt aici de foarte mult timp, totuşi mai am speranţă

şi credinţă. Mama mi le-a dăruit şi le voi preţui mereu. Mama

şi tata vor fi mereu o mare parte din inima mea! Nu îi voi uita

niciodată! Chiar dacă atunci când am venit eram foarte mică,

mi-o amintesc pe mama spunând cu lacrimi în ochi:

――

Raina, fetița mea dragă, te rog să ai speranță și

credință că într-o bună zi o mamă caldă și iubitoare va veni să

te ia. Vreau să ai cea mai bună șansă! Dar, te rog, să nu uiți nici

o clipă că un copil adoptat este un copil foarte special. Are două

mame. Asta înseamnă că este iubit de doua ori mai mult. Noi

mereu te vom iubi, scumpo!

Uneori îmi este greu să îi văd pe ceilalți copii că sunt

adoptați, își găsesc o mamă și un tată, iar eu tot rămân în orfelinat...

Încerc să îmi amintesc cuvintele mamei și îmi dau seama că, într-o

zi, voi avea și eu o familie lângă mine. Totuși, și eu am o familie în

inima mea – pe mama şi pe tata – la care țin cel mai mult pe lume!

Într-o zi a venit la orfelinat un cuplu format din doi oameni

foarte simpatici. Era o doamnă cu părul lung și ondulat, care

purta o salopetă multicoloră, și un domn cu mustață, îmbrăcat

într-un costum albastru. Îmi doream atât de mult să mă adopte…

――

Bună! Eu sunt Lili, zise doamna aceea cu un zâmbet

larg pe chip. Cum te numești, drăguțo?

――

Eu… eu sunt Raina și am 13 ani, am spus eu intimidată.

――

Bună, Raina, a zis domnul mustăcios. Eu aș avea o

întrebare pentru tine: ,,Ai vrea să faci parte din familia noastră?”.

Nu suntem perfecți, dar suntem glumeți, haioși și te vom

primi cu brațele deschise printre noi.

――

DA! DA! DA! DA DE O MIE DE ORI! Vă mulțumesc,

am spus eu mai fericită ca niciodată.

Apoi am plecat spre casa lor cu mașina. Atunci mi-am

spus în gând, sperând ca mesajul meu să ajungă spre mama şi

tata: ,,Mi-am găsit a doua familie! Vă iubesc și să știți că mereu

am avut SPERANŢA și CREDINȚA în mine!”.

Îmi imaginam cum își vorbeau:

――

Iubitule, zise mama, simt că Raina noastră a ajuns

într-o familie minunată!

――

Și eu simt același lucru, zise tata. Vreau să îi transmit

că o iubim.

――

Cel mai mult pe lume, îl completă mama.

Și am trăit o viața minunată în continuare, alături de noua mea

familie și cu cealaltă familie în suflet. Dar să nu uitați niciodată

de speranță și credință! Vă vor ajuta mereu!

_____

ANA STANCIU, 12 ANI

32


O fetiţă iubită

Era o zi de duminică. Botezul trebuia să înceapă în curând.

Toată lumea era bucuroasă. Invitaţii erau îmbrăcaţi frumos şi

elegant şi priveau spre bebeluşul care stătea în braţele naşului.

Era o fetiţă care urma să primească numele Pollyana. Avea

ochişorii albaştri şi părul blond, obrăjorii îmbujoraţi şi năsucul

mic ca un buton.

Părintele luă bebelușul și îl băgă în cristelniță. Apoi au

îmbrăcat-o într-o rochiţă albă şi i-au pus pe cap o bentiţă albastră.

După botez, Pollyana a mers la noua ei familie. Mama

care o născuse plecase de tot în altă ţară, iar ea rămăsese singurică

în spital. Când i-a cunoscut pe noii ei părinţi, a început să

zâmbească. Aceştia au luat-o în braţe şi i-au spus că este cel mai

frumos copilaş din lume.

Și aşa a devenit fetiţa lor, iar ei, părinţii ei.

După o săptămână de la botez, naşii au venit să o vadă pe

Pollyana. Naşii aveau şi ei o fetiţă mai mare pe nume Anne. Ea

i-a spus Pollyanei:

――

Să ştii că un copil adoptat este un copil foarte special.

Are două mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai

mult.

Bebeluşul gânguri şi zâmbi, iar năşica o luă pe micuță.

Peste ani ele au devenit cele mai bune prietene.

_____

O poveste despre adopţie

Eu cred că adopţia este un lucru minunat. Sunt familii care din

anumite motive nu pot avea copii şi au multă dragoste şi iubire

de oferit.

Sunt copii care sunt în aşteptare de părinţi iubitori, care

să îi strângă la piept, să-i ocrotească atunci când sunt trişti sau

bolnăviori.

Copiii adoptaţi sunt „COPII SPECIALI”. Au două mame.

Asta înseamnă că sunt de două ori mai mult iubiţi.

Eu mă rog la Bunul Dumnezeu să aibă grijă de toţi copiii,

în special de cei care sunt în aşteptare să fie adoptaţi.

_____

ANDREEA CIOBANU, 11 ANI

NECTARIA ANDREESCU, 9 ANI

33


Un copil adoptat

Era odată un băiețel de opt ani pe nume Eusebiu, care trăia la un

orfelinat. Mama lui l-a abandonat când avea trei săptămâni. Nu

l-a abandonat pentru că nu îi plăcea de el, l-a abandonat pentru

că nu avea destule venituri ca să-l crească. Tatăl lui murise, iar

mama locuia într-o colibă sărăcăcioasă și mânca doar o cojiță

de pâine uscată la o masă.

Într-o zi, cu sufletul îndurerat și cu lacrimi în ochi, mama

sa l-a lăsat pe treptele unui orfelinat, într-o cutie. Apoi a fost

găsit de un domn care lucra acolo. A fost dus înăuntru și îngrijit,

până când într-o zi a venit o doamnă care dorea să adopte un

copil. A mers la directoarea de orfelinat și i-a spus că dorește să

adopte un băiețel.

Directoarea a condus-o pe palierul pentru băieți. Pe acel

palier erau multe camere. Cât timp doamna se uita în camerele

copiilor, Eusebiu se juca de-a v-ați ascunselea cu Matei, colegul

lui. A venit rândul lui Eusebiu să se ascundă. În timp ce căuta

un loc numai bun pentru ascuns, s-a ciocnit accidental de

doamna care voia să adopte un copil. Și-a cerut politicos scuze

și a continuat jocul. În acel moment, doamna a simțit că este

băiețelul perfect și s-a gândit să-l adopte. I-a spus și directoarei

ce a simțit, iar aceasta l-a chemat imediat pe Eusebiu.

I-a lăsat puțin singuri să se cunoască mai bine. Doamna

l-a întrebat pe băiat cum îl cheamă și câți ani are. Băiatul i-a

zis că îl cheamă Eusebiu și că are opt ani. Eusebiu a întrebat-o

același lucru, iar aceasta i-a răspuns că o cheamă Mirela, are

treizeci și nouă de ani și are acasă un băiețel pe nume Denis.

Doamna i-a spus despre dorința ei de a-l adopta, însă Eusebiu

nu dorea să fie adoptat. Dar doamna i-a zis așa:

――

Un copil adoptat este un copil foarte special. Are două

mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai mult.

――

Atunci vreau să mă iei în adopție! Dar o să mă iubești

la fel de mult ca pe băiețelul tău adevărat? O să mă iubești la fel

de mult ca pe Denis?

Doamna a încuviințat din cap și l-a îmbrățișat strâns pe

Eusebiu. Apoi a semnat niște acte pentru adopție, l-a luat pe

Eusebiu de mânuță și au mers împreună la un magazin. De

acolo doamna i-a cumpărat multe jucării. După ce au plecat,

au pornit agale spre casă. Acolo îi aștepta Denis cu un afiș de

,,BUN VENIT!” pentru noul lui frate.

În primele două zile petrecute în acea casă, Eusebiu a fost

puțin timid, dar apoi s-a acomodat. De atunci, Eusebiu și Denis

au făcut totul împreună. Au jucat jocuri, au învățat, au râs, au

glumit, lucruri pe care credea Eusebiu că n-o să le mai poată

face cu fratelele lui. Duminica mergeau cu toții la biserică.

Acolo îi mulțumeau Lui Dumnezeu petru toate binefacerile

primite.

_____

MIRUNA-RUXANDRA DUȘA, 11 ANI

34


Adopţia copiilor

Într-un orăşel exista o casă în care câteva măicuţe catolice

îngrijeau copii abandonați.

Cei mai mici aveau abia câteva luni, cei mai mari patru-cinci ani.

Un hol pătrat, câte două camere de fiecare parte a holului.

Copiii erau bine îngrijiţi, aveu tot ce le trebuia: hăinuţe curate,

jucării, erau bine hrăniţi și sub permanentă supraveghere.

Cu speranţă a păşit acolo, pe holul cel lung, o doamnă, care

dorea să adopte un copilaş.

Într-una din camere, care era pentru bebeluşi, a văzut un

căpşor blond şi perfect rotund, ca o bilă. Vizitatoarea a zis în

gândul ei: Uite, pe copilul acesta aş vrea să-l iau acasă.

Ea a fost invitată într-o altă încăpere unde a apărut sora

pe care o văzuse. Aceasta a întrebat de unde e şi de ce vrea să

adopte un copil. Tânăra i-a explicat.

Călugărița a rugat pe cineva să o aducă pe Laura, copila

pe care o văzuse.

I-au dat-o în braţe şi ea s-a lipit instantaneu de pieptul femeii.

Laura avea 8 luni şi jumătate atunci. Viitoarea ei mamă a

putut să o ia acasă după patru zile.

Între timp, Laura se obişnuise cu casa şi mama a decis să

mai adopte un copil. Pe Elena.

Elena și Laura au crescut împreună şi între ele s-a născut

o iubire nemaivăzută.

_____

MARIA ADINA LUPU

Un război schimbă viața unei fetițe

A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti… o fată

pe care o chema Ada. Ea avea piciorul drept olog. Acesta era

ținută captivă într-un apartament cu o singură cameră. Ada

Smith avea și un frate: Jamie, dar avea și o mamă rea la inimă.

Ea o umilea doar din cauza unui defect fizic.

Ada a fost salvată cu ajutorul Bunului Dumnezeu, în

cel de-Al Doilea Război Mondial. Toți copiii din oraș au fost

evacuați de Lady Thronton, o doamnă grijulie și atentă la copii.

Atunci Ada și-a dat seama că nu s-a rugat la Iisus Hristos degeaba.

Lady Thronton i-a condus către un tren. Odată ajunși la

destinație, copiii au fost adoptați. Toți fuseseră luați, pe rând, de

către o familie, dar Ada și Jamie nu au fost acceptați de nimeni.

Lady Thronton nu a lăsat situația în acest fel. Cei doi frați au fost

duși la o femeie: Susan Smith. Când acesta a acceptat ca cei doi

să locuiască cu ea, Ada își spuse în gând: „Iată că Dumnezeu

mi-a îndeplinit și această rugă! Îi sunt recunoscătoare toată

viața, deoarece m-a salvat de mama mea care mă umilea și

sechestra”.

Susan le-a permis celor doi să umble prin cămin. Aceștia

au tras concluzia că ea este bogată. Susan Smith le-a zis că în

această casă au locuit ea și prietena ei, Becky. Aceasta a murit

și a primit moștenire tot ce a fost în proprietatea ei. Susan le-a

spus fraților să se ducă la culcare, pentru că au trecut prin multe

momente dificile.

35


Adopţia lui Petru

A doua zi Susan a luat taxiul pentru a merge la doctor

împreună cu Ada. Când au ajuns la spital, au fost întâmpinate cu

mult drag. Au intrat în cabinet, iar doctorul a examinat piciorul

olog al Adei. Acesta a zis că se putea vindeca încă de când

era bebeluș fără prea mari eforturi. Acum starea i s-a agravat.

Doctorul a susținut că piciorul se putea îndrepta prin operație.

Întrucât mergea greu, doctorul i-a dat Adei două bastoane

pentru sprijin. El i-a recomandat lui Susan să-i pună zilnic un

bandaj.

Ada și-a dat seama acum ce înseamnă să fii îngrijit de

cineva, ce înseamnă dragostea de mamă și căldura din sânul

unei familii fericite. Ea a stat pe gânduri și s-a întrebat: „ Dacă

se putea să îmi vindece piciorul când eram mică, de ce nu a ales

să mă opereze?”, apoi a scotocit prin minte și a găsit răspunsul.

„Mama mea naturală nu mă iubea deloc…”. Ada s-a gândit

atunci că acest gest nu putea fi făcut decât numai din iubire.

Când a ajuns acasă, fetița și-a zis în gândul ei: „Îți mulțumesc,

Doamne, că mi-ai făcut viața mai ușoară! Mulțumesc

pentru tot! Doamne, am putut astfel să descopăr căldura din

sufletul unei mame adevărate! Nimic nu se compară cu mângâierea

și dragostea unei familii minunate! Dacă mama m-ar fi

iubit, acum aș fi fost un copil cu două inimi!”.

_____

ECATERINA IOANA MIHĂILESCU, 10 ANI

Elena şi Costel sunt părinţii adoptivi ai lui Petru. Înainte să

adopte, ei se rugau la Dumnezeu să le dea un copil, dar, din

cauza unei probleme, copilul nu a mai putut să vină. Aceşti

oameni s-au gândit să adopte un copil. Au depus actele şi au

rămas în aşteptare să primească răspuns.

După câteva luni, Elena şi Costel au primit un telefon.

Într-o zi i-au chemat să meargă repede să ia un băieţel. Când au

ajuns la spital, erau foarte emoţionaţi. Au intrat şi au văzut un

băiat micuţ foarte frumos.

Elena şi Costel s-au bucurat foarte mult şi l-au luat în

braţe pe micuţ şi au plâns de fericire. Micuţul era atât de frumos!

Avea ochii albaştri ca cerul şi părul blond auriu ca spicul

de grâu, obrăjorii şi urechile foarte mici. În acele momente,

Elena şi Costel s-au simţit cei mai fericiţi părinţi din lume!!!

L-au luat acasă pe micuţ şi i-au mulţumit lui Dumnezeu

pentru darul frumos şi minunat pe care l-au primit. L-au botezat

pe micuţ şi i-au pus numele Petru. L-au crescut pe Petru cu

multă dragoste şi iubire şi mulţumeau Domnului pentru darul

primit.

„Un copil adoptat este un copil foarte special. Are două

mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai mult.”

_____

GIULIA MARIA PAVEL, 10 ANI

36


MĂRTURII ALE PĂRINȚILOR ADOPTIVI

PREOT CLAUDIU IONUȚ BOIA

PAROHIA ORTODOXĂ FILDU DE MIJLOC

JUDEȚUL SĂLAJ

Îndrăzniți, acolo, undeva, un copil așteaptă să fie iubit!

Când te pregătești pentru viața de familie și începi să-ți faci

planuri împreună cu partenerul de viață, toate acestea sunt roz,

pline de bucurie și de împliniri. Eșecul lor e exclus. La fel am

făcut și eu împreună cu soția mea. Planuri pentru o familie

fericită și numeroasă.

Planuri care nu aveau voie să eșueze

Voiam să locuim la oraș, într-un apartament destul de mare

pentru a adăposti măcar trei copii. Aspiram la cariere deosebite

prin care să ne asigurăm tot confortul unui trai decent și lipsit

de grija zilei de mâine. Visam să ne trăim viața așa cum vedeam

prin filmele americane pline de cântec, voie bună și foarte mulți

prieteni.

Vorba românului „socoteala de acasă nu se potrivește cu

cea din târg” a prins contur destul de repede în viața noastră.

Viața reală s-a dovedit vitregă. Copilul mult dorit, primul din

cei minimum trei planificați, s-a lăsat așteptat.

37


Au trecut trei ani de căsnicie până am reușit să ne

bucurăm de primele imagini ecografice ale puiului de om din

burtică. Cinci luni de sarcină nu au anunțat nimic din ceea

ce urma să trăim ca familie. O complicație specifică sarcinii

numită preeclampsie ne-a adus fetița în lume cu patru luni mai

devreme. Primul copil, prematur, cântărind 500g, cât o palmă

de mare, cu minime șanse medicale de supraviețuire și cu și mai

puține la o viață normală.

Ce a urmat?

O așteptare lungă, plină de frică, dar și de nădejde în

Dumnezeu, credință în puterea dătătoare de viață, rugăciune și

o promisiune. Promisiunea pe care ne-am făcut-o noi, părinții

prematurului ce agoniza între viață și cer, că după ce vom trece

peste toate, vom înfia un copil.

Au trecut șase ani de atunci. Fiica noastră a supraviețuit

și este un copil perfect sănătos, fără griji și plin de fericire.

Viața a devenit tihnită, decentă și potrivită împlinirii promisiunii

făcute. Familia noastră a mai câștigat un suflet – o fetiță

înfiată. Născută din inimă, din grija lui Dumnezeu, potrivită

pentru noi.

Născută din inimă, pentru inimile noastre

Trecând peste toate nodurile birocratice ale procesului de adopție

și, mai ales, peste timpul apăsător în care aștepți potrivirea,

momentul în care vezi pentru prima dată ochii unui copil care-și

caută părinți e la fel de emoționat ca acela în care îți vezi pentru

prima oară copilul nou-născut.

Dar nu te pregătește nimeni pentru ce va urma.

Copilul adoptat nu vine cu un manual de instrucțiuni. Nu vine cu

predispoziții genetice. Nu vine cu apucături animalice. Vine cu o

sete mistuitoare de dragoste și are de dat foarte multă dragoste.

Fiica noastră născută din inimă are 3 ani.

Cea născută din credință are 6 ani. Ambele sunt copii fericiți.

Ambele au iubire necondiționată față de noi și una față de

cealaltă. Ambele sunt parte din noi, părinții. Nu există diferențe

între ele. La copii, doar dragostea pe care o primesc face diferența.

Și, atâta timp cât ești dispus să-i oferi unui copil dragoste,

el va deveni parte din tine.

Nu intenționez să vă ascund faptul că sunt foarte multe

provocări. Există foarte multe prejudecăți de care este greu să

faci abstracție. Există o presiune socială foarte mare, nu doar

negativă, ci și pozitivă, care copleșește uneori. Există momente

în care te gândești că nu ești pregătit pentru așa ceva. Cine –

până la urmă – e pregătit să fie părinte?

Toate aceste goluri se acoperă cu iubire. Nu faci pasul

spre a avea un copil, fie el biologic sau adoptat, din alt motiv

decât pentru că ai dragoste de împărțit… și de primit.

38


CAMELIA MARIA BUTAȘ – O MAMĂ FERICITĂ

Când am simțit mânuțele mici în jurul gâtului meu, l-am

văzut pe Dumnezeu cum îmi zâmbește!

Povestea noastră a început cu „a fost odată”, așa cum încep

toate poveștile frumoase.

Eram doi tineri cu multe visuri și cu speranțe, care își

doreau o familie cu cel puțin doi copii, gemeni: acesta ar fi fost

idealul. Dar Dumnezeu gândise altceva pentru noi!

Am pornit încrezători pe drumul căsniciei. Cel mai mult

ne doream să ni se nască măcar un copil. Dar au trecut opt ani,

iar copilașul nostru se lăsa așteptat.

Am avut nenumărate încercări, în tot acest timp. Am trăit

momente de tristețe, momente de neliniște și veșnic am căutat

un răspuns la întrebarea: De ce noi, Doamne?

După aceea, am recurs inclusiv la FIV, am parcurs toți

pașii medicali însoțiți de rugăciuni și de credință, dar nu a fost

să fie. Și a urmat o altă perioadă în care căutam, dar nu găseam

răspunsul la acel De ce?

Apoi, ne-am hotărât să adoptăm un copil, am trecut – plini

de speranță și de dorință – prin toată birocrația sistemului. Ne

frământau tot felul de întrebări legate de viitorul nostru copil și

de viitorul nostru statut de părinți.

După aproape 10 luni de așteptare, a venit și ziua în care

am fost anunțați că vom vedea un băiețel. Atunci am înțeles ce

înseamnă dragostea la prima vedere și de ce în unele credințe se

spune că un copil își alege familia.

39


Când am întâlnit privirea caldă a acelei mogâldețe mici, de

doar un an, am știut că EL este copilul nostru. Am înțeles care era

planul lui Dumnezeu pentru noi. Și toate de ce-urile au dispărut.

Am întins mâinile spre el, iar când i-am simțit mânuțele mici

în jurul gâtului meu, l-am văzut pe Dumnezeu cum îmi zâmbește!

Au trecut – de atunci – patru ani, iar casa noastră e plină

de viață, suntem o familie fericită și împlinită.

Nu te pregătește nimeni pentru ceea ce urmează, dar spun

din experiență că acești copii sunt ființe pline de iubire, dornice

să le ofere iubire celor din jurul lor.

Nu e ușoară calea adopției, e un proces care necesită

răbdare, dar e o experiență care te schimbă, te face să îți modifici

sistemul de valori și modul de a gândi.

Susțin adopția și vă îndemn pe toți cei care încă mai aveți

rețineri să vă gândiți că acolo, undeva, printre copiii care pot fi

adoptați, o inimă e plină de iubire – pentru voi.

PROF. ȘTEFANIA NECHITA

LICEUL TEOLOGIC ORTODOX „SF. NICOLAE”

ZALĂU, JUDEȚUL SĂLAJ

Prietenă de familie a

Iuliei și a lui Andrei Urs.

Matei, copilul adoptat, o consideră mătușa lui.

Copilul primit de la Dumnezeu

„Te atașezi de un animăluț, de un câine, de o pisică, mi-e imposibil

să cred că nu poți iubi un copil” – îmi spunea cu lacrimi în

ochi Andrei, un prieten care își pregătea dosarul pentru adopție.

„Crezi că, atunci când te cheamă să vezi copilul, vei

putea spune că nu ți-l trebuie? Doar nu mergi în târg! Copiii ți-i

40


dă Dumnezeu, nu spui NU!” – îmi zicea Iulia, soția lui Andrei,

în ziua în care fuseseră anunțați că pot merge să vadă un copil.

Momentele premergătoare vederii acestuia au fost pline de

emoție: frazele erau neterminate, explicațiile insuficiente,

cuvintele nerostite.

Când așteptarea s-a încheiat, Matei a venit firesc, când

împlinea un an, ștergând orice umbră de tristețe, aducând fericirea

pe chipul unor părinți de vocație, pentru că Matei nu putea

primi iubire mai multă decât i-o oferă Andrei și Iulia.

Iar acești părinți nu pot fi răsplătiți cu mai multă iubire decât

transmit ochișorii vii ai lui Matei, îmbrățișările și gratitudinea

transmisă absolut inconștient de copilul primit de la

Dumnezeu.

DIN INIMĂ PENTRU INIMĂ, FAMILIA PERȘA

Dacă nu dai, nu primești

Viața nu are sens pentru o familie fără copii. De aceea, neavând

copii, am decis să adoptăm unul.

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am găsit-o pe micuța

blondă ai cărei ochi albaștri așteptau mângâiere și care a devenit

fiica noastră.

M-a îmbrățișat la prima întâlnire și mi-a spus „mama”, o

bucurie ce nu se poate compara cu nimic altceva.

Nici tata nu a fost privat de această bucurie: când mergeau pe

stradă, micuța le spunea trecătorilor „Nenea, uite-l pe tăticul

meu!” Culmea fericirii!

I-am dăruit iubirea care i-a lipsit. Ea ne-a dăruit mai mult:

un nepotul cu ochi albaștri, după care suntem topiți.

41


Ne-am condus în viață după ceea ce ne spunea mama și

bunica, femei cu frica de Dumnezeu: dacă nu dai, nu primești;

dacă nu-i faci fericiți pe alții, nici tu nu vei fi fericit.

Îi mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că am reușit să

o facem fericită și-L rugăm să o ocrotească și după ce noi v-om

trece la cele veșnice.

LIVIU MIHĂILEANU

PREȘEDINTELE ALIANȚEI ROMÂNIA FĂRĂ ORFANI,

TATĂ A DOI COPII ADOPTAȚI

Fragment din mesajul transmis la Marșul pentru Viață 2019 –

„Unic din prima secundă”, București, 23 martie 2019

Sunt prea mulți aproape 20.000 de copii, pentru cele

7,5 milioane de familii din România?

În urmă cu aproape șase ani, se năștea un copil fără șanse

de supraviețuire. A fost o minune că s-a născut. S-a născut cu

scor APGAR 1, ceea ce înseamnă că, din toate semnele vitale,

numai unul singur mai era prezent și nici acela cum trebuie.

42


O minune și mai mare a fost că a supraviețuit primele

trei luni. A fost abandonat în maternitate și, după trei luni, a fost

mutat într-un centru unde nu a făcut absolut niciun progres. La

nouă luni nu se rostogolea, avea parapareză spastică, se uita în

tavan și cam atât.

Din fericire acest copil a ajuns într-o familie. Știți când

a început să facă progrese psiho-motorii? După ce a râs pentru

prima dată! În momentul în care copiii ajung în mediul pe care

Dumnezeu l-a creat pentru ca ei să crească, în mijlocul unei

familii în care primesc afecțiune, apartenență și stabilitate psiho-afectivă,

în momentul acela pot cu adevărat să se dezvolte.

Astăzi, acest copil aleargă acolo în parc, cu ceilalți copii. Astăzi

râde, aleargă și face progrese remarcabile.

Fiecare viață este unică din prima secundă, dar fiecare

viață este unică și până la ultima secundă. Avem în România

peste 50.000 de copii în sistemul de protecție, dintre aceștia

aproape 20.000 sunt în centre, în apartamente sociale și nu au

pe nimeni care să-i îmbrățișeze, să-i învelească la culcare și să

le spună că au valoare și sunt iubiți.

Suntem 7,5 milioane de familii în România. Oare sunt

prea mulți aproape 20.000 de copii pentru cele 7,5 milioane de

familii din România? Sunt 3.500 de copii declarați adoptabili

astăzi, nici măcar jumătate dintre aceștia nu vor fi adoptați.

Hai să ne îndreptăm privirile spre ei!

43

More magazines by this user
Similar magazines