Născuți din inimă - Concurs „Spune-mi o poveste pentru suflet”

NĂSCUȚI DIN
INIMĂ
Concurs Spune-mi o poveste pentru suflet
1
Ediția a II-a
iunie 2020

NĂSCUȚI DIN
INIMĂ
Concurs Spune-mi o poveste pentru suflet
Ediția a II-a
iunie 2020

Spune-mi o poveste pentru suflet vă invită ⸻ în fiecare
lună ⸻ la un concurs cu premii de suflet. Acesta se adresează
copiilor cu vârsta cuprinsă între 5 și 12 ani și are două secțiuni:
arte plastice și literatură.
Spune-mi o poveste pentru suflet este un proiect coordonat de
Ioana Revnic și are ca scop educația caracterială prin intermediul
poveștilor.
Din 2018 până în prezent, povestitorii SOPS au fost susținut
mai mult de 200 de ateliere de citit pentru copii, inclusiv online.
Tema celei de-a doua ediții a concursului a fost propusă de
Veronica Iani.
Veronica Iani este scriitoare și ilustratoare de cărți pentru copii.
Până în prezent a publicat cărțile:
Așteptându-l pe Bebe – carte de colorat
Colecția „Fiecare viață este un dar”:
Bebe. O poveste din burtică
Ioana. O poveste despre sindromul Down
Tudor. O poveste despre adopție
Copilăria. O poveste despre copilărie
Leo. O poveste despre prietenie
O parte dintre ele sunt traduse în limba engleză:
Baby. My Story from inside Mummy’s Tummy
Joanna. A Story of Love
Tony. Tony. A Story about Adoption
A realizat desenele la cărțile:
Fizica pentru copii, de Cristi Belgun
Toghether we march, de Emily Hawkins and Emily Prest
veronicastories.com
facebook.com/veronica.iani
©Spune-mi o poveste pentru suflet, 2020
DTP: Bogdan Dragomir @ www.directdesign.ro

NĂSCUȚI DIN INIMĂ
Concurs Spune-mi o poveste pentru suflet
ediția a II-a, iunie 2020
TEMA
arte plastice
Pentru a înțelege ce înseamnă să adopți un copil, vă propunem,
dragi copii, să citiți Tudor. O poveste despre adopție, de
Veronica Iani.
Apoi, realizați un poster cu tema „Mesaje din inimă”, prin care
să-i încurajați pe adulți să adopte un copil.
literatură
Scrieți și voi „O poveste despre adopție”, în care să includeți
și următorul fragment din volumul Tudor. O poveste despre
adopție, de Veronica Iani: „Un copil adoptat este un copil foarte
special. Are două mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori
mai mult.”
președinte de onoare al juriului
Alex Ilie ⸻ Director Executiv al Alianței România fără Orfani
Tată adoptiv a patru copii
juriul secŢiunii de arte plastice
Veronica Iani
Ioana Revnic
juriul secŢiunii de literatură
pr. Claudiu Ionuț Boia
prof. Ștefania Nechita
Premiul special la secțiunea literatură a fost acordat de către
Alex Ilie.
Scriitoarea și ilustratoarea Veronica Iani a acordat premiul
special al secțiunii de arte plastice.
4

Dragi copii,
Uneori, copiii adoptați sunt priviți de către cei din jur cu neîncredere
sau cu foarte puțină bunăvoință. Și nu cu dragoste, cu
bunătate, cu înțelegere – sentimente de care TOȚI avem nevoie.
Când întâlniți copii adoptați, oferiți-le VOI, primii, ceva
din toate acestea. Binele primit de la voi îl vor înmulți și îl vor
da mai departe.
Gândiți-vă că, datorită vouă, unii dintre ei vor descoperi
⸻ pentru prima oară! ⸻ ce înseamnă să ai un prieten bun, un
coleg bun, un frate bun sau o soră bună.
Dăruiți-le copiilor adoptați timp și, mai ales, un loc în
inimile voastre.
Ioana Revnic
Am crezut mereu că prin adopție voi face ceva extraordinar, voi
salva o viață..., voi schimba lumea. Am crezut că voi sacrifica,
că prin grija, iubirea si dăruirea mea voi îmbogăți un copil. Apoi
am adoptat.
Și, pentru prima dată, am realizat că EU aveam nevoie să
fiu salvat; că lumea mea egoistă se va schimba.
Am descoperit că, mai mult ca oricând, m-am îmbogățit.
Mulțumesc, copiii mei, pentru tot ce mi-ați dăruit!
Așa cum florile au nevoie de apă, copiii au nevoie de iubire pentru
ca sufletul lor să înflorească. Părinții care adoptă hrănesc cu
dragostea lor sufletele copiilor cărora le oferă, astfel, o familie.
Adopția este un mare dar, atât pentru copilul adoptat cât
şi pentru noua lui familie.
Veronica Iani
Alex Ilie
5

Premiul special la secțiunea ARTE PLASTICE
Maria Simion, 11 ani
6

Lucrare câștigătoare la secțiunea ARTE PLASTICE, 7—9 ani
Mihail Mitrea, 7 ani
7

Nicolae Efrem Andrei, 7 ani
8

Sebastian Constantin, 7 ani
9

Lucrare câștigătoare la secțiunea ARTE PLASTICE, 8—10 ANI
Radu Nica, 8 ani
10

Radu Ancan, 10 ani
11

Sara Boșoancă, 10 ani
12

Andrei Gravriil, 10 ani
13

Maria-Ionela Lupu, 10 ani
14

Ecaterina Ioana Mihăilescu, 10 ani
15

Ștefania-Maria Pașcu, 9 ani
16

Giulia-Maria Pavel, 10 ani
17

Ioana Tomeac, 8 ani
18

Ioana Vasile, 8 ani
19

Lucrare câștigătoare la secțiunea ARTE PLASTICE, 11—12 ANI
Maria Boșoancă, 11 ani
20

Rafaela Andrei, 11 ani
21

Andreea Ciobanu, 11 ani
22

Maria-Adina Lupu
23

Petru Pocora, 10 ani și Sofia Pocora, 12 ani
24

Matei Simion, 12 ani
25

Alexandra Stan, 11 ani
26

Premiul special la secțiunea LITERATURĂ
Scrisoare către Univers
Este din nou decembrie, luna în care ceilalţi îşi amintesc de
noi, timpul în care și noi devenim parte din lumea vizibilă și
suntem asaltați de donaţii, ca şi cum am exista doar acum. Vine
momentul în care iarăşi visez cu ochii deschişi la clipa aceea de
fericire, stând la masă împreună cu „familia mea”, la momentul
fast al împodobirii bradului şi al deschiderii cadourilor, sub cetina
parfumată... toate aceste imagini dintr-o realitate potențială
vor fi, din nou, doar în mintea mea, trăiri neştiute şi sentimente
ce nu au vibrat în mine.
Oare (când) va veni momentul în care îmi voi vedea noii
părinţi? Oare voi avea și eu norocul acesta?
Ei bine, pe părinţii mei naturali nu i-am văzut niciodată,
deoarece m-au părăsit când eram foarte mic, din cauza afecţiunii
mele la inimă. Însă aceasta nu este cea mai dureroasă boală a mea.
Cea a suferinţei de a nu aparţine cuiva, acut prezentă în sufletul
meu, ce se cronicizează pe zi ce trece, o depăşeşte pe cea fizică.
Privesc deseori pe geamul îngheţat cum părinţii merg de
mâna cu copiii lor, îi sărută drăgăstos pe frunte, răspund veseliei
lor și le cumpără dulciuri de la cofetăria din colţ. Nici măcar nu
am voie să consum dulciuri din cauză că sunt un copil bolnav,
căruia îi sunt străine cuvintele „te iubesc”. Eu nu am primit
niciodată un sărut adevărat, nimeni nu m-a îmbrățișat până la
începutul lunii decembrie.
Într-o zi de Sfântul Nicolae, când copiii primesc dulciuri,
după ce Moșul Bun le cercetează sufletul, mie mi-a fost privită
inima, în toate cămăruțele ei, de către medicul care mi-o va
repara. I-am spus, atunci, după consultul medical, că îmi pare
rău că Marele Creator a Tot și Toate, nu ne-a trimis pe Pământ
cu… organe de schimb. Ca piesele unei mașini, ce pot fi
înlocuite. M-a privit îngândurat și, în spatele lentilelor, în ochii
adânci precum cerul de vară, am zărit, încolțind cu putere, două
lacrimi, asemeni picăturilor de ploaie ce se preling din creștetul
florilor de dincolo de fereastra mea.
A închis pleoapele cu putere, strivindu-și lacrimile, și,
în tăcerea grea, mâna lui puternică mi-a strâns pumnul meu
micuț – încurajare, tristețea mea transferată lui și multiplicată
apoi, din nou, în mine – greu de spus. Mâna aceea e cea care
deschide pieptul copiilor și cercetează cămăruțele inimii. Ochii
aceia privesc zeci de copii, înăuntrul lor și, nu?, în sufletul lor.
Mână aceea repară ceea ce pare să se fi stricat înainte de a ne
naște. Atunci, de la el am primit și prima îmbrățișare. Simțeam
adunată în ea și optimismul dat de experiența lui profesională,
27

și iubirea pentru copii. Nu devii chirurg pediatru decât dacă
iubești micile făpturi.
Privesc zăpada de la fereastra îngheţată şi observ fulgii
cum plutesc prin aer. Sunt liberi. Nu au stăpâni, la fel ca mine.
Eu iubesc zăpada şi am ieşit de câteva ori cu sania, când
sănătatea mi-a dat permisiunea să mă joc şi să visez. Am mers
pe derdeluşul ce se formează, când ninge pe stradă, pe panta
abruptă, de lângă Centrul de plasament. Zbor cu sanie cu tot
peste gândurile şi dorinţele mele înăbuşite. În vise, adesea mă
văd într-un palat de gheaţă pe a cărui poartă de alabastru cu
mâner de cristal intră cineva. Este o doamnă cu haine de un
azuriu marin şi cu o pălărie neagră. Are un şoim de gheaţă pe
umăr. O văd în fiecare vis, dar nu îi pot desluși faţa. Este mereu
întunecată, învăluită în umbra pălăriei. Singurul lucru pe care i-l
pot desluşi sunt ochii. Sunt migdalați și verzi, de smarald… ca
ai mei.
Mă gândesc mereu cum ar fi să am o mamă care să
mă protejeze, să mă hrănească, să vorbească cu mine despre
gândurile ce mă apasă. La culcare, seara, mă rog mereu, ca
într-un ritual sfânt, ca a doua zi să mă adopte și pe mine un
cuplu iubitor şi grijuliu. Îmi doresc ca în acest decembrie să am
norocul pe care nu l-am putut găsi în ceilalţi ani. Cadoul de anul
acesta să fie un tată amuzant şi o mamă iubitoare, să am camera
mea şi jucăriile mele.
Mă apasă mereu gândul că am fost abandonat, gând ce a
săpat răni adânci, pe care doar o mare iubire a cuiva le va putea
vindeca. Chiar și aşa, cicatricile vor rămâne pe măsura rănilor...
Ştiu, însă, că, dacă trimiţi energii pozitive spre univers, acesta
te răsplăteşte. Sper că toate gândurile mele să ajungă cât mai
sus şi să fiu adoptat în curând. Pentru a avea această șansă, sper
ca operaţia mea din 25 decembrie să fie un nou început. Sper
ca atunci medicul meu, ce a cercetat cămăruțele inimii mele
cu ajutorul echocardiografului, desfăcându-le de această dată
cu mâna lui sigură și puternică, să descopere în ele Lumina
care a inundat Peștera de la Bethleem, iar iubirea TATĂLUI ce
ne-a trimis nouă PRUNCUL pe pământ să-i inunde sufletul și
privirea pentru a putea face, pentru mine, un MIRACOL.
Nădăjduiesc ca zorii zilei de 25 decembrie să fie pentru
mine o nouă naștere. Acum, una din IUBIRE ȘI LUMINĂ. Din
DRAGOSTEA pentru semeni, pentru copii și din dăruire totală
pentru cei aflați în suferință.
Nădăjduiesc ca după gestul eroic al medicului meu, care-mi
va repara cămăruțele întortocheate ale inimii, redându-mi
speranța de A FI, alți eroi, cărora le este menit să (mă) aibă –
copil (re)născut din iubirea descoperită în inimă –, să păşească
într-o zi pe uşa orfelinatului-castelul şi să mă ia sub aripa lor
caldă şi iubitoare. Nu vreau să cred că aceştia nu există. Eu cred
în EROI!
Până atunci, voi aştepta cuminte ca Universul să primească
gândurile mele. Sunt multe şi au nevoie de timp pentru a
ajunge acolo unde le e destinaţia.
_____
RADU ȘTEFAN TIMIȘ, 12 ANI
28

Lucrare câștigătoare la secțiunea LITERATURĂ
Anisia
Astăzi o să vă vorbesc despre o fetiţă de 12 ani, care se numeşte
Anisia. Este în clasă cu mine la şcoală. Este o fetiţă foarte
veselă, dar dacă asculţi povestea ei, nu reuşeşti să nu plângi…,
dar totul se sfârşeşte cu multă bucurie.
Anisia trăia în Nigeria cu familia ei. Acolo, în fiecare zi
îşi pierdeau viaţa foarte multe persoane. Când Anisia avea 8 ani,
părinţii ei au decis să se pornească spre Italia, ca să-şi salveze
viaţa. Au plecat plini de speranţă, dar cu multă frică. Urcaţi pe
o barcă cu multe persoane, au început drumul spre necunoscut.
Totul era frumos şi liniştit în braţele mamei, până într-o clipă
când s-a stârnit o furtună mare.
Când ajunge cu povestea aici, Anisia se blochează şi
ochii ei exprimă doar groază. Nu reuşeşte să zică decât că mulţi
au căzut în mare, printre care şi iubiţii ei părinţi. Ea zice că
următoarele zile şi săptămâni şi luni au fost ca o cameră întunecată,
care s-a luminat cu prezenţa a doi îngeri care străluceau
ca soarele, parcă, şi care, zâmbind, au întrebat-o: „Vuoi acattore
il nostro amore e venire bella nostra casa?”, adică: „Vrei să
accepţi iubirea noastră şi să vii să trăieşti în casa noastră?”
Anisia a mulţumit lui Dumnezeu şi părinţilor ei care, din
ceruri, nu au uitat-o. S-a aruncat în braţele acestor doi necunoscuţi
care au devenit părinţii adoptivi.
De atunci trăieşte fericită.
Ne învaţă mereu la şcoală să fim mulţumitori pentru
toate. Anisia ştie că un copil adoptat este un copil foarte special.
Are două mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai
mult.
_____
RAFAELA ANDREI, 11 ANI, ROMA
29

Lucrare câștigătoare la secțiunea LITERATURĂ
Prietenul meu născut din inimă
Partea I
Tom intră în camera sa. Era dornic să împărtășească noile vești
cu mama sa, care îi aranja hainele.
――
Mami, mami! Afară, spuse el cu importanță, e un
copil ciudat.
Mama sa îl privi alarmată.
――
Poftim? Cum adică ,,e un copil ciudat”?
Copilul pricepu greșit reacția ei, continuând afirmația de
mai devreme.
――
Dar de unde știi tu asta? îl interogă ea.
――
Asta spun toți.
――
Care toți?
――
Restul copiilor.
――
Și cum știi dacă au dreptate? Ai vorbit cu el? îl
boscorodi ea.
Tom plecă capul rușinat. Reuși să murmure un ,,Nu”.
――
Dar de ce cred ceilalți asta?
――
Ei spun că e adotat.
Mama zâmbi:
――
Vrei să spui adoptat, apoi surâsul îi dispăru de pe
chip. Fii atent la mine: nu e frumos ce au făcut acei copii. Până
la urmă, nu e vina lui și sunt sigură că este un copil absolut
normal.
――
Dar ce înseamnă asta? băiatul era curios.
――
Un copil adoptat este un copil care nu e crescut de
mama și de tatăl care i-au dat viață. Ci de alți părinți.
――
Dar cum e posibil asta? spuse acesta înfiorat.
――
Dacă părinții sunt prea săraci să aibă grijă de el sau
dacă nu mai sunt, copiii sunt dați spre adopție. Apoi, cineva va
veni și-i va lua, să-i crească. Acei oameni vor deveni părinții
lor. Împreună vor fi o familie.
――
Aș putea să-l invit aici pe Tom?
――
Bravo, Tom! Așa vei putea afla mai multe despre el.
Dar nu pomeni despre asta decât dacă el o face. Îl vei răni.
――
Cum? Doar n-o să-l lovesc.
――
Nu, râse mama. Dar îl vei face să se simtă prost.
――
A, bine mami, spuse băiatul fericit.
30

Partea II
――
Iar aceasta este camera mea, Tom îi prezenta noului
băiat casa. Stai jos! și îi întinse un scaun.
Pe băiat îl chema Matei. Avea 9 ani. ,,Ca și mine”, gândi
Tom entuziasmat. Se mutase în cartierul lui de o săptămână. Cei
doi descoperiră că aveau multe în comun: culoarea preferată –
roşu; animalul preferat – câinele; locul preferat – plaja și multe
altele.
Tom și cu Matei se distrau de minune, când...
――
Povestește-mi despre viața ta de dinainte, îi scăpă lui
Tom. Închise ochii, dar când îi deschise, fața prietenului său nu
se schimbă. Răsuflă ușurat.
――
Nu mi-aduc aminte multe lucruri, începu el calm.
Orfelinatul e un loc unde sunt mulți copii. La mine erau vreo
300. Locuiam toți acolo. Într-o zi, a venit o familie să mă ia.
Am stat la ei un an. Vara, am fost la plajă, marea era minunată.
După, continuă el cu glasul înecat în lacrimi, nu m-au mai vrut.
――
Dar, spuse el cu mai multă veselie, noii mei părinți
spun: ,,Orice ar fi, vom rămâne cu tine!”.
――
Asta este grozav! Tom era bucuros, de fapt, super
bucuros. Ne vom juca împreună în fiecare zi.
――
Suntem și în aceeași clasă, zise și Matei.
――
Vrei să jucăm un joc?
Cei doi băieți își petrecură următoarele două ore jucându-se.
Când veni timpul de plecare, părinții abia reușiră să îi
despartă.
Înainte să iasă pe ușă, Tom îl trase pe Matei lângă el.
――
Vreau să-ți spun un secret, șopti el.
„Un copil adoptat este un copil foarte special. Are două
mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai mult.”
_____
XENIA OCHIȘOR, 11 ANI
31

Lucrare câștigătoare la secțiunea LITERATURĂ
O poveste despre adopţie
Bună! Eu sunt Raina şi sunt o orfană. Sunt în acest orfelinat de
11 ani. Ştiu, sunt aici de foarte mult timp, totuşi mai am speranţă
şi credinţă. Mama mi le-a dăruit şi le voi preţui mereu. Mama
şi tata vor fi mereu o mare parte din inima mea! Nu îi voi uita
niciodată! Chiar dacă atunci când am venit eram foarte mică,
mi-o amintesc pe mama spunând cu lacrimi în ochi:
――
Raina, fetița mea dragă, te rog să ai speranță și
credință că într-o bună zi o mamă caldă și iubitoare va veni să
te ia. Vreau să ai cea mai bună șansă! Dar, te rog, să nu uiți nici
o clipă că un copil adoptat este un copil foarte special. Are două
mame. Asta înseamnă că este iubit de doua ori mai mult. Noi
mereu te vom iubi, scumpo!
Uneori îmi este greu să îi văd pe ceilalți copii că sunt
adoptați, își găsesc o mamă și un tată, iar eu tot rămân în orfelinat...
Încerc să îmi amintesc cuvintele mamei și îmi dau seama că, într-o
zi, voi avea și eu o familie lângă mine. Totuși, și eu am o familie în
inima mea – pe mama şi pe tata – la care țin cel mai mult pe lume!
Într-o zi a venit la orfelinat un cuplu format din doi oameni
foarte simpatici. Era o doamnă cu părul lung și ondulat, care
purta o salopetă multicoloră, și un domn cu mustață, îmbrăcat
într-un costum albastru. Îmi doream atât de mult să mă adopte…
――
Bună! Eu sunt Lili, zise doamna aceea cu un zâmbet
larg pe chip. Cum te numești, drăguțo?
――
Eu… eu sunt Raina și am 13 ani, am spus eu intimidată.
――
Bună, Raina, a zis domnul mustăcios. Eu aș avea o
întrebare pentru tine: ,,Ai vrea să faci parte din familia noastră?”.
Nu suntem perfecți, dar suntem glumeți, haioși și te vom
primi cu brațele deschise printre noi.
――
DA! DA! DA! DA DE O MIE DE ORI! Vă mulțumesc,
am spus eu mai fericită ca niciodată.
Apoi am plecat spre casa lor cu mașina. Atunci mi-am
spus în gând, sperând ca mesajul meu să ajungă spre mama şi
tata: ,,Mi-am găsit a doua familie! Vă iubesc și să știți că mereu
am avut SPERANŢA și CREDINȚA în mine!”.
Îmi imaginam cum își vorbeau:
――
Iubitule, zise mama, simt că Raina noastră a ajuns
într-o familie minunată!
――
Și eu simt același lucru, zise tata. Vreau să îi transmit
că o iubim.
――
Cel mai mult pe lume, îl completă mama.
Și am trăit o viața minunată în continuare, alături de noua mea
familie și cu cealaltă familie în suflet. Dar să nu uitați niciodată
de speranță și credință! Vă vor ajuta mereu!
_____
ANA STANCIU, 12 ANI
32

O fetiţă iubită
Era o zi de duminică. Botezul trebuia să înceapă în curând.
Toată lumea era bucuroasă. Invitaţii erau îmbrăcaţi frumos şi
elegant şi priveau spre bebeluşul care stătea în braţele naşului.
Era o fetiţă care urma să primească numele Pollyana. Avea
ochişorii albaştri şi părul blond, obrăjorii îmbujoraţi şi năsucul
mic ca un buton.
Părintele luă bebelușul și îl băgă în cristelniță. Apoi au
îmbrăcat-o într-o rochiţă albă şi i-au pus pe cap o bentiţă albastră.
După botez, Pollyana a mers la noua ei familie. Mama
care o născuse plecase de tot în altă ţară, iar ea rămăsese singurică
în spital. Când i-a cunoscut pe noii ei părinţi, a început să
zâmbească. Aceştia au luat-o în braţe şi i-au spus că este cel mai
frumos copilaş din lume.
Și aşa a devenit fetiţa lor, iar ei, părinţii ei.
După o săptămână de la botez, naşii au venit să o vadă pe
Pollyana. Naşii aveau şi ei o fetiţă mai mare pe nume Anne. Ea
i-a spus Pollyanei:
――
Să ştii că un copil adoptat este un copil foarte special.
Are două mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai
mult.
Bebeluşul gânguri şi zâmbi, iar năşica o luă pe micuță.
Peste ani ele au devenit cele mai bune prietene.
_____
O poveste despre adopţie
Eu cred că adopţia este un lucru minunat. Sunt familii care din
anumite motive nu pot avea copii şi au multă dragoste şi iubire
de oferit.
Sunt copii care sunt în aşteptare de părinţi iubitori, care
să îi strângă la piept, să-i ocrotească atunci când sunt trişti sau
bolnăviori.
Copiii adoptaţi sunt „COPII SPECIALI”. Au două mame.
Asta înseamnă că sunt de două ori mai mult iubiţi.
Eu mă rog la Bunul Dumnezeu să aibă grijă de toţi copiii,
în special de cei care sunt în aşteptare să fie adoptaţi.
_____
ANDREEA CIOBANU, 11 ANI
NECTARIA ANDREESCU, 9 ANI
33

Un copil adoptat
Era odată un băiețel de opt ani pe nume Eusebiu, care trăia la un
orfelinat. Mama lui l-a abandonat când avea trei săptămâni. Nu
l-a abandonat pentru că nu îi plăcea de el, l-a abandonat pentru
că nu avea destule venituri ca să-l crească. Tatăl lui murise, iar
mama locuia într-o colibă sărăcăcioasă și mânca doar o cojiță
de pâine uscată la o masă.
Într-o zi, cu sufletul îndurerat și cu lacrimi în ochi, mama
sa l-a lăsat pe treptele unui orfelinat, într-o cutie. Apoi a fost
găsit de un domn care lucra acolo. A fost dus înăuntru și îngrijit,
până când într-o zi a venit o doamnă care dorea să adopte un
copil. A mers la directoarea de orfelinat și i-a spus că dorește să
adopte un băiețel.
Directoarea a condus-o pe palierul pentru băieți. Pe acel
palier erau multe camere. Cât timp doamna se uita în camerele
copiilor, Eusebiu se juca de-a v-ați ascunselea cu Matei, colegul
lui. A venit rândul lui Eusebiu să se ascundă. În timp ce căuta
un loc numai bun pentru ascuns, s-a ciocnit accidental de
doamna care voia să adopte un copil. Și-a cerut politicos scuze
și a continuat jocul. În acel moment, doamna a simțit că este
băiețelul perfect și s-a gândit să-l adopte. I-a spus și directoarei
ce a simțit, iar aceasta l-a chemat imediat pe Eusebiu.
I-a lăsat puțin singuri să se cunoască mai bine. Doamna
l-a întrebat pe băiat cum îl cheamă și câți ani are. Băiatul i-a
zis că îl cheamă Eusebiu și că are opt ani. Eusebiu a întrebat-o
același lucru, iar aceasta i-a răspuns că o cheamă Mirela, are
treizeci și nouă de ani și are acasă un băiețel pe nume Denis.
Doamna i-a spus despre dorința ei de a-l adopta, însă Eusebiu
nu dorea să fie adoptat. Dar doamna i-a zis așa:
――
Un copil adoptat este un copil foarte special. Are două
mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai mult.
――
Atunci vreau să mă iei în adopție! Dar o să mă iubești
la fel de mult ca pe băiețelul tău adevărat? O să mă iubești la fel
de mult ca pe Denis?
Doamna a încuviințat din cap și l-a îmbrățișat strâns pe
Eusebiu. Apoi a semnat niște acte pentru adopție, l-a luat pe
Eusebiu de mânuță și au mers împreună la un magazin. De
acolo doamna i-a cumpărat multe jucării. După ce au plecat,
au pornit agale spre casă. Acolo îi aștepta Denis cu un afiș de
,,BUN VENIT!” pentru noul lui frate.
În primele două zile petrecute în acea casă, Eusebiu a fost
puțin timid, dar apoi s-a acomodat. De atunci, Eusebiu și Denis
au făcut totul împreună. Au jucat jocuri, au învățat, au râs, au
glumit, lucruri pe care credea Eusebiu că n-o să le mai poată
face cu fratelele lui. Duminica mergeau cu toții la biserică.
Acolo îi mulțumeau Lui Dumnezeu petru toate binefacerile
primite.
_____
MIRUNA-RUXANDRA DUȘA, 11 ANI
34

Adopţia copiilor
Într-un orăşel exista o casă în care câteva măicuţe catolice
îngrijeau copii abandonați.
Cei mai mici aveau abia câteva luni, cei mai mari patru-cinci ani.
Un hol pătrat, câte două camere de fiecare parte a holului.
Copiii erau bine îngrijiţi, aveu tot ce le trebuia: hăinuţe curate,
jucării, erau bine hrăniţi și sub permanentă supraveghere.
Cu speranţă a păşit acolo, pe holul cel lung, o doamnă, care
dorea să adopte un copilaş.
Într-una din camere, care era pentru bebeluşi, a văzut un
căpşor blond şi perfect rotund, ca o bilă. Vizitatoarea a zis în
gândul ei: Uite, pe copilul acesta aş vrea să-l iau acasă.
Ea a fost invitată într-o altă încăpere unde a apărut sora
pe care o văzuse. Aceasta a întrebat de unde e şi de ce vrea să
adopte un copil. Tânăra i-a explicat.
Călugărița a rugat pe cineva să o aducă pe Laura, copila
pe care o văzuse.
I-au dat-o în braţe şi ea s-a lipit instantaneu de pieptul femeii.
Laura avea 8 luni şi jumătate atunci. Viitoarea ei mamă a
putut să o ia acasă după patru zile.
Între timp, Laura se obişnuise cu casa şi mama a decis să
mai adopte un copil. Pe Elena.
Elena și Laura au crescut împreună şi între ele s-a născut
o iubire nemaivăzută.
_____
MARIA ADINA LUPU
Un război schimbă viața unei fetițe
A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti… o fată
pe care o chema Ada. Ea avea piciorul drept olog. Acesta era
ținută captivă într-un apartament cu o singură cameră. Ada
Smith avea și un frate: Jamie, dar avea și o mamă rea la inimă.
Ea o umilea doar din cauza unui defect fizic.
Ada a fost salvată cu ajutorul Bunului Dumnezeu, în
cel de-Al Doilea Război Mondial. Toți copiii din oraș au fost
evacuați de Lady Thronton, o doamnă grijulie și atentă la copii.
Atunci Ada și-a dat seama că nu s-a rugat la Iisus Hristos degeaba.
Lady Thronton i-a condus către un tren. Odată ajunși la
destinație, copiii au fost adoptați. Toți fuseseră luați, pe rând, de
către o familie, dar Ada și Jamie nu au fost acceptați de nimeni.
Lady Thronton nu a lăsat situația în acest fel. Cei doi frați au fost
duși la o femeie: Susan Smith. Când acesta a acceptat ca cei doi
să locuiască cu ea, Ada își spuse în gând: „Iată că Dumnezeu
mi-a îndeplinit și această rugă! Îi sunt recunoscătoare toată
viața, deoarece m-a salvat de mama mea care mă umilea și
sechestra”.
Susan le-a permis celor doi să umble prin cămin. Aceștia
au tras concluzia că ea este bogată. Susan Smith le-a zis că în
această casă au locuit ea și prietena ei, Becky. Aceasta a murit
și a primit moștenire tot ce a fost în proprietatea ei. Susan le-a
spus fraților să se ducă la culcare, pentru că au trecut prin multe
momente dificile.
35

Adopţia lui Petru
A doua zi Susan a luat taxiul pentru a merge la doctor
împreună cu Ada. Când au ajuns la spital, au fost întâmpinate cu
mult drag. Au intrat în cabinet, iar doctorul a examinat piciorul
olog al Adei. Acesta a zis că se putea vindeca încă de când
era bebeluș fără prea mari eforturi. Acum starea i s-a agravat.
Doctorul a susținut că piciorul se putea îndrepta prin operație.
Întrucât mergea greu, doctorul i-a dat Adei două bastoane
pentru sprijin. El i-a recomandat lui Susan să-i pună zilnic un
bandaj.
Ada și-a dat seama acum ce înseamnă să fii îngrijit de
cineva, ce înseamnă dragostea de mamă și căldura din sânul
unei familii fericite. Ea a stat pe gânduri și s-a întrebat: „ Dacă
se putea să îmi vindece piciorul când eram mică, de ce nu a ales
să mă opereze?”, apoi a scotocit prin minte și a găsit răspunsul.
„Mama mea naturală nu mă iubea deloc…”. Ada s-a gândit
atunci că acest gest nu putea fi făcut decât numai din iubire.
Când a ajuns acasă, fetița și-a zis în gândul ei: „Îți mulțumesc,
Doamne, că mi-ai făcut viața mai ușoară! Mulțumesc
pentru tot! Doamne, am putut astfel să descopăr căldura din
sufletul unei mame adevărate! Nimic nu se compară cu mângâierea
și dragostea unei familii minunate! Dacă mama m-ar fi
iubit, acum aș fi fost un copil cu două inimi!”.
_____
ECATERINA IOANA MIHĂILESCU, 10 ANI
Elena şi Costel sunt părinţii adoptivi ai lui Petru. Înainte să
adopte, ei se rugau la Dumnezeu să le dea un copil, dar, din
cauza unei probleme, copilul nu a mai putut să vină. Aceşti
oameni s-au gândit să adopte un copil. Au depus actele şi au
rămas în aşteptare să primească răspuns.
După câteva luni, Elena şi Costel au primit un telefon.
Într-o zi i-au chemat să meargă repede să ia un băieţel. Când au
ajuns la spital, erau foarte emoţionaţi. Au intrat şi au văzut un
băiat micuţ foarte frumos.
Elena şi Costel s-au bucurat foarte mult şi l-au luat în
braţe pe micuţ şi au plâns de fericire. Micuţul era atât de frumos!
Avea ochii albaştri ca cerul şi părul blond auriu ca spicul
de grâu, obrăjorii şi urechile foarte mici. În acele momente,
Elena şi Costel s-au simţit cei mai fericiţi părinţi din lume!!!
L-au luat acasă pe micuţ şi i-au mulţumit lui Dumnezeu
pentru darul frumos şi minunat pe care l-au primit. L-au botezat
pe micuţ şi i-au pus numele Petru. L-au crescut pe Petru cu
multă dragoste şi iubire şi mulţumeau Domnului pentru darul
primit.
„Un copil adoptat este un copil foarte special. Are două
mame. Asta înseamnă că este iubit de două ori mai mult.”
_____
GIULIA MARIA PAVEL, 10 ANI
36

MĂRTURII ALE PĂRINȚILOR ADOPTIVI
PREOT CLAUDIU IONUȚ BOIA
PAROHIA ORTODOXĂ FILDU DE MIJLOC
JUDEȚUL SĂLAJ
Îndrăzniți, acolo, undeva, un copil așteaptă să fie iubit!
Când te pregătești pentru viața de familie și începi să-ți faci
planuri împreună cu partenerul de viață, toate acestea sunt roz,
pline de bucurie și de împliniri. Eșecul lor e exclus. La fel am
făcut și eu împreună cu soția mea. Planuri pentru o familie
fericită și numeroasă.
Planuri care nu aveau voie să eșueze
Voiam să locuim la oraș, într-un apartament destul de mare
pentru a adăposti măcar trei copii. Aspiram la cariere deosebite
prin care să ne asigurăm tot confortul unui trai decent și lipsit
de grija zilei de mâine. Visam să ne trăim viața așa cum vedeam
prin filmele americane pline de cântec, voie bună și foarte mulți
prieteni.
Vorba românului „socoteala de acasă nu se potrivește cu
cea din târg” a prins contur destul de repede în viața noastră.
Viața reală s-a dovedit vitregă. Copilul mult dorit, primul din
cei minimum trei planificați, s-a lăsat așteptat.
37

Au trecut trei ani de căsnicie până am reușit să ne
bucurăm de primele imagini ecografice ale puiului de om din
burtică. Cinci luni de sarcină nu au anunțat nimic din ceea
ce urma să trăim ca familie. O complicație specifică sarcinii
numită preeclampsie ne-a adus fetița în lume cu patru luni mai
devreme. Primul copil, prematur, cântărind 500g, cât o palmă
de mare, cu minime șanse medicale de supraviețuire și cu și mai
puține la o viață normală.
Ce a urmat?
O așteptare lungă, plină de frică, dar și de nădejde în
Dumnezeu, credință în puterea dătătoare de viață, rugăciune și
o promisiune. Promisiunea pe care ne-am făcut-o noi, părinții
prematurului ce agoniza între viață și cer, că după ce vom trece
peste toate, vom înfia un copil.
Au trecut șase ani de atunci. Fiica noastră a supraviețuit
și este un copil perfect sănătos, fără griji și plin de fericire.
Viața a devenit tihnită, decentă și potrivită împlinirii promisiunii
făcute. Familia noastră a mai câștigat un suflet – o fetiță
înfiată. Născută din inimă, din grija lui Dumnezeu, potrivită
pentru noi.
Născută din inimă, pentru inimile noastre
Trecând peste toate nodurile birocratice ale procesului de adopție
și, mai ales, peste timpul apăsător în care aștepți potrivirea,
momentul în care vezi pentru prima dată ochii unui copil care-și
caută părinți e la fel de emoționat ca acela în care îți vezi pentru
prima oară copilul nou-născut.
Dar nu te pregătește nimeni pentru ce va urma.
Copilul adoptat nu vine cu un manual de instrucțiuni. Nu vine cu
predispoziții genetice. Nu vine cu apucături animalice. Vine cu o
sete mistuitoare de dragoste și are de dat foarte multă dragoste.
Fiica noastră născută din inimă are 3 ani.
Cea născută din credință are 6 ani. Ambele sunt copii fericiți.
Ambele au iubire necondiționată față de noi și una față de
cealaltă. Ambele sunt parte din noi, părinții. Nu există diferențe
între ele. La copii, doar dragostea pe care o primesc face diferența.
Și, atâta timp cât ești dispus să-i oferi unui copil dragoste,
el va deveni parte din tine.
Nu intenționez să vă ascund faptul că sunt foarte multe
provocări. Există foarte multe prejudecăți de care este greu să
faci abstracție. Există o presiune socială foarte mare, nu doar
negativă, ci și pozitivă, care copleșește uneori. Există momente
în care te gândești că nu ești pregătit pentru așa ceva. Cine –
până la urmă – e pregătit să fie părinte?
Toate aceste goluri se acoperă cu iubire. Nu faci pasul
spre a avea un copil, fie el biologic sau adoptat, din alt motiv
decât pentru că ai dragoste de împărțit… și de primit.
38

CAMELIA MARIA BUTAȘ – O MAMĂ FERICITĂ
Când am simțit mânuțele mici în jurul gâtului meu, l-am
văzut pe Dumnezeu cum îmi zâmbește!
Povestea noastră a început cu „a fost odată”, așa cum încep
toate poveștile frumoase.
Eram doi tineri cu multe visuri și cu speranțe, care își
doreau o familie cu cel puțin doi copii, gemeni: acesta ar fi fost
idealul. Dar Dumnezeu gândise altceva pentru noi!
Am pornit încrezători pe drumul căsniciei. Cel mai mult
ne doream să ni se nască măcar un copil. Dar au trecut opt ani,
iar copilașul nostru se lăsa așteptat.
Am avut nenumărate încercări, în tot acest timp. Am trăit
momente de tristețe, momente de neliniște și veșnic am căutat
un răspuns la întrebarea: De ce noi, Doamne?
După aceea, am recurs inclusiv la FIV, am parcurs toți
pașii medicali însoțiți de rugăciuni și de credință, dar nu a fost
să fie. Și a urmat o altă perioadă în care căutam, dar nu găseam
răspunsul la acel De ce?
Apoi, ne-am hotărât să adoptăm un copil, am trecut – plini
de speranță și de dorință – prin toată birocrația sistemului. Ne
frământau tot felul de întrebări legate de viitorul nostru copil și
de viitorul nostru statut de părinți.
După aproape 10 luni de așteptare, a venit și ziua în care
am fost anunțați că vom vedea un băiețel. Atunci am înțeles ce
înseamnă dragostea la prima vedere și de ce în unele credințe se
spune că un copil își alege familia.
39

Când am întâlnit privirea caldă a acelei mogâldețe mici, de
doar un an, am știut că EL este copilul nostru. Am înțeles care era
planul lui Dumnezeu pentru noi. Și toate de ce-urile au dispărut.
Am întins mâinile spre el, iar când i-am simțit mânuțele mici
în jurul gâtului meu, l-am văzut pe Dumnezeu cum îmi zâmbește!
Au trecut – de atunci – patru ani, iar casa noastră e plină
de viață, suntem o familie fericită și împlinită.
Nu te pregătește nimeni pentru ceea ce urmează, dar spun
din experiență că acești copii sunt ființe pline de iubire, dornice
să le ofere iubire celor din jurul lor.
Nu e ușoară calea adopției, e un proces care necesită
răbdare, dar e o experiență care te schimbă, te face să îți modifici
sistemul de valori și modul de a gândi.
Susțin adopția și vă îndemn pe toți cei care încă mai aveți
rețineri să vă gândiți că acolo, undeva, printre copiii care pot fi
adoptați, o inimă e plină de iubire – pentru voi.
PROF. ȘTEFANIA NECHITA
LICEUL TEOLOGIC ORTODOX „SF. NICOLAE”
ZALĂU, JUDEȚUL SĂLAJ
Prietenă de familie a
Iuliei și a lui Andrei Urs.
Matei, copilul adoptat, o consideră mătușa lui.
Copilul primit de la Dumnezeu
„Te atașezi de un animăluț, de un câine, de o pisică, mi-e imposibil
să cred că nu poți iubi un copil” – îmi spunea cu lacrimi în
ochi Andrei, un prieten care își pregătea dosarul pentru adopție.
„Crezi că, atunci când te cheamă să vezi copilul, vei
putea spune că nu ți-l trebuie? Doar nu mergi în târg! Copiii ți-i
40

dă Dumnezeu, nu spui NU!” – îmi zicea Iulia, soția lui Andrei,
în ziua în care fuseseră anunțați că pot merge să vadă un copil.
Momentele premergătoare vederii acestuia au fost pline de
emoție: frazele erau neterminate, explicațiile insuficiente,
cuvintele nerostite.
Când așteptarea s-a încheiat, Matei a venit firesc, când
împlinea un an, ștergând orice umbră de tristețe, aducând fericirea
pe chipul unor părinți de vocație, pentru că Matei nu putea
primi iubire mai multă decât i-o oferă Andrei și Iulia.
Iar acești părinți nu pot fi răsplătiți cu mai multă iubire decât
transmit ochișorii vii ai lui Matei, îmbrățișările și gratitudinea
transmisă absolut inconștient de copilul primit de la
Dumnezeu.
DIN INIMĂ PENTRU INIMĂ, FAMILIA PERȘA
Dacă nu dai, nu primești
Viața nu are sens pentru o familie fără copii. De aceea, neavând
copii, am decis să adoptăm unul.
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am găsit-o pe micuța
blondă ai cărei ochi albaștri așteptau mângâiere și care a devenit
fiica noastră.
M-a îmbrățișat la prima întâlnire și mi-a spus „mama”, o
bucurie ce nu se poate compara cu nimic altceva.
Nici tata nu a fost privat de această bucurie: când mergeau pe
stradă, micuța le spunea trecătorilor „Nenea, uite-l pe tăticul
meu!” Culmea fericirii!
I-am dăruit iubirea care i-a lipsit. Ea ne-a dăruit mai mult:
un nepotul cu ochi albaștri, după care suntem topiți.
41

Ne-am condus în viață după ceea ce ne spunea mama și
bunica, femei cu frica de Dumnezeu: dacă nu dai, nu primești;
dacă nu-i faci fericiți pe alții, nici tu nu vei fi fericit.
Îi mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că am reușit să
o facem fericită și-L rugăm să o ocrotească și după ce noi v-om
trece la cele veșnice.
LIVIU MIHĂILEANU
PREȘEDINTELE ALIANȚEI ROMÂNIA FĂRĂ ORFANI,
TATĂ A DOI COPII ADOPTAȚI
Fragment din mesajul transmis la Marșul pentru Viață 2019 –
„Unic din prima secundă”, București, 23 martie 2019
Sunt prea mulți aproape 20.000 de copii, pentru cele
7,5 milioane de familii din România?
În urmă cu aproape șase ani, se năștea un copil fără șanse
de supraviețuire. A fost o minune că s-a născut. S-a născut cu
scor APGAR 1, ceea ce înseamnă că, din toate semnele vitale,
numai unul singur mai era prezent și nici acela cum trebuie.
42

O minune și mai mare a fost că a supraviețuit primele
trei luni. A fost abandonat în maternitate și, după trei luni, a fost
mutat într-un centru unde nu a făcut absolut niciun progres. La
nouă luni nu se rostogolea, avea parapareză spastică, se uita în
tavan și cam atât.
Din fericire acest copil a ajuns într-o familie. Știți când
a început să facă progrese psiho-motorii? După ce a râs pentru
prima dată! În momentul în care copiii ajung în mediul pe care
Dumnezeu l-a creat pentru ca ei să crească, în mijlocul unei
familii în care primesc afecțiune, apartenență și stabilitate psiho-afectivă,
în momentul acela pot cu adevărat să se dezvolte.
Astăzi, acest copil aleargă acolo în parc, cu ceilalți copii. Astăzi
râde, aleargă și face progrese remarcabile.
Fiecare viață este unică din prima secundă, dar fiecare
viață este unică și până la ultima secundă. Avem în România
peste 50.000 de copii în sistemul de protecție, dintre aceștia
aproape 20.000 sunt în centre, în apartamente sociale și nu au
pe nimeni care să-i îmbrățișeze, să-i învelească la culcare și să
le spună că au valoare și sunt iubiți.
Suntem 7,5 milioane de familii în România. Oare sunt
prea mulți aproape 20.000 de copii pentru cele 7,5 milioane de
familii din România? Sunt 3.500 de copii declarați adoptabili
astăzi, nici măcar jumătate dintre aceștia nu vor fi adoptați.
Hai să ne îndreptăm privirile spre ei!
43