Salonul Literar nr. 106

ANUL XXIV / IANUARIE 2022
REVISTĂ DE LITERATURĂ ȘI ATITUDINE A FUNDAȚIEI
SOCIAL-CULTURALE <MIORIȚA” - VRANCEA
ÎN PARTENERIAT CU UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA
NICOLAE DABIJA: „Dar V. I. Lenin se trăgea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatăl său îşi pierduse facultăţile
mintale în jurul vârstei de 40 de ani. Se ştie că V. I. Lenin a murit nebun: în ultimii ani de viaţă lătra ca un câine,
în loc să vorbească – scheuna jalnic, uitase să citească şi să scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota în
jurnalul său că măreţul orator „spunea nu” unde trebuia să spună „da” şi invers. Krupskaia e cea care îl învăţa de
la o vreme să vorbească.”
EMIL CIORAN: „Am si eu o speranță: speranța uitării absolute. Dar aceasta mai e speranță, nu e ea disperare?
Nu-i aceasta speranța negarea tuturor speranțelor viitoare? Vreau să nu mai știu nimic, nici măcar să știu că nu
știu nimic. ”
CHARLIE CHAPLIN: „În lumea în care trăieşti, nu există numai dansuri şi muzică, Geraldine! La miezul
nopţii, când părăseşti sala de spectacol, poţi uita de admiratorii bogaţi, dar nu uita să întrebi şoferul taxiului,
care te va duce acasă, de soţia sa. Şi dacă este însărcinată. Iar dacă nu are bani de scutece pentru viitorul
copil, pune-i nişte bani în buzunar. Mergi din când în când cu metroul sau cu autobuzul, mergi şi cunoaşte-ţi
oraşul. Fii mai atentă în jurul tău, la oameni! Priveşte văduvele şi copiii orfani. Spune-ţi măcar o dată pe zi:
«Sunt ca ei». Da, eşti ca ei, fiica mea! ”

CUPRINS
REDACTIA
*CULIȚĂ IOAN UȘURELU, NEBUNI SAU ÎNȚELEPȚI? /1;
*CĂTĂLIN OPRIȘAN, MIHU SADOVEANU / 2;
*PREMONIȚII EMINESCIENE / 4;
*ANTIOH CANTEMIR / 5;
*EMILIAN MARCU, DOR DE EMINESCU / 6;
*CIPRIAN VESTEMEAN, POEZIE / 7;
*DOINA GURIȚĂ, POEZIE / 8;
*TOADER RĂDUȚĂ, COVILTIRUL CU ZÂNE, POEZIE / 9;
*JUDECATA LUI GHEORGHE / 10;
*GEORGE ȚĂRNEA, SCRISOARE DE BUN RĂMAS / 11;
*ALEX. ȘTEFĂNESCU, VEȘTI PROASTE DESPRE LIMBA ROMÂNĂ/ 12;
*EMIL CIORAN, FĂRĂ SPERANȚE / 13;
*MIHAI NEAMȚU, GÂLCEAVA INTELECTUALULUI CU POLITICA / 14;
*CĂTĂLIN SAVA, ANGELA GHEORGHIU ȘI PĂRERILE EI DESPRE CONTEM-
PORANI ȘI ÎNAINTAȘI... / 15;
*ANETA ȚÂRU PIOARĂ, PROFEȚIE ȘI POEZIE / 17;
*NICOLAE DABIJA, UN GENIU MONSTRUOS / 19;
*VICTOR RAVINI, AVANGARDA LITERARĂ ȘI FOLCLORUL ROMÂ-
NESC / 23;
*PETRACHE PLOPEANU, LUCIAN STROCHI SAU PANTAGRUELICA NECESI-
TATE A FRUMUSEȚII. CONDIȚIONAREA SPECTACOLULUI/ 25;
*FRANCOIS VILLON , BALADA IX/ 30;
*LUCIAN IONIȚĂ, GABRIELA ANA BĂLAN—O CONȘTIINȚĂ LUCIDĂ / 31;
*LUCURI CARE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN JAPONIA; CEZAR STRATON, BĂTĂ-
LIA DE LA VASLUI / 312
*PAVEL CHIRILĂ, ULTIMA SEARĂ PE PĂMÂNT. DE CE A MURIT NICHITA STĂ-
NESCU / 33;
*VALERIU ȘTEFĂNESCU OANCEA, SOCRATE DESPRE DRAGOSTE... /
35;
*GEORGICĂ MANOLE, EMINESCIANUL EPITET „ADÂNC” SUBSTANTIVIZAT
ÎN PROZA LUI VASILE LEFTER/ 36;
*SILVIA MĂNDĂȘESCU, POEZIA MEDICINEI ȘI MEDICINA POEZIEI:
VASILE VOICULESCU (1884-1963) / 38;
*CULIȚĂ IOAN UȘURELU, FUNCȚIA CA O PUȘCĂ; ANTOINE DE SAINT-
EXUPERY, RUGĂCIUNE / 41;
*MARIOARA NEDEA, EMINESCU ȘI MITE KREMNITZ / 42;
*A MURIT... / 43;
*RĂZVAN MOCEANU, MARTA BIBESCU / 44;
*ADRIAN PĂUNESCU, ULTIMA POEZIE/ 46;
*ADRIAN MATEI, O INTERPRETARE A MISTERELOR ASCUNSE ÎN
<VESTIMIE” / 47;
*CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE DE DRAGOSTE DIN LITERATURA UNIVER-
SALĂ: BALERINA IRINEL LICIU ȘI POETUL ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ / 48;
*GOLDA MEIR, PRIM-MINISTRUL ISRAELULUI 1969-1974, CĂTRE
POPORUL SĂU / 49;
*NU AM FOST UN ÎNGER… / 50;
*GOLDA MEIR, PRIM-MINISTRUL ISRAELULUI 1969-1974, CĂTRE
POPORUL SĂU / 49;
*IOAN-AUREL POP, MATEMATICA /51;
*OMUL ANULUI / 52;
REDACTOR ȘEF
CULIȚĂ IOAN UȘURELU
REDACTOR ȘEF-ADJUNCT
PETRACHE PLOPEANU
ION APOSTU
SECRETAR GENERAL
RADU BORCEA –FOCȘANI
SENIOR EDITOR
REDACTORI:
LUCIAN STROCHI-PIATRA NEAMȚ
ADRIAN MATEI
PETRE ISACHI
CONSTANTIN ȘTEFĂNESCU
FOTOGRAFII: FOTO RĂDUC
ADRESA REDACȚIEI:
C.P. 22, O.P. ODOBEȘTI, VRANCEA,
ROMÂNIA
TELEFON:0722917264
SITE: www.cultaioanusurelu.ro
E-mail:
salonul.literar@gmail.com
Respectând libertatea de exprimare a colaboratorilor,
revista publică materialele în
forma trimisă de autori, care își asumă
răspunderea conținutului prin propria
semnătură.
Textele nu se înapoiază.
ISSN-1454-3001
SALONUL LITERAR / C - II

CULIȚĂ IOAN UȘURELU
NEBUNI SAU ÎNȚELEPȚI?
SALONUL LITERAR
„Fiecare om are câte o nebunie, dar
cea mai mare nebunie, după mine,
e să n-ai niciuna”.
(N. Kazantzakis)
Întotdeauna am fost atraşi de bufonii
din preajma împăraţilor şi regilor pentru că
aceşti bufoni puteau, mai în glumă, mai în serios
(în funcţie de înţelepciunea lor) să atragă
atenţia suveranilor asupra unor chestiuni interzise
cum ar fi libertatea poporului, soarta unor
personalităţi arestate, orgiile unor şefi mari sau
mici etc. Cu alte cuvinte, ei spuneau ADEVĂ-
RUL.Ce ne facem însă în ţările fără împăraţi şi
regi? Cine îşi asumă sarcina grea, nimicitoare
chiar, de a spune adevărul? Parlamentarii, miniştrii,
prim-miniştrii? Un hâtru ar răspunde că
doar nu-s nebuni să facă aşa ceva. Deci, este
exclus să ajungă , prin ei, adevărul la noi. Şi
aceasta pentru simplul motiv că în vremuri tulburi
este o mare îndrăzneală, chiar nebunie, să
te expui spunând lucrurilor pe nume. Ar rămâne
procedeul fabulei sau al cuvintelor cu dublul
sens.
Dacă, în schimb, lauzi conducerea de
orice tip, dacă eşti poet de curte şi-ţi mai pui şi
un pseudonim ( că nu se ştie cine vine mâine la
putere) ei, aşa mai merge. Şi totuşi, nu poţi rămâne
constant, demn? E o nebunie, ripostează
cei care au primit deja un mic ciolan sau pot
evalua consecinţele. Este şi posibilitatea ca astăzi,
când se cumpără certificate de proprietar,
de investitor, certificat verde, chiar de „erou”,
să-ţi faci rost de un certificat de … nebun.
Atunci poţi spune şi scrie chiar adevărul pentru
că toţi vor găsi o scuză: „este iresponsabil!”
Afirmaţia ne aduce în minte vechea constatare:
între sublim şi ridicol este doar un pas. Şi bufonii
inteligenţi ating adesea sublimul prin înţelepciunea
lor. Poate de aici rezultă frumuseţea,
dar şi tragismul acestor oameni.
Sunt ei normali? S-a dovedit că nu toţi
nebunii sunt înţelepţi, dar nici toţi înţelepţii nebuni.
Într-adevăr, ca orice pe lumea asta,
106/ianuarie 2022
nebunia are limite. Pentru
că Van Gogh, Dostoievski
sau Nietszche au
devenit celebri prin pictura,
literatura şi filosofia
lor. Primii doi au fost
binecuvântaţi de Dumnezeu, fiind o sursă de
înţelepciune, în timp ce supraomul lui Nietszche
a născut paranoici ca Hitler, Stalin, Ceauşescu
etc. E obligatoriu să observăm: cei mai penibili
şi periculoşi nebuni sunt aceia care se îndreaptă
spre politică. Ar fi extraordinar ca ideea lor fixă
(orice nebun are măcar una) să fie lupta pentru
binele poporului. În acest fel existenţa acestor
fiinţe ar fi o mană cerească pentru familie, pentru
ţară. Dar astfel de minuni nu se întâmplă,
politicianul – nebun sau nebunul – politician
având o viclenie instinctivă, care duce doar spre
interesul propriu (vilă, maşină, viaţă îmbelşugată)
şi o tendinţă morbidă spre dezastre, provocând
sau propagând foamea, ura între conaţionali,
războaiele fratricide şi de cucerire. Un asemenea
nebun politic devine odios. Oricum ar fi,
nu trebuie confundat nebunul cu prostul. De
aceea paranoicii în politică trebuie urmăriţi încă
din faza incipientă pentru că nu se ştie în ce
post ajung. Şi este sigur că aceştia, spre deosebire
de nebunii din artă, nu au şansa înţelepciunii.
Ni se pare de mare importanţă ca oamenii
care pretind sau chiar merită o funcţie să fie
testaţi psihic. Dacă s-ar fi procedat astfel de
când lumea, n-am fi asistat la arderea Romei, a
Reichstagului, la alegerea printre senatori a unui
cal sau a altor patrupede, n-am fi văzut cete de
ciomăgari aduse în senat pentru pedepsirea adversarilor
politici. Ar fi fost lumea mai bună,
mai interesantă, ar fi fost mai puţine suferinţe?
SALONUL LITERAR / 1

SALONUL LITERAR
CĂTĂLIN OPRIȘAN
MIHU SADOVEANU
Mihail Sadoveanu a
trăit 81 de ani, a fost căsătorit
de două ori și a avut 11 copii.
Cel mai mic dintre aceștia,
Paul-Mihu, născut din a sa
iubire cu destoinica și apriga Catrinuța, vădea, încă
din adolescență, un talent literar ce mocnea. S-a apucat
a scrie la ”Ca floarea câmpului”... după ce vărul
său, Alexandru, un prieten fidel, a decedat într-un
accident de automobil, în Ardeal. Fix pe acele locuri
avea să-și găsească și el sfârșitul, în toamna lui 1944,
pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, în timp
ce elibera Transilvania de sub ocupația Horthystă.
Marele prozator trăsese sforile pentru ca Paul-Mihu
să rămână în spatele tranșeelor, dar acesta a refuzat
inactivitatea, plecând la luptă. Un erou adevărat, iubitor
de neam și de țară, decorat, despre care se vorbește
foarte puțin
Depeșa, olecuță mototolită, era ștampilată cu ”23 septembrie
1944”. Sadoveanu ținea telegrama cu ambele
mâini. ”Cu regret vă informăm că”... N-a zis nimic. N
-a scos nici măcar un singur cuvințel. Niciunul! A stat
închis, în camera de lucru, trei zile. Trei zile după
ceas și după calendar. A ieșit, a tras aer ca și cum nu
mai respirase preț de 72 de ore, s-a dus spre geam, șia
împreunat mâinile la spate, a privit cerul albastru și
a rostit doar patru cuvinte: ”Ardealul merita această
jertfă!” Da, povestea noastră începe cu un final... Din
păcate…
Mihail Sadoveanu se luase cu Ecaterina Bâlu
la 21 de ani. Se știau de ceva vreme. O păsărică așezată
pe pervazul ferestrei de la dormitorul celor doi
ciripea că soața îi acorda o mare libertate genialului
prozator, dar când lucrurile scăpau de sub control,
intervenea. Cum a făcut-o și în cazul Nataliei Negru,
o prietenă de familie care se credea poetă. Pentru că
vizitele fetei se tot prelungeau, deși era clar că nu
poate alerga pe cărările dintre cuvinte, Ecaterina – așa
micuță cum era – l-a ”curentat” pe autorul ”Hanului
Ancuței”: ”Auzi, eu n-am casă de stricat! Mojicule!
Cei doi s-au luat, așadar, în 1901, când scriitorul avea
nițeluș peste vârsta lui D’Artagnan, muschetarul,
când acesta ajungea în capitala Franței. Locuiau
dimpreună de niscava vreme, așa că actele fuseseră
doar o formalitate. Avură 11 copilași, dintre care
unul muri imediat după naștere: Paul-Mihu, Profira,
Bogdan, Livia-Lucia, Ecaterina-Tincuța, Despina,
Teodora, Dimitrie, Mircea, Alexandru și Ligia-
Mărioara.
Profira a devenit, la rândul ei, poetă și romancieră.
Este cea care, la 24 de ani, avea să ducă
la editură manuscrisul ”Baltagului”, capodopera la
care Sadoveanu a lucrat doar... 10 zile. ”Era atât de
curat și de frumos, tras din prima, încât tata nu prea
a mai intervenit asupra sa”, își aducea amintea scriitoarea.
Avea să se stingă în 2003, la 97 de ani,
-o locuință insalubră de la parterul unui bloc al cartierului
bucureștean Berceni. Dimitrie a devenit
pictor, iar Paul-Mihu, cel mai tânăr dintre frați,
născut în 1920, scria romanul ”Ca floarea câmpului”.
Asupra acestuia am vrea să ne oprim, pentru
că restul copiilor nu s-a remarcat în profesiile avute,
trăind vieți ”normale”, liniștite.Coleg cu Hotnog
și cu Paul Cortez Paul-Mihu văzu lumina zilei la
Iași, în anul în care în România se realiza unificarea
monetară. Studiile primare le face în orașul
natal, apoi merge la Școala Normală ”Vasile Lupu”.
Aici e coleg cu Ștefan Hotnog, viitorul pictor,
despre care se spunea că este ”un artist dedicat,
cuprins până la sufocare de magia artei și de mirajul
culorilor”, dar și cu Paul Cortez, medic și scriitor,
unul dintre marii noștri specialiști în domeniul
psihiatriei. Cu ambii va lega o strânsă prietenie.
Ajunge la București, la faimosul Liceu ”Sf. Sava”.
Susține examenul de bacalaureat în 1939, apoi se
înscrie la Facultatea de Drept a Universității. După
doi ani de zile, în 1942, e mobilizat în Armata Română,
pentru că cel de-al Doilea Război Mondial
mușca, deja, de ceva vreme, din Bătrâna Europă. E
trimis la studii, la Școala militară de ofițeri de rezervă
nr. 3 din Câmpulung-Muscel, unde stă doi
ani. 19 iulie 1944 îl găsește avansat la gradul de
sublocotenent (r.). E repartizat în Regimentul 90
Infanterie. Fără ca el să știe, tatăl, Mihail Sadoveanu,
grație influenței sale, intervenise și reușise să-i
facă rost de o țidulă pentru partea sedentară a armatei.
Când află, Paul-Mihu se răzvrătește. Refuză
și cere, imediat, să facă parte din trupele combatante…
Paul-Mihu și-a pierdut viața la doar 24 de ani
Acasă, mama i-a decedat în 1939. La un an
după, Sadoveanu se îndrăgostește, iremediabil, de
Valeria Mitru, o domniță cu vreo 40 de ani mai
tânără. În fapt, ca să nu ne ascundem, o colegă de
SALONUL LITERAR / 2
106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
școală a Profirei, fiica scriitorului, ce avea săi
stea alături lui Mihail până la moartea acestuia. Fratele
Valeriei, Constantin Mitru, e și el pe front, sublocotenent,
repartizat la același regiment cu Paul-Mihu.
Actul de la 23 august 1944 îl găsește comandant
de pluton. Ca întreaga noastră Armată, întoarce
armele și trece de partea Aliaților. Septembrie 1944.
Luptele pentru eliberarea zonei orașului Turda. Nu
poate sta pitulat în tranșee, luptă cot la cot cu ai săi
ostași. Pleacă într-o misiune dificilă, pe care o coordonează,
atacă trupele inamice cu grenade de mână și
reușește să aducă prizonieri nemți în pozițiile românești.
Pe 22 septembrie 1944, plutonul lui Paul-
Mihu Sadoveanu primește ordin să ocupe cota 132 la
nord de satul Luna. Suie pe pantele dealului, totdeauna
în frunte, spre a da exemplu, dar este întâmpinat
de o ploaie de gloanțe. Înălțimea este cucerită, însă o
mare parte dintre soldați piere. Paul-Mihu Sadoveanu
este lovit, mortal, de un glonț, chiar în timpul asaltului.
Mihail Sadoveanu e anunțat de plecarea mezinului
printr-o telegramă, pe 23 septembrie. Se încuie
la el în cameră și nu mai iese de acolo. Pentru că
distanța e mare, iar mijloace de transport nu există în
urgia luptelor, familia își dă seama că nu va putea
ajunge la Turda, spre a ridica trupul celui decedat.
Sadoveanu-senior telefonează, degrab’, prietenului
său de vânătoare de la Oașa, Ionel Pop, pe care-l roagă
se se ocupe de cele creștinești. Pentru că acesta e
imobilizat la Sibiu, își trimite nepotul, pe avocatul dr.
Ionel Sava. Acesta îl duce pe Paul-Mihu la Alba Iulia,
unde-l înmormântează în Cimitirul Eroilor. Pentru ale
sale fapte de arme, Paul-Mihu Sadoveanu a fost decorat
post-mortem cu Ordinul ”Coroana României”,
clasa a V-a cu spade.
***
22 septembrie (1944 n.a.). În războiul antihitlerist,
pe frontul de la Chețani pe Mureș, cade la datorie,
în fruntea plutonului său, sublocotenentul de
rezervă Paul-Mihu Sadoveanu, din Grupul 90 Vânători
de Munte, Sibiu”
Fragment din cartea ”Ionel Pop sau recuperarea timpului
trecut” -Dumitru Susan, Deva, 1979.
Ziarul ”Voința Transilvaniei” consemnează,
în numărul său din 22 octombrie 1944, jertfa sublocotenentului
Paul-Mihu Sadoveanu, pe care o consideră
”deosebit de prețioasă” pentru neamul românesc:
”Ofițerul a dat dovadă de curaj și spirit de inițiativă”.
Seniorul suferă puternic. ”Mihuț cădea pe frontul de
vest, în septembrie 1944, lăsând în inima lui Mihail
Sadoveanu o rană atât de dureroasă, că numai la atingerea
gândului această rană sângera”, își amintea Profira
Sadoveanu.
106/ianuarie 2022
Pe 14 mai 1945, la finele celui de-al Doilea Război
Mondial, deplânge a sa moarte, într-un articol intitulat
”Ziua biruinții”:
„Copile, aveai numai optsprezece ani când
s-a abătut asupra lumii urgia nazismului. [...] Crescuseși
fericit, între inimi calde și gânduri înflorite.
Viața ta era destinată binelui, milei, înțelegerii. Te
armonizai cu toate acestea și le primeai cum primește
pământul soarele. Credeai în destinul unei
lumi mai bune și al unui om evoluat. Iată că
au apărut, în orizontul tău și al lumii, bolnavii și
neisprăviții. [...] Zeci de milioane de vieți s-au măcinat
în acest apocaliptic sfârșit de ev. [...] Destinul
tău a fost să nu lupți singur, să nu devii un criminal
fără voie. Cariera ta s-a încheiat în scurt, îndată
după 23 august 1944, în luptele de la Turda. Trupul
tău nevinovat zace într-un mormânt la Alba-Iulia.
Ai visat această biruință a binelui, dreptății și democrației,
pentru care te-am crescut, pentru care te
-am ocrotit cu iubire. Ai murit dorind-o și pieirea
ta s-a așezat poate în ordinea lucrurilor bune. Eu
am apucat ziua și ceasul când răii au fost zdrobiți și
călcați în picioare. [...] Ar trebui să mă bucur de
izbândă după atâta suferință. Căci ochiul meu n-a
cunoscut de șapte ani lumina mulțămirii :
Am ars ca un oleu al mâhnirii,
M'am încununat cu albe vegheri.
Și totuși nu mă pot bucura. În această zi a
marei eliberări și a marei reînvieri, privirea mea e
încețoșată de lacrimi. Căci a dat Dumnezeu omului
suferință mai multă decât poate răbda. Căci din cei
cinci sute de tovarăși ai tăi cu care te-am văzut într
-o iarnă la Câmpulung, n-a mai rămas decât unul.
Poate să se mai afle doi ori trei, însă încă nu-i cunoaștem.
Au pierit acești cinci sute de copii ca florile
unei veri, împreună cu tine. Dar au pierit mii și
sute de mii de ostenitori ai acestui pământ. Ni s-au
istovit copiii. S-a prăpădit o generație. Din nebunia
unor megalomani sanguinari”...
Anii trec, dar Ionel Pop nu uită acele momente.
Prin 1981, la multe decenii de la acele evenimente,
scrie câteva rânduri:
„Mult stimate Domnule Profesor Dumitru
Susan, în legătură cu fiul mezin Mihu Sadoveanu.
Câteva cuvinte aici despre tragedia acestui foarte
talentat copil al lui Sadoveanu. Mihu Sadoveanu...
făcea serviciul militar la Şcoala de Ofiţeri din Sibiu.
Era prin 1942-43. ...După terminarea şcoalei,
unitatea a fost mutată la Răşinari. ...în toamna lui
1944, ungurii şi nemţii au pornit o ofensivă pe
SALONUL LITERAR / 3

SALONUL LITERAR
frontul Turda. În graba mare, au fost strânse trupe
ale noastre, care să reziste. Aşa au fost luaţi toţi cei
din Răşinari şi trimişi pe frontul de la Turda. O coincidenţă:
soţia mea Margareta venea de la Oaşa
unde aranja unele lucruri la casa noastră. Pe drumul
dintre Sebeş şi Apold, maşina ei a întâlnit coloana
de soldaţi care mergea spre Turda. L-a recunoscut
pe Mihu. Acesta a ieşit din rând, a fost îmbrăţişat de
Margareta cu lacrimi în ochi. Ultimele vorbe ale lui
Mihu: <<Spuneţi tatei voie bună!>>” Mihu a căzut
în luptele dintr-un sat vecin cu Turda. Maestrul
şi familia lui n-au putut veni să vadă de înmormântare.
Mi-a telefonat mie. Eu, imobilizat la Sibiu.
Influență. „În lupta pentru existenţa etică însă, capetele
nu se numără, ci se cumpănesc. Tocmai puşi
faţă în faţă cu vieaţa rusească Românii au început a
fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor
proprii, de bogăţia şi de superioritatea individualităţii
lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu Ruşii,
Românii erau mai mândri de românitatea lor. E
nobil răsadul din care s’a prăsit acest mic popor românesc,
şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi
îmbelşugat; cele nouă milioane de Români au adunat
în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase
comori decât nouăzeci milioane de Ruşi vor putea
să adune cândva. Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne
este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru
ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea
alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem
copţi pentru o asemenea degenerare.” (M. Eminescu)
Diferențe. „Astăzi sunt în Bucovina 500.000
suflete, între care cel puţin 200.000 Români. Fără
îndoială, dacă Bucovina nu ar fi fost deslipită de
Moldova, astăzi ea ar avea o populaţie mai mică, dar
L-am rugat pe nepotul meu – acum decedat – Dr.
Ionel Sava, avocat în Alba Iulia. El a mers, a adus
trupul la Alba Iulia şi l-a înmormântat acolo cu toate
onorurile.”Cei care l-au cunoscut bine spuneau că a
avut, mereu, o atracție către literatură. Poseda o
imaginație de povestitor. Sursa pentru `Ca floare
câmpului...”, unica sa operă, publicată postum, a
reprezentat-o atât copilăria, cât și adolescența autorului,
plus prietenia cu Alexandru Drăgănescu, un
văr mai mare, cel mai bun prieten. „Cartea e plină
de un proaspăt neastâmpăr, de lumina unei generoase
adolescenți”, scria Camil Petrescu într-un articol
publicat, pe la 1945, în `Revista Fundațiilor Regale”.
Mormântul eroului în cimitirul din Alba Iulia.
Ligia, una dintre surorile sale, se va muta la Alba
Iulia, profesoară la un liceu de fete, pentru a avea
grijă de mormântul fratelui, un erou adevărat al României,
de care azi, din păcate, se vorbește foarte
puțin.
PREMONIȚII EMINESCIENE
cu desăvârşire românească; e însă vorba că sub regimul
austriac Românii s’au sporit deopotrivă cu
rusnecii, restul populaţiunii pământene. Cu totul alta
e soarta Moldovenilor căzuţi sub stăpânirea pravoslavnicului
Ţar al tuturor Ruşilor. Pe când cei 200-
.000 mii Români din Bucovina formează un mic
centru pentru deZvoltarea vieţii româneşti, milionul
de Români din aşa numita Basarabie rusească este
deschegat şi ţinut cu sila departe de poporul românesc.
Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte
mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte
de a fi călcat peste graniţa firească a pământului
românesc, ci voeşte să-şi ia şi sufletele ce se află
pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul
român. Rusia nu a luat această parte din Moldova
pentru ca să-şi asigureze graniţele, ci pentru ca să
înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre
a putea stăpâni mai multe suflete. Luând fără de nici
un drept, fără de nici o justificare legitimă şi cu ajutorul
celor mai urîte mijloace, partea despre răsărit a
Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse
ca graniţele între Moldova şi aşa numita Basarabie
să fie şterse cu desăvârşire, pentru ca din Basarabia
să poată înrâuri asupra Moldovei şi asupra întregului
popor românesc.” (M. Eminescu)
SALONUL LITERAR / 4
106/ianuarie 2022

BORIS MEHR
SALONUL LITERAR
Antioh Dimitrievici
Cantemir (sau Kantemir, în
rusă Антиох Дмитриевич
Кантемир; n. 10 septembrie
1709, Constantinopol, d. 11
aprilie 1744, Paris)
A fost un poet de limbă rusă, scriitor și diplomat
rus de origine română, fiul domnitorului român
Dimitrie Cantemir. Era fiul mezin al domnului
Dimitrie Cantemir și al doamnei Casandra, fiica lui
Șerban Cantacuzino.Avea un nivel cultural înalt,
cunoștea limbile: greacă, turcă, latină, italiană, rusă,
franceză, română și engleză.Primii dascăli au fost
grecul Atanasie Condoidi, profesor de greacă, latină
și italiană, pietistul german (adept al unei secte protestante)
Johann G. Vockerodt sau rusul Ivan I.
Ilinski, care îi predă limba și literatura rusă și latina.
A studiat cu savanții străini Daniel Bernoulli (cu
care a studiat matematica la Sankt Petersburg), Georg
Bernhard Bilfinger, Bayer și Gross la Academia
de Științe din Rusia (1726-1727) precum și cu Ivan
I. Ilinski. A intrat în legătură cu cărturari celebri, de
pildă cu Voltaire, când se afla la Paris.Prin anul
1731, fiind la Londra, a studiat operele lui Descartes,
Newton, Leibniz și Maupertuis.
A menținut strânse relații cu comunitatea
științifică a epocii, cu savanți ca Bernoulli, Euler.
A fost ambasador al Rusiei la Londra (1732) și la
Paris (1738); în capitala Franței sosește la 19 septembrie
1738. A fost numit consilier secret al împărătesei
Ana[9], titlu care i se acordase odinioară tatălui
său Dimitrie, ca și consilier secret al lui Petru
cel Mare.A fost unul dintre inițiatorii clasicismului
în literatura rusă, a militat pentru progresul științei și
al culturii de pe pozițiile iluminismului. A tradus din
Horațiu, Anacreon, Montesquieu, Fontenelle.Astfel,
a tradus în rusă cartea filosofului francez Bernard le
Bovier de Fontenelle intitulată Entretiens à
unemarquise sur la pluralité des mondes (Convorbiri
cu o marchiză asupra pluralității lumilor), tipărită în
1740.A mai publicat satire, epigrame, fabule.
A scris un poem epic encomiastic intitulat
Petrida sau descrierea în stihuri a morții lui Petru cel
Mare, împăratul întregii Rusii, rămas din nefericire
neterminat, și a publicat un volum de Satire. Alecu
Donici, în cooperare cu Constantin Negruzzi, traduce
acest volum în română, cu titlul Satire și alte
poetice compuneri,
Iași,1844, ed. II 1858
[10]) (printre
satire: Către mintea sa
[Satira I] sau Celor ce
hulesc știința, 1729), fiind
considerat un
întemeietor al genului în
literatura rusă. Satira a 4-a
și a 8-a au un caracter mai mult sau mai puțin autobiografic,
iar satira a 6-a și a 7-a sunt satire filosofice
în care autorul își zugrăvește idealul vieții, părerile
sale asupra fericirii omului. Prima ediție a Satirelor
a fost publicată la Londra, în 1749, sub titlul
Satyres de monsieur le prince Cantemir
avecl'histoire de sa vie, traducere de abatele
OttavioGuasco, ed. Jean Nourse. O nouă ediție va
apărea la Londra, în 1750,iar abia în 1762, odată cu
înscăunarea Ecaterinei a II-a este tipărită prima ediție
rusă. Modelele lui Antioh pentru Satire au fost
Horațiu, Iuvenal, Ovidiu, Persius, iar dintre autorii
contemporani, Regnier, Boileau, Pope, Locke și
John Milton.
Imaginea zugrăvită de Antioh țarului, în
poemul Petrida ține practic de panegiric. Poemul nu
este chiar o realizare literară remarcabilă,prezintă un
interes modest pe plan literar, însă are meritul de a
marca începuturile versificației moderne în Rusia.
Autorul pune în versuri lista realizărilor politice ale
țarului: reorganizarea statului, lărgirea frontierelor
spre Orient și Occident, afirmarea Rusiei ca putere
maritimă etc. Poemul conține și una dintre primele
descrieri literare ale Sankt Petersburgului, fiind evocate
clădirile splendide de pe malurile Nevei. Poemul
se încheie după primul cânt.
A favorizat publicarea în engleză și franceză
a celebrei opere a tatălui său Istoria Imperiului Otoman,
după manuscrisul pe care îl avea la sine. Traducerea
engleză a apărut în două ediții (Londra,
1734 și 1736), urmată de cea franceză (Paris,1743)
și de cea germană (Hamburg, 1745). Este considerat
părintele clasicismului în literatura rusă. Geniu precoce,
Antioh Cantemir a fost primul poet rus de stil
occidental. În domeniul științei, a tradus în rusă o
carte referitoare la Newton și a scris o algebră, tot în
rusă, rămasă în manuscris. Antioh a murit la 35 de
ani, de pleurezie (sau tuberculoză) la Paris.
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 5

SALONUL LITERAR
EMILIAN MARCU
DOR DE EMINESCU
Ca de-o-ntoarcere subită, ca de un izvor curat.
El a dat limbii române demnitatea tutelară
Chiar de îl mai strânge lemnul din biblioteci. Ciudat.
Cine-ncape între rafturi de nu poate să respire,
Așa îl prețuiesc eu pe Eminescu! Poemul
este scris în 1979 și publicat în revista
„Convorbiri literare” în 1981, iar trunchiat,
în Almanahul „Convorbiri literare”, din
1983. Cine va avea timpul necesar să citească
poemul până la capăt își va putea da seama
ce a însemnat să publici un astfel de poem în
acele vremuri!
Biblie limbii române este Eminescu astăzi,
Constelaţie vegheată de singurătatea sa;
Eminescu este cartea de citire dusă-n braţe,
Este moartea şi-nvierea, este lacrimă şi stea.
Dor de Eminescu-mi este, zilnic, dor de Eminescu,
Veşnic tânăr şi ferice este el acolo-n cer ?
Duce-o lacrimă pe gură şi e zeu şi cine ştie
Dacă nu ciopleşte-n taină ramă de cuvinte-n ger.
Biblie limbii române este astăzi Eminescu
Singur prinţ pierdut în zodii, de zăpadă învelit
Este astăzi Eminescu, dorul nostru de zidire,
Temelie pentru limba ce le-a smuls spre infinit.
Ca pe-o roată de lumină este tras fără-ncetare
Domnul nostru Eminescu care după cum se ştie
A turnat limba română în frumoasele tipare;
Biblie îi este astăzi îmbrăcat în veşnicie.
Dor de Eminescu-mi este ca de-o lacrimă stelară
De nu poate să vorbească azi aşa cum ar fi vrut
Eminescu. Cine-ncearcă să se mire
Şi ne dă un Eminescu ce în rafturi n-a-ncăput ?
Daţi-ni-l pe Eminescu cel întreg şi cel rotund,
Cel ce asemeni hărţii noastre a cinstit limba română,
Daţi-ni-l aşa cum este, daţi-ni-l acuma când
În tipare-i liber plumbul şi el este o lumină.
Ne e dor de Eminescu cel zidit în demnitate,
Ne e dor de poezia care n-a-ncăput în cărţi,
Ne e dor de Eminescu în tipare-adevărate:
Poezia nu cunoaşte nici tratate şi nici hărţi.
Dor de Eminescu-mi este ca de-o lacrimă stelară,
Ca de-o-ntoarcere subită, ca de un izvor curat.
El a dat limbii române demnitatea tutelară;
Daţi-ni-l pe Eminescu cel rotund şi-adevărat.
El e astăzi limbii noastre piatră pentru temelie,
Biblie limbii române în tipare de granit.
Singur prinţ pierdut în zodii îmbrăcat în veşnicie
Eminescu este astăzi românescul nostru mit.
Este cartea de citire dusă-n braţe cu sfială,
Este veacul de lumină tras pe noi ca un izvor.
A-mbrăcat limba română în ţinuta ei de gală:
Eminescu este astăzi românescul nostru dor.
SALONUL LITERAR / 6
106/ianuarie 2022

CIPRIAN VESTEMEAN
SALONUL LITERAR
VIS DE NEA
Întunericul mi se-mpletește
în ochii triști fără icoana ta
și-aud c-afară ninge, cu fulgi moi,
amintiri inutile
într-o prăpastie flămândă.
Ies în câmpul infinit, alerg și
mă opresc ca la răscruce
și-acolo ard precum o lumânare subțirică
uitată-n zăpadă ca far pentru străini.
Sărut fulgii și risc să mor înecat de alb!
Apune iar zăpada peste lume
și mă-nvelesc cu proaspătă
pânză de păianjen,
căci mi-am pierdut mersul.
Te văd aievea, fulgii aleargă, dau concurs
ajungă pe chipul tău iubit!
Te rog ca în noaptea aceasta
să-mi împrumuți visele tale,
poate-mi este ultima visare!
EMOȚII
Sângele mi s-a învinețit
Venele mi-s strâmbe
Inima bate a cazan gol
Și ochii mei se pierd
în valuri de nori!
Mă ciupește clipa
Îmi tremură gândurile
Simt cum sunt inundat
de sentimente colorate!
Sunt încordat ca un arc
Pumnii mi se strâng în suflet
Picioarele mi-s incomode
Și vreau să dispar
și s-apar pe Marte
Departe…
Teama mă bate pe spate
Avalanșa de idei mă-mbată!
Slăbesc, mă albesc și mă topesc…
peste noapte…
TRICOTÂND IDEI
Trăiesc pe viu o eclipsă de inimă
și cerul respiră greu.
În curând mi se vestejește ziua
și simt că a trecut fără să o fi mirosit.
Unele gânduri ne pun pe gânduri
E târziu deja și pe cerul sufletului meu
apar stele, semințe de lumină
Meditez!
Viața e o trambulină
mai lungă sau mai scurtă
care într-o zine va catapulta…
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 7

SALONUL LITERAR
Durere seamănă pământul,
Sânge din inimă căzuse.
Pic după pic încleie tina,
Din praful lunii izvorâtă...
Mă vindecă de dor lumina
În pieptul lumii zăvorâtă.
DOINA GURIȚĂ
SALONUL LITERAR / 8
NOAPTE DE IARNĂ
Broboane de apă, prin
geruri trecute,
Coboară din ceruri, pe
sfori nevăzute.
Se-aştern, stea cu stea, pe doruri tăcute.
Totul e vis, neuitările-s mute.
Se leagănă vifori pe braţ de troiene,
Şi stele coboară în pustiu de poiene.
Tu mă veghezi în apus de poeme.
Gândul mi-e mut, visul meu geme.
Lepădându-mi durerea prin naive unghere,
Culeg amintiri din străfunduri stinghere.
În noaptea de iarnă şi de priveghere,
Ruga e urlet, crucea îmi este tăcere.
NĂDEJDEA
Stearpă e noaptea de-acum
Făclia se-ascunde în oale de tină
Nu mai coboară pe scară lumină,
Virtutea e arsă pe-altare de fum.
Ascult din istorii profeţii vestind
Un vis viitor al unui trecut amânat.
Dorul amintirii se lasă din vreme curat,
Iar cioclii îngroapă prezentul zâmbind.
Eu nu mai sper decât în nădejdea vieţii
Albastră ieşind dintre stele sclipinde
Aşezată pe picuri de candeli plăpânde
Trecând pe ascuns prin vama tristeţii.
DORUL
M-am adormit, cândva, târziu
În visul nopţii, de nebună,
Şi mi-am suit un gând pustiu
În groapa goală de pe lună.
Cobor şi eu cu el, cu gândul,
Pe scările de îngeri puse;
MĂ DOARE ALBASTRUL
Mă doare-albastrul de sub albul verii
Tomnatic galbenul uşor mă rugineşte,
Argint pogoară bruma, bătrâneşte,
Zăpada toarnă fulgeru-nvierii.
M-ascund de mine după aurul iubirii,
La tinereţe visul verde mi se poartă.
Încremenit şi vânăt ca de moartă
Se face doru-n clipa despărţirii.
Tot se urcă visul peste porţi înalte
Răstălmăcind povestea visului tehuie
La nesfârşit de nopţi de galaxii se suie
Bătând la ultima şi de cleştar cetate.
E vară de lumină veşnic jucăuşă
Cu fluturi cu ochi mulţi şi aripi dese
O Maică scutece de lacrimi ţese
Pentru copilul ce-a bătut la uşă.
Când m-am trezit, un roşu mă cuprinse
Zvâcnind în piept cu dangăt de-amintire
Din clopotul de cer căzu o răsplătire:
Măicuţa mea cu scutec mă-nvelise.
VISUL MEU...
Ostenit de-atâta vis
Strâns
De-al morţii
Paradis
Mor în dorul
Necuprins.
Veşnice cărări deschid
Apele în cor
Urcând
Taină logodită-n zare
Blândă cercetare
Către veşnicul izvor,
Pe lumină
Stai zăvor
Dar prin uşa milei Sale
Visul meu e un pridvor.
106/ianuarie 2022

TOADER RĂDUȚĂ
COVILTIRUL CU ZÂNE
SALONUL LITERAR
O roată şchioapă
A-ncetinit alunecarea din vis;
Atâta de straniu
Părea drumul presărat cu mărgele de apă,
Încât vizitiul
S-a fâstâcit şi n-a mai aprins făclia licuriciului;
Şi visul
S-a frânt lângâ lanul cu greieri.
Norocul lui - era vară…
***
Scânteie ceva
Lângă carafa cu parfum de căpşunică;
E viu şi se scălâmbăie la mine,
De parcă
I-am furat iubita înaintea nunţii nenuntite.
Mă mir,
Eu n-am cunoscut-o şi n-am iubit-o…
Doar i-am sorbit licoarea.
Ca orbul însetat de lumină…
Ciobule, de ce-ai stricat armonia visării ?…
***
Scrânciobe,
Legănatule cu zâne plin,
Ai grijă de condurii sprinteni de căprioare!
Ieri, am simţit în inimă
Cornul unei fiare mugind…
Rănit, i-am cerut iertare…
Da, nu eu aveam dreptul
Să-i fur pajiştea cu chihlimbare
În stropii de rouă…
***
Ciocârlia
A luat o mărgică de rouă;
Voia să-i potolească soarelui arşiţa…
Dar vântul-vânător,
I-a furat-o şi a înecat-o într-un nour,
Apoi într-o mare sărată
Ca lacrima nemângâiatei...
Salvată de aripa unui pescăruş
A alunecat în umbra ierbii…
Ciocârlia
Tri-li-lu-ra, tri-li-lu-ra…
Doi cai
Se copitau tandri cu
potcoave de argint;
Albi ca spuma laptelui
Învolburat de flacăra
focului prometeic;
Până când
Coamele, împletite
de vântul de seară,
S-au făcut frâie de
mătase,
Şi-au ferecat luna
Ce-i privea palidă de invidie…
***
Ai ochi frumoși,
Ai pleoape lungi ca de codană,
Ai nasul cârn,
Gropiţe în obraji,
Ai dinţii albi şi buze roşioare...
Ce-ţi mai doreşti, minune întrupată,
Ce te-oglindeşti în unda-mi?...
Tulburată,
Ea se-aruncă...
El o sorbi pe dată...
De-atâta drag,
Se-nvolburară până în adâncuri...
A pus-o ca blazon în unda-i fermecată,
Şi mândru, îl arată, câte-odată,
La o fată.
***
Boabe de rouă
Se rostogoleau pe pânza de păianjen;
Vrăjit, păianjenul a-ncremenit;
În oglinzi, creaturi de coșmar
Destrămau țesătura;
Mulţime de cleşti înfiorători
Atacau, atacau...
De unde ştia el,
Aceşti... hămesiţi de măcel?!...
Dezarmat, s-a predat umilit și... mirat:
Nici urmă de teroare
Pe pânza lui, ucigătoare...
Numai că plouă cu... boabe de rouă.
Iași – capitala teiului!
***
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 9

SALONUL LITERAR
ADRIAN MATEI
JUDECATA LUI GHEORGHE
Luna își atinge măreția prin cerul curat,
luminat de rotundul ei luminos, înconjurată de stelele
atât de aprinse încât pâmântul arată ochilor
venele brazdelor din care țăranii își trag seva.
O lovitură puternica în lemnul crăpat al porții deșteaptă
toată casa.
Sunetul ei despică liniștea nopții, alungând liniștea...
O voce, ca un tunet, urlă, asmuțind câinii și
deștepând orătăniile ogrăzii.
- Soro, desfă zăvorul ăsta!
E glasul unui bărbat înalt, zvelt, muncit sub dogoarea
soarelui, cu umeri lați ca stejarii ce-i doboară în
pădure și palme groase, sănătoase, ca două cazmale
ce sapă fără nesaț negrul pământului.
Zăvorul porții rupse mușcătura fierului.
- Ce-i cu tine, Gheorghe? E miezul nopții... La răsărit
de soare trebuie să fiu pe câmp, să strâng ciocani
pentru vite...
- Du-te fă-n Paștele mă-tii cu ciocanii tăi! Deschide
repede ușa la beci și adu-mi o ulcică cu vin!
Prin sticla nopții femeia zări pe cămașa de borangic
o dâră de sânge.
- Ne bate Dumnezeu, Gheorghe! În cine ți-ai împlântat
pumnalul? Se zvârcolește bietul taica în
mormânt...
- Închide melița aia și adu mai repede vinul!
Lumina nopții luminează pașii ce caută apăsat borta
săpată în pământul din spatele casei. Dădu la o
parte paiele care acopereau chepengul adormit pe
întinsul pământului și cu o mișcare viguroasă îi
scârțâi balamalele desfăcând gaura din pâmânt ce
duhnea a mucegai.
Treptele către adâncul pâmântului trosnesc jilave
din cuiele înfipte în lemnul măcinat de vreme.
Un preș de iută stă așezat peste lavița ce acoperă,
aproape putredă, o bună bucată din peretele din
pâmânt, plin de rădăcinile copacilor uscați.
Frigul toamnei nu reuși să îi curme gestul de a-și
lepăda cămașa ce a fost martoră faptei prin care
executorul mușca pâmântul, năpraznic pălit de
pumnul ca o nicovală.Gura beciului se îmbracă în
umbra muierii ce îi întinde ulciorul de pământ plin
cu vin roșu, învechit în butoi de dud.- Împielițatule,
pe cine ți s-a mai născocit răutatea?
O cănuță fără toartă, ciobită, umplută până în gură,
potolește setea osânditului...
- A vrut să-mi ia vita din bătătură, soro... Anafura
mamii lui de hoț!
A venit ăla a lu' Coțu, executoru', de-i curgeau
mucii peste bubele dulci când era copchil... Mama
ei de stăpănire... Mulgeam vaca să hrănesc
pruncul și mă trezesc cu el la poartă, însoțit de
Panait, jandarmu'.
- Să plătești dările, Gheorghe! Să dai banii la stat
că dacă nu îți iau tot din bătătură!
Îi vedeam prin crăpătura gardului cum încercau
să întoarcă lemnul ce opintea poarta.
- Nea Panaite, dacă intri cu ăsta în ograda mea
nu mai plecați întregi!
Panait se trase ușor în spate, dar mâna lui Coțu
răsuci lemnul și costumul lui negru ca un cioclu
se propti lângă mine.
- Băi, câte școli am eu, nici mă-ta, nici tac-tu nu
are... Atât a apucat să spună idiotul...
Vinul îi gâlgăia cu sunet prin gâtlej ca un stăvilar
dechis când vine apa mare din vârful munților.
- L-ai omorât, Gheorghe?
- Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit să-l omor nu îl
arunca întâi cu botul plin de sânge în bălegarul
Joianei... Cred că doarme și acum în grajd... Am
fugit de Panait, de frică a scos pușca și când am
văzut că o încarcă am sărit gardul dinspre nea
Neculai și am rupt-o la fugă spre tine.
- Ți-e foame?
- Nu, fă, nu îmi stă gândul la mâncare acum!
- Am niște slănină afumată în pod... îți sparg o
ceapă lângă ea?
- Adu!
Gura nemâncată de dimineață mușcă lacomă din
ceapa rumenită de soare în pridvorul casei. O
bucată zdravănă de slănină așezată pe o turtă din
făină, dospită în cuptor, potolește foamea țăranului.
- Mergi la culcare! Eu mă întind pe lavița asta...
Liniștea dimineții se sparge în tânguitul bătrânului
clopot ce umple curtea veche a bisericii cu
sunetul lui ce pregătește năsălia.
Istovite de somn, babele ies în gura porții, ascultând
sunetul sacadat al morții...
- Îi trag clopotele lui Gheorghe... S-a prăpădit
săracul... Băiat tânăr și în putere...
- Ți-am zis eu că se auzea cucuveaua cântând azi
-noapte!
SALONUL LITERAR / 10
106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
GEORGE ȚĂRNEA
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 11

SALONUL LITERAR
ALEX. ȘTEFĂNESCU
VEȘTI PROASTE DESPRE
LIMBA ROMÂNĂ
Româna se vorbeşte precar în România
(doar în alte ţări poţi avea câte o surpriză frumoasă;
l-am auzit pe un literat chinez, Gao
Xing, la Beijing, pe vremea când încă nu vizitase
România şi ne învăţase limba exclusiv din
cărţi, exprimându-se în română mai exact şi
mai subtil decât mulţi români; l-am auzit, de
asemenea, pe un specialist în limbi romanice
de la Oxford, Martin Maiden, vorbind o limbă
română aleasă, academică, dar trecând, când
era cazul, şi la argou, cu o graţie lingvistică rar
întâlnită la noi). Necunoscuţii opriţi pe stradă
de reporterii TV nu pot răspunde articulat la
întrebări simple de genul „Cum suportaţi frigul?”
sau „Care este omul politic în care aveţi
încredere?” Încep propoziţii pe care nu pot să
le termine sau se exprimă pur şi simplu prin
interjecţii, completate cu gesturi.
În mod oportun, Uniunea Scriitorilor a
emis recent un „Comunicat despre degradarea
limbii române în spațiul public”. Textul, impresionant
prin dramatism, ca o avertizare de
dezastru, evidențiază gravitatea fenomenului.
„Limba română ‒ se menționează în comunicat
‒ nu este un simplu instrument de comunicare.
Ea este o componentă esențială a identității și
un liant al unității naționale; a avut această
funcție chiar în epocile mai îndepărtate, în care
SALONUL LITERAR / 12
statul român nu exista. Însă chiar și atunci, păturile
luminate ale societății s-au preocupat de cultivarea
limbii, preocupare pe care unul dintre
precursorii modernității, Ienăchiță Văcărescu, o
echivala cu patriotismul.
Limba este, de asemenea instrumentul
gândirii. Cineva care vorbește și scrie incorect
este puțin probabil să gândească bine, cu atât mai
mult cu cât incorectitudinea exprimării este primul
și cel mai elocvent semn al absenței unei
culturi corespunzătoare, deci al lipsei pregătirii și
competenței.”
Ar fi bine ca acest apel să aibă ecou. Românii
de
azi nu-şi cunosc limba şi o vorbesc cu dificultate.
Zeci de mii de cuvinte şi expresii româneşti de o
mare expresivitate zac uitate în cărţile din biblioteci,
în timp ce în afara bibliotecilor, în viaţa de
fiecare zi, sunt folosite doar câteva sute. Un lingvist
străin nu şi-ar putea face o idee despre limba
română studiind limba română vorbită. Tinerii
care merg în grupuri pe stradă şi vociferează zgomotos
utilizează cuvinte româneşti puţine şi trunchiate,
amestecate cu termeni americăneşti (sau
de altă provenienţă) la modă. În urma lor rămân
în aer miasme lingvistice împotriva cărora îţi vine
să-ţi duci batista la urechi: „’te-bă! vez-căinaşpa!
muie! ochei! te-n p... mea! profa... n-are
treabă cu... ce ţoale! e tari! e cul, bă!” şi aşa (din
păcate) mai departe.
La posturile de radio şi televiziune, în
ziare şi reviste (cu excepţia câtorva, care au însă
o audienţă restrânsă şi, respectiv, tiraje mici) se
foloseşte o limbă română deocheată, plină de superlative,
de expresii strident-populare şi de
agramatisme, inutilizabilă (deşi este utilizată) ca
model.
106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
Rodica Zafiu a explicat ani la rând, săptămânal,
în „România literară”, subtilităţile limbii
române, dar rubrica ei nu era citită decât de oameni
cultivați (foarte puţini, prin raportare la
populaţia ţării). O emisiune de-o spectaculoasă
valoare educativă, „Doar o vorbă să-ţi mai
spun”, a făcut, în diferite variante, la mai multe
posturi TV, George Pruteanu, dar de fiecare
dată s-a găsit un motiv pentru scoaterea ei din
program (ca şi cum ar exista o conspiraţie a
agramaţilor care nu dă niciodată greş).
Cei mai mulţi dintre angajaţii şi invitaţii
posturilor TV sunt utilizatori lipsiţi de competenţă
(şi de responsabilitate) ai limbii române.
Fete care nu ştiu decât să-şi încrucişeze picioarele
cu o lentoare studiată şi politicieni demagogic-justiţiari
ocupă ecranele televizoarelor,
mulţumiţi de ei înşişi până la indecenţă, şi propagă
în sute de mii de case o limbă română
schilodită până la a fi de nerecunoscut.
Acum câțiva ani, pe Calea Moşilor, m-a
oprit un trecător, un bărbat de cincizeci şi ceva
de ani, cercetător ştiinţific (mi-a spus numele,
dar nu i-l menţionez, pentru că nu i-am cerut
acordul să i-l divulg), care m-a implorat să
intervin pentru ca la un cunoscut (şi respectat)
post de radio să nu se mai pronunţe „interpet” în
loc de „interpret” şi „interpetează” în loc de
„interpretează”.– Aud mereu cuvintele astea
pocite, de câţiva ani, le-am trimis mesaje redactorilor,
prin poştă şi prin e-mail, dar n-am obţinut
nici un rezultat. Am ajuns la exasperare. O
să-mi leg o pancartă de piept, am să mă instalez
în faţa sediului lor, am să fac şi greva foamei,
dacă va fi nevoie şi n-am să mă las până când o
să-i aud pronunţând corect. M-am abţinut să-i
spun că şi eu simt asemenea elanuri când aud
pronunţându-se „optisprezece”. Sau când demnitari
importanți ai României, ținând mereu câte
un „și” în gură ca pe o gumă de mestecat, îl bagă
fără rost după fiecare „ca”: „eu ca și ministru”,
„eu ca și primar” etc.
Eu ca și Alex. Ștefănescu, dragi conducători, v-
aș da câte o zi de închisoare pentru fiecare „și”
folosit nejustificat.
(Text apărut în „Evenimentul zilei” )
EMIL CIORAN
FĂRĂ SPERANȚE...
Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să
cred pe acest pământ si că unica scăpare este uitarea absolută. Aș vrea sa uit de
tot, să mă uit complet, să nu mai știu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevăratele
confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această
lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de
nici un îndemn si de nici o compătimire, căci deși sunt cel mai decăzut om, mă simt
totuși atât de puternic, atât de tare și de fioros! Căci sunt singurul om care trăiesc
fără speranță. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului.
Suprema nebunie! Toată pasiunea haotică și dezorientată din mine ar trebui
s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scăpa de
spirit si de conștiință. Am si eu o speranță: speranța uitării absolute. Dar aceasta
mai e speranță, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranța negarea tuturor speranțelor
viitoare? Vreau să nu mai știu nimic, nici măcar să știu că nu știu nimic.
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 13

SALONUL LITERAR
MIHAI NEAMȚU
GÂLCEAVA
INTELECTUALULUI
CU POLITICA
Critici măsurile de apartheid medical și discriminarea oamenilor în
funcție de vaccinare?
Conspiraționist!
• Aperi libertățile constituționale? Șoșocist.
• Mergi la Referendum. Putinistule!
• Critici ideologia de gen. Homofobule.
• Stai în chirie. Ce sărăntoc!
• Călătorești des în Statele Unite. Pe banii cui?
• Citezi un poet al închisorilor comuniste. Pui de legionar!
• Plângi victimele Holocaustului. S-a dat cu evreii...
• Critici corupția. Primești eticheta hashtag.
• Aplauzi victoria lui Trump. Ești ultraconservator!
• Respingi birocrația bruxelleză. Derapaje liberale...
• Predici în biserică. Popă te-ai făcut, omule?
• Refuzi migrația necontrolată. Un antieuropean...
• Stai acasă-n bibliotecă. Ești elitist și arogant.
• Faci autobuz electoral. Populism!
• Mergi la ședințe de partid. Oportunistule mic!
• Stai noaptea pe la emisiuni TV. Vrea doar ciolanul...
• Lovești în „ciuma roșie”? E sub nivelul unui om de cultură.
• Ești fluent într-o limbă străină. Se dă mare!
• Folosești neologisme? E arogant.
• Preferi o duminică în familie? E comod, domn’e.
• Strângi creștinii laolaltă? Își face partid cu retarzii.
• Accepți vecinătatea unui pastor evanghelic. Deh, l-au cumpărat sectarii.
• Citezi din Platon sau Aristotel. Ce trufie!
• Închizi telefonul. Un laș și jumătate.
SALONUL LITERAR / 14
106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
CĂTĂLIN SAVA
ANGELA CHEORGHIU ȘI PĂ-
RERILE EI DESPRE
CONTEMPORANI ȘI
ÎNAINTAȘI....
Dragă Angela,
Trebuie să-ți spun că te admir foarte mult.
Eram în anul I de Conservator la Iași când m-a fascinat
vocea ta unică și prezența magnetică din extraordinarul
debut în La Traviata de la Covent Garden,
despre care a vorbit toată planeta. Sau, mă rog, toți
iubitorii artei lirice de pe planetă. Nu sunt chiar ceea
ce se cheamă un veritabil fan de operă, dar te-am
urmărit în carie-ra meteorică ce ți-a așternut lumea
la picioare.
Ți-am invidiat și steaua norocoasă: cine a
mai avut șansa ca abia ieșit de pe băncile conservatorului,
care purta numele bietului Ciprian Porumbescu,
să primească un contract la un teatru liric
celebru după doar o audiție? Cine a mai avut șansa
ca o voce atât de frumoasă și recognoscibilă de oricine
să funcționeze aproape fără breșă și prea multe
gripe și guturaiuri vreme de 30 de ani, într-o meserie
în care nici un solist nu e „în voce“ la spectacol?
Am adorat atât de mult vocea clară, cu inflexiuni
de mătase și tornadă, încât ți-am cumpărat
și CD-urile. Am acasă cam jumătate din discografia
ta, recitalurile solo, dar și producțiile emoționante
filmate pe DVD la Met, Scala, Lyon, Viena sau aiurea.
Mi-au plăcut chiar și înregistrările recente, single-ul
din primăvară de la Warner cu Ionel, Ionelule
și Sanie cu zurgălăi, mai ales pentru orchestrațiile
sofisticate făcute de prietenii americani ai lui Damian
Drăghici – între noi fie vorba, pe Damian îl cunosc
bine, e un super muzician și un lăutar de toată
cinstea care a cântat în săli mari în SUA, la Night of
theProms sau în Palace Square, dar nu s-ar rușina să
-i spui că a cântat și printre mese. Și, ultima realizare,
mi-au plăcut și cele trei vocals de pe Juno to Jupiter,
ultimul album Vangelis apărut în septembrie
a.c., cu tot reverbul și supramodularea pe care marele
experimentalist al electronicului classicprog&ambient
le bombează peste vocea ta, într-o
sinestezie programat stratosferică.Acum te rog să-mi
ierți indelicatețea de a nu folosi în adresare
106/ianuarie 2022
pronumele de
politețe la persoana a II
-a plural, chiar dacă nu
ne cunoaștem personal;
statutul de divă și celebritatea
internațională
te transformă într-un
soi de bun planetar,
chiar dacă stârnește și o adulație bolnavă în rândurile
celor care te divinizează. Ești obișnuită ca oamenii
obișnuiți să te strige pe nume pe stradă, ca
fanii să izbucnească în plâns, să leșine sau să-și
smulgă părul din cap la auzul vocii tale în Verdi.
Ba chiar ca mari vedete de Hollywood să cadă în
genunchi când te întâlnesc pentru prima oară. Am
zâmbit de fiecare dată citind despre scandalurile pe
care se spune că le provocai în inflamabila lume a
marilor scene, cu vanități artistice incomensurabile
și culise atât de omenești: e o chestiune de temperament,
iar frumusețea naște multe invidii, bineînțeles
că erai inocentă. Am râs când te-au poreclit
Draculina, în fond veneai din România și e un
nickname care ți se potrivea mai bine decât acela
din duoul „Bonnie&Clyde“, cum au botezat ziariștii
britanici cuplul pe care l-ai format în anii ’90 cu
celebrul Roberto Alagna, care nici nu a rezistat
foarte mult. Tu ești un star irepetabil!
Și ca divă unică și planetară te-ai obișnuit
ca tot ce atingi să se transforme: parteneri de scenă,
dirijori netalentați, ba chiar ca teatrele de tradiție să
-și schimbe programe, distribuții, regii și dirijori,
conform capriciilor tale, ca sub bagheta unei zâne
dintr-o lume de poveste, cu prințese imaculate,
oglinzi și vrăjitoare malefice. La urma urmei, ești o
assoluta, e normal să te crezi colega Mariei Callas,
atunci când gloata de adulatori își pierde mințile la
Oh! Quante volte…
I s-a întâmplat și lui Celibidache, cel de la
care ai aflat că istoria culturală este alcătuită din
false legende în România: la revenirea în țară după
SALONUL LITERAR / 15

SALONUL LITERAR
1989, un grup de intelectuali exaltați i-a propus să candideze
la președinția României. Însă bătrânul i-a refuzat
zâmbind amuzat și le-a povestit o parabolă zen despre
un râu de munte. Era și el un fel de divă, cu ciudățenii
și sensibilități de mimoză, dar el era și un muzician
de geniu, și un om înțelept. Fiecare a înțeles de la el
cât a putut.
Să știi că mi-am cumpărat și cartea ta de memorii
pe care tocmai am început-o, sunt pe prundurile
Adjudului acum. N-am putut veni la lansarea de la
Odeon. În seara aceea înregistram la Sala Palatului un
interviu cu un mare violonist francez invitat în festival,
care mi-a povestit că știe despre George Enescu de la
profesoara lui, o americancă care îl admira nespus pe
român. O răsfoisem în 2018 în versiunea engleză, costa
35$, cam mult, și am presupus că va fi allegramente
tradusă în română. Dar n-a fost să fie. Conaționalii tăi
nu știu să aprecieze valoarea, cred că de aceea nici n-ai
fost invitată să cânți pe o scenă lirică în țară, nerecunoștință
crasă dublată și de invidia cu onorariul tău,
unul, se zice, exorbitant, pe măsura talentului și a cantității
de angelism din aură: 150.000 de euro ca să cânți
în Festivalul Enescu n-are cum să fie scump la standardele
tale. Iar tot țățismul declanșat cu refuzul cheii și
titlul de cetățean de onoare al Bucureștiului de la fosta
primăriță pesedistă nu cred să aibă legătură cu încasarea
atunci a 144.906 lei, inclusiv TVA.
În fine, oamenii sunt răi, Angela dragă! Să știi
că ultimul tău interviu despre carte a stârnit un mic
uragan – nu știu cum ai ghinion numai cu intervievatori
analfabeți muzical. Eu nu cred că ce ai spus acolo
e o strategie pentru a-ți vinde cartea, cred că mergea
bine și fără să arunci cu noroi în Enescu, oamenii te
divinizează oricum. Mai degrabă e efectul adulației,
ești prima divă din istoria operei care a avut online un
milion de vizualizări.
Dar consecința e că uneori efectele deificării
scot la iveală grave carențe de caracter, multă incultură
și chiar probleme cu gramatica limbii române. Nu degeaba
zic învățăturile Bisericii, care n-a vrut să bage o
orchestră în biserică nici la insistențele tale de divă, să
nu-ți faci chip cioplit, efectele adverse sunt
supărătoare. Nu simt nevoia să-l apăr pe
Enescu, chiar n-are nevoie, cu toate enormitățile
spuse despre el – chiar zilele astea o prietenă pianistă
a găsit o cronică apărută în „New York Times“,
în 1938, despre triumful lui de la doar la un
clic distanță, chiar și despre Enescu, un geniu veritabil
și un om de o bunătate infinită. El nu a
fost divă, nici falsă legendă. A fost compozitor,
violonist, pianist și un profesor mult iubit. E mort
și nu se mai poate apăra, dar faptele vorbesc pentru
el: a înființat orchestre din banii lui, deși nu se
prea pricepea la onorarii, a cântat gratis pentru
soldații răniți în Primul Război Mondial și a fost
printre puținii care l-au înfruntat pe Antonescu
atunci când a vrut să-i deporteze pe muzicienii
evrei și romi. Și-a slujit țara cu armele lui, cum
spunea, dar înainte de toate a fost compozitor, un
creator de geniu, unul dincolo de vremea sa. Muzica
lui va rămâne pentru totdeauna. Tu îți vei
pierde vocea, e posibil să te îngrași și să trăiești
din ceea ce spui că detești acum, cursuri de canto.
Iar peste 50-100 de ani, atunci când lumea îți va
asculta înregistrările, nemaiștiind nimic de arta
înnoroirii celorlalți practicată de ființa din spatele
vocii răpitoare, vei fi doar un nume de soprană în
istoria artei vocale, unul mare. Dar Enescu va fi
tot Enescu.
***
Pe post de post-scriptum, îmi amintesc un
calambur al lui George Enescu, un om de un spirit
extraordinar, povestit de chiar Menuhin la microfonul
Radio Europa Liberă unui prieten jurnalist,
Victor Eskenasy, care astăzi nu mai e printre
noi: „Enescu avea un sens nemaipomenit al umorului.
Și atunci când făcea o glumă era puțin –
știi, un joc de cuvinte, un calambur, le făcea minunat
– și era, spuneam, puțin rușinat, își acoperea
fața cu mâna. Îmi amintesc că prima oară după
război, când am venit la București, am mers
împreună, veneam cu mașina amândoi și mi-a
spus apropiindu-ne de oraș: «La-boue-quireste»
(«noroiul-care-rămâne»)“.
Cu admirație, Cătălin SAVA
SALONUL LITERAR / 16 106/ianuarie 2022

ANETA ȚÂRU PIOARĂ
PROFEȚIE ȘI POEZIE
SALONUL LITERAR
„Nimic nu se întâmplă din întâmplare, ci
totul dintr-un temei şi acesta cu necesitate”
Încep articolul meu cu afirmaţia lui Democrit,
care susţine că „ nu poate fi mare un poet lipsit
de inspiraţie divină”. Dacă ne întoarcem în timp şi
urmărim versuri din ILIADA lui Homer, apoi alte
poeme apărute de-a lungul Istoriei literaturii universale
găsim şi constatăm cu uşurinţă strânsa unitate
dintre profeţie şi poezie. Nici profeţia şi nici poezia
nu se ridică la o înălţime considerabilă în absenţa intervenţiei
divine. Poezia nu ecu putinţă fără harul înnăscut
şi inspiraţia divină care coboară asupra poetului.
Şi numai atunci cel vizitat de Muze poate fi numit
– poeta vates- (poet profet).Din primul cânt al epopeii
sale , ILIADA, Homer defineşte aici profetul ca fiind„
cel ce ştia câte sunt şi apoi câte or mai fi, câte
fost-au , având acel dar al profeţiei primit de la zei.”
Platon prin glasul lui Socrate povesteşte care sunt
binefacerile nebunieiprimite de la zei. „ Iat-o pe Profetesa
de la Delfi sau pe preotesele de la Bodona în
sfânta lor sminteală,/ele au ajutat pe greci în multe şi
minunate feluri ”...
Mergem la cel mai mare orator al Antichităţii,
Cicero, care,în prima parte a tratatului său DES-
PRE DIVINITATE (De divinatione), prin intervenţia
fratelui său Quintus, pledează despre profeţia divină.
Fratele lui Cicero, Quintus are o anume capacitate
şi un dar de a prevesti viitorul, atât pe baza unor semne
observate de-a lungul timpului, cât şi printr-un fel
de instinct şi inspiraţie divină. Prezicerea unor evenimente,
nu s-a făcut doar prin vorbe, ci şi prin versuri
în hexametri ca şi oracolele apolinice. Rostirea profeţiilor
era cu atât mai convingătoare dacă era în versuri
- ca si descântecul... Cuvântul profet vine din grecescul
„pro” şi „phemi”, care înseamnă a vorbi în numele
cuiva. Conform dicţionarului Noului Testament,
ed. BOR din 1995, profet înseamnă- cel cespune dinainte
cele ce nu se cunosc, cele ce au să se întâmple
în viitor. El e unsul, trimisul lui Dumnezeu pe pământ.
Despre proorocire se pomeneşte şi în Simbolul
Credinţei (.... Şi-ntru duhul sfânt , Domnul de viaţă
106/ianuarie 2022
făcătorul, care din
Tatăl purcede, care împreună
cu Tatăl şi cu Fiul este
închinat şi slăvit , care a
grăit prin prooroci...) Savantul
italian,
Geambattista Vico, în lucrarea
sa ŞTIINŢA NO-
UĂ, spune că prima formă
de comunicare a înţelepţilor lumii greceşti a fost în
versurişi aceştia s-au numit poeţi teologi. Ei pricepeau
vorbirea zeilor adusă de auspiciile lui
JupiterŞtiinţa lor s-a numit MUZĂşi a fost denumită
de Homer-afi- ŞTIINŢA BINELUI ŞI A RĂU-
LUI. Aşa s-a născut poezia...Această naştere a poeziei
ne confirmăîn sfârşit de următoarea însuşire
eternă a ei, precum că materia proprie a poeziei
este imposibilul credibil, aşa cum este imposibil ca
un corp să fie minte…
În fragmentele rămase din opera lui Democrit
şi din cele rămasede la Platon se spune că fără
înflăcărarea sufletului fără o undă de inspiraţie aidoma
furiei sacre, nu poate fi nimeni un bun poet
şi talentul înnăscut preţuieşte mult mai mult. Tot
Democrit susţine despre Homer că numai înzestrat
cu o fire dumnezeiască a putut dura o construcţie
literară atât de armonioasă. Geambattista Vico, în
ŞTIINŢA NOUĂ susţine la pagina 821 că „ Raţiunea
poetică face ca să fie cu neputinţă ca cineva să
fie şi poet şi metafizician la fel de sublim”, pentru
că metafizica abstrage mintea de la simţuri, în timp
ce facultatea poetică cufundă mintea în simţuri.
Metafizica se înalţă până la ideile Universale, iar
facultatea poetică trebuie să coboareîn faptele particulare.Axioma
precum că –prin muncă obţii orice
- cade aici–lucrulacesta, nu e cu putinţă în poezie.
Cel lipsit de nebunia venită de la Muze, nu reuşeşte
opoezie bună, acesta păleşte în faţa celui hrănit cu
sfânta nebunie.
O să pomenesc aici despre POETICA filozofului
grecAristotel, care este primul tratat cu alură
sistematică despre literatură construită în manieră
didactică. Dar până la Aristotel putem vorbi de
o practică poetică prearistotelică, care este prezentată
de exegeţi ca un îndelungat proces al unei
SALONUL LITERAR / 17

SALONUL LITERAR
categorii formale cu dublă funcţie, estetică şi
socio-culturală, din formulele mitice.În
încercareade a oferi un cadru cultural ideilor
poetice, aşa cum sunt ele exprimate în puţinele
pasaje, în care poeţii timpului, ai Greciei Antice,
vorbesc despre poezia lor, pornesc prin a
analiza natura antropologică a mitului...Rezultatul
ecă se descoperă legătura dintre
cântec şi vorbirea obişnuită, care se va materializa
în poezie, în categoriile formale ale poeziei
greceşti timpurii...hexametrul dactilic (epica şi
imnurile homerice)etc. Dacă plecăm de la mitca
reluare rituală- marcare formală – formulă
ritmică (eufonie) ajungem la un paralelism formal-
vers, cântec, poezie. Acestea fiind conexiunile
diacronice pe care le putem intui în conturarea
unei produceri a poeziei în antichitatea
timpurie, conexiuni ale căror elemente le vom
putea regăsi rezidual în semantica noţiunii de
poezie, literatură, din toateepocile. Cântecul, ca
şi poezia se pot numi KLEOS, că toată literatura
greacă îşi are originea în KLEOS, adică în actul
dea preamări fapte măreţe, dar mai ales faimă,
oferită prin intermediul poeziei. Poezia este,
aşadar, un mediu,care face posibilă memorarea
esenţialăa unei culturi, prin imaginile sale mobilizatoare.
Funcţia poeziei este aceea de a relua
practic modeleleactive ale tradiţiei, aceea de a
da formă, reperelor esenţiale ale unei identităţi
în mişcare,ale unui prezent care se oglindeşte
organic în trecut şi care poate fi profetic pentru
viitor. De aici puterea poeziei de a vedea în viitor,
de a anticipa evenimente , fapte, iubiri , întâmplări...
Toate acestea pot fi exprimate mai
sensibil , mai profund prin intermediulversului.
Acest adevăr a fost discutat polemic în filozofie.
Această dimensiune a fost relevantă în
SALONUL LITERAR / 18
atitudinea lui Platon despre poezie. ION, RE-
PUBLICA sunt opere reprezentative. În epoca
înfloriri filozofiei greceşti- poeziei – îi sunt conferite
primele definiţii de către Platon şi Aristotel.
Această separare generică este pretextul
unor afirmaţii, privind natura problematică a
poeziei prin raportarea ei la adevăr ...
În scrierea din tinereţe ION, cât şi în
apărarea lui Socrate, Platon întrezăreşte
odefiniţie a poeziei „ poetul este o făptură
uşoară, înaripată şi sacră înstare să creeze ceva,
doar după ce-l pătrunde harul divin şi îşi iese
din sine, părăsit de judecată”.(534.b) Această
definiţie se aflăîn scurtul dialog dintre Ion şi
Socrate şi devine prilejul unei teorii a difuziei
magnetice a poeziei (533.d-e)„ Muza umple pe
poeţi cu har divin, acesta ajunge şi la alţii , adică
la cititori , spectatori ( în cazul aezilor, cântăreţilor).
Astfel creatorul ( poetul) şi cititorul
(spectatorul) constituie verigile unui „lanţ foarte
lung”, care denaturează mesajul divin în capriciile
interpretărilor succesive.
În REPUBLICA , o altă lucrare a lui
Platon, acesta dă o definiţie de lucru poeziei, în
esenţă una reprezentaţionistă sau mimetică care
în sens larg se traduce cam aşa „ oare nu toate
câte le spun povestitorii şi poeţii reprezintă o
istorisire a unor fapte trecute, prezente sau viitoare?(392
d,p 165).Tot aici, în această lucrare,
filozofia procedează la o separare generică a
formelor poeziei, care va deveni ulterior , în
POETICA lui Aristotel, model pentru o teorie a
genurilor...
Închei tot printr-o afirmaţie a lui Aristotel
„Marea poezie e ca o profeţie şi are putere
purificatoare, avem de-a face cu katharsisul,
care în finalul lecturii rămâne esenţialul - starea
de linişte interioară - Deci poezia purifică sufletul.
Acest echilibru interior dat de poezie constituie
starea de spirit cea mai înaltă, care ne ajută
să trăim în armonie cu noi înşine şi cu cei din
jur”.
106/ianuarie 2022

ACAD. NICOLAE DABIJA
UN GENIU MONSTRUOS
SALONUL LITERAR
„… ce se stabileşte în spatele uşilor închise, muritorii
de rând află de la istorici, poate peste
100 de ani. Aşa că să nu ne facem probleme, că ce
se discută astăzi în „cercurile elitiste”,
poate vor afla şi urmaşii, urmaşilor noştri, peste…”
Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută
de Lenin. Dar el va afla despre Revoluţia Socialistă
(adevărata Mare Revoluţie Socialistă) de la 27 februarie
1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din
ziare, când se afla la Zurich. Ajungând acasă i-a
spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi!
Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul
mi se pare atât de neaşteptat! (în cartea lui
Volkogonov, pag. 138).
Era atât de neaşteptat pentru „conducătorul
revoluţiei proletare”: miniştrii, demnitarii şi țarul
fuseseră arestaţi. Alţii făcuseră revoluţia al cărui
părinte s-a dorit. S-a grăbit să plece spre Rusia.În
acele zile era în toi Primul Război Mondial. Germania,
care lupta contra Imperiului Rus îşi dorea țararivală
paralizată din interior. Lenin fusese racolat de
mai mult timp, împreună cu alţi „revoluţionari de
profesie” ruşi, de către poliţia secretă germană. I se
sugerează să se întoarcă în Rusia. I se dau fonduri
impresionante de bani. Social-democratul german
Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revoluţia
din Octombrie Germania îi dase lui Lenin o sumă
„foarte mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane
de mărci-aur. Cu aceşti bani se putea face un război,
dar mite o revoluţie.
Din legendarul tren blindat sau „sigilat”,
dăruit de nemţi, înainte de a ajunge la gara Finlandeză
din Petersburg, Lenin – cu „modestia” care-l caracteriza,
telegrafiază şefilor partidului bolşevic ca
sosirea sa să fie anunţată în ziarul „Pravda”, or, el
nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci
ca un lider, de care până la acea oră în toată Rusia n-
auziseră decât o mână de oameni.
În iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea să
emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca
„spion german” pe bază de documente, între ele,
aflându-se şi Ordinul Băncii Imperiale Germane
No.7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu
cincizeci de milioane de mărci, dar colegul lui de
liceu A. Kerenski, dorindu-și-l viitor aliat, avea să-l
salveze în ultimul moment.Pe front, în 1917 nemţii
aruncau în tranşeele ostaşilor ruşi manifeste semnate
de V. I. Lenin, care spuneau: „Predaţi-vă! Aruncaţi
armele şi întoarceţi-vă acasă! Principalii voştri duşmani
nu se află în tranşeele germane, care-s şi ei
muncitori ca şi voi, ci în scaunele
106/ianuarie 2022
guvernamentale de la
Petrograd”. Lenin devenise
aliatul cel mai de
nădejde al duşmanilor
patriei lui. Mii de dezertori
fugeau cu tot cu arme
de pe front. Lenin le promitea pace, pământ, uzine,
vodcă şi pâine, fără să muncească. Asta-i face pe
dezertori ca Lenin să le fie simpatic. Cercetătorii
acelei perioade sunt cu toţii de acord că arestarea lui
Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat
cursul istoriei.
Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare
patriot rus. Dar toate acţiunile i-au fost îndreptate
pentru a provoca înfrângerea ţării sale în primul război
mondial şi a pune, el şi partidul său, mâna pe
putere.
Visa să transforme războiul mondial într-un
război civil. Specula şi el, ca şi comuniştii de azi, pe
ideea internaţionalismului, mai importantă ca cea de
patriotism. Generalul Erich von Gudendorff, şeful
Statului Major German avea să scrie: „Înlesnind
călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a
asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin
justificată din punct de vedere militar. Trebuia să
învingem Rusia”.
După ce ia puterea, Lenin îi ajută, din interior,
pe nemţi să învingă Rusia. „Decretul despre pace”
din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de
fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către
armata rusă, dar şi o gravă trădare de către noua Rusie
a aliaţilor.
România se pomenise de una singură pe
Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului.
La 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea
puterii, bolşevicii stabilesc legătura cu germanii,
întrebându-i care sunt condiţiile lor. Partea
germană cere cedarea unor teritorii de peste 150 000
kilometri pătraţi. Conform păcii de la Brest –
Litovsk, condiţiile căreia Lenin i le-a dictat lui L.
Troţki (Lev Bronstein, născut la Telenești), ajuns al
doilea om după Lenin în vastul imperiu, ca acesta să
le accepte fără discuţii: Rusia sovietică renunţa la 34
la sută din populaţia sa, 32 la sută din pământul
SALONUL LITERAR / 19

SALONUL LITERAR
agricol, 89 la sută din minele de cărbune. Buharin,
care vede în aceste cedări „o trădare a revoluţiei”, e
numit de Lenin trădător. Întrucât Petrogradul urma a
fi cedat şi el benevol, Lenin mută capitala ţării la
Moscova.
Congresul Sovietelor votează la 15 martie
1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724
voturi pentru, 276 – împotrivă, la rugămintea lui
Lenin, care totodată indemna populaţia „să nu opună
rezistenţă armatei nemţilor”. Cetăţenii ruşi se întrebau,
nedumeriţi: „Cum este posibil ca trupele
Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca nişte
turişti şi să ocupe oraş după oraş fără nici un fel de
luptă?!”
Lenin îşi îndeplinea promisiunile luate. Dar
în curând Antanta, din care făcea parte şi România,
avea să învingă Germania şi aliaţii ei. Astfel Rusia
bolşevică a fost salvată de „pacea ruşinoasă” de la
Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia
rămânea aproape fără teritoriu în partea ei europeană.
„Revoluţia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decât
o banală lovitura de palat, în ea „n-a existat nici
măcar un singur rănit”. În Palatul de Iarnă n-au intrat,
cum arată filmele sovietice, soldaţi bolşevici, ci
„o mulţime zdrenţăroasă şi furioasă, care s-a comportat
cu violenţa caracteristică unor astfel de gloate”
(în cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192).
A fost o trecere paşnică a puterii de la un
Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie şi el la
fel de provizoriu, cum se credea atunci. „Semăna
mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, îşi va aminti
bolşevicul Suhanov. A doua zi însă Petersburgul se
trezi într-o altă ţară, într-o altă lume, într-o altă epocă.
Cea a începutului unui dezastru care nici acum,
la 2004, încă nu s-a încheiat.
Deşi e oferit drept exemplu de rus veritabil
(Maiakovski zicea: Я русский бывы
училтoлькoзато, чтоим разговаривал Ленин» –
Aş învăţa numai Rusă pentru ceea ce Lenin a vorbit
”),), Lenin îi ura pe ruşi. Aşa zisa «revoluţie din Octombrie»
din 1917 a fost una orientată contra
poporului rus. Din componenţa primului
Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care
făcuseră parte 5 membri permanenţi: Lenin
(Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin
(Djugașvili), Troţki (Bronstein), nici unul nu era rus.
Alţi conducători importanţi: Dzerjinski (polonez),
Zinoviev (evreu, numele adevărat Radomyslski),
Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski
(bulgar din România), Enukidze (gruzin),
Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac
(leton), Mikoian (armean), Smidt (neamţ),
Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton),
Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectaţi
din minorităţile asuprite de imperiul ţarist.
Astfel Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia
ei de a se fi lăţit fără scrupule peste alte neamuri.
Din cei 500 de comisari ai poporului ai
RSFSR de la sfârşitul lui 1917 – 475 erau nerusi şi
doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari –
aparţineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.
V. I. Lenin, fiind evreu după mamă – care
era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, şi
calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna
Smirnova, fiind o calmâcă botezată, nu avea încredere
în ruşi. După revoluţie recomanda „sarcinile de
mare exigență intelectuală să fie încredinţate străinilor,
în special evreilor şi să se lase treburile simple
pe seama „proştilor de ruşi” (citatul e reprodus de
sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între
altele, îi scria lui Stalin: „Probabil că nu e un secret
pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea
dintr-o familie de evrei săraci, că era, aşa cum
se menţionează în certificatul de botez, fiul unui
mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.” Timp de
aproape un secol s-a vorbit despre „bunătatea” legendară
a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a
declanşat execuţiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le
-a continuat. Există ordine de spânzurare, de împuşcare,
de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare,
scrise personal de „cel mai bun dintre
buni”- V.I.Lenin. La sugestia lui Lenin în decembrie
1917 e creată CEKA – Comisia Extraordinară pentru
Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, căreia
i se acordă drepturi nelimitate.
SALONUL LITERAR / 20
106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
Decretul lui „Despre teroarea roşie” menţionează:
„Este esenţial ca Republica Sovietică să fie
apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia
în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile
şi rebeliunile alb – gardiste să fie împuşcaţi”.
Nu cădeau sub incidenţa acestui decret doar
membrii partidului bolşevic, în rest CEKA avea
dreptul să aresteze şi să lichideze pe loc pe oricine.
Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze
în timpul nopţii, Lenin inventând şi termenul de
„duşman al poporului”.
Acest război contra poporului rus şi a celorlalte
popoare din URSS început de Lenin a continuat
până la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el
66 de milioane de cetăţeni. Mai mulţi decât reprezentanţii
ţărilor Europei pe toate câmpurile celor
două războaie mondiale din secolul XX. Acesta e
cel mai mare păcat al lui Lenin şi al partidului comunist
din ex-URSS. Lenin recunoştea o singură clasă
– proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv
ţărănimea, tot el dând „preţioasa indicaţie:
„Spânzuraţi-i”!
În foametea din anii 1921-1922 muriseră
peste 25 de milioane de oameni. Dar în acelaşi timp,
la indicaţiile sadice ale lui Lenin, țara trimite sute de
tone de grâne, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor
comuniste din străinătate ca acestea să declanşeze
„revoluţia mondială”. La 7 decembrie 1922
Biroul Politic, sub preşedinţia lui Lenin, decide să
exporte aproape un milion de tone de grâu peste hotare
– pentru a înfiinţa cât mai multe partide comuniste
în Europa. „Grija” lui cea mare nu era propriul
popor, ci extinderea terorismului mondial. Într-o
telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria:
„Este timpul să încurajăm declanşarea revoluţiei din
Italia. După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea
Ungariei, poate şi a ţărilor cehe şi a României”.
Sovietizarea României a fost una dintre preocupările
leniniştilor moscoviţi din toate timpurile.
Deşi până la 1917 Lenin menţiona în lucrările sale
că Basarabia e teritoriu care aparţine României, „…
la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi,
români…” etc.), după preluarea puterii se răzgândeşte.
Lenin afirmase nu o dată că intelectualitatea trebuie
lichidată, iar literatura să fie o anexă
106/ianuarie 2022
a partidului bolşevic: „problema literaturii
trebuie să devină parte componentă a muncii de partid”.
Despre L. Tolstoi va zice că e „moşier”, „un
idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: e „un filistin
jalnic”, despre M. Gorki, că „mai crede în Tătuca
Țarul”. La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualităţii
ruse să fie expulzată peste hotare, iar
intelectualitatea ucraineană „să fie deportată în zone
îndepărtate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute
nume ale lumii culturale şi ştiinţifice – Șaliapin,
Bunin, Berdeaiev (Vezi „Sensul Creației” cu
prefața de A. Pleşu) , Kandinsky, Chagal, Stravinski
etc., etc., etc. îşi părăsesc patria.
Se mai spunea că V.I.Lenin „iubea foarte
mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodată la nici un
spectacol. Deci, acest om care n-a văzut la viaţa lui
nici o piesă până la capăt va propune după revoluţie
să fie închis Bolșoi Teatr – mândria Rusiei din toate
vremurile – cu indicaţia strictă: „Se vor păstra doar
câteva zeci de artişti la Moscova şi la Petrograd ca
să dea spectacole (ca dansatori şi cântăreţi) pe bază
de autofinanţare” în faţa clasei muncitoare. În rest
toţi marii artişti (inclusiv I. Șaliapin – decedat la 65
de ani, în 1938, la Paris) sunt disponibilizaţi,ca inutili
cauzei revoluţiei.
Lenin, ca intelectual care dispreţuia intelectualii
şi ca scriitor care dispreţuia scriitorii, ştia: cu
cât nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu
atât acestea vor putea fi mai uşor manipulate.
Biserica Ortodoxă Rusă avea trecut până nu
demult (poate-l mai are şi azi) numele lui Lenin în
calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la
slujbele de la 22 aprilie.
Dar n-a fost om care să-l fi urât cel mai mult
pe Dumnezeu, căruia a şi încercat într-un fel după
1917 să-i ia locul. Îi numea pe preoţi
„contrarevoluţionari în sutane”. Cere de la CEKA
rapoarte despre „reprimarea revoluţionară a preoţilor
şi a altor funcţionari religioşi”; iar la 4 mai 1922
emite un decret oficial care consfinţea „pedeapsa cu
moartea pentru preoţi”.
SALONUL LITERAR / 21

SALONUL LITERAR
Indicaţiile lui Lenin erau clare: – cine purta
haina preoţească trebuia împuşcat sau cel puţin arestat.
El va scrie în 1922, într-o scrisoare adresată Biroului
Politic: „Cu cât va fi mai mare numărul victimelor
din rândul clericilor reacţionari şi burghezi,
cu atât mai bine”. Într-o altă scrisoare din acelaşi an
va indica: „Cu cât împuşcăm mai mulţi preoţi, cu
atât mai bine”. Sunt confiscate raclele sfinţilor ruşi:
Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga
etc., care sunt dezbrăcate de aur şi argint şi profanate,
zeci de tone de aur şi argint, diamante, obiecte de
preţ sunt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite
şi vândute în străinătate pentru sprijinirea partidelor
comuniste din diverse țări. Din 1918 până în
1924 au fost împuşcaţi „între paisprezece şi douăzeci
de mii de clerici şi laici activi” (la Volkogonov,
pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai funcţionau
11 525. Prin decret a fost interzisă bătaia de clopote
pe tot întinsul „ţării lui Ilici”.
Oraşul Simbirsk, în care se născuse V. Lenin,
avea în 1917 zeci de biserici, catedrale şi mânăstiri.
În următorii ani toate clădirile de cult, între
care şi biserica în care a fost botezat Lenin, au fost
aruncate în aer. Cimitirele au fost rase de buldozere,
în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un
mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl
acestui monstru, căruia însă i-a fost distrusă crucea,
înlocuită cu un însemn bolşevic.
Se susţine, fals, că Lenin era de o „modestie
legendară".
În 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridică
statui „lui V. I. Lenin în oraşele Simbirsk, Jitomir,
Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localităţi.
De menţionat faptul că „modestul” conducător
pierdea zile întregi ca să pozeze armatei de
sculptori care urmau să-l imortalizeze.De
„modestia” lui Lenin avea grijă alt „mare modest” –
I. V. Stalin, care în 1924 a sugerat sanctificarea lui
Lenin cu indicaţia, ca „în fiecare localitate din
URSS să fie înălţat câte un monument dedicat conducătorului
proletariatului mondial”. În 1990 în fosta
URSS existau peste 2.000.000 de monumente,
statui, busturi amenajate dedicate lui V. I. Lenin.
Pentru edificarea acestora se plătiseră atâţia bani
câţi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000
de apartamente. Locuinţe – pentru aproape un sfert
de ţară.
Lenin a murit acum 80 de ani. Autopsia a ”,
„popor” dovedit că moartea lui Lenin a fost provocată
de „o afecţiune incurabilă a vaselor sangvine”,
consecinţă a unui sifilis netratat în tinereţea
„revoluţionară”.
Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum
au scris, între primii revoluţionari bulgari, cu mărturii
care au fost reproduse acum câţiva ani în presa de
pe mapamond, inclusiv în „Literatura şi arta” – homosexual
şi în exilurile sale de la Razliv sau Siberia
n-o lua pe Nadejda KonstantinovnaKrupskaia, ci pe
„frumuşelul” Grișka Zinoviev ( Zinoviev către Lenin:
„Te pup pe tine şi fundul tău marxist”)
Dar V.I.Lenin se trăgea dintr-o familie cu
grave boli de creier, tatăl său îşi pierduse facultăţile
mintale în jurul vârstei de 40 de ani. Se ştie că V. I.
Lenin a murit nebun: în ultimii ani de viaţă lătra ca
un câine, în loc să vorbească – scheuna jalnic, uitase
să citească şi să scrie, medicul Kojevnikov la 11
martie 1923 nota în jurnalul său că măreţul orator
„spunea nu” unde trebuia să spună „da” şi invers.
Krupskaia e cea care îl învăţa de la o vreme să vorbească.
În 1923 deprinsese doar câteva cuvinte. Iată
cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reuşise
să le însuşească după luni de trudă: „celulă” (de
închisoare), „congres”, „ţăran”, „muncitorşi
„revoluţie”.„Interesul maselor” poate fi folosit doar
în interes propriu. Împuşcaţi masele, invocând interesele
maselor! Propovăduiţi fără încetare că statul
trebuie să fie condus de popor, şi conduceţi-l în numele
lui, fără să mai consultaţi poporul! Unui comunist
totul îi este permis. Orice ticăloşie făcută de
un comunist este morală, şi orice ticălos dacă-i comunist
este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat
rostire la Congresul Comsomolului din 1919: „Noi
nu credem în moralitatea eternă şi considerăm perimate
toate poveştile despre moralitate!”). Într-o discuţie
cu bolşevicul Vladimir Voitinski, a precizat
nevoia de ticăloşi a bolşevicilor: „Partidul nu este o
şcoală pentru doamne… un ticălos poate să fie exact
omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”.
Toate metodele propuse de Lenin pentru a
schimba faţa lumii sunt metode teroriste. V. I. Lenin
a fost părintele terorismului mondial. De-o mie de
ori mai periculos ca Ben-Laden, Carlos „Şacalul”
sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori. Cât unii vor
încerca să ne facă să mai credem că ideile lui Lenin
ne pot face fericiţi vreodată, iar noi îi vom şi crede –
vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos
în afara istoriei de istoria însăşi.
SALONUL LITERAR / 22
106/ianuarie 2022

VICTOR RAVINI
AVANGARDA LITERARĂ ȘI
FOLCLORUL ROMÂNESC
SALONUL LITERAR
Nicolae Milescu Spătarul scrisese la Stockholm, în
1666, o lucrare despre jansenişti, la cererea regelui
Ludovic al XIV‐lea.
– Cum poţi să explici fenomenul că românii dintrodată
s-au aruncat în marea bătălie a modernismului
din cultura Europei, lăsând în istoria literaturii, artei
şi a dezvoltării ideilor multe nume celebre, când până
atunci nimeni nu mai auzise de vreun român care să fi
dialogat de la egal la egal cu marile personalităţi ale
culturii occidentale? M-a întrebat Arne Ruth, pe când
era redactor-şef la Dagens Nyheter.
– Noi, românii, n-am privit niciodată asta ca un fenomen,
ci ca un lucru firesc, de care nu ne-am mirat.
Românii au devenit o forţă culturală călăuzitoare în
lumea ortodoxă, încă de la căderea Constantinopolului.
Au mai fost români care au intrat în sfera valorilor
universale, dar au scris în latină şi s-au făcut cunoscuţi
ca cetăţeni ai Europei, nu ca români. Edward
Gibbon îl citează adesea pe Dimitrie Cantemir.
I-am spus că Nicolae Milescu Spătarul scrisese la
Stockholm în 1666 o lucrare despre jansenişti, la cererea
regelui Ludovic al XIV-lea. Apoi s-a dus la
Moscova. El era ambasador al patriarhului din Ierusalim,
cu care fusese coleg de studii. A fost oprit ca
dascăl al viitorului ţar şi trimis ca ambasador al Rusiei
la Pekin. Milescu era un intelectual pe meridianele
Eurasiei de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific.
Milescu şi Dimitrie Cantemir i-au dat lui Petru
cel Mare ideea să deschidă ferestrele Rusiei către cultura
occidentală. Ei doi, cât şi fiica lui Cantemir, stau
în spatele ţarului care a adus Rusia în rândul ţărilor
civilizate. Antioh Cantemir e recunoscut de ruşi şi de
enciclopediile occidentale ca primul poet din literatura
rusă modernă. El a fost primul ambasador al Rusiei
la Londra şi la Paris, a orientat Rusia spre cultura
Franţei şi spre modelul curţii de la Versailles. I-am
mai spus că la români activitatea apostolică, de permanentă
modernizare şi deschidere spre înnoiri în
cultură, în cele mai mari oraşe din Europa, ca Moscova
şi Paris, face parte din tradiţia şi menirea noastră
istorică. Arne Ruth a zis că Milescu, Dimitrie şi Antioh
Cantemir erau nişte copii cuminţi. Voia să ştie
cum era cu cei doi copii rebeli, Tristan Tzara şi Marcel
Ianco.
– Da, am răspuns eu. Însă afirmarea românilor în cultura
Occidentului nu începe în 1916 la Zurich cu dadaiştii,
ci începuse deja la Paris, cu un copil minune.
George Enescu devenise celebru în Franţa cu Poema
română în 1898, la vârsta de 16 ani. Fusese remarcat
şi la curtea de la Viena de către împăratul
Franz Joseph, când avea
10 ani. Avangarda culturală
română începe şi cu
două românce: Anna de
Noailles, născută prinţesă
Brâncoveanu, ce se impune
la Paris cu volumele de
poezii din 1901 şi 1902, şi
prinţesa Martha Bibescu. În aceiaşi ani, Enescu
avea din nou succese răsunătoare la Paris cu Rapsodiile
române. Cei doi dadaişti au debutat pe româneşte
în 1912, ca simbolişti, la Bucureşti. Erau
adolescenţi şi n-au speriat pe nimeni în ţară, aşa că
s-au dus să sperie Occidentul. Ei se fac auziţi nu la
Paris, unde era centrul mondial al culturii, ci la
Zurich, un orăşel al băncilor. La douăzeci de ani,
cu bani puţini în cafenea, s-au apucat să critice
principiile valorice ale celor cu bani mulţi. Societatea
elveţiană îi îngrădea cu bariere de limbă şi de
cultură, aşa că ei s-au apucat să spargă toate barierele
lingvistice şi culturale, la dimensiunile Europei
beligerante. Publicaseră propriul lor Manifest
Dadaist, pe care însă nu îl aplicau în practică. Se
lăudau cu poezii compuse prin a aşeza alături cuvinte
luate la întâmplare din pălărie. În realitate,
alegeau cu grijă combinaţii de cuvinte, ca să şocheze
şi să trezească asociaţii de idei telegrafice, de
revoltă împotriva societăţii burgheze. Ei puneau
sub semnul întrebării întreaga civilizaţie europeană,
ce ne decepţionase cu atâta vărsare de sânge.
Au folosit o tehnică literară mai veche din literatura
română, necunoscută în vestul Europei. Au aplicat
procedeul folosit de Caragiale în schiţa La
Moşi. Dadaiştii activau la Cabaré Voltaire, pe strada
Spiegelgasse. Pe aceeaşi stradă locuia Lenin.
Lenin l-a cunoscut pe Tristan Tzara, dar nu şi-a dat
seama că avea de a face cu un hâtru bun de glume,
ci l-a crezut revoluţionar de aceeaşi teapă cu el.
Tzara i-a spus că Dada era un cuvânt compus din
repetarea adverbului afirmativ în limba rusă, identic
cu cel din română, unde dublat înseamnă negaţie,
îndoială. Altora le-a spus că venea dintr-un
dicţionar francez, de la o jucărie pentru copii. Dadaiştii
înşişi se jucau. Nu a spus nimănui că venea
de la Sf. Dada, din calendarul bisericii române,
sfântul ce patrona ziua în care se născuse el. L-a
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 23

SALONUL LITERAR
păcălit pe Lenin să ţină un monolog dadaist, îmbrăcat
în cutii de cartoane colorate, cu perucă şi cu pseudonim,
ca să nu-l repereze agenţii poliţiei secrete
elveţiene, unde era înregistrat ca psihopat periculos
(Dominique Nouguez, Lènine Dada, Ed. Le
Dilettante, 2013). Tzara i-a pus în mână lui Lenin
Manifestul Dadaist. Lenin a făcut asocierea de idei
cu Manifestul Partidului Comunist al lui Marx şi a
aplicat Manifestul Dadaist în practica revoluţiei ruseşti.
Dadaiştii ziceau doar aşa, în glumă, cam cum
ar veni: „Moarte culturii! Moarte bogătaşilor! Moarte
societăţii burgheze!” Însă Lenin nu şi-a dat seama
că dadaiştii erau nişte copii zburdalnici, care glumeau.
Iar ei nu şi-au dat seama că se jucau cu focul.
Tzara i-a povestit lui Salvador Dali cum l-a păcălit
pe Lenin. Dali nu s-a putut abţine şi a divulgat aspectul
dadaist al revoluţiei lui Lenin într-unul dintre
tablourile sale [pe Internet: Dali Lenin]. Tzara doar
a vrut să-şi bată joc de Lenin şi nu s-a aşteptat că el
va aplica năzdrăvăniile lor dadaiste, cu consecvenţa
lui Păcală.
Tristan Tzara, Marcel Ianco, Eugen Ionesco
şi toţi ceilalţi avangardişti nu au inventat nimic nou.
Au găsit totul pe de-a gata, deja spus în creaţiile populare
orale, în Caragiale şi la alţi înaintaşi. Ionesco
spunea el însuşi că a fost influenţat de Caragiale.
Dadaiştii şi toţi moderniştii din avangarda română
îşi au rădăcinile în folclor şi n-au inventat nimic nou
pentru români, ci nou pentru occidentali. Tot ce au
spus moderniştii era deja spus în literatura orală a
românilor, de la contemporanii perechii de Gânditori
de la Hamangia încoace. Aşa cum a zis La
Bruyère: „Totul e spus şi venim prea târziu după
mai mult de şapte mii de ani de când există oameni
care gândesc” (Tout est dit et l’onvient trop
tarddepuis plus de sept milleansqu’il y a des
hommesquipensent).
Arhe Ruth a zis că avangardiştii români nu s
-au inspirat din folclorul românesc, ci din folclorul
altor popoare, ca Brâncuşi din arta africană. Am
zâmbit:
Unii critici occidentali au văzut în operele
lui Brâncuşi arta din coloniile lor, pe care le cunoşteau
mai bine decât cunoşteau arta din România. De
la care alte popoare s-a inspirat Enescu în Rapsodiile
române? A mai afirmat că ţăranii români erau
proşti, analfabeţi, nu puteau crea nimic, îşi legau
caii de Coloana Infinitului, întrucât nu pricepeau că
era o operă de artă.
– Într-adevăr, îşi legau caii acolo. Însă ţăranii pricepeau
totul şi vedeau în Coloana lui Brâncuşi stâlpul
cerului, din satul lor, unde îşi legau caii şi îi băteau
să alerge roată, ca să nu se oprească soarele din mersul
lui pe cer. Ei recunoşteau Coloana lui Brâncuşi
ca fiind ceva al lor şi făceau o liturghie pre-creştină,
de taină cosmică, pe care orăşenii nu aveau cum să o
înţeleagă. Dacă inspiraţia lui Brâncuşi ar fi fost de
origine africană, hinduistă sau cum ar vrea unii,
atunci ţăranilor nu li s-ar mai fi părut familiară şi s-
ar fi ferit de Coloana lui ca de ceva străin şi impropriu
pentru a lega caii acolo. Ţăranii nu erau proşti,
ci erau mai cu cap şi cu mai mult bun-simţ artistic
decât criticii de artă occidentali. Brâncuşi nu s-a
putut desprinde de ceea ce ştia el din copilărie, din
satul lui. Şi nu este sigur dacă a putut vreodată să
întreacă arta populară strămoşească.
A elaborat selecţiuni de forme şi a şlefuit cu
glaspapir ceea ce de mii de ani se făcea cu barda şi
fără glaspapir. Chiar dacă ţăranii n-aveau ochelari, n
-aveau metru, iar creaţiile lor erau uneori
grunjuroase, aveau forme bine gândite, cu liniile
bine croite, erau întotdeauna perfect proporţionate şi
armonioase. Însă obiectele ieşite din mâna lor erau
mai complexe. Pentru că pe lângă forma estetică
redusă la simplitatea absolută, redusă la esenţial,
mai aveau şi o funcţie cotidiană practică, utilitară,
care la Brâncuşi dispare. Nu Brâncuşi a inventat
esenţialismul în artă, ci ţăranii la care se uita el cum
lucrau, când era copil. Ţăranii reproduceau şi perfecţionau
ceea ce ştiau ei de mii de ani. Brâncuşi a
făcut să se minuneze Occidentul, însă meşterii anonimi
români ar fi zâmbit cu îngăduinţă de moşnegi,
ar fi zis că sunt nişte năzdrăvănii fără niciun folos
practic şi s-ar fi uitat cu neîncredere la orăşenii extaziaţi,
dispuşi să plătească preţul unei moşii, pentru
ceva care prin sate se vedea pe toate uliţele. Brâncuşi
nici nu a apucat să prelucreze toate formele şi
simbolurile din arta multimilenară de pe gardurile
ţăranilor. Ce să mai caute prin Africa?
– De ce s-a sinucis Urmuz?
– Se zice că a vrut să denunţe moartea că este absurdă
şi a definitivat astfel o operă suprarealistă. Rămâne
un mister pentru noi, din ce cauză s-a împuşcat.
Folclorul persiflează neliniştile existenţiale, iar noi
le tratăm cu autoironie şi cu vin de buturugă. Toate
curentele literare create de români care au şocat Parisul
sunt teribilisme, sunt elaborări sofisticate ale
unor tehnici literare preluate din cultura orală a ţăranilor
români.
SALONUL LITERAR / 24
106/ianuarie 2022

PETRACHE PLOPEANU
SALONUL LITERAR
LUCIAN STROCHI
sau
PANTAGRUELICA NECESITATE A
FRUMUSEȚII. CONDIȚIONAREA
SPECTACOLULUI
Titlul de mai sus este unul compus din numele
cunoscutului om de cultură Lucian Strochi și
din titlul unui poem de-ale mele, cuprins în volumul
Marmurele mele prinse-n lut. Splendida deturnare.
Ceea ce m-a determinat să procedez astfel, nu a fost
dorința mea de a fura astfel din aura fascinantă creată
în jurul creației și omului asupra căruia m-am
oprit cu gândul, ci uimirea anticipării prin acest poem
a personalității sale. Și mai ales uimirea conștientizării
unui fapt care m-a pus pe gânduri: tot ceea
ce facem în viață are corespondență cu altceva, ilustrează
ceva, chiar dacă de cele mai multe ori nu
ajungem să identificăm ce anume. În acest caz uimirea
mea este că acest poem scris acum câțiva ani
pare să-l descrie pe omul și creatorul de literatură și
cultură Lucian Strochi. Desigur, poemul cu pricina
nu a fost scris encomiastic, nu a existat nicio intenție
inițială de adresabilitate către cineva, în speță scriitorul
nemțean și dacă cineva mi-ar fi spus în momentul
scrierii sale că descrie o realitate vie a culturii
noastre contemporane, probabil aș fi negat. Acum
nu o mai pot face. Acum am citit – e prea puțin spus
–, am gustat, am simțit aroma, m-am impregnat cu
ceea ce constituie materia volumului Donatorii de
suflete, apărut la Papirus Media, Roman în 2019 și
tot ceea ce am găsit în această carte m-a izbit cu puterea
scrierii lui Rabelais, Gargantua și Pantagruel,
iar gândul meu, pe cine știe ce căi, realizând conexiuni
numai de el știute, s-a dus direct spre acest poem
care, am o convingere profundă, îl reprezintă pe Lucian
Strochi așa cum este în această secvență temporală
a anului 2021 și așa cum îl văd eu în acest moment.
106/ianuarie 2022
***
şi-a dat într-un târziu seama că era uriaş/
măsurile tuturor lucrurilor sale fizice şi
spirituale/erau pe măsura tuturor acelor
fiinţe de dincolo de posibilitatea/tuturor
evaluărilor/trecea printre ceilalţi cu o acută
vină/aceea de a fi atât de lacom încât nu
îndrăznea să-şi mărturisească/nici sieşi /
această pantagruelică necesitate
***
Lucian Strochi este uriaș prin opera sa, prin
capacitatea sa de a vedea realitatea altfel, este uriaș
prin setea sa nesfârșită de frumusețe realizată prin
scris. O simplă trecere în revistă a scrierilor sale
enumerate la pagina 3 a volumului poate convinge
pe oricine, dar știu că lista este mult mai lungă și
diversă, iar opera sa actuală depășește de departe
cantitatea și calitatea scrierilor multor confrați în ale
literaturii, în ale culturii impunând imaginea singulară
a unui „uomonuovo”, cum numai în Renaștere
mai găsim. Și nu m-am referit în mod gratuit la Renaștere,
ci cu o intenție clară: prin ceea ce a scris,
prin cantitate și calitatea scrisului său Lucian
Strochi dovedește fără tăgadă că este acel om nou al
unei noi Renașteri, Renaștere de care are atâta nevoie
lumea noastră dizolvată în tot felul de experimente
și mode efemere, care nu folosesc la nimic și nimănui.
Dar dacă ar fi să fi rămas doar această carte
SALONUL LITERAR / 25

SALONUL LITERAR
(Donatorii de suflete) din tot ce a creat Lucian
Strochi, ar fi suficiente dovezi ale spiritului său
umanist, cuprinzător.
***
lăcomia sa depăşise rafinamentul/celor mai
vestite gastronomii/a celor mai cunoscute şi
dorite case de modă/era o figură arhicunoscută
în toate lupanarele/apreciate de cunoscători/dar
se simţea din ce în ce mai vinovat/şi
mai lacom/şi a stat câteva zile pe
gânduri/lăsând de-o parte şi mâncăruri/şi
băuturi/şi veşminte/şi femei/după care s-a
ridicat păşind printre oameni şi /dincolo de
ei/printre zei şi dincolo de ei/printre idei şi
dincolo de ele
***
Donatorii de suflete este o carte complexă,
o carte care mi-a adus imediat în minte cartea lui
Rabelais, Gargantua și Pantagruel, cum deja am și
spus. Ce anume m-a făcut să fac o legătură spontană
între cele două lucrări? Ce legătură să fie între cele
două lucrări peste timp? Cum pot face parte din același
areal ideatic fiind despărțite de câteva secole și
în același timp creatorii lor fiind plasați pe coordonate
geografice diferite?
Rabelais este educat în tradițiile Renașterii,
iar capodopera sa Gargantua și Pantagruel, dincolo
de umorul spumos, uneori licențios, deschide discuții
serioase asupra educației, politicii și filozofiei.
Diversitatea aspectelor, viziunea „gargantuescă”
asupra lumii, enumerările cu tendință de exhaustivitate,
împletirea cu o „poveste”-pretext, satira la
adresa moravurilor vremii sale, toate acestea și altele
multe aspecte sunt indicii evidenți ai geniului întro
lume încă prinsă în firele de păianjen ale Evului
Mediu.
Cartea lui Lucian Strochi te uluiește - da,
acesta a este cuvântul! – prin abordările holistice,
prin stilurile diferite de scriere, prin genurile diferite
prin intermediul cărora își face cunoscute ideile.
Proză, poezie, eseu, poezie în formă fixă, vers liber,
aforism, liste, epic, liric, satiră, social, religios, dogmatic,
mistic, fantastic, magic, public, personal, intim,
apel la istorie, inserare de citate, documente,
grafică și aș putea continua, atât de bogată este viziunea
scriitorului atât de doritor de a-și face cunoscută
înțelegerea sa diferită de a celorlalți, tuturor oamenilor.
Lucian Strochi este un renascentist al secolului
al XXI-lea, care încearcă să convingă lumea că
salvarea stă în umanism, în diversitate, în cultură, în
actul creativ de calitate. El este un scriitor, dar în
aceeași măsură un istoric, un preot, un învățător, un
salvator, un profet, un suflet călător care se desprinde
din învelișul său de carne și os și plonjează în
trecut și aduce la suprafață idei pe care în graba superficială
a timpului nostru chiar și cei care se autoproclamă
„intelectuali” sau chiar intelectualii autentici,
nu le-au cunoscut niciodată / le-au uitat / nu leau
înțeles / le-au ignorat cu bună știință ca pe niște
cunoștințe nefolositoare.
***
era o călcătură imensă/o căutare imensă/
pe potriva lăcomiei sale imense nicicând
cunoscute se gândea el/permanent acest
gând nu-i dădea pace/că distanţele i se vor
părea de netrecut dar le trecuse destul de
uşor/că timpul nu-i va îngădui/să-şi arunce
privirile pe sub faldurile lui/dar timpul l-a
privit nepăsător/era sigur că este vorba de
adevărate probe iniţiatice/auzise de ele încă
pe vremea când era om/dar acum ciupea
fără de griji/din acest tablou un dram de
culoare/de dincolo din acea statuie vestită
SALONUL LITERAR / 26 106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
un gram de strălucire/din clădirea aceea
monumentală o curbă graţioasă/şi teribil
de rezistentă/din mausoleul lăsat în urmă
de poporul acela războinic/figura emblematică/tapiseriei
pline de străluciri ondulatorii/un
fir de încolăciri calde
***
Pretextul acestei extraordinare „aventuri” a
spiritului și a sufletului este aparent cunoscut de
către oricine a trăit în lumea aceasta românească: un
copil abandonat la ușa unei biserici este luat sub
ocrotirea sa, în ciuda gurii lumii de către preotul
acelui așezământ, este botezat Eugeniu și Ștefan de
către acel preot, preot care îl va veghea și-l va îndruma
până la propria sa moarte pe copil / adolescent / tânăr,
la căminul de copii, la gimnaziu, la seminarul
teologic, destinul împlinindu-se prin devenirea ca
preot a „copilului găsit”. Ca preot, ridică o biserică,
se căsătorește, i se naște o fată, îi mor și soția și fata
într-un accident de tren, suportă un transplant de
inimă, este acuzat că a violat o adolescentă, i se arde
biserica de către consătenii „revoltați”, își ia ca adăpost
o peșteră, face vindecări „miraculoase”, fata
care l-a acuzat de viol vine și stă cu el, rămân împreună,
este un preot itinerant care merge pretutindeni
îngrijind și vindecând oamenii, stârnind invidiile
ierarhilor superiori etc. Așadar, pretextul există, o
poveste pe care cititorul o poate urmări, dar de aici
mai departe nu oricare tip de cititor poate să depășească
primul strat al mesajului autorului. Majoritatea
covârșitoare va rămâne aici, incapabilă să treacă
mai departe, să se descurce prin hățișul ideilor, despre
transmigrație, binele public, diversitatea lumilor
și sistemelor sociale, religioase, magice, onomastice,
să înțeleagă rostul dizertațiilor, excursurilor despre
artă, religie, politică, biblioteci, anestezie, tratamente,
structuri anatomice, etc. Și mulți se vor întreba
care este rostul tuturor acestor „digresiuni” neînțelegând
semnificația acestei cărți: Lucian Strochi a
ajuns la înțelepciunea umanistă a unui lucru simplu,
suntem oameni, trebuie să rămânem oameni indiferent
de obstacolele care ni se ridică în cale, trebuie
să dăm permanent dovezi peremptorii asupra
calității noastre umane, să ne afirmăm mereu
această condiție de zei, iar el își ia asupră-și misiunea
de donator. Lucian Strochi însuși este un donator
de suflet prin toate cărțile pe care le-a scris.
Scrie: „…mai sunt și donatorii de suflete. Ei își dăruiesc
sufletul celorlalți, fără ezitare, fără vreun
interes, uneori fără ca ceilalți oameni să știe.Unii o
fac o viață întreagă, dăruindu-se copiilor, bolnavilor,
muribunzilor. Sunt profesori, medici, preoți.
Dar nu numai ei. Sunt oameni care născocesc ceva,
lucrând zile și nopți, uneori ani întregi pentru o idee
care să le facă oamenilor viața mai ușoară. Mai
sunt și scriitorii care ard pentru fiecare rând scris,
care își tocesc privirile, gândurile, dar în primul
rând sufletul, pentru a le dărui oamenilor lumină,
căldură, pace, bunătate, fericire. Dar mai sunt și cei
care îngrijesc și apără animalele. Sau stâncile și copacii,
apele, tot ce este viu.” (pp.204-205).
Lucian Strochi oferă instrumentele concrete,
deschide calea înțelegerii locului omului între ceilalți
oameni, dar în același timp al înțelegerii cu tot
ceea ce este viu, sau cu tot ceea ce este important
pentru ca aceia care sunt desemnați ca ființe să existe
într-un context al frumuseții ne-vie. El calcă
imens, caută imens, are o lăcomie „nicicând cunoscute”,
el „ciupește” din frumusețea realității câte
ceva și oferă acest ceva tuturor celor care îndrăznesc
să calce și să vadă la fel ca el. Sau măcar să încerce.
***
pretutindeni a sărit din timp în spaţii/şi a
rezistat cu bucurie tuturor probelor/
fericirea lui altruistă îi dădea aripi albe/de
care-şi agăţa tolba sa uriaşă/plină de fragmente
minuscule de frumuseţe/şi de fiecare
dată lăcomia sa sporea/alimentată de frumuseţe/sărea
atunci plin de nerăbdare/din
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 27

SALONUL LITERAR
nou printre cei asemenea lui şi asemenea zeilor/şi
asemenea ideilor/şi-şi striga de la
începuturile timpurilor şi spaţiilor/şi până
la sfârşitul acestora/pantagruelica necesitate
a frumuseţii
***
Așa cum Dante a imaginat o călătorie în Infern
pentru a ajunge la Beatrice și la poeții dragi lui
plecați din această lume, Lucian Strochi oferă o altă
călătorie, o călătorie a sufletului prin timp și spațiu, o
călătorie care este de fapt a propriului său suflet donat
nouă pentru a ne ușura propria noastră transmigrație
prin tot ceea ce creează universul său umanist în primul
sfert al secolului al XXI-lea. Scriitorul spune
deschis: ca să ne regăsim umanitatea trebuie să trecem
probele inițiatice ale re-nașterii în frumusețe. Ori
cartea sa este un ghid al regăsirii noastre întru frumusețe,
un ghid care nu se descifrează cu ușurință, un
ghid care nu se lasă descifrat cu ușurință deoarece
scopul scriitorului umanist nu este acela de a crea
pigmei, pitici, ci uriași asemenea lui. Și încă un aspect
important pe care este necesar să-l scot în evidență:
umanismul lui Lucian Strochi are un caracter
puternic românesc. Fără îndoială el este un „uomo
universale”, un om universal, dar Universul îl îndeamnă
să-și regăsească rădăcinile mitice și reale,
strămoșești, singurele demne de a fi axis mundi pentru
sufletul care, călător prin tot și toate, prin timpuri
și spații îndepărtate, trebuie să se întoarcă la propriile
rădăcini. Cantemir, Carol I, Ferdinand, Rosetti etc.
sunt tot atâtea ființe și simboluri prin care, de fiecare
dată când îi gândim, călătorim prin ei, dar în aceeași
măsură le donăm o părticică din sufletul nostru, reînsuflețindu-i,
re-născându-i, ca într-un ritual contemporan
al Renașterii, precum în tablourile lui Botticelli.
***
a venit o zi când aripile sale/înnegrite
acum de atâta frumuseţe/de atâtea boabe
de frumuseţe minuscule/cuante de frumuseţe/nu
şi-au mai putut lua zborul/s-a
aruncat asupra lumii cu lăcomia sa altruistă/cu
perversitatea sa altruistă/şi a
pândit clipa când piticii erau la culcare/în
culcuşurile lor de satin efemer/dar atât
de lucitor/uneori uriaşii ies atunci când
piticii dorm/ies ferindu-şi picioarele pline
de simboluri astrale/ferindu-şi palmele
zgâriate de cerneluri/ochii încercănaţi de
pânda ideii
***
De fapt, Lucian Strochi silește cititorul
prin cartea sa să uite de ceea ce caracterizează propria-i
existență efemeră, banală, zilnică, de un epic
sterp, lipsită de lirism, derulată în virtutea inerției,
fără știință de legile astrale ale științei și frumuseții
și să-și doneze sufletul în primul rând chiar lui
(cititorului). Căci, pare a zice scriitorul, dacă noi
nu ne înțelegem în primul rând pe noi, dacă nu ne
acceptăm condiția noastră de zei, dacă ne refuzăm
în continuare această condiție, suntem sortiți pierderii
zborului transformându-ne din nou în acele
târâtoare primordiale, ca și cum natura își va lua
înapoi darurile, date odată de către Dumnezeu celei
dintâi celule, cu poruncă strașnică de a deveni om.
Și atunci nu vom avea niciodată ocazia de a ne depăși
statura de pitici și nu vom deveni niciodată
uriași. Acesta este de fapt mesajul profund umanist
al cărții lui Lucian Strochi.
***
cu inima deschisă/s-a aruncat asupra
unuia/asupra altuia/şi i-a blestemat cu
bucuria cuantelor sale i-a făcut să creadă
că/sunt aidoma piticilor dar mult mai
SALONUL LITERAR / 28 106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
frumoşi/şi piticii dormeau în continuare visele
lor/nu înţelegeau ce se petrece cu uriaşii priviţi
chiorâş/atunci când erau întâlniţi la piaţă
sau/prin alte locuri publice şi uriaşii/unii dintre
ei erau uimiţi şi/nu au înţeles nici până la
ziuă despre ce este vorba/şi ce li se cerea/
alţii/mai mulţi desigur/au prins cu o lăcomie
ce/înmugurea şi în ei frumuseţea aceea/dată
de cel ce simţise necesitatea aceea pantagruelică/a
frumuseţii/şi au înălţat-o în palmele lor
pentru folosul altor uriaşi/şi poate foarte
rar/şi a piticilor
***
Palmele lui Lucian Strochi creează, indubitabil
frumusețe. Să-l privim ca pe un Om al zilelor noastre,
ca pe un prim umanist dintr-un șir viitor de noi umaniști,
potrivit cu exigențele acestui secol despre care
mulți gânditori s-au exprimat că va fi într-un
fel sau altul sau că nu va mai fi. Eu spun
că sufletele donate de către Lucian Strochi, udate
și îngrijite cum se cuvine ar putea să prindă rădăcini,
să ridice tulpini și frunze și să înflorească în
fiecare din noi. Într-un alt mod decât până acum.
Mai frumos. Și pantagruelic! Într-un mod necondiționat
și spectaculos.
***
iar el (Lucian Strochi n.n.) şi-a construit
un bordei cu resturile de frumuseţe
absolută şi i-a privit mulţumit/cum au
plecat în timpuri şi spaţii diferite/să-şi
astâmpere noua lăcomie
EDITURA
„SALONUL LITERAR” - VRANCEA
PRACTICĂ PREȚURI FOARTE MICI LA PUBLICAREA CĂRȚI-
LOR BELERISTICE, ȘTIINȚIFICE ȘI REVISTE. SE ACORDĂ ȘI
NUMEROASE BONUSURI.
VĂ AȘTEPTĂM CU DRAG!
DIRECTOR: CULIȚĂ IOAN UȘURELU
TELEFON: 0722917264
E-MAIL: salonul.literar@gmail.com
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 29

SALONUL LITERAR
Balada IX în jargon
( III Stockholm)
Francois Villon: Balada IX
în jargon (III Stockholm
de Liviu Antonesei) Magistrul
Villon bate la fereastră/
De bună seamă,
în traducerea
excepțională a lui
Adrian Vasiliu...
O casă-a noastră de pierzare
Zării pe când dădeam un furt,
Acolo multe-am pus la cale;
Deodat’ văzui, trișând din scurt,
Un pește cu doi ucenici.
Făceau de bani doi agarici
Ca să-și plătească băutura.
Priveam la toată tevatura
Și-un hoț, acoperind complotul,
Vorbea-n jargon, dădea cu gura
Ca fraierii să pună botul.
După băut, un șmecher mare
Masa de joc a așternut.
(S-arunce bine, a trișare,
Zar măsluit de la-nceput).
Zise un tip: „Pierdui aici”.
Altul palmá cu gesture mici,
Gagica da și ea cu jula,
Șeful, știind învățătura,
Zise: „Dați bice, luarăm potul!
Să nu forțăm, păstrați măsura
Ca fraierii să pună botul”.
Un altul spuse sus și tare:
„Deja câștigul l-am pierdut
Femeia m-a avut, se pare,
Ca pe un prost, și-a dispărut
Înconjurată de complici.
Le are, știe că te-ncingi
Ia banul și-ți face figura,
Mi-a dat la pungă lovitura,
Mai am pe mine doar chilotul.
De-aia-i frumoasă rapandula
Ca fraierii să pună botul”.
Prințe, tractirului dând tura,
Vezi cum devine lucrătura:
Renunță, dacă-i vine stopul
Ori e pe invers creatura
Ca fraierii să pună botul.
SALONUL LITERAR / 30
106/ianuarie 2022

LUCIAN IONIȚĂ
GABRIELA ANA BĂLAN—O
CONȘTIINȚĂ LUCIDĂ
SALONUL LITERAR
,,Să scrii poezie/Ca și când/Ți-ai face/Pe viu/
Autopsia” (Savu Popa)
Cu puțin timp în urmă, prin Poșta Română
am primit un colet care mi-a produs o imensă surpriză,
dar și o bucurie pe măsură. În colet am descoperit
un volum de poezie pe care Doamna Gabriela
Ana Balan (regina de gheaţă a liricii feminine contemporane)
mi l-a dăruit cu generozitate.
M-a uimit titlul volumului: ,,Prea mulți
Pilați pentru două mâini” care, în mintea mea, ar fi
putut căpăta o semnificație religioasă, ținând cont de
faptul că numele lui Pilat din Pont se leagă de condamnarea
la moarte, prin răstignire, a lui Iisus Hristos.
Mâinile sugerează însă creația ; ca atare, Pilații
ar fi cititorii și criticii, care își dau cu părerea, critică
poezia Gabrielei Ana Balan. Așa cum Pilat l-a condamnat
pe Iisus nevinovat, dar având un destin stabilit
anterior, dar salvator în plan divin, tot așa este
posibil ca poezia Gabrielei să fie lecturată cu superficialitate,
descifrată în coduri nepotrivite, să nu i se
descopere esența.
Creația cu care începe volumul, ,,File din
jurnal de izolare”, reprezintă o cheie a lecturii și a
descoperirii actului creator: ,,când scriu/citesc o
carte/despre viața mea/ și îmi alunecă de pe degete/
punctul final/ înaintea celui mai frumos capitol”.
Punctul final, cel mai frumos capitol al vieții, poate
fi moartea concepută ca o trecere spre un alt capitol,
mult mai frumos, existând speranța reînvierii sau
eternității prin poezie-creație.
Käte Hamburger, cercetând enunțul liric
distinge trei tipuri: real, simulat, fictiv. Enunțul real
e cel pronunțat de un subiect real, autentic. Iar realitatea
acestui subiect poate fi mereu atestatã prin locul
său în timp și în spațiu, iar enunțarea va fi reală
dacă se raportează la autobiografie. Or, ,,Prea mulți
Pilați pentru două mâini”nu este altceva decât un
jurnal al poetei într-un moment dramatic al vieții:
izolarea produsă de un virus care poate aduce moartea
chiar și unui nevinovat. ,,Forța ei poetică provine
din realitatea retransformată”. (Petruș Andrei)
Cârtița sugerează ideea mormântului, a morții,
aducând in același timp și ideea de taină, de secret,
al pământului pe care călcăm, al arhetipalului,
dar și puterea de a cunoaște și de a ințelege lucrurile
abstracte și oculte. Nu întâmplător a doua poezie din
volum se intitulează Plasa de poezie, în care este
prezentă tema morții. Aici apare ideea blagiană a
copacului, viitor sicriu. Poeta ar dărui câte un bănuț
106/ianuarie 2022
de aur sub perna celui ce
îi cioplește sicriul un pahar
de apă la rădăcina
copacului în trupul căruia
crește . Cârtița înseamnă
că ești o fire nesigură, te
simți derutat, nu ai
incredere nici in tine nici
in cei din jur, vrei să fii
îndrumat, insă nu prea accepți sfaturile, ții multe
taine și nu te lași deloc citit, nu lași pe nimeni să
intre in sufletul tău. Poeta are sentimentul că undeva
cineva seamănă cu mine/ moașa a tăiat alt cordon
ombilical, dar fire recalcitrantă și voluntară a încurcat
borcanele lui Dumnezeu și apoi s-a născut.
Poeta crede că trăiește o dramă a singurătății,
chiar și în cuplu, de aici aspirația spre a fi iubită,
mângâiată, dar are și o anume nostalgie a intimităţii,
simte nevoia de a-și exterioriza sincer sentimentele:
,,te iubesc”. Poemele cele mai reuşite ascund un
jurnal liric, poeta având curajul, priceperea, talentul
de a da sentimentelor o expresie directă şi simplă. În
relație cu lumea, poeta se vede o luptătoare care se
luptă să o salveze de ,,răul potop care a trecut/ o
lume care așteaptă valul patru/ în loc să-și facă
timp să citească în stele”.
În poezia Gabrielei avem de-a face și cu un
tip de mitificare a unui eu empiric; acest eu șterge
granițele dintre trecut și prezent, cele două dimensiuni
temporale se identifică. Așa că poeta își identifică,
măcar în parte, destinul cu o figură mitică destul
de cunoscută, în condițiile în care răul potop stăpânește
peste lume. S-ar părea, din această perspectivă,
că subiectul liric își asumă destinul umanității.
Eul liric nu ne vorbește direct despre lucrurile lumii,
ci, mai degrabă, despre rãsunetul acestora în conștiința
lui. El jonglează cu enunțuri care nu pot fi judecate
ca adevărate ori false, fiindcă sunt enunțuri
figurate.
,,Un spirit independent, o inteligenţă şi o
luciditate superioare, o bună cunoaştere a limbajului
poetic, luptă cu sine şi cu mediul înconjurător
pentru a-şi vedea visul cu ochii, pentru realizarea
unui ideal de care se apropie cu fiecare carte editată,
un talent autentic, o inimă în care răsună toate
vibraţiile acestei lumi, toate acestea sunt într-un
nume adunat pe o carte, după cum nota scriitorul
Petruș Andrei într-o cronică la un volum anterior.
SALONUL LITERAR / 31

SALONUL LITERAR
1. Din clasa întâi până în a 6-a se predă o materie
„drumul despre bunul simț” din care elevii
învață comportamentul civilizat și manierele de
bun simț!
2. Nu rămâne nici un elev repetent din clasa întâia
până la clasa a 7-a, fiindcă scopul este educația
și implantarea principiilor și nicidecum
învățământul și stocarea informațiilor!
3. Japonezii cu toate că sunt considerați printre
cei mai bogați oameni din lume, nu angajează
femei de casă sau dădace pentru creșterea copiilor,
părinții sunt primii răspunzători de educația
copiilor!
4. Elevii japonezii, zilnic, timp de 15 minute,
fac curat în școlile lor împreuna cu educatori,
învățători și profesori, lucru ce a determinat
apariția unei generații modeste și atente la fenomenul
curățenie și igiena!
LUCRURI CARE SE
ÎNTÂMPLĂ ÎN JAPONIA
5. Fiecare elev japonez are tot timpul la el periuța
de dinți și își spală dinții după ce mănâncă și
în acest mod învață de mic cum să se păstreze
igienic!
6. Profesorii iau masa cu 30 de minute înaintea
elevilor, ca să fie siguri ca mâncarea este bună
și nu este alterată, fiindcă elevul este considerat
viitorul țarii și trebuie protejat!
7. Gunoierul în Japonia este cunoscut sub numele
de „inginer sanitar” și are un salariu de
5000 până la 8000$. Pentru a ocupa acest post
candidatul trebuie să treacă proba scrisă și orală!
8. Este interzisa utilizarea mobilului în trenuri,
restaurante și locurile publice cu spații închise
și mobilul trebuie setat pe modul „bun simț”
care la ei este foarte important!
9. Dacă te duci la un restaurant cu bufet suedez
vei vedea ca fiecare pune în farfuria lui atât cât
îi trebuie, nu face risipă, nici nu lasă resturi de
mâncare în farfurii!
CEZAR STRATON
BĂTĂLIA DE LA VASLUI!?
Birocrație. Dacă bătălia de la Podul Înalt ar avea loc astăzi: Ștefan cel Mare: „Să tragă tunurile!” Hatmanul
Șendrea: „ - Nu le-am adus la luptă, Măria Ta! Nu le-a scos magazionerul din depozit. A zis că nu are referat
de necesitate”. Ștefan: „ - Cum? Păi, de ce nu l-a făcut Boldur?” Șendrea: „ - Boierul Boldur și-a luat
trei zile de medical. A zis că are un botez.” Ștefan: „ - Și de ce n-a lăsat un înlocuitor?” Șendrea: „ - A lăsat,
dar n-a putut semna, pentru că era și în comisia de cenzori și se afla în conflict de interese”. Ștefan: „ - Bine!
Atunci, izbiți cu cavaleria grea!” Șendrea: „ - Cavaleria grea n-a venit la luptă, Măria Ta, nu au caii potcoave!”
Ștefan: „ - Cum? Nu v-am aprobat fonduri să-i potcoviți?” Șendrea: „ - Ba da, Măria Ta! Dar licitația
a fost contestată în instanță de tătari. Până la vară, suntem blocați!”. Ștefan: „ - Bine. Încă nu e totul pierdut.
Să tragă arcașii!” Șendrea: „ - Nici ei n-au venit. Sunt supărați că nu au primit sporul de risc”. Ștefan: „
- Păi, am ordonat să li se dea sporul ăsta!” Șendrea: „ - Da, dar nu a vrut contabilul-șef să-l dea. Când arcașii
l-au cerut, contabilul a zis că să-l pupe în cur, că nu are norme de aplicare”. Ștefan: „ - Unde este cavaleria
ușoară, a fiilor de boieri? Șendrea: - La pensie, Măria Ta. S-a aflat că de vineri se iese cu 65% și au ieșit
toți joi, afar’ de două sublocotenente…Ștefan: „ - Atunci, mi-au rămas răzeșii!” Șendrea: „ - Așa e, Măria
ta! Ei ar fi venit, dar n-am putut să-i anunț. Nu am semnat acordul căilor de comunicații cu Spania și Italia.
Au zis ăia de la audit că nu am stabilit indici de performanță la protocoalele de reciprocitate”. Ștefan: „ -
Șendrea, în afară de noi doi, cine a mai venit la lupta cu turcii !?” Șendrea: „ - A venit fanfara! Nu știți că
vine mereu?” Ștefan: „ - Bine! Spune-le să cânte Imnul!”
SALONUL LITERAR / 32
106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
PAVEL CHIRILĂ
ULTIMA SEARĂ PE PĂMÂNT.
DE CE A MURIT NICHITA
STĂNESCU?
În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita
Stănescu ajungea la Spitalul de Urgență Fundeni,
acuzând dureri puternice în zona ficatului.
Cu o zi înainte fusese la nunta unor prieteni. A
ajuns la București, cu trenul, chiar în seara aceea,
cu câteva ore înainte să moară. (...)
Nichita n-avea clanță la ușă. Cum era, de fapt,
acasă la Nichita Stănescu, în acel mic univers
boem, în care viața lui a ars intens, până la 50 de
ani? „Totul era magic la el”, își amintește pictorul
Mircia Dumitrescu, un alt bun prieten al poetului.
„De când intrai. Te întâmpina normal un
om total sărac care, până să se însoare cu Dora,
avea o saltea așezată pe jos și o masă cu șase scaune
bonanza, pe care și alea cred că i le dăduse
cineva, și un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele,
ideile… Era un loc unde te informai și puteai
să știi tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan.
Mi-aduc aminte… Veneau și generali de
Securitate și oameni foarte mari, erau și mediocri
mulți care se vânturau pe acolo. Vă dați seama
că, dacă era un om care n-avea clanță la ușă…
Împingeai ușa și intrai în casă, pur și simplu. La
fel se întâmpla și când locuia dincolo, pe Grigore
Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuță în
spate pe strada aia, dar viața se petrecea în spațiul
public. Țin minte o imagine când cineva a venit
și i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”.
La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un
general de Securitate decât să audă vreun mic
cățel care cine știe cum îmi răstălmăcește vorbele…
».” (...)
De la nuntă, pe drumul spre mormânt. Deși s-a
simțit tot mai rău în ultima perioadă și deja își
dădea seama că îl trădează corpul, nu-i mai plăcea
cum arată în fotografii, a continuat să trăiască
la fel ca până atunci.
Pe 9 decembrie 1983, sfârșitul era aproape. Se
afla la Drobeta Turnu-Severin, martor la căsătoria
prietenilor Ofelia Rotaru și Alexandru
106/ianuarie 2022
Condeescu. S-a
bucurat de călătorie,
dar le-a spus
că se simte cam
obosit din cauza
unor nopți nedormite. La cină, urmându-și obiceiul,
îi scrie un poem gazdei, apoi se retrage
în cameră, mai devreme decât obișnuia. Duminica,
pe 11 decembrie, Nichita se trezește târziu,
pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Și
totuși, împreună cu cei doi tineri căsătoriți și
cu Dora face planuri de viitor. Deși inițial stabiliseră
să stea mai mult, poetul hotărăște să se
întoarcă cu toții, a doua zi la București. Luni
de dimineață nu se trezește însă la timp ca să
prindă trenul. Doarme din nou până spre prânz
și refuză să mănânce. Spune că nu se simte
bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor
pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un
compartiment unde călătoresc singuri, se întinde
pe canapea și doarme agitat până la București.
Trenul intră în Gara de Nord după ora 10
noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…
Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice.
Același Mircia Dumitrescu își amintește o întâmplare
despre care spune că l-a bântuit deatunci
în fiecare zi: „Mi-a dat telefon și a zis
«Vino repede!». Avea salteaua pe jos și îi țâșnea
sânge din buze și din limbă și murdărise
deja peretele. Și mi-a zis: «Mircia, stai tu aici,
că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neștiind că
mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care
moare… Dar am stat. Atunci așa s-a întâmplat.
Că din atâta lume care avea mașină nu s-a
găsit nimeni și am chemat eu un prieten cu o
SALONUL LITERAR / 33

SALONUL LITERAR
cu o mașină și l-am dus la spital. I-am spus
că e vorba de Nichita, dar nu știa cine e Nichita. Și
atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe
care o știe lumea…”
Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita
a mers pe picioarele lui, tot timpul conștient,
dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La
câteva minute după ora 2 noapte, lupta s-a sfârșit și
Nichita a murit. Stop cardio-respirator.
„Ce din poem îți place mai mult?”, îl întrebase amicul
Aurelian T. Dumitrescu. „Odă în metru antic”,
pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a
scris vreodată în limba română: „Nu credeam sănvăț
a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita. „Am
fost medic la Spitalul de Urgență. 13 decembrie
1983, a fost ziua mea de gardă. Eu l-am primit,
l-am asistat și am conlucrat cu Secția de
Terapie Intensivă pentru îngrijirea poetului Nichita
Stănescu în ziua trecerii lui la cele veșnice. Am încercat
zilele acestea să scot din arhivă foaia de observație
clinică pentru a rememora cu propriul meu
scris în față, acea zi, acele ore. Nu am reușit pentru
că spitalul nu arhivează suferințe mai vechi
de 25 de ani. Dar în ciuda memoriei scurte a
spitalelor mi-au rămas în minte ultimele cuvinte
ale poetului: „Mi-e o sete sălbatică”... M-au impresionat
aceste cuvinte ale lui, care exprimau
infinit mai mult decât o simplă deshidratare organică.
Era o sete de adevăr, era o sete de dreptate,
era o sete de frumos, era o sete de libertate...?
Aveam să ne convingem peste câteva ore
că era o sete de veșnicie... Domnul să-i odihnească
sufletul zbuciumat de propriul lui talent...!
F E S T I V A L U L I N T E R N A Ț I O N A L D E C R E A Ț I E
„ V R A N C E A L I T E R A R Ă”
Devenit o tradiție deja, Festivalul Internațional „Vrancea literară”, organizat de revista și Editura
”Salonul literar”, „Liga Scriitorilor din Vrancea” și Fundația Social Culturală „Miorița” va
avea loc în luna octombrie 2022.
Cei care doresc să participe (membri sau nemembri ai USR, tineri și mai puțin tineri) vor trimite,
până pe data de 1 septembrie 2022, volumele de poezie, critică, teatru, proză, eseu, istorie și
teorie literară, monografii (publicate în 2021) la adresa : CULIȚĂ IOAN UȘURELU, Căsuța
Poștală 22, Oficiul Poștal Odobești, județul Vrancea, Codul poștal 625300.
Juriul este format din redactori șefi
ai unor reviste literare prestigioase din țară și din străinătate.
Telefon:0722917264
E-mail: salonul.literar@gmail.com
SALONUL LITERAR / 34
106/ianuarie 2022

VALERIU ȘTEFĂNESCU OANCEA
SOCRATE DESPRE DRA-
GOSTE...
SALONUL LITERAR
106/ianuarie 2022
„Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate
ce este dragostea. Socrate i-a răspuns: Du-te pe
câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos
spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că
nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon
l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors
după o vreme fără a aduce nimic cu el. Socrate l
-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit:
Atunci când am intrat în lanuri am zărit un
spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate
voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am
mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea,
căci nu am aflat nici un alt spic asemenea
celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.
Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate
ce este căsătoria. Socrate i-a zis: Mergi
până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai
chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să
faci decât un singur drum pentru asta. Platon a
făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un
brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar
îndeajuns de arătos. Socrate l-a întrebat de ce a
ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:Am
văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu
prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat
ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales
pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu
mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale,
deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care
l-am zărit.
Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.
Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate
ce este fericirea. De această dată, Socrate l-a
îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea
mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine
seama că nu poţi să alegi decât o singură dată.
Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcea
povestit: Am văzut această floare lângă râu,
am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă
dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte
flori minunate, continui să cred că aceasta este
fără egal. Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.
Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul
ce este viaţa. Socrate i-a cerut să facă un nou
drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai
frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a
plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire
sarcina. Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai
făcut apariţia. Socrate a mers şi el în pădure să
îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit
în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat
dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon
i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă
el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea
la casa sa, iar Platon i-a spus: Dacă făceam
asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup,
ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că
am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar
atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de
frumoasă. De fapt, aceasta este a doua floare pe
care am descoperit-o.
Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii
deja adevărul despre viaţă.
Cu alte cuvinte: *dragostea nu înseamnă
perfecţiune; *căsătoria nu trebuie să fie o alegere
perfectă, ci să devină una; *fericirea este o
stare de spirit auto-câştigată de alegerea făcută;
*viaţa este bucuria de a fi împreună."
SALONUL LITERAR / 35

SALONUL LITERAR
Născut
în aceeaşi zi şi
lună cu Eminescu
(15 ianuarie),
anul fiind
altul (1941),
Vasile Lefter se afla la limita dintre două generaţii:
aşa numita „generaţie tăcută” (cei născuţi între 1925
şi 1945) şi generaţia „Baby Boomers” (cei născuţi
între 1946 şi 1964). Mi-a fost profesor în liceu şi l-
am perceput ca pe un om bun. Era convins că bunătatea
te face liber, pe care o completa printr-o severitate
constructivă. Aprecia la noi elementele de
agresivitate, cu condiţia să fie politicoase. Ne-a fost,
şi încă mai este, profesorul care ne-a atenuat încetul
cu încetul imaginea bacoviană a liceului. S-a adaptat
cerinţelor vremii, opera sa demonstrându-ne nu numai
că acceptă generaţiile care i-au succedat (X, Y,
Z şi Alpha), dar că se poate supune liniilor impuse
de acestea. Profesor şi publicist de top, Vasile Lefter
se anunţă a fi şi un prozator de forţă. Recentul
său volum, cel de-al treilea de proză, „Glasul din
adânc. Năluca” (Editura „Agata”, Botoşani,
2021), se alătură celorlalte două, „Frica vine din
adâncuri” (2019) şi „Doi metri sub pământ” (2020).
Dintr-o perspectivă manolesciană, romanele
lui Vasile Lefter se supun structurii dorice cu evidente
intruziuni corintice, în sensul că există un interes
vizibil în a descrie sentimentele personajelor
într-o corelaţie cu o abundenţă de incursiuni în trecutul
acestora. Mulate pe elemente ale psihologiei,
abandonând jocul de idei şi punctările filozofice
personale, romanele acoperă o sumă de crize existenţiale.
Vasile Lefter și-a conceput arhitectura romanelor
sale, aspect ce se poate deduce şi din titlurile
date, pe un termen poetic eminescian: adânc.
SALONUL LITERAR / 36
GEORGICĂ MANOLE
EMINESCIANUL
EPITET <ADÂNC”
SUBSTANTIVIZAT ÎN PROZA
LUI VASILE LEFTER
Un inventar făcut în lucrările lor de G. I.
Tohăneanu, D. Irimia, T. Vianu, M. Mincu, Mioara
Kozak (Chişinău) şi alţii au găsit la Eminescu peste
50 de utilizări ale semnului poetic „adânc”, atât ca
simplu epitet cât şi ca „lanţuri epitetice”: „adânca
mare”, „adânca sete”, „adâncile ape”, „evlavie adâncă”,
„patimă adâncă”, „ochii adânci”, „văile adânci”,
„adânce şi blânde rugăciuni”, „amoru-adânc”,
„lacu-adânc”, „dor adânc”, „ochi negri-adânci” etc.
Dacă ar fi să sistematizez cele trei romane, le-aş
pune într-o echivalenţă cu poezia lui Eminescu
„Auzi prin frunze uscate” [“Auzi prin frunze uscate /
Trecând un rece vânt, / El duce vieţile toate / În
mormânt, în adâncul mormânt // Auzi sub bolţi de
piatră / Un trist, un rece cânt, / El duce vieţile noastre
/ În mormânt, în adâncul mormânt. // În gură
port un singur / Şi dureros cuvânt, / Cu el pe buze m
-or duce / În mormânt, în adâncul mormânt. //
Deasupra-mi să şoptească / Iubitu-ţi nume sfânt, /
Când m-or lăsa-n întuneric, / În mormânt, în adâncul
mormânt. // Până nu te văzusem / Nici nu simţeam
că sunt / Şi-acum doresc să dorm somnul /
Adâncului mormânt. // Ca frunzele uscate / Căzând
de-un rece vânt, / S-au dus nădejdile toate /
În mormânt, în adâncul mormânt. // Şi parcă sub
bolţi de piatră / Aud un rece cânt, / Ce-atrage vieţile
noastre / În mormânt, în rece mormânt.”], în
care prezenţa semnului „adânc” în faţa substantivului
„mormânt” a putut fi valorificată în proză de
întindere, şi asta dintr-o mare iubire a autorului faţă
de poetul neamului nostru.
Dacă Eminescu foloseşte cuvântul „adânc”
într-o multitudine de sensuri, la Vasile Lefter, în
pereche cu „mormânt”, pune în legătură lumea subterană
cu cea supraterană a viilor prin semne materiale
şi imateriale, substantivizându-l: Sevastiţa este
înghiţită de un adânc, laboratoarele centrale sunt
106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
într-un adânc, multe acţiuni se petrec în locaţii ca
nişte grote, din adânc se aude glasul Sevastiţei,
există nişte scări înguste ce coborau abrupt într-un
adânc, camera de sub scară ca o vizuină, coborâri
dincolo de praguri umede, se circulă cu lifturi de
adâncime etc.
Vasile Lefter are ştiinţa de a inventa o
poveste, şi aspectul este de bun augur, dacă luăm
în calcul şi ce s-a discutat anul acesta la
Alba Iulia, la cea de-a XIV-a ediţie a Colocviilor
Romanului Românesc, unde o idee expusă
de Hanna Bota a avut unanimitate: „povestea
rămâne „unitatea morfo-funcţională” a literaturii,
cum celula este unitatea morfofuncţională
a sistemelor vii de pe planetă”. Dacă
în primele două romane ale lui Vasile Lefter
povestea are drept principal scop să pună la
treabă frica, emoţia şi anxietatea, recentul roman
este o poveste de cum se pot pune la treabă
nălucile şi cu ce scopuri.
Sistemele mafiote, ca şi marile puteri,
care vor controlul deplin pe spaţii strategice,
văd în cercetările nălucologului Artur Nebuneli
o posibilă modalitate de a-şi realiza scopurile
murdare şi nu ca remediu împotriva fricii. Şiruri
de şicane pun la încercări grele acest personaj
cheie, care se finalizează prin răpirea acestuia
şi aducerea lui la un comandament special
al mafioţilor, aflat în Meteora. Artur Nebuneli
ar fi trebuit să creeze nuclee de năluci care să
stimuleze activităţi criminale prin implantarea
lor în creiere. Dacă încercările mafioţilor au mai
putut fi anihilate cu ajutorul unor invenţii gen
instalaţiile-ventuze, în cazul marilor puteri a
trebuit să apeleze la situaţii de moment, fiind
pregătit pentru astfel de provocări. Planul lor
va fi, până la urmă, zădărnicit de Octav Nebuneli,
fiul Magdei şi al lui Artur, prin extragerea
din seiful stâncă a prismei-computer dotat cu
triplă alarmă: video, audio şi olfactiv. Dacă pe
acest palier povestea, cu evidente elemente SF,
mulţumeşte generaţiile Y, Z şi Alpha,
106/ianuarie 2022
Vasile Lefter s-a gândit şi la cele anterioare,
cu precădere la generaţia X, pentru care a
completat arhitectura textului şi cu elemente ale
unui roman de dragoste prin prezenţa triunghiului
erotic Magda – Artur – Gilberta sau a diadei
Octanebu - Cordelia, prin exacerbarea instinctului
de mamă al Magdei, prin evidenţierea simţului
premoniţiei la personajele feminine, prin
motivul recuperării prietenilor, prin prezenţa
mitului regenerării, prin simbolistica întoarcerii
la simplitatea originilor sau prin tot mai insinuanta
temă a reunirii familiei.
Merită citit acest roman psihologic, scris
de un suflet mare, încăpător şi ADÂNC, din
care reţinem trei mari concluzii: 1. „nălucile nu
sunt doar o plăsmuire a imaginaţiei, ci nişte
reflectări ale angoaselor provocate de tulburări
temporare în planul raţiunii”; 2. „oamenii nu
pot schimba ceea ce a fost hărăzit de Domnul.
Nu ne rămâne altceva de făcut în această lume
vrăjmaşă decât să acceptăm legile firii, create
de Demiurg şi să ne rugăm în credinţă şi post”;
3. „se poate crede că totul are legătură cu greşelile
părinţilor. Cam multe feţe bisericeşti sunt
implicate în poveşti de viaţă cu umbre satanice.
Cândva trebuie să se încheie pedeapsa divină.
Prin rugăciuni şi post. Doar Domnul va creiona
viitoarele destine ale oamenilor supuşi greşelilor”.
SALONUL LITERAR / 37

SALONUL LITERAR
SILVIA MĂNDĂȘESCU
POEZIA MEDICINEI ȘI ME-
DICINA POEZIEI: VASILE C.
VOICULESCU (1884-1963)
celor mai mari literați ai noștri, amendând și
desigur rectificând aprecierile… grăbite ale unora
dintre criticii de până acum.
Apariția postumă a volumului
de poezii Ultimele
sonete închipuite ale lui
Shakespeare , în traducerea
imaginară… (1964) și a celor două volume de
povestiri: Capul de zimbru și Ultimul berevoi (1966)
au adus în actualitate personalitatea complexă de
literat sub aspect cu totul nou, nebănuit și neașteptat,
a scriitorului doctor Vasile C. Voiculescu, a cărui
activitate de medic practician și de slujitor al problemelor
igienico-sanitare trebuie avută în vedere în
cercetarea vieții sale, fără de care nu poate fi înțeleasă
integral opera-i rămasă nouă moștenire.Pentru
unii critici, poezia lui Vasile Voiculescu a început în
1921, cu volumul de versuri intitulat Pârgă, izbind
însă cu o puternică notă de originalitate abia în poeziile
Poeme cu îngeri (1927), plasându-l într-un
grup de poețiortodocși și tradiționaliști, pentru ca să
ajungă odată cu apariția culegerii Destin (1933) la
un fel de poezie narativă, când epică, când biografică,
cu expresivă culoare verbală.Dar neprevăzutul a
venit după moartea poetului, atunci când nu se aștepta
nimeni și un nou Voiculescu „irupe în cercul
de foc al liricii noastre erotice”, cu un nou ciclu de
90 de sonete de iubire, scrise de poet între 70-74 de
ani.
În plus poezia de dragoste era relativ absentă până la
apariția acestui volum de sonete, iar ca valoare literară,
aceste poezii își găsesc echivalentul în versurile
iluștrilor reprezentanți ai acestui gen de poezie
(Catul, Fr. Petrarca, Pierre Ronsard, Baudelaire și,
bineînțeles în autorul închipuit William Shakespeare)
abundând în adânc de adevărată emotivitate și
vibrație lirică.
Numai că, odată cu dispariția omului Voiculescu
au mai rămas în manuscris încă multe opere
(poezii, un alt număr de sonete, alte povestiri, comedii,
o piesă istorică, un scenariu radiofonic, un roman
etc.), din care unele sunt în curs de pregătire
pentru tipar, altele chiar în prag de apariție, ceea ce
va mări și mai mult sfera operelor definitive ale
acestui scriitor, așezându-l și mai temeinic în rândul
***
Până la debutul în literatură, scriitorul Voiculescu
înregistrase la activul său o bogată practică
medicală desfășurată în cadrul a cel puțin 8 circumscripții
sanitare, ceea ce i-a dat posibilitatea să cunoască
amănunțit satul nostru de munte și de șes de
odinioară, cu aspectele lui multiple de mizerie și de
înapoiere revoltătoare.Aici a pătruns în profunzimea
sufletului îngândurat și abătut al țăranului nostru,
reușind să-i cunoască datinile și credințele, superstițiile
și îndelungata lui răbdare față de suferință,
boală și sărăcie.
De aici, din icoana vie și zbuciumată a satului
românesc, din mijlocul oamenilor pe care i-a îngrijit
și tratat, din necazurile și durerile lor își va
scoate poetul materialul ce-i va servi pentru scrierile
de mai târziu, dar mai vârtos pentru acțiunile propuse
de îmbunătățiri igienico-sanitare.Adevărata icoană
a satului este redată sub multiplele ei aspecte, într
-o usturătoare și încărcată creionare de mohoreală și
primitivism, de cruntă sărăcie și amară viețuire:
„Satul de munte s-a zămislit – ne spune poetul
medic - spânzurat pe coclauri. Soarele nu bate îndeajuns,
drumurile și legăturile între cătune sunt
aproape impracticabile. Casele – cocioabe azvârlite
cu furca pe 7 văi și 7 coline. Sărăcia, lipsa de hrană,
lipsa de lucru au o mulțime de urmări ca: mortalitate
mare, emigrările, pelagra, tuberculoza,rahitismul…
satul de munte sau de șes, este și rămâne o paragină,
blocat de noroaie, de torente ori de nămeți; ca un
grup de celule din organismul asfixiat, unde nu pătrunde
sângele… casele întoarse cu spatele la drum
ca de rușine ascunse de lumină și de soare, cu fântânile
fără ghizduri și fără găleată, înconjurate de o
arie de noroi în care s-au înfipt copitele tuturor vitelor,
încât scursurile de la uluc și murdăriile de animale
ser întorc înapoi în puț… un sat fără brutărie,
fără măcelărie, nu mai spun, fără baie sau bibliotecă…
de la intrare te întâmpină oameni sleiți, zdrențăroși,
alături de vite spetite și pipernicite. Femeile
ofilite înainte de vreme, galbene și secătuite, copii
goi cu pântecele umflat de splenomegalie sau de
SALONUL LITERAR / 38
106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
limbrici. Din înfățișarea tuturor strigă și se denunță
traiul rău, viața aproape neomenească, neîngrijirea,
necurățenia, inconștiența…”
Am insistat mai mult cu un citat mai mare
pentru a vedea că în amintirea poetului a stăruit cu o
prezență mereu vie, plină de indignare și revoltă,
constatările sale medicale, de la începutul carierei.
Într-o altă lucrare „Higiena satului”, doctorul Vasile
Voiculescu sublinia: „Trăim în zodia economiei naționale,
a industriei și a altor entități financiare, nevăzute,
dar simțite, mistice și aproape divine. Dacă
un popor nu poate exista fără economia națională și
fără capitaluri – cum ar putea rezista slab, degenerat,
redus, adică fără capitalul uman – mare și puternic?
Iar higiena este acțiunea conștientă de păstrarea,
apărarea și creșterea sănătății individuale și a obștești.
”
Vasile Voiculescu a obținut titlul de doctor
și liberă practică în anul 1910. Din 1910 și până la
Primul Război Mondial când este numit în 1917
Medic Șef al Spitalului Militar din Bârlad, se înregistrează
o primă perioadă a peregrinărilor sale medical-profesionale
ca medic de circumscripție și la
Casa Culturală a Creditului și Asigurărilor Muncitorești.
Între timp a participat și la campania militară
din Bulgaria (1913) pentru care a fost decofrat și
socotit veteran.Timpul Primului Război Mondial,
respectiv 1917-1918 poate fi socotit o a doua perioadă
în activitatea sa medicală desfășurată în condiții
cu totul speciale, cu ocazia retragerii în Moldova,
datorită căreia trebuie să menționăm decorația
(Coroana României cu Spadă și Panglică de Virtute
Militară) deci decorația ce o primește în 1917 întrucât
fiind Medicul Șef al Spitalului Militar din Bârlad
a contractat tifosul exantematic și convalescent fiind
a refuzat concediul medical legal, mergând să-și
îngrijească răniții de care răspundea. Aflându-se la
Bârlad ocupă mai multe funcții medicale, iar la sfârșitul
anului 1918 este transferat la București ca medic
la Buftea.
În activitatea sa literară, timpul petrecut în
Moldova este marcat de apariția volumului cu poezii
de război intitulat „Dințara zimbrului” (1918) premiat
de Academia Română în anul
1920.Colaborează la toate numerele revistei „Florile
dalbe” cu versuri.
După 1920 începe a treia perioadă a activității
medicale, desfășurată timp de 25 de ani în București,
unde-l găsim medic la Administrația Domeniilor
Coroanei, medic și profesor la Institutul
„Pompilian”, Medic Șef la Primăria sectorului 3 –
albastru, Redactor - Șef al propagandei sanitare, în
Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale, membru
în Consiliul Eforiei Sanitare a Municipiului București,
Director al Centrului de Sănătate etc...Această
perioadă din activitatea sa sanitară este însemnată și
106/ianuarie 2022
fructuoasă, fiind împletită cu o bogată și valoroasă
activitate literară, publicistică, de organizare și propagandă
sanitară: este membru al Societății Scriitorilor
Români; funcționează în postul de Subdirector,
Director și Inspector General la Fundația Culturală „
Carol I”; redactează săptămânal la radio „Ora satului”
(„De vorbă cu sătenii”); ocupă postul de referent,
consilier literar și director la Radiodifuziune;
membru în comisia de cinematografie; scrie și publică
intens literatură beletristică și medicală, colaborează
la nenumărate reviste și publicații din București
și din țară, este premiat și decorat în mai multe
rânduri.
Începând cu volumul de poezii „Pârgă” (1921),
publică în acești 23 de ani încă cinci volume de poezii,
trei volume de piese de teatru, opt volume cu scrieri diferite
(proverbe, amintiri, o carte de citire, 11 lucrări de
medicină populară, articole și studii medicale și de culturalizare
răspândite în diverse reviste și publicații). În
1928 i se acordă premiul de poezie al Societății Scriitorilor
români pentru volumul „Poeme cu îngeri”, în 1936
Premiul Național pentru lucrarea „Umbre”, iar în
1943 Premiul Național pentru Poezie.
Intensa și valoroasa sa activitate medicală se
concentrează în afara consultațiilor date oricând era
chemat și solicitat, ca și dincolo de locuința sa cunoscută
ca a unui „doctor fără de arginți” (Vasile
Voiculescu nu a avut nici cabinet, nici firmă, cu toate
că era un foarte bun internist și practician într-o
susținută publicistică medicală.
Începând din anul 1925 a condus cabinetul de consultații
scrise, înființat de revista „Albina”, contra
achitării unui abonament de către cel care solicita
consultație.Între 1933-1938 publică în revista de
Cultură și Educație Gospodărească „Farul căminului”,
un număr de peste 40 de articole cu titlul general
de „Actualități medicale”, de exemplu: „Boalele
care nu se vestesc prin dureri”, „Higiena locuinței”,
„Fructele de iarnă și valoarea lor în Higiena alimentară”,
„Răceala”, „Despre hrană”, „Aerul și respirația”,
„Vegetațiile adenoide”, „Higiena muncii intelectuale”,
„Leacuri de primăvară”, „Bacteriile electrice
din gura noastră”, „Leacuri țărănești și multe
altele”..
Poate că aceste enumerări nu spun mare lucru, de
aceea vom încerca să spicuim câteva pasaje din conținutul
unor lucrări pentru a putea vedea grija pentru
ocrotirea sănătății neamului românesc. „Una din
pricinile întinderii și întăririi sifilisului la noi în țară
– sublinia V. Voiculescu în 1933 – sunt babele și
vracii de prin sate, doftoresele de prin mahalale,
SALONUL LITERAR / 39

SALONUL LITERAR
care sfătuiesc pe bolnavi să nu se arate la
medici și-i amăgeau cu fel de fel de leacuri nepotrivite
și vătămătoare, ori cu descântece. Ba le dă
să bea pentru „cel perit”, ba pentru „iadat”, ba pentru
„colți de lup”, ori „călcătură în sac”, când ei nu
știu să deosebească albul de negru. Un om cu mintea
întreagă nu-și dă trupul pe mâna babelor și vracilor,
cum nu-ți dai ceasornicul să ți-l dreagă un
copil”.Cât de frumos și literar îmbracă poetul articolele
igienă și educație sanitară, respectiv de medicină
populară, spusă pe înțelesul tuturor, într-o
formă atrăgătoare și direct ispititoare. „… înainte
de a vă înșira într-un lung pomelnic toate bolile
care vin din necurățenia pielii, care și ea este făcută
dintr-o țesătură nu în patru, ci în 14 ițe de fire
meșteșugit urzite și bătute, prin ochii cărora se răsuflă
mai ușor pe dedesubt și se curăță… după care
dă o serie de sfaturi în legătură cu spoitul și văruitul
încăperilor, cu spălarea și curățenia rufăriei de
corp, cu igiena trupului”.Multe din acțiunile și propunerile
exprimate de poetul liric Vasile Voiculescu
le vedem realizate abia astăzi.„O natalitate mică,
redusă, ne spune clar că acolo e o racilă care
roade, un vițiu medico-social. Registrul de morți e
și mai elocvent: toți născuții morți, precum și nașterile
premature ne anunță sifilisul, copiii morți de
la 1 la 8 zile denunță tetanosul (falcarița) și deci
relele îngrijiri la naștere. Mortalitatea mare printre
tineri semnalează tuberculoza, printre oamenii în
toată firea – febra tifoidă, tifosul exantematic etc.”
Vasile Voiculescu s-a ocupat mult și de
folclor, punând un accent deosebit pe culegerea
materialului de la țară, întocmind culegeri de proverbe;
„Dacă ar fi să ne luăm după cântec și după
viers, apoi nimeni nu ar avea așa de mult suflet, și
atât de dulce, de ales și de simțitor, ca Dvs., țăranii.”
– spune Vasile Voiculescu. La nici un alt
neam nu se află atâta bogăție de suflet strânsă întro
mlădiere de glas, într-o tremurătură de ghiers ca
la neamul românesc. În privința asta ne asemănăm
cu privighetorile și cu ciocârliile.”
Importanța și mult căutata lucrare „Toate
leacurile la îndemână ” (3.000 -10.000 de exemplare
la fiecare ediție) a izvorât din aceeași prețuirea
trecutului strămoșesc pentru că „Aceste buruieni
de leac aplicate din moși strămoși, ne vin ca o
zestre a trecutului care nu e bine să fie lepădată,
înainte de a fi înlocuită cu ceva mai bun.” Dar
SALONUL LITERAR / 40
cartea a mai fost alcătuită și pentru a pune la îndemâna
săteanului puterile neștiute care zac ascunse în
nenumărate leacuri cum sunt: mierea, untul, oțetul,
sarea, zahărul, cărbunele, sămânța de dovleac, mătasea
de porumb și câte alte buruieni…
Odată scrisă, cartea a fost trimisă la țară unde
sănătatea era roasă de multe racile, între care cea mai
urâtă era cea a neștiinței. „Cultura omului începe cu
trupul, cu îngrijirea sănătății, cu respectarea funcțiunilor
vieții”...În eseul „Permanența culturii”,V. Voiculescu
definește cultura ca un scop în sine, un țel
înalt, de esență sufletească, care dăinuie peste veacuri
în urma popoarelor dispărute, în timp ce civilizația
este numai un mijloc care ține de instrucție, fiind mecanică
și materială. „Civilizația poate să piară, căci au
pierit multe. „Sănătatea poporului, iată piatra din capul
unghiului pe care se poate clădi un stat. Și igiena
nu e decât cultura și educația aplicată la viață.”
După 1943 când poetul este pensionat, își
desfășoară cea de a patra perioadă a activității sale,
care, în decurs de peste 15 ani marchează în domeniul
literaturii române una dintre cele mai valoroase contribuții
originale de un înalt nivel artistic, o creație cer
depășește în conținut și formă, în profunzime și consistență,
activitatea de până atunci.„Lirismul lui V.
Voiculescu și-a dat întreaga măsură în sonetele garantate
de sigiliul ilustrului Will.”Astfel împlinită, personalitatea
scriitorului se înscrie în culmile literaturii
române.Tradusă, opera lui V. Voiculescu a fost pentru
prima dată în limba maghiară.Cât privește firea
acestui mare scriitor, felul său de comportare în viața
socială și familială era cald și apropiat, retras și mereu
preocupat. Mult timp copiii săi nu i-au cunoscut
preocupările literare, iar la cenaclurile ținute din când
în când în casa lor, eu făceau doar oficiul de gazdă.
„Acest om simplu și totuși întortocheat, care
era un mistic, dublat paradoxal de un cazuist cu un
spirit critic eminamente raționalist care avea, ca medic,
întinse cunoștințe de specialitate, dar care ținuse
să se inițieze serios și în teologie și în științele oculte,
care citea cu pasiune literatură în mai multe limbi,
complăcându-se în a lăsa impresia de a nu fi la curent
cu nimic, care trăia cu abnegație la moșul sfinților,
fără ca aceasta să-l împiedice să înțeleagă cu o lărgime
de spirit absolut toate deșertăciunile vieții, acest
om venit parcă din adânc și de departe, în care țăranul
de rasă vechi nu s-a citadinizat niciodată pe deplin,
cred că nu a fost cunoscut de nimeni cu adevărat.”
(Dinu Pillat)
Însuși poetul care s-a căutat pretutindeni pe
sine își încheia mărturisirea cu gândul: „Dacă n-aș fi
ajuns medic, cred că aș fi fost poet”.
106/ianuarie 2022

CULIȚĂ IOAN UȘURELU
FUNCȚIA CA O PUȘCĂ
SALONUL LITERAR
Ne-am întrebat adesea dacă nu-i posibil
să rămâi om în ciuda oricăror nenorociri, bucurii
sau posturi înalte în care te-ai ridicat. Dar, mai
ales, după ce ţi-ai făcut câţiva subalterni.
Ne-am amintit despre acest lucru ori de
câte ori un coleg sau un cunoscut devenea şef de
echipă, şef de secţie, şef de catedră, director sau
inspector. Începând chiar din ziua numirii, individul,
deşi se abţinea să nu-ţi ordone ceva, era
schimbat comportamental pentru a-şi impune
funcţia prin care, credea el, a căpătat prestigiu.
De-abia atunci realizam cât de adevărată este întâmplarea
cu neamţul bun camarad la lucru, la
discuţii sau la beţie. Cum i-ai dat însă o puşcă în
mână , trage în tine. Ca urmare, orice şef, cât ar
fi el de mic,
dacă nu are caracter, consideră funcţia
o puşcă sau o bâtă pe care le aplică pe spinarea
subordonatului. Toţi uită că au fost sau vor
deveni oameni de rând. Cât despre loc de
“bună-ziua”, nici gând.
Şi atunci, aceşti indivizi fără caracter
nu sunt de invidiat, pentru că orice funcţie îi
face dependenţi de ceva, de cineva. Oricum,
nu mai sunt ei înşişi, neîndrăznind să se supere
pe cei pe care trebuie să-i linguşească sau
abţinându-se de la riposte în faţa stupizeniilor
debitate de şefii lor. Ceea ce nu se întâmplă cu
omul stăpân pe meserie, cel care n-are nimic
de apărat. Pe el îl apără doar munca sa.
ANTOINE DE SAINT-EXUPÉRY
RUGĂCIUNE
„Doamne, nu îți cer miracole sau lucruri nemaiauzite, îți cer doar putere în fiecare zi a vieții mele.
Învață-mă arta pașilor mici. Dă-mi atenție și ingeniozitate astfel ca, zi după zi, să experimentez și să
descopăr lucruri cu entuziasm. Ajută-mă să îmi folosesc timpul mai bine. Îngăduie-mi darul de a distinge
între ce este cu adevărat important și ce nu. Mă rog ție pentru a-mi oferi puterea moderației
și a disciplinei astfel încât nu doar să alerg de la un capăt la altul al vieții mele, ci să îmi planific
timpul rațional și să pot vedea și vârful muntelui, dar și valea, și totodată să-mi pot găsi timp uneori
și pentru bucuria artei. Ajută-mă să înțeleg că visurile nu mă pot ajuta. Nici visurile trecutului,
nici visurile viitorului. Ajută-mă mai bine să fiu prezent aici și acum și să accept că acest moment
este cel mai important, cel care contează cu adevărat. Apără-mă de convingerea că totul în viață
trebuie să fie lin și ușor. Ajută-mă să conștientizez că toate greutățile, problemele, obstacolele și înfrângerile
fac parte în mod firesc din procesul vieții și ele sunt ca noi să putem evolua și crește. Nu
mă lăsă să uit că inima se poate afla în conflict cu rațiunea. Trimite-mi, te rog, persoana potrivită la
momentul potrivit, cea care va avea curajul să-mi spună adevărul și să o facă cu iubire! Uneori adevărul
nu ni-l spunem noi, ci alții. Știu că multe probleme se rezolvă de la sine dacă suntem calmi așa
că învață-mă să am răbdare. Tu știi câtă nevoie avem de prietenie. Fă-mă să fiu demn de cel mai frumos,
tandru și fragil dar al vieții. Oferă-mi suficientă imaginație astfel încât să pot împărtăși cu
cineva, în cuvinte sau în tăcere, din căldura inimii mele. Protejează-mă de teama că viața ar putea
să-mi alunece printre degete și să ratez multe din ea. Nu-mi da ceea ce îmi doresc, ci ceea îmi trebuie
cu adevărat. Învață-mă arta pașilor mici."
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 41

SALONUL LITERAR
Veronica Micle n-a
fost singura blondă
de care marele poet
Mihai Eminescu a
fost îndrăgostit nebuneşte
şi căreia i-a
dedicat poezii celebre.
Pe blonda Mite
Kremnitz, Eminescu
a iubit-o cu patimă,
însă frumoasa nemţoaică
nu i-a răspuns
cu aceleaşi sentimente.
Cumnata lui
Titu Maiorescu şi soţia doctorului Wilhem
Kremnitz l-a cunoscut pe poet într-o perioadă în
care relaţia acestuia cu Veronica Micle fusese
întreruptă. Eminescu lucra la ziarul conservator
„Timpul” şi s-a văzut pentru prima dată cu Mite
la una dintre seratele literare ale lui Maiorescu.
Cei doi s-au mai văzut la cenaclul Junimea şi la
Palatul Regal. Mite l-a angajat pe Eminescu ca
să îi predea lecţii de limba română. Blonda
nemţoaică, după care poetului i se aprinseseră
călcâiele de la prima vedere, a recunoscut în
memorii că întâlnirea cu poetul a fost o decepţie.
„O creatură ideală, frumoasă, uşoară ca un
vis” „Timid şi stângaci, neîndemânatic în fiecare
mişcare, un om care, după aparenţă cunoscuse
tot atât de puţină disciplină corporală, ca şi
pe acea spirituală. Mai mult scund decât înalt,
un cap ceva prea mare pentru statura lui, prea
cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni,
murdar pe haină şi îmbrăcat fără nicio îngrijire,
cu mâna neîngrijită, poate nespălată. Eram atât
de decepţionată încât mă durea deosebirea dintre
adevăratul Eminescu şi cel care trăise în închipuirea
mea. Mânca cu zgomot, râdea cu gura
plină, un râs care mie îmi părea brutal. Îl preţuisem
mai mult decât preţuia”, scria Mite
Kremnitz în memoriile ei despre întâlnirea cu
Eminescu. În schimb, Eminescu a fost vrăjit pe
loc de frumuseţea blondei nemţoaice. „O creatură
ideală, frumoasă, uşoară ca un vis. De talie
cam mică, cu părul blond, cu ochi albaştri, de
un albastru clar azuriu, cu o pieliţă dulce, cu
SALONUL LITERAR / 42
MARIOARA NEDEA
EMINESCU ȘI
MITE KREMNITZ
vinişoare ca de alabastru, ea amintea
prin alcătuirea ei gingaşă şi delicată, de porţelanurile
de Saxa, cu o nuanţă rece de o fiinţă din
nord”, o descrie Nicolae Petraşcu pe nemţoaica
Mite Kremnitz în cartea ”Icoane de lumină”.
Eminescu a făcut primele gesturi de amor faţă
de Mite, în timpul lecţiilor de gramatică... A
sărutat-o şi a luat-o în braţe, după cum povesteşte
Mite în memoriile scrise peste ani, chiar în
căminul conjugal: „Pe când făceam într-o seară
lecţia pe neaşteptate, nu însă dintr-o pasiune
de moment, ci pe când eu întoarsă spre el vorbeam
cu vioiciune, el mă sărută şi eu îl lăsai,
fără să mă opun. Altădată, el mă rugase de ceva
timp să-i dau voie să mă strângă odată în braţele
sale, cedai în sfârşit şi el mă cuprinse în braţe,
mă ridică de la pământ şi mă lăsă jos”, a mai
povestit Mite. ”Privirile lui le simţeam ca o
durere nespusă”. Mite l-a respins pe poet din
cauza poziţiei sociale: „Desconsiderarea şi dispreţul
Mitei pentru Eminescu ba parcă şi o ură
surdă împotriva talentului său veneau din faptul
că ea se credea pe o treaptă socială inferioară”,
susţine N. Petraşcu.Un episod din zilele în care
Eminescu îi preda lecţii de gramatică a fost descris
de Mite în cartea „Amintiri fugare despre
Mihai Eminescu“, publicată în 1933. „A doua
zi nu îl aşteptai la lecţie şi nici la masă, eram
poftită de bărbatul meu la un dineu. Eu eram
gata îmbrăcată şi îmi luam rămas bun de la copil
în sufragerie, când se auzi soneria şi fu
anunţat Eminescu. Uitase că rugasem să nu vie.
Mersei în întâmpinarea lui, tristă că trebuie să
plec şi-l întrebai dacă n-aş putea măcar să îi pregătesc
masa. El refuză şi se uită la mine cu ochi
arzători : Cât de frumoasă eşti dumneata“ spuse
el, tărăgănând vorba. Privirile lui le simţeam ca
o durere nespusă. Ceea ce dorisem se realizase,
fericirea lui atârna numai de mine”.
Despre Eminescu îndrăgostit Mite credea
că este un om care nu se poate stăpâni ,
aflat în pragul „turbării”. „Într-adevăr, într-o
vară, când dragostea sa ameninţa să degenereze
în turbare, el îmi spuse după o zi în care zăcusem
în pat din cauza unei migrene: «Ieri după
106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
masă am venit la dumneata, am trecut
prin toate odăile, şi am ajuns la uşa d-tale, însă
am găsit-o închisă; altfel aş fi pătruns înăuntru
şi te-aş fi omorât». Afară de aceasta mai observasem
la el o imposibilitate de a se stăpâni”,
mai povesteşte Mite în „Amintiri fugare despre
Eminescu". Eminescu i-a dedicat poezia ”Atât
de fragedă”.Idila dintre cei doi a stârnit gelozia
lui Titu Maiorescu, cel care-l adusese pe Eminescu
pe post de profesor în casa doctorului
Kremnitz. „Lui Maiorescu nu îi plăcea deloc căl
găsea pe Eminescu la noi... Vorbi cu mine în
această privinţă în mai multe rânduri, începuse
să râdă de Eminescu în faţa mea şi mă întreba
dacă nu cumva uitasem să-l fac să simtă distanţa
socială care ne separa”, povesteşte Mite în
memorii. Maiorescu a fost cel care i-a spus lui
Mite că Eminescu nu a întrerupt niciodată legătura
cu Veronica Micle, în ciuda idilei de la Bucureşti.
Marie Charlotte Kremnitz a tradus poeziile
lui Eminescu în nemțește. Marie Charlotte
Kremnitz- Mite a plecat din ţară, după moartea
soțului său, în 1897. S-a retras în Germania
şi a trăit la Berlin, având o activitate literară,
care a cuprins în mare parte traduceri în limba
germană din operele scriitorilor români, printre
care şi Mihai Eminescu. A murit la Berlin, în 18
iulie 1916.
A MURIT...
Noi nu spunem simplu <a murit” . La noi <a murit”
poate fi exprimat:
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 43

SALONUL LITERAR
RĂZVAN MOCEANU
MARTA BIBESCU
Astăzi despre una
din cele mai fascinante personalităţi ale secolului
XX: Martha Bibescu: „Pentru mine, dumneavoastră
sunteţi personificarea Europei” spunea
Charles de Gaulle. Românii nu s-au învrednicit
să-i traducă operele, dar se simt bine la
Mogoșoaia. Martha Bibescu (alias Martha
Bibesco; n. 28 ianuarie 1889, București - d. 28
noiembrie 1973, Paris) a fost o romancieră, poetă,
politiciană și memorialistă română și franceză.
S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență
de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui
Ion Lahovary, ministru al României la Paris și
ministru de Externe, și a Smarandei (Emma)
Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin
Bibescu, care era văr primar cu Ana de
Noailles și care avea să devină președintele Federației
Aeronautice Internaționale. De asemenea,
a fost una din primele femei-mason ale României
și una dintre cele mai frumoase și cunoscute
românce ale începutului de secol XX.
Martha Bibescu a dat dovadă de un curaj
imens şi de o generozitate aparte, fiindcă a rămas
în Bucureşti, în timp ce, în noiembrie 1916,
autorităţile şi majoritatea cunoştinţelor sale se
refugiau la Iaşi, apoi, nu doar că a îngrijit bolnavi
şi a încercat să le însenineze ultimele clipe
ale vieţii, dar i-a şi ajutat material pe unii şi a
eliberat mai mulţi prizonieri români, graţie inteligenţei
şi diplomaţiei sale. Informaţiile furnizate
de ea Curţii de la Iaşi au fost extrem de folositoare
regelui şi guvernului de uniune naţională,
însă i-au atras nu de puţine ori ostilitatea administraţiei
de ocupaţie. În anii celui de – Al
Doilea Război Mondial, Palatul Mogoşoaia a
fost loc de întâlnire al diplomaților aliați, fiind,
pentru câteva luni, închiriat legației elvețiene
din România. Războiul a surprins-o pe prinţesă
angajată civic în lupta împotriva pericolului reprezentat
de Rusia stalinistă. După 6 martie
1945, moșia de la Mogoşoaia a luată forțat de
guvernul comunist, Martha Bibescu obținând de
la autorități declararea ca monument istoric a
palatului, pe care încă îl mai deținea, în acte. În
septembrie 1945, prințesa a plecat însă definitiv
din țară – mai întâi în Anglia, apoi în Franţa – ,
alegând să protesteze astfel faţă de cursul politicii
româneşti, lăsând palatul fiicei sale Valentina
și soțului ei, Dimitrie Ghika-Comănești. În
anul 1949, palatul a fost naționalizat, Valentina
și Dimitrie fiind arestați. Era perioada în care
Casa Dior, a cărei reclamă vie fusese timp de
decenii, realiza pentru ea haine speciale, ca nişte
fastuoase tunici, lungi până în pământ. În anii
care au urmat, Palatul Mogoşoaia a fost din nou
devastat, colecțiile de artă au fost furate, iar în
1957, a devenit sediul secției feudale a Muzeului
Național de Artă. În anul 1954, Academia
Franceză îi conferă Marele Premiu de Literatură
pentru întreaga operă, iar în anul 1955 devine
membră a Academiei Regale de limbă și literatură
franceză din Bruxelles. În anul 1962, primeşte
Legiunea de Onoare a statului francez, iar
în anul 1963, este desemnată consilier al preşedintelui
francez Charles de Gaulle în problema
românească, un act de recunoaştere publică a
eforturilor ei de necontestat pentru ţara sa natală.
Unii cred că generalul francez a fost o altă
mare iubire a ei, însă realitatea era că preşedintele
francez a priceput, se pare, cel mai bine,
cine era cu adevărat Martha Bibescu. De Gaulle
i-a scris Marthei: „Pentru mine, dumneavoastră
sunteţi personificarea Europei.”. Martha Bibescu
a murit la 28 noiembrie 1973, la vârsta de 87
de ani, fiind înmormântată la cimitirul Père
SALONUL LITERAR / 44
106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
Lachaise din Paris. Pe piatra ei funerară se află
inscripţia: „Marthe Bibesco, ecrivain français”.
Biografie
Privind data exactă a nașterii scriitoarei,
din mărturisirile ei se cunosc cu precizie ziua și
luna (28 ianuarie, București), anul 1886 stabilit
doar dintr-o întreagă serie de ipoteze ce mai cuprinde
și anii 1888, 1889, 1890, 1891. Martha
Lahovary făcea parte din cele mai vechi și mai
ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică
și culturală. Mama sa, Smaranda
( Emma ) Mavrocordat, descinde din ramura
moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat,
iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovari avea
să fie de-a lungul anilor ministru al României la
Paris, ministru de externe și președinte al Senatului.
Crescută și formată sub semnul acestui
impunător arbore genealogic, Martha Bibescu
își va împlini educația primită într-o mănăstire
din Belgia cu cea specific românească. Prin căsătoria
în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu,
nepot de frate al lui George Bibescu,
domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine
astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o
familie princiară, din care mai fac parte Ana-
Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles
și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze
în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon
Bonaparte.
După călătorii prin mai multe țări ale
lumii, printre care și Persia, unde prințul George
Valentin Bibescu primește o însărcinare diplomatică,
Martha Bibescu își publică, la întoarcerea
în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis
(1908).
Premiat în scurt timp de Academia Franceză,
acest volum va deschide seria unei opere
impresionante, din care nu vor lipsi romanele de
inspirație autobiografică sau istorică, evocări
ale unor personalități din trecut sau contemporane,
note de călătorie, versuri, poeme în proză,
eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii
istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul
Lucile Decaux. Începând din 1916 Martha
Bibescu a condus un spital pentru răniți la București,
unde a rămas sub ocupație germană, a
106/ianuarie 2022
servit drept prețioasă sursă de informații pentru
Guvernul român refugiat la Iași. Zoe Bengescu,
fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei
Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu,
nota la 1 noiembrie 1918: "La spital am fost
foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării
Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare
o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă.
Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă
și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de
împrejurări […]." Ea nu a fost numai martora
acestor evenimente cruciale (primul război
mondial și actul reîntregirii – "ziua cea mai plăcută
din calendarul personal", cum avea să noteze
peste ani), ci și o participantă activă la desfășurarea
lor. După trei decenii, maturizată și
luându-și rolul în serios, iat-o pe Martha Bibescu
în ipostaza personificată de regina Elisabeta
și regina Maria, și anume de mamă a ostașului
român, de data aceasta în campania contra bolșevismului,
când nu putea rămâne insensibilă la
mărturisirile nepotului său, Matei Basarab
Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite
alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie
Grea. În 1945, fiind alertată de ambasada
Franței că s-ar putea să fie arestată, Martha Bibescu
părăsește România la bordul unui avion
englez cu destinația Napoli, de unde pleacă la
Paris și apoi în Anglia.
Aici se întâlnește cu moștenitorul ei,
Prințul John Nicolas Ghika - Comănești pe care
l-a ajutat să părăsească țara în anii tulburi care
au urmat după instaurarea comunismului.
Din 1955 devine membră a Academiei
Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles,
în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana
de Noailles.
Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a
fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel
Proust, drept pentru care Martha Bibescu l-a
întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste
întâlniri sunt evocate în volumul * Au bal avec
M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928).
Este de asemenea autoarea unui jurnal,
din care câteva fragmente au fost publicate la
fosta Editură Politică sub titlul Jurnal politic.
SALONUL LITERAR / 45

SALONUL LITERAR
Se stinge din viață la 28 noiembrie 1973, la Paris.
Este inmormantată la Castelul Ménars de pe
Valea Loarei, fosta proprietate a soacrei ei. În
porțiunea de nord-est a cimitirului Père-
Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei
Bibescu (no. 6), în care estei Ana, contesa de
Noailles.
Opera
Les Huit Paradis <=> Cele opt raiuri
(1908)
Alexandre Asiatique, ou l'histoire du
plus grand bonheur possible<=> Alexandru
Asiaticul, sau istoria celei mai mari fericiri posibile,
1912
Isvor, Le Pays de Saules<=> Izvor, țara
sălciilor (1923) [Este un tablou idilic al vieții
din România]
Le PerroquetVert<=> Papagalul verde
(1923)
Le destin du lord Thomson of
Cardington<=> Destinul lordului Thomson
(1927)
Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M.
Proust (1928)
La Vie d'une amitié. Ma correspondance avec
l'abbé Mugnier <=> Viața unei prietenii. Corespondența
mea cu abatele Mugnier, Ed. Plon,
Paris, (1951 - 1957)
Le Confesseur et les poètes<=> Confesorul și
poeții (1970)
Échanges avec Paul Claudel <=> Corespondența
cu Paul Claudel (1972)
Le perroquet vert<=> Papagalul verde , Paris,
1924 Traducere: Constantin Popescu, ed. Minerva,
București, 1998
Catherine-Paris , 1927 [8]
Une victime royale, Ferdinand de Roumanie ,
<=> O victimă regală, Ferdinand de România
1927,
Noblesse de robe , <=> Noblețea robei 1928
Royal portraits , New York, f.a., ( Portrete
regale )
Croisade pour l’anémone , <=> ( Cruciadă pentru
anemonă ), 1931
Le rire de la Naïade<=>Rîsul naiadei , 1935
etc. La Nymphe Europe <=> Nimfa Europa,
Paris, 1960
ADRIAN PĂUNESCU
ULTIMA POEZIE
De-aicea, de pe patul de spital
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
SALONUL LITERAR / 46
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei
Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate!
106/ianuarie 2022

ADRIAN MATEI
O INTERPRETARE A
MISTERELOR ASCUNSE ÎN
„VESTIMIE”
SALONUL LITERAR
Spre sfârșitul vieții, Mihai Eminescu, a scris o
povestire fantastică, un fragment de nuvelă, găsit deopotrivă
sub titlul „Vestimie” și „Moartea lui Ioan Vestimie”,
cu influențe din literatura rusă, găsind în rândurile ei elemente
din opere ca: „Un erou al timpului nostru”
(Lermontov), „Moartea unui slujbas” (Cehov),
„Mantaua”, „Suflete moarte” (Gogol). Ce atrage în
„Vestimie” este asemănarea personajului principal cu
însuși autorul. De parcă, Eminescu și-ar fi descris neajunsurile
și împlinirile vieții în câteva pagini.
Să ne oprim un pic asupra descrierii eroului principal:
“în toate zilele își urma regulat drumul de la căsuța
lui la cancelarie, de la cancelarie la o cafenea din colț,
unde citea jurnale ilustrate, de-acolo la birt, de la birt
acasă...”. L-aș privi ca pe un autoportret al autorului,
răzvrătit împotriva banalității cotidianului, păstrându-și
tabieturile de a bea o cafea bună și o carafă zdravănă cu
vin. Parcă vedem silueta poetului ieșind din hrubele Bortei
Reci, de lângă Copou.Urmează parcă un autodenunț,
un indiciu major aruncat în operă nu la voia întâmplării,
ci bine integrat contextual. Vorbind despre o “fetiță blondă,
pe care o iubea cu credință de 16 ani și mai bine”,
Eminescu îl condamnă pe Ioan la pierderea înceată a memoriei
și „astfel s-a 'ntîmplat că 'ntr-o seară, voind să-i
scrie o epistolă, să-i uite cu totul numele fetei.”
Cum Eugen Lovinescu i-a dat rolul principal din
romanul “Bălăuca” (Blonda), cum relația lui Eminescu cu
ea a început în 1972, cum au fost perioade în care poetul
ar fi vrut să uite prin ce a trecut alături de ea, cum acea
epistolă ar putea face parte din corespondența impresionantă
pe care a purtat-o cu Eminul ei, aș afirma că avem o
evocare a Veronicăi Micle.Moartea bărbatului este publicată
într-un jurnal de seară: „Aflăm ca astăzi, la 7 ore de
seară, d. Ioan Vestimie a încetat din viață”, ducând cu
gândul la publicistica eminesciană din “Timpul”, care
cuprindea și necrologuri.
Episodul prietenilor care jucau cărți, la priveghiul
tânărului, pare a aminti de întâlnirea junimiștilor, dintre
ei evidențiindu-se un Caragiale pus pe șotii care are grijă
să se adreseze mortului cu: “Măi hoțule! stai acolo și
dormi, doar n-ai poftă să ne strici landsquenetul.” Întâlnirea
cu cei doi copii, fără nume din pricina că nu au fost
botezați, ar putea trimite cu gândul la pruncii nenăscuți,
mai ales în condițiile în care se consuma iubirea lui Eminescu
cu Veronica. Evoluând în povestire, o găsim pe
“princesa B, roșie ca o roză și blondă ca un caier, una
din frumusețile marelui oraș.” Cine să fie princesa B.?
Cumva Marie Charlotte von Bardeleben? Adică numele
de fată al Mitei Kremnitz... Descrierea se apropie de
semnalmentele damei - “princesă înaltă și bărbată, tânără
și frumoasă, puternică și dulce totodată”.
106/ianuarie 2022
Dar iată evocat
și posibilul episod al sărutului,
singurul lucru
indecent ce s-a petrecut
între Eminescu și Mite:
„Dar de unde și până
unde ajunge el la cutezarea
de-a se sui alături cu ea în cupe, a-i pune brațul pe
după gât și a o săruta?
— Șezi binișor, zise ea zâmbind și prefăcându-se a se
supăra”, descriind într-un mod original refuzul frumoasei
nemțoaice.
Următoarele scene se desfășoară într-un plan
demiurgic, pe tărâmul Luceafărului, într-un castel în
care prințesa B. și prințul ei au o iubire incompatibilă,
amintind și de oglinda în care frumoasa femeie își scaldă
goliciunea ca într-o strofă din marele poem de iubire:
“Ea îl privea cu un surâs, / El tremura ’n oglindă, /
Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă.”
Ultimul episod important al nuvelei, de altfel și ziua
înmormântării lui Vestimie, scoate la iveală chipul unei
alte femei, pe care a numit-o Anna, dar care pare a
duce către a treia iubită, Cleopatra-Poenaru Lecca:
“o fată tânără îmbrăcată în alb, foarte, foarte palidă
la față și cu ochii pe jumătate deschiși numai.” Abia
acum explică Eminescu caznele la care și-a supus personajul:
„Mai întâi avea sentimentul că-și pierduse în
parte memoria, apoi sentimentul că cu ușurință poate
intra oriunde voiește, poate face tot ce voiește, al treilea
sentiment, dar cel mai energic din toate, era că
toate acestea se petrec într-un vis aievea”, în mare
descriindu-și problemele prin care trecea chiar
el.Finalul îl găsește cântând într-o sală mare de bal,
cântând fără întrerupere, dar nefiind ascultat de cineva,
ca un Eminescu,autor a volume întregi, dar căruia i-a
fost tipărită, pe parcursul vieții, doar de o singură carte
de poezii. Toată această încercare de a-l încadra pe
Mihai Eminescu în centrul nuvelei, după părerea mea,
a venit și de la titlul ei, pentru că, dacă împărțim în
două cuvântul “Vestimie” și schimbăm litera „s” cu
„ș”, titlul ei ar deveni mult mai sugestiv „Veștimie”,
ca o premoniție a morții.
Culmea, se pare că geniul literaturii noastre a
trecut în neființă, la fel ca și Ioan, din cauza unei
“violente bătăi de inimă”, în urma mercurului injectat
pe post de tratament.
Acum, dacă am avut sau nu dreptate, doar
Eminescu știe!
SALONUL LITERAR / 47

SALONUL LITERAR
„S-au cunoscut în anii '50, într-un Bucureşti
sovietizat. El, poet la început de drum. Ea,
solistă la Operă. El, condamnat la puşcărie politică.
Ea l-a scos de acolo. S-au iubit o jumătate
de secol! Apoi el a plecat Dincolo. Ea n-a rezistat.
I-a cerut iertare «Zămislitorului», a luat un
pumn de somnifere şi s-a dus după el...”
***
Se găsiseră puţin după finalul marelui
război. Bucureştiul era împresurat de sovietism.
El se dăduse jos dintr-un tren de Ardeal, poet
minor, simbrie microscopică, gazetar la o revistă
culturală. Ea era Everestul. Vedetă. Studiase
la Moscova şi Leningrad. Maurer și Bodnăraş,
apostolii lui Stalin, îi dădeau târcoale. Se tutuia
cu Constantina si Lica Gheorghiu, fiicele lui
Dej. El împărţea o masă şi o cameră închiriată
cu un balerin. Aşa a cunoscut-o. Iubirea dintre o
zeiţă şi un muritor. În 1957 el uita să-şi pârască
la Securitate un coleg de la „Teatru”. Acesta
glăsuia că ar fi bine ca revoluţia maghiară să se
extindă şi peste graniţă. E arestat. Puşcărie politică.
Irinel intervine. Sus, sus de tot. Poetul iubit
e eliberat în februarie 1958… După eliberare,
purtând stigmatul de fost deţinut politic, trăieşte,
o bună perioadă „ca un parazit” fiind întreţinut
de Irinel Liciu, „Ani de zile, după căsătorie,
am fost prinţ consort”,mărturisea, într-un interviu,
Ştefan Augustin Doinaş. „Pur şi simplu
CEA MAI FRUMOASĂ PO-
VESTE DE DRAGOSTE DIN
LITERATURA UNIVERSALĂ !
BALERINA IRINEL LICIU ŞI
POETUL ŞTEFAN AUGUSTIN
DOINAȘ
m-a întreţinut, trăiam pe spinarea ei”. Irinel era
în vogă. El mergea, ascuns sub pălărie şi palton,
să o aştepte la ieşirea de la Opera. Era un proscris.
Ea primise titlul de 'Artist Emerit al Poporului'
din mâinile lui Gheorghiu-Dej.
Poetul o cere de soție după un an de la
ieșirea din închisoare. Balerina își împlinește
cel mai frumos vis și devine soţia lui Ştefan Augustin
Doinaş. Dar, pe măsură ce viaţa ei de familie
părea că se consolidează şi fericirea părea
să se stabilească definitiv în viaţa ei, prim solista
de la Opera din Bucureşti începea să aibă
probleme în carieră, iar, în cele din urmă, a fost
nevoită să renunțe la dans. Pe 12 februarie
1970, marea balerină dansează pentru ultima
oară. Acelaşi rol ca la debut - Lebăda Albă.
Cercul este închis. De aici înainte ea își rezervă
tot timpul pentru Doinaş… Gloria ei a apus. A
poetului, prinde a urca. Într-o seară, zămisleşte
„Mistreţul cu colţi de argint”. I-o citeşte soaţei.
E prima care aude probabil una dintre cele mai
frumoase poezii din Literatură noastră. Dar scriitorul
nu e statornic, are drag de alte femei, deşi
SALONUL LITERAR / 48
106/ianuarie 2022

SALONUL LITERAR
iubirea partenerei e infinită. Irinel află, e ceva ce
o macină. Atâta dragoste, un Univers de dragoste
şi el înşală ! Pentru prima dată își face bagajele.
Doinaş simte că a înfuriat până şi pe Zeii olimpieni.
Se pune la birou şi reușește o altă capodoperă
:
„Azi ne despărţim” :
„Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat”.
Dar dragostea ei arde. Irinel se întoarce.
De fapt, unii zic că nici nu a plecat. 1989 îi prinde
împreună. Cum au fost şi în 1977 şi în 1968.
Scriitorii îl propun pentru Nobel.
Academia Română îl primeşte cu braţele deschise.
Apoi… Apoi vin accidentele vasculare şi tonele
de medicamente. Cancer. Mai poate merge
greu cu un baston. Are 80 de ani şi el ştie asta.
Vineri spre sâmbătă, 25 mai 2002. Pe masa de
operaţie. Infarct. Scurt ! Doctorul Irinel Popescu
a chemat-o pe Irinel Liciu l-a spital. Nu i-a spus
de ce. A înţeles ea acolo. Se stinsese la 80 de ani
şi o lună. Din acest timp, 50 fuseseră împreună.
N-a plâns, n-a jeluit, nu s-a dat în spectacol. S-a
întors acasă. S-a aranjat, s-a dat cu fard. Ştia că
atunci când barcagiul Charon te trece Styxul
, râul mitologic care separă lumea celor vii de
lumea morților, trebuie să te arăţi frumoasă şi
nerăbdătoare pentru întâlnirea cu cei dragi. Cu
cel drag… S-a dus la biroul lui Doinaş. A surâs
o secundă. „Aceeaşi dezordine monumentală”…
A luat stiloul lui şi a aşternut pe o coală
de hârtie 16 cuvinte. Cele mai frumoase şi
mai tragice din Istoria iubirilor noastre. Apoi a
strâns pumnul, pentru ultima oară. L-a golit, cu
un pahar de apă. Era plin cu somnifere. A găsit
-o menajera, a doua zi de dimineaţă… Patriarhia
Română, înmuiată în faţă acestei profunde
tragedii din Lumea noastră, le-a dat voie să
păşească dimpreună pe tărâmul Veșniciei fiind
de acord să aibă slujbă religioasă, cu toate că
Irinel – fiind sinucigașă, păcat extrem – nu ar
fi avut acest drept. Au fost înmormântaţi dimpreună,
cu salve de tun, cu fanfară, pe Aleea
Academicienilor, din Bellu, ceea ce spune
multe… De fapt, spune totul. Cele 16 cuvinte
scrise de Irinel erau acestea: „Domnul meu şi
Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele
meu, o prea mare iubire ucide !”
(sursa-internet)
GOLDA MEIR , PRIM-
MINISTRUL ISRAELULUI
1969-1974, CĂTRE POPORUL
EVREU:
Dacă vreți să construiți o țară în care se vor întoarce
fii și fiicele voastre, dacă vreți să construiți o țară
din care oamenii vor pleca doar în timpul vacanțelor, dacă vreți să construiți o țară care nu va avea frică
pentru viitor, atunci faceți doar doi pași:
1. Echivalați corupția cu trădarea de țară, iar oficialii corupți cu trădători până la a șaptea generație…
2. Faceți trei profesii cele mai bine plătite și cele mai respectate: profesia de militar, profesor și medic.
Și cel mai important – munciți, munciți și munciți pentru că nimeni în afară de voi nu vă va proteja, nimeni
în afară de voi nu vă va hrăni și doar voi aveți nevoie de țara voastră, nimeni altcineva.
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 49

SALONUL LITERAR
Cineastul Charlie Chaplin a încercat să
fie cât mai prezent şi în viaţa fiicei sale,
Geraldine.
În 1965, fiica lui se străduia să-şi facă
loc în lumea dansului, la Paris, iar artistul a simţit
că trebuie să-şi încurajeze fiica, aşa că i-a
transmis un mesaj emoţionant lui Geraldine.
„Fiica mea,
În lumea în care trăieşti, nu există numai
dansuri şi muzică, Geraldine! La miezul nopţii,
când părăseşti sala de spectacol, poţi uita de admiratorii
bogaţi, dar nu uita să întrebi şoferul
taxiului, care te va duce acasă, de soţia sa. Şi
dacă este însărcinată. Iar dacă nu are bani de
scutece pentru viitorul copil, pune-i nişte bani
în buzunar. Mergi din când în când cu metroul
sau cu autobuzul, mergi şi cunoaşte-ţi oraşul.
Fii mai atentă în jurul tău, la oameni! Priveşte
văduvele şi copiii orfani. Spune-ţi măcar o dată
pe zi: «Sunt ca ei». Da, eşti ca ei, fiica mea!
Mai mult decât atât. Arta, înainte să dea aripi
omului pentru a-şi lua zborul, îi rupe picioarele.
Şi dacă va veni ziua când te vei simţi mai presus
decât publicul, părăseşte scena. Ia primul
taxi şi mergi prin periferiile Parisului. Îl ştiu
foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare
ca tine, poate chiar mai frumoase, mai graţioase,
mai mândre.
Uită-te cu atenţie! Nu dansează mai bine
decât tine? Recunoaşte, fetiţa mea! Întotdeauna
se va găsi cineva care dansează, joacă mai bine
decât tine! Dar ţine minte: în familia lui Charlie
Chaplin nu a certat nimeni şoferul de taxi, nu a
râs nimeni de săracii care locuiesc pe malurile
Senei. Eu voi muri, tu îţi continui viaţa. Dorinţa
mea este să înţelegi cu adevărat ce am vrut să-ţi
<NU AM FOST UN ÎNGER,
DAR AM ÎNCERCAT SĂ FIU
OM. ÎNCEARCĂ ŞI TU!”
CHARLIE CHAPLIN
spun. Charlie a îmbătrânit, Geraldine. Mai devreme
sau mai târziu rochiile albe, de scenă, vor
fi înlocuite de haine de doliu, pe care le vei îmbrăca
pentru a veni la mormântul meu. Nu
vreau să te întristez. Uită-te însă în oglindă din
când în când: acolo vei vedea trăsăturile mele,
în venele tale curge sângele meu. Chiar şi atunci
când sângele nu-mi va mai curge prin vene, să
nu uiţi că Charlie a fost tatăl tău. Nu am fost un
înger, dar am încercat să fiu om. Încearcă şi tu!
Te sărut, Geraldine! Al tău, Charlie. Decembrie
1965”.
Charlie Chaplin a trăit 88 de ani. Ne-a lăsat 4
declarații:
(1) Nimic nu este pentru totdeauna în această
lume, chiar și problemele noastre;
(2) (2) Iubesc să mă plimb prin ploaie pentru
că nimeni nu-mi vede lacrimile;
(3) (3) Cea mai pierdută zi din viață este ziua
în care nu râdem;
(4) (4) Șase dintre cei mai buni doctori din
lume:1. Soare, 2. Odihnă; 3. Exercițiu; 4.
Dietă; 5. Respectul de sine; 6. prieteni
Păstrează-le în toate etapele vieții tale și
bucură-te de o viață sănătoasă… Dacă vezi luna,
vei vedea frumusețea lui Dumnezeu… Dacă
vezi soarele, vei vedea puterea lui Dumnezeu…
Dacă vezi o oglindă, vei vedea cea mai bună
creație a lui Dumnezeu. Deci, crede-mă. Toți
suntem turiști, Dumnezeu este agentul nostru de
turism care ne-a definit deja rutele, rezervările
și direcțiile… Încrede-te în El și bucură –te!
Viața este doar o călătorie! Așa că trăiește ziua
de azi!. Mâine s-ar putea să nu mai fie.,,
SALONUL LITERAR / 50
106/ianuarie 2022

IOAN-AUREL POP
MATEMATICA...
SALONUL LITERAR
Ce rost mai are să știe absolvenții teorema
lui Pitagora, volumul sferei, scrisul și cititul,
Creangă și Eminescu, franceză ori spaniolă, mecanisme
simple și vectori, compoziția chimică a
materiei, viața plantelor și animalelor, Renașterea
și umanismul, marile descoperiri geografice,
deosebirea dintre Munții Alpi și Munții Anzi sau
dintre limba latină și America Latină ?
Există mulți oameni astăzi, mai ales dintre
reprezentanții noilor generații, care nu simt
nici un fel de handicap în lipsa lor de cultură, în
ignoranța lor, în mintea lor vidată în mod intenționat
și care – educați pentru contingent și obișnuiți
cu trăirea clipei – vor ca în școală să se dobândească
nu cunoștințe, ci numai deprinderi,
numai tehnici de viețuire și de supraviețuire, numai
modalități de adaptare la mediu.
Adaptarea omului la viața curentă pe care
o trăiește nu s-a făcut niciodată prin discipline
practice care să le excludă pe cele considerate
„teoretice”, ci prin teorie serioasă care să explice
bine viața cotidiană. De aceea, a spune că matematica
este inutilă, fiindcă elevii nu vor folosi,
niciodată, în viață, integralele sau limitele este un
nonsens.
Matematica este prezentă în toate fibrele
omului contemporan, în toate evenimentele vieții
cotidiene, dar ea trebuie studiată în școală ca să
poată fi folosită.
Altminteri, devin problematice chiar măsurarea
unui teren, exprimarea unui procentaj,
regula de trei simplă sau transformarea hectarelor
în kilometri pătrați. Veți spune că toate astea le
face acum computerul. Fals! Le face omul, cu
ajutorul computerului, iar dacă omul face acest
lucru în mod mecanic, fără să înțeleagă și să poată
explica ce face, atunci, omul contemporan a
ajuns, deja, un mecanism,
încetând să
mai fie om. La literatură,
un elev nu
mai poate citi toate
romanele importante
ale omenirii sau ale
românilor și nici nu
mai acceptă să preia
mecanic opiniile
criticilor și istoricilor
literari și să le învețe pe de rost.
Dar asta nu-i dă cuvânt să spună că literatura
secolului al XIX-lea – de exemplu –
este desuetă și să pretindă în programele școlare
texte sportive, reportaje despre catastrofe
naturale, regulamente și instrucțiuni etc. în locul
textelor literare.
Lectura clasică se poate completa cu
filmul inspirat din literatură (și se poate îmbina
arta literară cu arta cinematografică). În locul
textelor plicticoase din criticii consacrați, se
pot face dezbateri și se pot ghida elevii spre
descoperirea de către ei înșiși a sensurilor unui
text literar.
Dar nu se poate înlocui textul literar cu
textul banal !
Firește, anii au trecut și școala este
obligată să țină pasul cu viața, dar nu aruncând
peste bord valorile reale în favoarea unora iluzorii.
Iar programele europene, naționale sau
locale de educație sunt foarte importante, dar
nu de ele ducem lipsă, în primul rând, ci de
aplicarea legilor existente, de scoaterea educației
din statutul de cenușăreasă, de tratarea cu
seriozitate a școlii.
106/ianuarie 2022
SALONUL LITERAR / 51

SALONUL LITERAR
OMUL (ECHIPA, ANSAMBLUL, COLECTIVUL ETC.)
ANULUI 2020 ÎN JUDEȚUL VRANCEA
ASTĂZI, 1 DECEMBRIE 2021, ZI SFÂNTĂ PENTRU ROMÂNI,
AM BUCURIA DE A VĂ ANUNȚA, ÎN URMA NUMĂRĂRII VOTURILOR
DV., CÂȘTIGĂTORII CONCURSULUI JUDEȚEAN „OMUL
(ANSAMBLUL, COLECTIVUL, ECHIPA ETC.) ANULUI 2020.
PREMIANȚII SUNT:
-NOROCEA ELISAVETA-Secțiunea „O Viață Dăruită Copiilor”;
-DR. MARIANA AIGNĂTOAIEI-Medicină-ATI;
-DR. LAURENȚIU TABAN-Medicină și Implicare în acțiuni caritabile;
-CĂTĂLIN TOMA-ADMINISTRAȚIE-Președintele Consiliului Județean Vrancea;
-DUMITRU SĂNDULACHI-Muzică;
-ANSAMBLUL CORAL „PASTORALA”-Spectacole Muzicale de Excepție;
- STOICIU MELA-Grafică;
-GEORGE STROIA-Pictură;
-VIORICA TOPORAȘ-Pictură;
=AGAPIE PETRICĂ-Monografii;
- CORNELIU CONDURACHE-Jurnalism;
-VALENTIN MUSCĂ-Management Cultural;
-GHEORGHE MOCANU-Roman;
-MARIANA VÂRTOSU-Proză scurtă;
-PETRACHE PLOPEANU-Poezie;
-FLORIN PURLUCA-Proză fantastică;
-PAUL SPIRESCU-Poezie;
-CORNELIU I. BĂLAN-Mecenat Cultural;
-COLECTIVUL BIBLIOTECII JUDEȚENE „DUILIU ZAMFIRESCU”
-Organizare Evenimente de Anvergură;
-TELA MOCANU-Debut literar;
-BOGDAN SCÂNTEIANU-Industria lemnului;
-MARIUS DAMASCHIN-Industria fierului;
-DANI GONGU-Organizare Evenimente Sportive;
-ORANIA ZDRÎNCU-Acțiuni cu tinerii.
-RAMONA BOTEZ-„Eroii de lângă noi”;
-DRAGOȘ CIUBOTARU-ADMINISTRAȚIE-Primar Vizantea;
-FLORIN NICHIFOR-ADMINISTRAȚIE-Primar Adjud;
-VALENTIN MISĂILĂ-ADMINISTRAȚIE-Primar Focșani;
-COSTICĂ NEAGU-OrganizareaZilelor Mehedinți;
- BERTONI ALBERT-Bucătăria tradițională;
-DANIEL GUZU-Afaceri naționale-Patron la Complexul „Domeniile Panciu”-Țifești;
-FELIX PĂTRĂȘCAN-Afaceri naționale-Patron Fan Curier;
PREMIILE (DIPLOME ȘI CĂRȚI) VOR FI ÎNMÂNATE ÎN CADRUL UNUI EVENIMENT
SPECIAL ORGANIZAT, ÎN FUNCȚIE DE PANDEMIE.
VĂ MULȚUMESC PENTRU PARTICIPARE!
ORGANIZATOR: CULIȚĂ IOAN UȘURELU
SALONUL LITERAR / 52
106/ianuarie 2022

CULIȚĂ IOAN UȘURELU
ORGANIZATOR
PETRACHE PLOPEANU
POEZIE
GHEORGHE MOCANU
ROMAN
TELA MOCANU
DEBUT
ELISAVETA NOROCEA
O VIAȚĂ DĂRUITĂ COPIILOR
DUMITRU SĂNDULACHI
MUZICĂ
DECERNAREA PREMIILOR - OMUL ANULUI 2021
FOCȘANI, SINAGOGĂ
CULIȚĂ IOAN UȘURELU
Redactor șef
PETRACHE PLOPEANU
Redactor șef adjunct
ION APOSTU
Secr. general de redacție
RADU BORCEA
Senior editor
LUCIAN
STROCHI -
PIATRA NEAMȚ
106/ianuarie 2022
ADRIAN
MATEI
FOCȘANI
PETRE
ISACHI -
BACĂU
CONSTANTIN
ȘTEFĂNESCU
FOCȘANI
SALONUL LITERAR - CIII

COLECTIVUL REDACȚIONAL AL REVISTEI „SALONUL LIT-
ERAR” UREAZĂ CITITORILOR SĂI DE PRETUTINDENI UN
AN NOU
PLIN DE ÎMPLINIRI ȘI DE BUCURII!
Coperta I: Joseph-Nicolas Robert-Fleury (1797–1890). 1833, O lectură la Madame de Sévigné.
Sévigné, Marie, marchiză de Rabutin-Chantal . Epistolieră franceză 1626–1696.
Coperta IV: Elisabeth-Louise Vigée-Lebrun - Madame Grand (Noël Catherine Vorlée, 1761 -1835)