Legende poloneze

Legende
poloneze
Ioana
Diaconu-Mureșan
repovestite de
Kamila
Pawłucka-Górecka
ilustraţii de

© Institutul Polonez din București, 2022
Toate drepturile rezervate. Orice reproducere a acestei
lucrări, parţială sau integrală, prin orice mijloace,
nu poate fi realizată decât cu acordul explicit al
Institutului Polonez din București.

Cuprins
5
6
12
18
23
28
32
40
45
49
53
58
59
Cuvânt-înainte
Legenda balaurului de sub Wawel
Povestea baziliscului
Cavalerii adormiţi din munţii Tatra
Floarea de ferigă
Povestea Lajkonikului
aka Cal-tătar aka Jumătate-de-om-călare-pejumătate-de-cal-nărăvaș
Povestea despre muntele de sticlă
Trista poveste a Sirenei din Varșovia
Legenda despre stejarul Bartek
și Leul din Lechistan
Despre Toruń și turta dulce
Pan Twardowski sau primul om pe lună
Despre autoare
Colofon

• 4 •

Dragi copii,
Știţi ce-i o legendă?
Bine, când veţi fi studenţi veţi afla și alte sensuri ale acestui cuvânt,
dar deocamdată e suficient să vă spun că o legendă e o istorisire care
are un grăunte de adevăr. Mai mic sau mai mare.
În cartea aceasta puteţi citi câteva legende poloneze – multe dintre
ele sunt despre tot felul de locuri mai sălbatice sau mai urbane (adică
de la oraș) din Polonia pe care chiar vă invit să le vizitaţi. Nu e așa de
departe Polonia de România!
Ei, și când ajungeţi la sfârșitul fiecărei legende, dacă scanaţi codul QR
pe care îl veţi descoperi în desen, o s-o auziţi minunat interpretată de
Bogdan Polipciuc și Danuta Roman.
Sper să vă placă să le citiţi cel puţin la fel de mult cât mi-a plăcut
mie să le scriu. Pe unele le-am tradus, pe altele le-am croșetat din mici
povești puse cap la cap. Dacă a ieșit bine sau rău, ziceţi voi!
Spor la citit!
Ioana Diaconu-Mureșan
• 5 •

A
fost
odată ca niciodată un rege pe nume
Krak ce domnea peste o țară întinsă,
în pace și bunăstare. Asta până-n ziua
în care răul a început să-și scoată capul în
Legenda preajma castelului Wawel din capitala regatului,
Cracovia.
balaurului
Vedeți voi, de la o vreme, păstorilor care-și
de sub Wawel pășteau turmele pe pajiștile verzi de pe malul
Vistulei nu le ieșeau oile la numărătoarea de
seară. În fiecare zi dispăreau câteva animale fără urmă.
Dar groaza s-a lăsat deplină peste ținut de-abia când, în mod
misterios, au început să dispară oameni, mai ales copii. Tot mai
adesea se auzea despre câte unul că a plecat să ia apă din Vistula
și n-a mai ajuns acasă. Și nici n-avea să se mai întoarcă vreodată.
Mult timp nu și-a putut explica nimeni ce se petrecea. Până într-o
zi, când un tânăr ucenic al unuia dintre împletitorii de coșuri
din Cracovia a plecat să adune nuiele de salcie de pe malul Vistulei.
Căutând cele mai fragede nuielușe din care să împletească coșuri
și coșărci, ajunse la poalele dealului Wawel, unde pe malul mlăștinos
al Vistulei creșteau sălcii bogate. Croindu-și anevoie drum
prin desiș, băiatul nostru tăia cele mai flexibile mlădițe.
Dintr-o dată, desișul prinse a se rări, oferind vederii o priveliște
înfricoșătoare: pe malul îngust și pietros se albea la soare
un munte de oase, iar puțin mai departe, printre stâncile abrupte
ale dealului pe care se afla castelul, se căsca o deschizătură
întunecată, fără îndoială intrarea unei peșteri. Nu departe de
această cavernă dormita o arătare uriașă de-a dreptul fioroasă!
Avea un cap imens, cu nări cât mingile de fotbal, trupul îi era
• 6 •

• 7 •

acoperit de solzi galben-verzui, un șir de țepi purpurii ascuțiți
îi străpungeau spatele ca o creastă, iar la vârful labelor uriașe
avea gheare puternice, încovoiate. Și mai avea aripi – nu se
știe cât de mari, căci le ținea adunate la piept, ca o pasăre când
doarme. Era un balaur, unul adevărat, în carne și oase!
La vederea lui, băiatul fu cuprins de o groază atât de mare,
încât o clipă stătu locului, ca o stană de piatră, cu ochii ațintiți
asupra balaurului. Dintr-o dată, nu știu ce se întâmplă cu dihania…
o fi deranjat-o vreo muscă? Vreo vrabie? Că strănută, iar
când își deschise botul ca o peșteră mărginită de dinți fioroși,
ce credeți că se întâmplă? Slobozi o pală mititică de foc ce linse
tufele și iarba, convingându-l pe băiatul nostru că e momentul
să-și ia tălpășița. Își adună bruma de puteri care-i mai rămăsese
și lăsând baltă nuielele, o rupse la goană cât îl țineau picioarele.
Vestea despre descoperirea ucenicului se răspândi repede în
tot ținutul. Curând ajunse și la urechile regelui, care-l și chemă
pe băiat să-i povestească din fir-a-păr tot ce văzuse. Apoi își adună
sfetnicii și căpitanii, ca împreună să găsească o cale să-i vină
balaurului de hac.
O întrebare adăsta pe buzele tuturor: de unde apăruse balaurul
tocmai la Cracovia? Unii spuneau că pesemne venise pe apele
Vistulei fie înotând, fie purtat de curent; alții, că sigur ieșise din
măruntaiele pământului, dovadă fiind peștera misterioasă din
dealul Wawel. Mai era și un zvon că ar fi urmașul unei creaturi
misterioase venite dinspre răsărit, din sălbăticie, cu cap de lup și
trup de șarpe.
Asupra unui singur lucru căzură cu toții de acord: monstrul
trebuia răpus, și cât mai repede.
• 8 •

Ziua următoare, la porunca regelui, trei dintre cei mai curajoși
cavaleri porniră spre vizuina balaurului…
Până la lăsarea întunericului i-au tot așteptat regele și curtenii
să se întoarcă, dar degeaba.
A doua zi, regele Krak și-a trimis solii să dea sfară-n țară despre
monstrul îngrozitor ce pândea din peștera de sub deal, neuitând
să sublinieze că viteazului care va răpune balaurul, fie el de
viță nobilă sau om de rând, îi va da jumătate de împărăție și pe
frumoasa lui fiică de soție.
Vestea s-a răspândit ca vântul, ajungând până hăt, departe, în
împărățiile vecine. Și unde nu prinseră a sosi la Cracovia puzderie
de fii de crai și cavaleri, care mai de care mai viteaz și mai dornic
să dea piept cu balaurul. Nu doar gândul la frumusețea domniței
promise îi mâna, ci și dorința de a dobândi glorie și onoruri. Din
nefericire, cum veniră, așa pieriră în lupta inegală cu monstrul,
căci nici sulițele, nici săbiile, nici topoarele nu-i puteau străpunge
armura solzoasă. Puțini au fost cei care au scăpat și-au apucat
să povestească cum reacționează bestia la vederea dușmanilor
înzăoați și înarmați până-n dinți: se ridică pe picioarele dinapoi,
ca balaurul ucis de Sfântul Gheorghe în icoane, doar că mai înalt,
înalt cât biserica din Piața Mare. Fâlfâie de câteva ori din aripi, ca
să ridice praful și să-i orbească pe cei care nu și-au coborât viziera,
apoi deschide botul lăsând să se vadă două șiruri de colți fioroși,
mari cât brațul unui bărbat voinic. Trage aer în pieptul cât un turn
de cetate, se încoardă și slobozește o pală de foc ce pârjolește totul
în jur – vai de norocul celor care-au îndrăznit să îl înfrunte. Apoi,
după ce toți s-au împrăștiat care încotro, ca potârnichile, se face
ghem pe iarba arsă, pufnește de câteva ori și se pune să doarmă.
• 9 •

Auzind acestea și văzând că tot mai mulți cracovieni alegeau
să-și părăsească orașul, regele Krak hotărî să se măsoare el însuși
cu dihania. Puse să i se aducă armura plămădită din cel mai tare
oțel și sabia cea mai ascuțită și mai lungă. Și cum se pregătea el
de înfruntare, iată că veni un curtean cu vestea că un băietan
stăruie să-l vadă pe rege. Krak porunci să fie adus înaintea lui și
nu mică-i fu mirarea când dădu cu ochii de un tinerel smerit, cu
părul ca spicul grâului și plăcut la chip, care făcu o plecăciune
cam din topor și spuse că deși nu-i decât un biet cizmar, a ticluit
el un mod de a scăpa de balaur. Ceru doar un berbec mai mărișor
și de cum îi fu adus, se și porni să-și pună în aplicare planul. Tăie
berbecul, îl jupui, îi umplu pielea cu un amestec de sulf și smoală
și-i cusu pielea la loc. La asfințit, se strecură până în apropierea
peșterii și lăsă acolo berbecul.
De dimineață, când primele raze de soare de-abia străpungeau
cerul, o bubuitură puternică se făcu auzită în oraș și în
împrejurimi. Până și în castelul regelui mobilele începură să
tremure, tablourile căzură de pe pereți și paharele se sparseră
în mii de cioburi. Ce se întâmplase? Dihania lacomă înghițise
momeala iar sulful începu să-i ardă măruntaiele de parcă ar fi
înghițit foc; așa că vrând să-și ostoiască văpaia care-l mistuia,
se puse să bea apă din Vistula. Și bău, bău, până când plesni și
se făcu bucăți-bucățele.
Văzând aceasta, oamenii se bucurară nespus, ieșiră pe străzi și
se veseliră până dimineața. Regele Krak vru să-și țină cuvântul
dat, dar cizmarul cel isteț, biruitorul balaurului, îi spuse că el iubește
o altă fată, dintr-o altă cetate. Ceru doar o pungă cu bani
cu care să-și deschidă un atelier de cizmărie și plecă în drumul
• 10 •

lui. Se minună regele de înțelepciunea băietanului, îl încărcă de
daruri și-i spuse că va fi mereu binevenit la Cracovia. Apoi aduse
o jertfă Vistulei pentru a-i mulțumi, aruncând giuvaeruri în
apele sale. Râul primi jertfa de preț și, de atunci, niciun monstru
nu-și mai făcu apariția nici la Cracovia, nici în împrejurimi.
Peștera în care locuise dihania, cunoscută azi sub numele de
Bârlogul Balaurului, se poate vedea și azi în partea de sud-vest a
dealului Wawel din Cracovia.
Și ce s-a întâmplat cu prințesa? Ei bine, prințesa Wanda a avut
la rândul ei un destin excepțional, dar asta deja e altă poveste.
• 11 •

Demult, tare demult, pe când Varșovia
nu era decât un târg liniștit, departe de
zarva clocotitoare a zilelor noastre, trăia
un croitoraș pe nume Janko. Vreți să știți dacă
Povestea era viteaz? O fi fost, și o fi omorât și el muște
la viața lui; și sigur îi plăcea și lui magiunul de
baziliscului
prune, la fel ca și celui pe care-l știți voi din
celebra poveste.
Croitorașul Janko din povestea noastră era de fapt un ucenic
într-ale croitoriei. Pentru că se născuse într-o familie săracă,
era nevoit să lucreze toată ziulica să-și întrețină mama și pe
cei patru frați – căci de când îi murise tatăl, practic devenise
bărbatul familiei. Dar nu se plângea de nimic, era harnic nevoie
mare și bucuros că datorită lui familia avea ce mânca în
fiecare seară. Și toată ziulica alerga dintr-o parte în alta, căci
Dumnezeu îl dăruise cu mâini de aur, nemaipomenit de îndemânatice,
și toți vecinii îi dădeau câte ceva de făcut. Mai repara
o cingătoare, mai cosea fleicurile la câte-o pereche de pantofi;
ehei, se găsea treabă din belșug. Da, da, pe atunci copiii n-aveau
o viață ușoară!
Într-o zi fu chemat de Bartolomeu, cizmarul, să-l ajute căci
era singur în cizmărie și avea un morman uriaș de botine, cizme
și pantofiori de reparat. Și se speti băiatul nostru cosând, lipind
și reparând, și câinosul de meșter după ce că nu trecu mai deloc
pe la atelier, nu-i dădu decât un colț de pâine și-o cană de apă
la prânz, ba și alea bombănind că prea trage chiulul și oricum,
prea multă mâncare te îmbie la somn. Ei, și culmea culmilor,
seara veni arțăgos nevoie mare și-l pofti afară fără să-i dea nicio
• 12 •

• 13 •

lățcaie; chipurile mai mult îl încurcase decât îl ajutase și cică
el, Janko, ar trebui să-l plătească pe meșter pentru că-i arătase
secretele meseriei. Ați mai pomenit așa neobrăzare? Degeaba îl
rugă băiatul nostru, degeaba-i spuse că nu-i deloc așa și că are
să meargă la primar să se plângă, netrebnicul puse câinii pe el.
Plecă negru de supărare și cu inima atârnându-i în piept ca un
bolovan de o tonă. Iar aveau să se culce flămânzi ai lui, iar avea
să plângă măicuța toată noaptea pe furiș, de durere.
Și cum mergea el așa spre casă, cu picioarele grele de parc-ar
fi fost de plumb și adâncit în gânduri negre, își dădu seama că
se află pe strada Roata Strâmbă și-i veniră în minte o grămadă
de povești pe care le auzise lucrând pentru unul și pentru altul
prin oraș. Se zvonea că în pivnița uneia dintre casele de pe această
stradă e ascunsă o comoară de pe vremea zeilor celor vechi.
Pasămite casa fusese a unui vraci care murise de multe zeci sau
poate chiar sute de ani, dar nimeni nu cuteza să se apropie măcar
de ea pentru că în pivnița labirintică își făcea veacul un monstru
atât de îngrozitor, încât niciunul din cei care se aventuraseră acolo
nu scăpase cu viață. Unii ziceau că ar fi o hidră cu șapte capete
și o sută de ochi, alții că e un șarpe gros cât stejarul Bartek, sau
chiar un bazilisc.
Știți ce e un bazilisc? Ei bine, nici el nu știa sigur-sigur; auzise
doar de la un bătrân învățat ce poposise odată la han că baziliscul
e o creatură străveche, care bântuise pământul pe vremea
zeilor, cu cap de cocoș și trup de șarpe. Dar nu asta e cel mai
îngrozitor lucru, ci ochii – are niște ochi înfricoșători, ca niște
lasere, și dacă te țintuiește cu privirea-i ucigătoare, te spulberă,
de s-a zis cu tine!
• 14 •

Ei, ce mai contează cum arăta presupusa bestie îngrozitoare?
Ce e important e că în noaptea aceea a deznădejdii, băiatul
nostru se hotărî să-și încerce norocul.
— N-am ce pierde, se gândi. Dacă mi-o fi scris să mor, o să
mor, dar nu mă întorc acasă cu mâna goală. N-aș putea să mă uit
în ochii mamei. Și dacă mă ajută Dumnezeu și pun mâna pe ce-o
fi acolo jos în pivniță, scăpăm de sărăcie. Altă șansă n-avem.
Și intră în curtea casei – o curte plină de bălării înalte cât
un stat de om, plină de tufe de măceș; își croi cumva drum
mergând tot pe lângă casă până descoperi ușa pivniței – era
întredeschisă. Înăuntru, beznă. Intră. Ei, dacă afară luna plină
lumina totul ca ziua, aici era mai întuneric decât într-un cazan
de tuci; mai întuneric ca-n iad, probabil. Coborî câteva trepte
– erau de piatră. De fapt toată pivnița era boltită cu piatră.
Probabil de-asta rezistase așa de bine casa, se gândi. Merse mai
departe, bâjbâind.
— O, iată o fereastră. Ce bine, puțină lumină! Hei, dar aici e
plin de coloane sculptate. Asta are sabie. Hm, ciudat… Aoleu!
Nu e o coloană, e statuia unui om! Dar de ce are expresia asta
îngrozită? Uite înca una… și încă una! Doamne sfinte, ce-o fi
aici? Poate-ar fi mai bine să mă întorc!
Auzi un fel de sâsâit-fâșâit, ca și cum ceva nevăzut ar luneca
spre el, tot mai aproape. Chiar atunci norii se dădură la o parte,
dezvelind luna și razele ei pătrunseră prin ferestruica prăfuită a
pivniței, luminând lăptos peretele de piatră. Ca într-un film de
groază, pe perete se proiectă întâi un picior îngherat ca de găină,
un cioc coroiat din care ieșea o limbă despicată ca la vipere, apoi
o creastă războinică, un piept puternic, alt picior îngherat și la
• 15 •

sfârșit un corp cilindric gros cât un trunchi de copac terminat
cu o coadă lungă, tot mai subțire.
— O, nu! E un bazilisc!!! Sunt pierdut! se gândi băiatul pipăindu-și
traista pe care o purta în bandulieră, ca întotdeauna… și
n-am la mine nici măcar un briceag. Hei, stai puțin, am oglinda
asta de argint pe care trebuia s-o lustruiesc pe mâine… N-am
voie să mă uit în ochii monstrului. Hm… mă întreb dacă…
Chiar atunci sâsâitul răsună la câțiva pași de el. Fără să stea
pe gânduri, cu curajul pe care doar disperarea cea mai cruntă
ți-l poate da, băiatul scoase oglinda, și-o puse în dreptul feței și
așteptă, închizând ochii și tremurând.
Se auzi un cârâit sfâșietor, apoi se făcu liniște.
— Oare-am murit? Probabil că nu, din moment ce îmi trec
gânduri prin cap. Ia să deschid un ochi…
La o lungime de braț de băiatul îngrozit apăruse o nouă statuie
– a baziliscului transformat în stană de piatră. Dar cum?
— A, știu, își spuse micul nostru isteț. Baziliscul m-a fulgerat
cu privirea, dar cum luna tocmai ieșise din nori și eu am apucat
să-mi pun oglinda în dreptul feței, privirea ucigașă, împietritoare
a baziliscului l-a împietrit chiar pe el. Ce bine că a scăpat
lumea de un monstru! Ia să explorez eu pivnița.
Nu găsi nici mormane de bogății, nici cufere pline de aur și
pietre scumpe, ci doar rafturi pline de licori ciudate, turcoaz, ciclam,
de culoarea mierii, altele ca un mâl vâscos; borcane pline
cu ceva nedefinit, saci cu plante fărâmițate, cutii cu fragmente
de oase și tot felul de scârboșenii pe care nu-ți venea să le atingi.
Și totuși, după câteva ore de căutări găsi un cufăraș din lemn
plin cu monede de aur purtând efigia unor împărați de demult.
• 16 •

— Adio, sărăcie! Adio, burți goale și supă de ștevie cu terci.
Și ce credeți că a făcut cu bănetul? A cumpărat cele trebuincioase
pentru un mare atelier de cizmărie pe care l-a deschis
în oraș, în care lucra alături de frații săi și câțiva băieți nevoiași
pe care-i învăța tainele meseriei. Și niciodată nu s-a purtat urât
cu ei, așa cum făcuse urâciosul de Bartolomeu. Și i-a mers bine,
pentru că Dumnezeu îi ajută pe cei cu inima bună.
• 17 •

Într-un sătuc mic, mic de tot din munții Tatra
locuia un ciobănaș pe nume Jacek care cunoștea
toate vârfurile, toate văioagele și
desișurile ca-n palmă, căci toată ziua cutreiera
Cavalerii munții cu turma lui de oi. Într-o zi, la casa părinților
lui veni un uncheș bătrân, bătrân care
adormiţi din
se așeză lângă foc, își aprinse pipa și se apucă
munţii Tatra să depene povești.
— Ehei, pe când eram eu mic, povesteau oamenii
că într-o peșteră de sub vârful Giewont
este ascunsă o comoară.
— Ce peșteră? Nu este nicio peșteră pe Giewont! Am fost
acolo de sute de ori și niciodată n-am văzut nicio…
— Vezi cum vorbește gura fără tine? E mare Giewontul și plin
de taine. Iar tu ești un mucos care trebuie să învețe răbdarea,
altminteri n-o să te alegi cu nimic în toată viața ta.
Ziua următoare, Jacek se hotărî să se întoarcă pe munte să-i
exploreze toate cotloanele, poate-poate o fi trecut el ceva cu vederea.
Porni cu oile așa cum făcea în fiecare zi, și când ajunse
la poalele Giewontului, lăsă oile în paza câinilor și se puse pe
examinat fiecare stâncă, fiecare crăpătură din pereții masivului.
Făcu asta în fiecare zi din vara aceea, mergând tot mai departe,
dar degeaba. Înțelese deci că trebuie să se dedice întru totul căutării,
nu să stea mereu cu urechea ciulită la lătratul câinilor și behăitul
oilor rămase în urmă (avea totuși o turmă de care trebuia
să aibă grijă, căci pentru asta-l trimiseseră părinții pe munte, nu
să umble brambura de colo-colo).
• 18 •

• 19 •

Așa că într-o duminică plecă de-acasă cu noaptea-n cap și urcă
până sus, pe cele mai semețe creste. Într-un final obosi și se opri
să-și tragă sufletul lângă un izvor. Își cufundă fața în apa rece ca
gheața și… auzi ropot de copite. Dar cum? De unde cai atât de
sus pe munte? Auzi din nou ropotul. Parcă de sub pământ venea.
Dar cum e posibil? se gândi… Hei, ce-i cu crevasa asta? Se opinti
cât putu să urnească piatra ce o acoperea, trase, împinse și în
sfârșit reuși s-o clintească. Sub piatră se căsca un fel de coridor.
Curios, se lăsă să alunece în jos până ajunse într-o grotă care, în
mod ciudat, nu mirosea a umezeală – ba chiar dimpotrivă, se simțea
un iz de fum. Un tunel lung, întortocheat și întunecat îl duse
drept spre o altă sală mai mare, în mijlocul căreia ardea un foc. Iar
lângă pereții peșterii stăteau rânduri-rânduri vreo sută – ba, poate
o mie de cai, și lângă ei, un cavaler înzăuat și înarmat până-n dinți.
Apropiindu-se, Jacek văzu că fiorosul cavaler dormea cu capul
sprijinit de o sabie masivă, desprinsă parcă din poveștile cu uriași.
Băiatul se sperie și vru s-o tulească de-acolo cât mai iute, dar nu
știu cum făcu că lovi o pietricică cu piciorul și cavalerul se trezi.
— A sosit timpul? întrebă în șoaptă.
Caii fornăiră, ciulind urechile, ca și cum l-ar fi acompaniat.
Jacek, în schimb, amuțise; se uita cu gura căscată și n-ar fi fost în
stare să-și miște picioarele nici de l-ai fi picat cu ceară.
— A sosit timpul? repetă cavalerul, de data aceasta mai tare.
— Nu, domnule, încă n-a sosit.
— Bine. Foarte bine, spuse cavalerul și făcu semn cu mâna-i
înmănușată spre o grotă alăturată. Privește, băiete, la toți cavalerii
care dorm aici. Când va sosi timpul ne vom trezi și vom
ieși din munte să apărăm munții și țara, să apărăm Polonia. Dar
• 20 •

acum să nu-i trezim pe frații mei. N-a sosit timpul. La momentul
potrivit ne vom trezi.
Jacek aruncă o privire în sala în care dormeau cavalerii.
Stăteau toți în formație, cu bărbia sprijinită în săbii, gata în orice
clipă de luptă.
— Nu, încă n-a sosit timpul, bâgui, retrăgându-se spre coridorul
pe care venise.
— Stai puțin, băiete, îi spuse cavalerul dintr-o dată, trăgând
din foc o creangă groasă. Ia asta să-ți lumineze drumul.
— Vă mulțumesc, domnule, răspunse Jacek politicos și făcu
cale-ntoarsă cu picioarele tremurând de parc-ar fi fost de gelatină.
Ieși la lumină dar nici el nu știa cum, parcă ar fi zburat înapoi.
După frigul de sub pământ, razele soarelui îi păreau sulițe
încinse împrăștiind focul iadului. Alergă într-un suflet acasă,
arzând de nerăbdare să le spună tuturor ce-i fusese dat să vadă.
Auzindu-i povestea incredibilă, goralii (așa-și spun și în zilele
noastre polonezii ce locuiesc în așezările din munții Tatra) își
doriră să vadă cu ochii lor cavaleria subterană. Dar Jacek nu mai
reuși să găsească intrarea în peșteră.
— Încă n-a sosit timpul! le spuse băiatul. Probabil de-asta nu
pot să dau de ea.
Așezat comod pe laviță, înapoi în casa părintească, moșul îi
spuse, pufăind din pipă:
— Nu credeam c-o să găsești comoara despre care ți-am vorbit.
Dar știi tu ce este, băiete, lucrul cel mai de preț din toate cele
ce sunt pe lume?
— Dacă știu ce-i comoara cea mai de preț? Păi e clar: un cufăr
plin cu bani de aur.
• 21 •

— Vezi că nu știi nimic? Libertatea, băiete. Asta-i cea mai de
preț comoară din toată lumea asta, cât e ea de mare. Și e singurul
lucru pentru care cavalerii adormiți din munți vor renunța la
odihna lor, pentru că e singurul pentru care merită să lupți. Să
nu uiți asta niciodată!
• 22 •

Toată lumea știe, mai ales bunicile (întrebați-le,
dacă nu mă credeți) cărora tare
le place să spună povestea asta la gura
sobei, că în noaptea ajunului Sfântului Ion de
Floarea Vară (în ajunul nopții de Sânziene, adică pe 23
de ferigă iunie) se întâmplă un lucru minunat: înflorește
feriga. Iar cel care găsește și culege floarea de
ferigă va avea noroc toată viața.
Ei, dar trebușoara asta nu-i pentru orișicine, căci noaptea
aceasta fermecată e doar una și-i cea mai scurtă noapte din an;
ba mai mult, dintre toate ferigile din pădure, doar una înflorește
în cel mai ascuns desiș, astfel că doar un muritor peste măsură de
norocos poate să dea peste ea.
Cei care cunosc povestea mai spun și că drumul până la floarea
de ferigă e tare greu și înțesat cu obstacole și e nevoie de o neasemuită
vitejie și ascuțime a minții pentru a pune mâna pe ea. Mai
spun și că floarea de ferigă e greu de deosebit de altele pentru că
e mititică, urâțică, nu iese cu nimic în evidență și doar după ce e
smulsă își dezvăluie adevărata frumusețe. Oricum, mai nimeni nu
se poate lăuda că a văzut-o; chiar și bătrânii o știu doar din povești,
așa că fiecare o descrie în alt fel. Doar în privința unui lucru sunt
de acord cu toții: că înflorește noaptea, în ajunul Sfântului Ion de
Vară și că cel ce-o culege va avea tot ce-și poate dori pe lumea asta.
Trăia odată într-un sat un flăcău pe nume Jacek, căruia nu-i
plăcea nimic mai mult decât să cerceteze, să iscodească, să găsească
răspunsuri la cele mai ciudate și dificile întrebări. Dacă nu
reușea din prima, se aprindea mai tare și până nu descurca toate
ițele, nu se lăsa! Așa era firea lui.
• 23 •

Și când află băiatul nostru povestea florii de ferigă, ce credeți
că făcu? Porni în căutarea ei, firește. Oamenii deja sărbătoreau,
aprinseseră un foc mare la marginea satului, dar Jacek o apucă
frumos către pădure.
— Și dacă n-o găsesc în noaptea asta, nu-i bai. Încerc la anul.
Și tot așa până o găsesc.
Nu-l speriară nici întunericul, nici desișul de trunchiuri, rădăcini
și ramuri, nici privirile înfricoșătoare care-l urmăreau de
peste tot. Căută toată noaptea, dar degeaba.
— Nu-i nimic, încerc anul viitor, își spuse, strângând din dinți.
Și se pregăti flăcăul nostru ca la carte: un an întreg colindă
pădurile și munții în lung și-n lat, în căutarea celor mai ascunse
cotloane în care ar putea crește feriga ademenitoare. Când sosi
timpul, încercă din nou… Doar că de data aceasta rădăcinile
copacilor păreau să i se încolăcească înadins în jurul picioarelor
îngreunându-i mersul, jivinele pădurii mârâiau și șuierau la trecerea
lui iar vântul i se împotrivea cu atâta forță încât fiecare pas,
fiecare centimetru câștigat era rezultatul unei lupte înverșunate
cu forțe pe care le puteai numi oricum, numai curate nu. La un
moment dat, văzu o ferigă mare cât un stejar și în vârful ei, o floricică
strălucind ca un briliant… avea frunzulițe de aur și părea
că-i zâmbește! Dar până să se dezmeticească băiatul, din sat se
auzi cântecul cocoșului, floarea mai pulsă o dată, de două ori, ca
o inimioară plăpândă și dispăru. Disperarea îi cuprinse inima; i
se păru că tufele, copacii, ba chiar și pietrele râd pe seama lui, și
parcă și pământul începu să se învârtă cu el.
Când își veni în fire, era în patul lui, cu măicuța înlăcrimată la
capul patului. Ea îi spuse că-l găsiseră oamenii din sat în pădure,
• 24 •

• 25 •

mai mult mort decât viu. De o săptămână zăcea așa. Îl rugă biata
lui mamă în toate felurile, îl imploră să renunțe la planu-i nebunesc,
că nu-i lucru curat și are să-i ia mințile. Dar el nici nu vru s-audă.
Pesemne iluzia puterii și bogăției îi întunecase deja rațiunea.
Anul următor, la sorocul potrivit, porni din nou în pădure.
Nici de data asta nu-l abătură din cale formele ciudate ce se ițeau
din întuneric, nici crengile sau rădăcinile, nici ochii înfricoșători
ce-l urmăreau din desișuri. Găsi floarea de ferigă, o smulse și…
minune! Floarea începu să-i vorbească cu glas de om:
— Așa deci, ești gata să faci orice pentru bogăție și noroc veșnic.
Acum că le-ai găsit, nu te vor părăsi niciodată… atâta timp
cât nu le împarți cu nimeni, căci singur ai pus mâna pe ele și
singur te vei bucura de ele. Altfel le vei pierde pentru totdeauna
și toată osteneala ta va fi în zadar.
Ezită flăcăul nostru, dar nu mai mult de câteva secunde! În clipa-n
care se învoi și puse floarea în cămașă, aceasta îi și încercui
inima cu rădăcinile sale.
În drum spre casă, Jacek începu să-și imagineze ce palate o să-și
facă, ce bogății îl așteaptă… Și fără să simtă nimic, nici măcar un
gâdilat, numai se trezi că hainele țărănești cu care fusese îmbrăcat se
preschimbaseră în haine scumpe, domnești, brodate cu fir de aur. La
marginea pădurii îl aștepta un rădvan numai și numai de aur, cu niște
cai arăbești cum nici regele n-avea, care-l duse departe, departe, la
un palat cum nici în vis nu visase. În vistierie găsi cufere pântecoase
pline cu aur, diamante, arme încrustate cu pietre scumpe… Ce mai,
trăi ca un pașă câțiva ani departe de meleagurile natale. Îl chinuia
însă tot mai tare dorul de casă, de părinți, așa că se-nrăi tot mai mult,
până când nici măcar în chinuirea semenilor nu mai găsi plăcere.
• 26 •

Se întoarse-acasă. Găsi căsuța mai dărăpănată, familia mai
săracă. Mama, cu inima sfâșiată de durere, nu vru să-l cunoască.
Spunea că fiul ei pierdut prin lume era bun la suflet și de-ar fi
făcut într-adevăr avere, nu și-ar fi lăsat familia, sânge din sângele
lui, să flămânzească.
Se întristă Jacek, i se păru că nu-i drept să renunțe la toate bogățiile
după ce se deprinsese cu ele și se chinuise atât de mult… și oricum,
prea îl întristau toate reproșurile! Se întoarse la palatul său.
Și o mai duse-așa vreun an, lăfăindu-se în bogăție și tot mai nefericit.
Se întoarse iar acasă. Tatăl lui murise, mama-i zăcea bolnavă
în cea mai cumplită sărăcie. Vărsă lacrimi amare, dar tot nu găsi
puterea să renunțe pe loc la bogății și să rămână să-și îngrijească
mama. Cum să-și câștige existența? Uitase ce e munca grea.
Așa că se întoarse cu inima grea ca un pietroi. Nu rezistă mai
mult de două zile chinuitoare, cele mai îngrozitoare din toată viața
lui. Dar de data aceasta, când ajunse acasă, nu mai găsi pe nimeni.
Copleșit de remușcări, își dori să dispară și el ca părinții lui.
Pământul i se deschise sub tălpi și-l înghiți împreună cu floarea
de ferigă care-l scosese din sărăcie dar îl și distrusese, deopotrivă.
Adaptare după
o poveste de
Józef Ignacy
Kraszewski
• 27 •

Tati, tati, ce înseamnă tradiție?
— — Tradiție? Păi, o colecție de obiceiuri
și de lucruri care s-au transmis din bătrâni
și pe care le continuăm și noi, fără să știm
Povestea întotdeauna de unde au pornit și de ce. Dar de
ce mă întrebi?
— Am auzit într-o reclamă „pateu cu tradiție”.
— Mda, asta-i cu totul altceva. Hai să-ți spun o
poveste ca să înțelegi mai bine cum vine treaba
cu tradițiile.
— Tot o poveste poloneză?
— Da. Stai un pic să mă gândesc… Mai știi dansul
Caprei? Obiceiul acela pe care l-am văzut de
mai multe ori de Anul Nou în sudul României
și în Moldova? Ei, nu se știe exact de unde vine, dar e o tradiție
veche care se mai practică și azi în anumite regiuni. Și polonezii au
ceva asemănător… să-i spunem cal-tătar, sau lajkonik în polonă.
— Cal-tătar? Cum adică?
— E un fel de Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-calnărăvaș.
— Ca un centaur?
— Oarecum. Cu barbă și turban și nu de-adevăratelea. E un
personaj colorat ce vrea să pară fioros, cu barbă neagră și sprâncene
stufoase, în costum de călăreț tătar, cu un fel de turban
ascuțit, uriaș și buzduganul în mână, călare pe un fel de cal cu
capul ridicol de mic. Cal-tătarul e parte a unei tradiții de sute
de ani și își face apariția în Cracovia în iunie, în a opta zi după o
sărbătoare catolică numită Corpus Christi (Trupul lui Hristos)
Lajkonikului
aka Cal-tătar
aka Jumătatede-om-călarepe-jumătate-decal-nărăvaș
• 28 •

• 29 •

însoțit de un alai gălăgios. Bineînțeles, toată lumea îl așteaptă pe
străzi și în hărmălaia generală, bărbosul atinge cu buzduganul
oamenii pe umăr și ia peșcheș în mâncare și băutură de la comercianții
pe care-i întâlnește în cale.
— Ce înseamnă peșcheș?
— Înseamnă plocon sau dar, și vine de la darul în bani sau în
obiecte pe care Țările Române îl dădeau turcilor.
— Dar de ce ia cal-tătarul peșcheș? Și de ce-i spune așa?
— Povestea lui și toată tradiția, de fapt, are legătură cu marea
invazie a tătarilor din secolul al XIII-lea. Știi deja că au trecut
prin foc și sabie mai multe așezări din spațiul românesc, am citit
despre asta; ei bine, află că au ajuns până la Cracovia.
Una dintre legende povestește că tătarii și-au făcut tabăra la o
zi distanță de Cracovia și așteptau să se lumineze de ziuă ca să atace
și să jefuiască orașul, când o ceată de plutași din Zwierzyniec
– orașul din apropiere – a năvălit peste ei și l-a capturat pe hanul
lor, după care, îmbrăcați în hainele colorate, exotice ale tătarilor,
plutașii au ajuns până la Cracovia și au intrat așa costumați în
oraș sărbătorind victoria și retragerea tătarilor. De atunci a rămas
obiceiul de a recrea acest moment în fiecare an, așa cum la
noi unii adulți în toată firea se joacă de-a dacii și romanii.
Bine, de fapt nu se știu mai multe. Obiceiul lajkonikului sau
cal-tătarului (te-ai prins de jocul de cuvinte, nu? Han-tătar/
cal-tătar ) e amintit pentru prima dată prin 1700. Nici episcopul
Cracoviei n-a reușit să oprească tradiția plutașilor din ziua de
Corpus Christi, deși insista că nu se cuvine ca un oraș întreg să se
prostească tocmai în ziua uneia dintre marile sărbători catolice.
Cracovienilor pur și simplu le plăcea prea mult.
• 30 •

Vrei să-ți spun ce se întâmpla de fapt acolo? Ei bine, avea loc
o mega-paradă, cu furtunosul, fiorosul personaj principal însoțit
de un alai îmbrăcat în straiele tradiționale ale nobililor polonezi,
cu steaguri și muzicieni, ce mai, distracție pe cinste. Pseudotătarul
lovea privitorii cu un buzdugan uriaș umplut cu lână, ei
fugeau de el și nu prea, un fel de „mâța călare”.
— Deci dacă mergem în Polonia în iunie îl putem vedea și noi?
— Da, putem chiar să-l vedem cum urcă pe scenă, cum dansează
și bea vin cu primarul Cracoviei.
— Eu vreau să ne batem în buzdugane.
— Bine, hai că în vacanță mergem la Cracovia.
— Daaaaaaa!
• 31 •

Povestea
despre muntele
de sticlă
Era odată o căsuță mică și primitoare în
care locuia o familie fericită. Tatăl, tânăr
și puternic ca un taur, câștiga cu sudoarea
mâinilor traiul pentru soția, copilașul și bătrânul
lui tată. Trăiau în pace și înțelegere și părea
că avea să le meargă bine toată viața.
Dar pentru că nu există viață fără încercări,
începu războiul, tatăl fu luat la oaste, iar cei
de-acasă se luară la trântă cu sărăcia.
Adesea n-aveau bani nici de pâine neagră, acoperișul începuse să
se coșcovească, bucata de ogor nu mai da rod, căci nu primise pic
de îngrășământ de multă vreme… Într-un cuvânt, jalea și sărăcia
puseseră stăpânire pe casa cândva plină de râsete și fericire.
Băiatul crescu în dorul și tristețea mamei fără să-și cunoască
tatăl, căci n-avea decât vreo trei anișori când a plecat acesta. Dar
deși nu prea și-l amintea, tot îi era dor de el și-l aștepta; și deși
era doar un țânc, tot îl durea să-și vadă mama tot timpul plânsă.
Nici bunicul nu spunea niciodată glume sau ceva vesel, ba dimpotrivă,
în ochii cuprinși de întuneric se adunau uneori lacrimi
amare. Nu înțelegea cum e posibil ca nimeni să nu știe unde e
tatăl lui. Mama îi răspundea mereu:
— Vai de noi! Mare nenorocire ne-a lovit! A plecat norocul
nostru și n-o să se mai întoarcă niciodată!
Aflând că-i părăsise norocul pentru totdeauna, Janek își întrebă
bunicul ce înseamnă noroc și unde se poate găsi el.
Oftând, bătrânul îi răspunse că peste șapte munți și șapte văi
este un palat de sticlă înalt, atât de înalt încât doar vulturii ajung
la el, și în palat locuiește o regină frumoasă ca luna de pe cer care
• 32 •

ține norocul în mâinile ei. Cine ajunge la palat și o privește pe
regină, pune mâna și pe noroc.
— Și cum se poate ajunge la palatul ăsta?
— N-ai cum s-ajungi tu acolo, doar vulturii zboară atât de sus
și-l apără cu ghearele lor de fier. N-o să găsești tu norocul, dragul
bunicului, căci noi suntem săraci lipiți și așa o să murim!
Dar băiatului tot nu-i dădea pace un gând:
— Dac-aș ajunge la palatul de sticlă, aș reuși să găsesc norocul
și l-aș aduce acasă. Mama și bunicul ar fi atât de fericiți! Mă duc
și-o rog pe regină. N-are cum să nu i se facă milă de un biet orfan.
Aruncă o ultimă privire căsuței părintești și plecă. Alergă departe,
tot mai departe, până picioarele i se umplură de sânge și
ajunse în fața unei păduri întunecate, impenetrabile. Se năpusti
înainte fără să se teamă nici de pietrele ascuțite care-i răneau picioarele,
nici de frig, nici de dor, nici de foame.
Nu se opri nici măcar să culeagă zmeura sălbatică ce creștea
pe ici-colo, doar-doar o ajunge mai repede la noroc; nu zăbovi
nici la izvor, să-și tragă sufletul. Alerga de parcă ar fi avut aripi,
mergând mereu spre răsărit, privind mereu în sus să vadă cât mai
iute turnurile palatului.
Deodată se opri ca picat cu ceară. În fața lui ieși pe potecă o
procesiune de cavaleri minunat înveșmântați, condusă de unul
împodobit de-ți lua ochii și cu coroană pe cap – era cel puțin un
prinț, dacă nu chiar ditamai regele!
În zare, înaintea lor, se înălțau turlele minunatului palat de sticlă.
Călăreții mergeau la galop în direcția palatului. Porni și bietul
Janek în urma cavalerilor, și cum mergea el așa, numai că văzu o
nălucă sângerie care-și făcu apariția de nicăieri și dintr-o singură
• 33 •

mișcare scoase din rădăcini copaci și tufe și le aruncă în mijlocul
drumului pe care avea să vină tânărul și viteazul rege al acelui
ținut cu suita sa.
Năluca era de-a dreptul înfricoșătoare. O armură bizară,
lemnoasă, îi îmbrăca trupul uscățiv ca un schelet. O coroană împletită
din ierburi și vâsc acoperea pletele cărunte ce-i coborau
până pe umeri; o zdreanță roșie ca sângele îi atârna pe umăr. La
vederea nălucii, cavalcada se opri.
— Cine ești tu, bătrâne? întrebă regele, și de ce-ai aruncat în
calea noastră trunchiuri și pietre ca să nu ne putem continua vânătoarea
și să facem cale-ntoarsă?
— Eu sunt regele pădurii acesteia și al animalelor pe care ați
îndrăznit să le vânați. Sunt stăpânul palatului de sticlă din fața
voastră și tatăl reginei fermecate ce aduce alinare și noroc celor
care o caută. Plecați acum sau veți vedea moartea cu ochii! le
spuse năluca.
— Mori, obrăznicătură bătrână! Află că eu sunt regele acestui
ținut și deci și al pădurii acesteia și nu permit nimănui să mă deranjeze
de la vânătoare!
Și, ridicându-și paloșul, îl înfipse în pieptul bătrânului.
Dar ce să vezi? Moșul nu se prăbuși grămadă la pământ, ci începu
să se micșoreze tot mai mult până ajunse sub forma unui
nor, ca un fel de ceață ridicându-se în văzduh.
La vederea bizarei priveliști, făcură toți cale-ntoarsă atât de
repede, că nici praful nu apucă să li se așeze pe copitele cailor.
Micul Janek, bucuros că palatul din fața lui e chiar cel la care
se chinuia să ajungă de atâtea zile, o porni și mai nerăbdător înainte…
dar curând îl cuprinse deznădejdea. Creste cumplite, cas-
• 34 •

• 35 •

cade și văi adânci stăteau între el și palatul din vârful muntelui
de sticlă. Iar intrarea era păzită de șoimi cu ghearele însângerate.
Se așeză micuțul pe o piatră, își acoperii ochișorii cu mânuțele și
se porni pe un plâns de ți se rupea sufletul.
Cum să nu plângă? De atâtea zile și nopți mergea biruind frigul,
foamea și dorul de ai lui, aproape că nu pusese geană peste
geană… și degeaba! N-o să pună mâna pe o fărâmiță de noroc măcar,
pentru cei dragi, n-o să readucă bucuria în căsuța părintească,
ba poate o să-și mai lase și oasele pe-acolo, departe de ei…
— De ce plângi, copile? îl întrebă un șoim regal planând pe
deasupra lui. Spune-mi, poate te-oi ajuta eu!
— Of, șoimule! De-ai putea să mă iei în spate, să mă duci acolo
sus, la regina fermecată, să-mi dea și mie un pic de noroc… Am
un bunic bătrân și bolnav și o biată mamă care muncește toată
ziua, tata sigur a murit în război. Sunt triști, flămânzi și bolnavi;
pentru ei am plecat în căutarea norocului, dar cum să ajung la el?
— Eu sunt mic, nu te pot duce în spate – îi răspunse șoimul –
dar întreabă-l pe vultur, uite-l acolo pe stânca aceea.
— Mi-e frică! șovăi băiatul. Are gheare cumplite și cioc ascuțit,
sigur are să mă sfâșie!
— O, nu! îl asigură șoimul. Copiilor nevinovați nu le fac nici
un rău făpturile lui Dumnezeu. Tu cauți norocul pentru alții, nu
pentru tine, sigur îl vei găsi; n-o să te refuze vulturul, ai să vezi.
Prinzând curaj, băiatul îi strigă vulturului:
— Ajută-mă, vulturașule, du-mă sus la palat, căci sunt un biet
băiat amărât în căutarea unui dram de noroc pentru ai mei.
— Cu drag te-aș purta – îi răspunse vulturul – dar mi-s ghearele
tocite, cum o să mă agăț de pereții de sticlă? Pieptul mi-e
• 36 •

sfâșiat, însângerat, nu pot să te ridic. Ba mai mult, nu văd cu
ochiul stâng, și mi-e că ne-am prăbuși în vreo prăpastie în loc să
ajungem teferi sus.
— O, bietul de tine, nu pot face nimic să te ajut? Spune-mi și
fac orice!
— Ia uită-te acolo! Vezi vârful acela înalt? Acolo într-o colibă
locuiește un bătrân învățat; roagă-l să-ți dea niște leacuri pentru
mine și sigur am să mă fac bine. Dar oare o să poți ajunge acolo
sus? Hainele ți-s ferfenițite, ai picioarele însângerate și arăți de
parc-ai sta să leșini de foame.
— N-ai frică, vulturașule, oi fi eu cam zdrențăros, dar am să
mă-ntorc cu leacurile, pentru că am credință și vreau din tot sufletul
să te ajut.
Plecă Janek, trecu peste munți și văi, găsi coliba și pe bătrânul
care locuia în ea.
— Uncheșule, dă-mi rogu-te niște leacuri pentru vulturul
care păzește palatul reginei fermecate. Bietul de el, s-a tot luptat
cu jefuitorii, dar nu s-a lăsat, și-a făcut cu vârf și îndesat datoria
de paznic.
— Știu de ce-ai venit și-ți voi da leacurile! răspunse bătrânul.
Dar întrebarea este ce-o să-mi dai tu în schimb?
— Păi nu prea am ce să-ți dau. N-am nicio lețcaie, mi-s hainele
zdrențuite, dar dacă mi le vei dărui, îți jur că de îndată ce pun
mâna pe bogății, te voi răsplăti regește.
— Nu dau eu vrabia din mână pe cioara de pe gard. Ai ochișorii
ca safirele, și tare mi-ar folosi niște ochi tineri, proaspeți!
Îl apucă disperarea pe Janek, dar ce putea să facă? Prea mult
dorea s-aducă un pic de noroc în viața mamei și bunicului, era
• 37 •

gata să sacrifice totul. Se uită pentru ultima dată la pământ, la
soare, la flori și la copaci, își luă adio de la toate și îi dădu bătrânului
ochii.
Cu leacurile în spate, se grăbi să coboare muntele, iar Măicuța
Domnului și toți îngerii îl ajutară să nu cadă în vreo prăpastie,
să nu se înece în râu și să nu pățească nimic. Vedea deja palatul
în zare și auzea țipetele vulturului rănit, dar în același timp la
urechi îi ajunse o chemare dulce ca mierea:
— Rămâi, rămâi cu noi, băiețaș frumos și isteț! Cum mergi
tu așa, cu capul înainte, vrei să cazi într-o râpă sau în râu? Îți redăm
noi vederea, îți dăm aur și bani cu găleata, numai rămâi cu
noi. N-are rost să te întorci la coliba aia dărăpănată, ce să faci tu
acolo, lângă fusta mamei? Ești ditamai flăcăul! Las-o încolo de
pasăre, și-așa-i bătrână și bolnavă! Stai cu noi pentru totdeauna!
— Nu pot. Acolo e o pasăre rănită căreia i-am promis leacuri,
și mai departe, peste munți și văi e căsuța mea, unde mă așteaptă
măicuța și bunicul. Piei din calea mea, nălucă ticăloasă!
Alergă mai departe și-i turnă vulturului leacurile pe cioc. Cât
ai clipi, acesta-și recăpătă puterile, îl luă pe Janek pe sus și-l urcă
la palat. Cu mare bucurie îl întâmpinară pe băiat vulturii și șoimii
și-i urară succes. Iar regina îl privi cu drag și cu o voce cristalină
ca un clopoțel de argint, îi spuse:
— Ia, copile, cufărașul acela cu aur și nestemate, e al tău. Dar
ce s-a întâmplat cu ochișorii tăi? Cine ți i-a smuls? Vulturul cemi
păzește palatul, cu ghearele sale?
— Înălțimea ta, i-am lăsat ochii mei bătrânului care mi-a dat
în schimbul lor leacuri pentru vulturul rănit, pentru ca acesta să
mă poată aduce aici.
• 38 •

— Pentru că ai o inimă bună, am să-ți redau vederea. N-ai ce
face cu toate bogățiile astea dacă n-o să poți vedea minunățiile
naturii și n-o să-i poți privi în ochi pe cei pe care-i iubești. Regina
îl atinse pe obraz cu o mânuță albă și parfumată ca floarea de
crin și el își recăpătă pe dată vederea.
Se aruncă bietul de el la picioarele reginei și-i mulțumi cu lacrimi
în ochi. Apoi luă cufărașul, iar vulturul îl aduse la căsuța
părintească, în brațele mamei. Dar oare cine era bărbatul acela
puternic care-i ieși în cale cu brațele deschise și-l îmbrățișă plângând
de bucurie?
— Tata! S-a întors tata!
Nu mai lipsea nimic ca fericirea să fie deplină. Rugăciunile
mamei și bunicului, inima lui bună și sacrificiul pe care-l făcuse
îi aduseseră tatăl înapoi.
Ce s-a întâmplat apoi? Păi, pe Janek l-au trimis la oraș, să învețe,
au cumpărat o căsuță trainică, iar norocul și fericirea nu-i mai
părăsiră niciodată.
Adaptare după o poveste
scrisă de Elwira Korotyńska
(pseud. Promyczek) în 1934.
• 39 •

Trista
poveste a
Sirenei din
Varșovia
Demult, pe malul Vistulei, acolo unde astăzi
se întinde mândra capitală a Poloniei
era o modestă așezare de pescari – oameni
simpli și muncitori care-și petreceau zilele
pe râu, aruncând năvodul în apele liniștite.
Într-o zi, unul dintre ei le povesti celorlalți, în
mare taină, despre o sirenă misterioasă care se
aciuase prin părțile lor. Să fi fost oare crăiasa
peștilor? Să fi locuit într-un palat? Poate era frumoasă?
Omul nostru nu știa sigur, căci se temuse
să iasă din tufișurile după care se ascundea,
dar imaginația-i era bogată și, din nefericire, și mintea-i cocea tot
felul de planuri, unul mai mârșav decât altul.
Îi auzise însă cântul pe când se întorcea de la pescuit. Și
Doamne, cum cânta! Privighetoarea și ciocârlia să se ascundă
rușinate, căci nu-i ajungeau nici până la călcâie. Scotea un tril nemaiauzit,
fără cuvinte, care făcea parcă aerul să vibreze, crengile
copacilor să se plece și toate vietățile să se oprească să asculte cu
gura căscată.
— Bine, da’ de unde știi că era sirenă? Și în primul rând, ce e
o sirenă?
— Știu de la bunicul. El se trage tocmai de pe lângă Marea
Baltică, și povestea că pe-acolo mai umblau sirene. Astea-s un fel de
femei-pește. Până la brâu femei – și ce femei! Frumoase ca o cadră,
cu ochi de căprioară și trase prin inel – și de la brâu în jos, pește.
— Și coada i-ai văzut-o?
— Da, stătea lungită pe-o stâncă și solzii de pe coadă străluceau
ca smaraldele.
• 40 •

— Și cum respiră sub apă, dacă-i femeie?
— Doar la fete-ți stă capul, se vede că ești holtei! De unde să
știu eu? Ce, crezi c-am rămas la povești? Am stat doar s-o ascult
ca prostul, lipit ca marca de scrisoare. Dar n-a cântat mult – de
când a început soarele să coboare după dealul Cerbului și până
s-a lăsat noaptea de tot. Apoi a lunecat în valuri și-am putut și eu
să mă dezmeticesc și să mă întorc acasă. Oricum, vă dați seama
ce de bani am putea face dac-am pune mâna pe ea? I-am vinde-o
prințului, că lui îi place muzica, și-apoi n-are decât s-o țină-ntr-o
cușcă, să-i cânte. Pun pariu că o să ne dea o căruță de galbeni.
— Știu și eu? Să nu ne facă farmece!
— Ești tu un mucos, de-aia ți-e frică… E doar o femeie! Ce-i
drept, are cântecul vrăjit, de parc-ar picura cu miere. Musai să ne
punem dopuri de ceară în urechi, altfel degeaba mergem.
— Bine. Ne adunăm cele trebuincioase și pornim peste trei zile;
are să fie lună plină și așa n-o să avem nevoie de făclii la întoarcere.
Ei, și când se apropia momentul înserării, doi dintre ei se urcară
în barcă (Prâslea nu se învoi să fie părtaș la mârșăvie, ba
chiar încercă să-i convingă să nu facă așa ceva), se ascunseră în
desișul trestiilor și se puseră pe așteptat. Țineau plasa de pescuit
la îndemână. Nu trebuiră să stea prea mult. Sirena se ridică din
spuma unui val, se urcă pe o piatră și începu să cânte. Avea un
cânt nepământean, îmbătător, mai ceva ca o sticlă de vin roșu,
și ei ascultau cu gura căscată, căci nu apucaseră să-și astupe urechile
și pur și simplu nu-și puteau dezlipi ochii de la ea. În cele
din urmă, cel mai vârstnic (capul răutăților) se scutură, se căută
prin buzunare și scoase niște ceară, o frământă puțin în mâinile-i
înfierbântate și-i întinse puțin tovarășului de blestemății:
• 41 •

— Pune-ți dopurile astea în urechi, altminteri o să ne uităm
așa ca vițeii până dimineață.
Și așa, nemaiauzind nimic, își aruncară plasa asupra ei, o prinseră
și o duseră la coliba lor. Îl obligară pe cel mai tânăr să-și pună
dopuri în urechi și să stea de pază, amenințându-l că altminteri
or să-i ia gâtul și trupul or să-l arunce în Vistula, iar ei porniră
iute să-i dea de știre prințului despre măreața ispravă pe care-o
înfăptuiseră. Grozavă ispravă, ce să spun!
Ăsta micu’ încă avea caș la gură, abia ce-i mijiseră tuleiele, cum
să se pună cu doi zdrahoni? Când o văzu pe frumoasa sirenă că
plânge, frângându-și mâinile, și încearcă să-i spună ceva, ce să facă,
amărâtul de el? Și-a scos dopurile din urechi, că deh, era frumoasă
peștoaica. Avea un păr tot numai inele, care-i curgea pe umerii de
alabastru, ochii ca safirele, mânuțe delicate… și o ditamai coada.
Îndată se puse pe cântat, tot fără cuvinte, iar el, vrăjit, ca în transă,
o eliberă din plasă și o urmă ca un cățel până la râu.
La scurt timp se întoarseră și ceilalți doi. Văzând coliba goală,
înțeleseră iute ce se întâmplase și se repeziră spre râu. Prea târziu!
Îl văzură pe tânărul pescar înotând de mama focului după
frumoasa sirenă care îl atrăgea spre larg, tot spre larg. Degeaba îl
strigară, degeaba îl implorară să se întoarcă. Ba ce să vezi? Sirena
se întoarse spre ei și le spuse așa, cu glas de om:
— Rușine să vă fie, oameni netrebnici. De-asta credeți c-am
venit eu de la Marea Baltică, de-asta m-am stabilit tocmai aici,
să-mi găsesc sfârșitul într-o cușcă, să cânt la comandă, ca o flașnetă,
ca un canar? Eu v-am îndrăgit, vă cântam în fiecare seară
de drag ce mi-a fost de voi, căci vedeam cum munciți din greu zi
după zi. Și voi ce-ați făcut?
• 42 •

• 43 •

— Dar n-am știut…
— Ați vrut să mă vindeți ca pe-un lucru neînsuflețit, ca pe-un
animal, și pentru asta nu vă iert. Voi habar n-aveți ce vă rezervă
viitorul, dar eu știu. O să cunoașteți gloria, dar o să vă ia mințile
așa cum li se întâmplă tuturor celor ce ajung să ia puterea, și o să
cădeți de sus de tot. Apoi iar o să vă ridicați… și tot așa. Dar când
vă va fi cel mai greu, când cea mai grea urgie se va abate asupra
voastră, am să vin să lupt cu spada în mână alături de voi. Nu mai
devreme. Și nu de dragul vostru, ci al salvatorului meu.
Și dispăru în valuri cu tânărul pescar după ea.
Ce-i drept, unii spun că pe pescar îl chema Wars. Și că de fapt ar
fi rămas alături de sirenă, să domnească împreună peste regatul din
adâncuri pentru că, de fapt, de el prinsese drag sirena. Alții zic că pe
ea ar fi chemat-o Sawa, și că de aceea orașul ce s-a ridicat chiar în acel
loc și care azi e capitala Poloniei se numește Varșovia, de la numele
celor doi (Wars + Sawa = Warszawa, adică Varșovia în polonă).
Oricum, dacă ajungeți acolo,
veți vedea o mulțime de statui
de-ale sirenei cu sabia în mână,
gata să apere Polonia și pe
polonezi. Ba chiar și un mare
artist spaniol pe nume Picasso,
de care poate-ați auzit,
a desenat-o cu un ciocan în
mână, în loc de sabie – ca
simbol al păcii și al reconstruirii
Varșoviei distruse în război…
Ei, dar asta deja e altă poveste.
• 44 •
Adaptare după o legendă
povestită de Artur Oppman.

Legenda
despre
stejarul Bartek
și Leul din
Lechistan
Copii, cunoașteți vreun personaj istoric
polonez?
— Daaaa! Regele Sobieski din „Sobieski
și românii”!
— Exact! Din nuvela lui Costache Negruzzi,
pe care am citit-o la ora de română. Dar vreun
copac istoric cunoașteți?
— Gorunul lui Horea de la Țebea!
— Stejarul din Borzești!
— Excelent. Și unul și altul sunt celebri pentru
vechimea lor, așa e? Ei, ce-ați zice dacă v-aș
spune că în Polonia există un stejar care are numele lui? Îl cheamă
Bartek. Ia ghiciți câți ani are?… O, nu, mai mult de 300. Unii
spun că are vreo 750 de ani, iar alții vreo mie. Și care-i legătura cu
Sobieski? Păi mai întâi trebuie să vedem dacă știți de ce a rămas
în istorie acest mare rege.
— Pentru că s-a luptat cu vitejii plăieși care apărau Cetatea
Neamțului!
— Asta numai noi, românii o știm, dragul meu. El a fost un
mare luptător, într-adevăr, dar în cartea de aur a istoriei a intrat
pentru că i-a alungat pe turcii care asediau Viena. Hai să vă povestesc
cum a fost.
În anul 1683, otomanii erau în plină expansiune. Cuceriseră
deja Ungaria de astăzi și tocmai asediau Viena – după căderea
Vienei, își spunea sultanul frecându-și mâinile, ghiaurii vor cădea
unul după altul ca piesele de domino și întreaga Europă va
fi în puterea Semilunii. Așa că a pornit cu o armată uriașă, de
aproape 200 de mii de oameni – printre care și vreo 10 mii de
• 45 •

moldoveni, munteni și transilvăneni, căci deh, Țara Românească
și Moldova erau vasalele Imperiului Otoman, iar Ungaria fusese
deja cucerită. Stați liniștiți, românii nu s-au făcut de rușine, au
încurcat cât au putut planurile turcilor și le-au fost de ajutor creștinilor.
Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc.
Asediul Vienei a durat mult, aproape două luni. Vienezii ajunseseră
la capătul puterilor și așteptau ajutorul aliaților creștini
ca pe ziua cea bună. Turcii plănuiau să lanseze atacul decisiv în
ziua de 13 septembrie. Aflând asta, armatele poloneze și austriece
conduse de Jan Sobieski s-au aruncat asupra inamicului când e
somnul mai dulce, la 4 dimineața, spulberându-l definitiv. Erau
80 de mii de viteji, între care cel mai mult s-au remarcat husarii
înaripați. Imaginați-vă, dragii mei, niște călăreți înzăuați
cu două aripi crescându-le parcă pe spate, din armură. Aceștia
erau cei mai buni și mai viteji dintre luptătorii regelui polonez,
unitatea de elită a cavaleriei regale. O oră și jumătate mai târziu,
bătălia Vienei se încheiase.
Ioan Sobieski a descris ce se întâmplase într-o scrisoare pe care-a
scris-o chiar din cortul Marelui Vizir: fugind, dușmanul a lăsat
în urmă toate tunurile și corturile pline de covoare, arme de preț
și bogății neasemuite, dar și cămile, catâri, vite și turme de oi. Ba
mai mult, Marele Vizir a tulit-o fără turban, și eu am pus mâna pe
cortul lui și tot ce se afla înăuntru. Am găsit acolo o mulțime de rarități:
papagali curioși, câteva păsări ale paradisului și niște struți.
Ei, bineînțeles că nu s-a exprimat chiar așa Măria sa, dar cam
asta e ideea.
Și știți cui i-a trimis scrisoarea Marele Leu din Lechistan,
Salvatorul Creștinătății? Soției lui, Marie-Casimire de la
• 46 •

• 47 •

Grange d’Arquien, care era franțuzoaică și pe care el o numea
Marysieńka (adică Măriuca) și o iubea ca pe ochii din cap. I-a
scris o mulțime de scrisori, care s-au păstrat și azi și sunt un minunat
exemplu de literatură barocă. Dar m-am luat cu vorba și
nu v-am spus că după ce i-a trimis scrisoarea aceea și după ce
i-a mai urmărit puțin pe turci, Sobieski s-a întors în Polonia și
Marysieńka i-a ieșit în cale. Ei, ia ghiciți unde s-au întâlnit! Chiar
sub stejarul Bartek!
Nu se știe ce-au povestit, dar e posibil să fi băut o cafea.
Și ce-i cu asta, mă întrebați?
Păi se spune că turcii, fugind de la Viena, au lăsat în urmă câțiva
saci de cafea. Polonezii nu obișnuiau să bea așa ceva – cafeaua era
con siderată chiar băutura diavolului (din cauza culorii neapetisante
și pentru că păgânii o iubeau), dar regele Sobieski era mare amator.
Și poate că a servit-o pe frumoasa Marysieńka cu o ceașcă fierbinte
de cafea delicioasă.
• 48 •

Despre
Toruń și
turta dulce
Există în Polonia un oraș celebru pentru
că acolo se face cea mai bună turtă dulce
din lume! Acest oraș se numește Toruń.
Bine, tot aici s-a născut și Nicolaus Copernic,
și-i puteți chiar vizita casa transformată în
muzeu, dar știți cum se spune la români, dragostea
trece prin stomac, deci ca să vă îndrăgostiți
de Toruń trebuie să gustați faimoasele
delicatese locale.
Nu se știe cine anume a născocit proporția perfectă de făină,
miere și mirodenii pentru turtă dulce. Se poate să fi fost o descoperire
întâmplătoare, sau poate albinele și-au adus contribuția
dulce, așa cum spune o legendă poloneză.
Oricum, se spune că în acest oraș trăia acum mai multe secole
(patru sau poate cinci) un meșter patiser care cocea o turtă dulce
aromată și gustoasă, de n-avea pereche. Și mai era și arătoasă,
căci meșterul născocea mereu forme noi și fanteziste, spre bucuria
copiilor: de dragon, de barză, de bazilisc.
Dar într-o zi, pe meșterul cel iscusit îl doborî la pat o boală
grea. Nu mai avea putere să se întoarcă la cuptoare, așa că toată
familia lui o ducea din ce în ce mai rău. Văzând că n-are scăpare,
meșterul își rugă fiica, pe frumoasa Katarzyna (în română ar fi
Ecaterina), să coacă ea turta dulce în locul lui. Vedeți voi, fata își
ajutase de multe ori tatăl, cunoștea bine rețeta, dar niciodată nu
făcuse toată treaba singură, de la cap la coadă. Ceilalți patiseri
din oraș începură să râdă pe sub mustață auzind ideea bătrânului.
Auzi acolo, o fetișcană fără experiență să fie stăpâna cuptoarelor,
chiar și pentru câteva zile!
• 49 •

Dar ce credeți c-a făcut Katarzyna, s-a dat bătută? Nicidecum!
Și-a suflecat mânecile, și-a făcut cruce și s-a pus pe măsurat și
cântărit. Numai formele de lemn pe care le folosea tatăl ei nu
erau nicăieri. Hm… oare să-i fi jucat o festă vreunul dintre patiserii
cei disprețuitori sau vreun ucenic ciudos?
— Ei, asta este, mă descurc eu, le fac rotunde și cu asta basta, își
spuse ea așezându-le în tavă astfel încât să încapă cât mai multe.
Dar când veni timpul să scoată turta dulce, rumenă și parfumată
din cuptor, mai că scăpă tava din mână… Turtițele se lipiseră
unele de altele, arătau ca o frunză ciudată de trifoi cu șase foi.
— Of, of… cine-o să cumpere turtițele astea ratate? suspina
fata cu lacrimi în ochi.
Și pentru că Dumnezeu îi ajută pe cei curajoși, care nu-și
pierd credința cu una cu două, ce credeți că s-a întâmplat?
Neobișnuitele turtițe le căzură cu tronc locuitorilor orașului,
care goliră coșurile și tăvile cât ai clipi – pesemne Katarzyna
moștenise talentul culinar de la tatăl ei, ba chiar îl întrecuse; căci
din ziua aceea, toată lumea voia să cumpere turtițe doar de la ea.
Chiar și regele deveni un mare fan!
Ba chiar și un mare cronicar polonez, Jan Długosz, a scris în
secolul al XV-lea că cele mai bune lucruri în Polonia sunt „fetele
din Cracovia, încălțările din Gdańsk și turta dulce din Toruń”.
Nu se știe care era ingredientul secret, miraculos care a făcut
ca turtițele Katarzynei să devină nu doar preferatele întregului
ținut, ci chiar simbolul orașului! Să fi fost dragostea,
devotamentul, credința fetei, inima sa cea bună? Sau poate doar
niște miere și ceva condimente?… Există o legendă care spune
că niște albine i-ar fi șoptit Katarzynei că ar trebui să adauge
• 50 •

• 51 •

miere în compoziție – poate că i-au dăruit-o chiar ele și i-au șoptit
o rețetă secretă!
Oricum, un lucru e clar: dacă treceți vreodată prin Toruń, căutați
turtițele dulci ca o frunză de trifoi cu șase foi – se numesc
pierniki. Sau katarzynki, după numele creatoarei lor.
Bineînțeles că există și un muzeu al turtei dulci în oraș. Nu-l
ratați! Va fi o experiență delicioasă!
• 52 •

Pan
Twardowski
sau primul om
pe lună
Pan Twardowski era un veritabil nobil
polonez: bun de gură, degrabă săritor la
bătaie, îndemânatic cu spada, mândru
și galant – ce mai, un veritabil urmaș al sarmaților!
Cel mai mult pe lumea asta își dorea
să-și întreacă confrații în ascuțimea minții și
să descopere secretul tinereții veșnice, căci
studiase în tinerețe felurite elixiruri și poțiuni
și tare-i părea rău să moară, la cât de deștept
considera că este!
Citi el într-o carte veche că diavolul de-abia așteaptă să le
sară în ajutor celor care-și doresc așa ceva și află descântecul
prin care putea intra în contact cu Încornoratul; așa că într-o
noapte cu lună plină ieși pe furiș din orașul său natal, Cracovia,
și găsind un loc mai ferit pe malul Vistulei, începu să invoce numele
Necuratului cu voce tare. Cel chemat se înfățișă prompt
și, după o scurtă consfătuire, bătură palma. Încheiară și un
contract, firește, scris pe genunchi și semnat chiar cu sângele
lui Twardowski.
Condiția principală a pactului era clară și simplă: Diavolul va
avea dreptul să se atingă de trupul sau de sufletul lui Twardowski
numai și numai în momentul în care acesta se va prezenta la
Roma. În schimb, vicleanul de Twardowski ceru să i se adune tot
argintul din Polonia într-un singur loc, nu departe de Cracovia,
numit Olkusz, de unde avea să se servească după pofta inimii –
așa se explică apariția faimoasei mine de argint de aici.
Al doilea lucru pe care-l ceru: ca Diavolul să întoarcă stânca
cea mare de la Pieskowa Skała cu vârful în jos, așa încât să seme-
• 53 •

ne cu o țepușă înfiptă în pământ, și să rămână așa în vecii vecilor.
De ce? Nimeni nu știe. Probabil doar pentru că putea.
Mai ceru și alte lucruri, și Aghiuță i le îndeplini pe toate fără să
crâcnească: îi meșteri dintr-un cal pictat un bidiviu care-l purtă
ca vântul și ca gândul, îl făcu să zboare prin aer fără aripi, ca și
cum ar fi avut o rachetă în pantaloni, să se plimbe cu iubita lui
pe Vistula mergând împotriva curentului, într-o barcă fără vâsle
sau pânze sau să încalece pe-un cocoș roș depășind în goana-i
pintenată-turbată cei mai iuți cai din tot regatul.
Pe scurt, Twardowski al nostru își făcea de cap fără să-i pese
de nimeni și de nimic. Se însură cu o fată frumoasă de care-i plăcea,
mergea peste tot împopoțonat ca un prinț oriental, însoțit
de o suită îmbrăcată în fireturi, și-avea la bani, câți voia el; căci
îndată ce i se terminau, îl chema pe Scaraoțchi să-i mai aducă
niscaiva argint de la Olkusz.
Până la urmă, sătul să-l urmeze peste tot ca un cățel și să-i facă
toate poftele, Necuratul îi aținu calea și-l somă ca fără întârziere
să se ducă la Roma, că de nu…
Phii, ce se mai înfurie Twardowski de obrăznicia Întunecatului!
Se puse cu gura pe el și unde nu mi ți-l blestemă și mi-l afurisi, de-l
făcu să-și ia tălpășița… dar înainte de a se evapora, cu sufletul arzând
de dorința de răzbunare, Tartorul smulse un brad din rădăcini
și mi-l pocni pe nesăbuitul nostru peste picioare, de văzu stele verzi.
De-atunci începu pezevenghiul să șchioapete de un picior.
Dar credeți că-i trecu prin cap să meargă la Roma? Aș!
Continuă să petreacă.
Văzând că nu-i merge cu frumosul, Ucigă-l toaca se îmbrăcă în
straie de curtean și se înfățișă dinaintea lui Twardowski sub pre-
• 54 •

• 55 •

textul că stăpânul lui, un grof ce-și avea conacul în apropiere, are
nevoie grabnică de priceperea lui într-ale ierburilor și licorilor.
Flatat în amorul propriu, putea Twardowski să rateze o ocazie de
a-și arăta istețimea? Firește că nu. Așa că porni pe dată.
Și cum mergeau ei, i se făcu deodată sete și foame, căci era
deja ora prânzului, așa că se hotărî să prânzească la un han de pe
drum. Intră, se așeză la masă, ceru un pocal de vin, îl bău și văzu
ceva pe fundul cupei, ca o boabă de piper. Boaba prinse să crească
până ajunse de dimensiunile unui cavaler îmbrăcat nemțește,
cu pălărie în trei colțuri pe cap și pantofi cu catarame.
— Am sfeclit-o! își spuse atunci petrecărețul nostru, căci deja
era clar cu cine avea de-a face: străinului apărut ca prin minune
îi ieșeau coarnele prin pălărie și coada prin turul pantalonilor.
— Al meu ești, Twardowski! N-ai văzut cum se numește hanul
acesta, așa e? Roma îi e numele, așa că fă bine și respectă contractul
semnat cu propriu-ți sânge și dă-te prins!
Înțelegând că nu mai are loc de întors, Twardowski ridică
din umeri a neputință, lăsându-se cuprins de după umeri de
Michiduță, care se avântă drept în sus și ieșiră amândoi prin
horn. Zburară mult timp așa, tot mai sus și mai sus. Deși avea
inima cât un purice, Twardowski nu-și pierdu de tot curajul. Se
uită în jos, la Pământul pe care-l părăsea. Vedea satele mici-mici
ca niște țânțari, orașele ca niște muște și Cracovia mare cât doi
păianjeni luați împreună.
Jalea-i cuprinse inima. Acolo, jos, se afla tot ce iubise vreodată
și iată, avea să piardă pentru totdeauna. Și nu știu cum se face,
că ajungând el mai sus decât zboară vulturii Carpaților, acolo
unde nici vântul nu bate, îi veni să fredoneze un cântecel pe
• 56 •

care-l știa de când era copil și-avea inima curată și pe care tot
de-atunci, din pruncie, nu-l mai cântase. Era o rugăciune către
Maica Domnului.
Și cânta, cânta de mama focului, de toți goralii (ciobanii ceși
pășteau turmele pe vârfurile Carpaților polonezi) își ridicară
privirile spre tăriile cerului, neînțelegând de unde vine cântecul
acesta minunat.
De-abia când termină de cântat își dădu seama Twardowski
că nu se mai deplasează, ci stă pe loc. Se uită în jur – era singur
cuc, în întuneric. Un glas puternic se făcu auzit din beznă:
— Până la Judecata de Apoi ai să rămâi așa, între lumi, să te
gândești la ce-ai făcut.
Și astăzi, dacă ne uităm bine de tot la lună atunci când e plină,
vedem pe ea o pată neagră – e Pan Twardowski care-și așteaptă
judecata.
Adaptare după o povestire
de Kazimierz Władysław
Wójcicki.
• 57 •

Despre
autoare
Ioana Diaconu-Mureșan
Traducătoare literară, lector de limba română pentru
polonezi, din 2007 predă polona la Centrul de Limbă
și Cultură Poloneză al Universității Babeș-Bolyai și
organizează evenimente poloneze la Cluj.
Pasionată de educație, multiculturalism și lucruri aparent
neserioase (cărți pentru copii, poezie, povești, benzi
desenate, teatru), face cumva și găsește noi proiecte fistichii
în care se lansează cu pasiune. Și sertarul cu traduceri
se tot umple, și tot n-a publicat Liedurile lui Chopin.
Cele mai recente traduceri: Ciberiada, Stanisław Lem
(Curtea Veche, 2021), Apocalipsă pseudocâinească, Adam
Leszkiewicz (Casa Cărții de Știință, 2022) și Când vreau
să trăiesc țip. Poeme alese, Halina Poświatowska (Tracus
Arte, 2022).
Kamila Pawłucka-Górecka s-a născut în anul 1983,
la Sanok. A absolvit Liceul de Arte Plastice „Tadeusz
Brzozowski” din Krosno și pictura la Facultatea de Arte
Plastice a Universității „Nicolaus Copernic” din Toruń.
În creațiile sale nu evită lumea basmului, pictând personaje
din povești cunoscute într-o variantă puțin diferită.
Folosește tehnica guașei și caută constant noi soluții
creative, pe care de cele mai multe ori le găsește în timpul
lucrului cu copiii, în calitatea sa de profesor de artă.

Colofon
Selecţie, traducere
și repovestire
Ioana Diaconu-Mureșan
Ilustraţii
Kamila Pawłucka-Górecka
Layout și tehnoredactare
Carla Duschka, Atelierul de grafică
www.graphicfront.ro
Corectură
Mirela Lazăr
Litere
Arno Pro, Harman Elegant