volume 2, number 1, 2011 issn 2067 - Academia Oamenilor de ...

Volumele sesiunilor ştiinţifice ale AOSR 

ISSN 2068-4096 Volum 2, Nr. 2/2010 1 

VOLUMUL 2, NUMĂRUL 2/2010, ISSN 2068-4096 

Coordonatori: 

VASILE CÂNDEA DORU-SABIN DELION 

Editura 

ACADEMIEI OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA 

Bucureşti 2010

2 

Vasile Cândea 

Editori: 

G-ral. (r) Prof. univ. dr. Vasile CÂNDEA 

Prof. univ. dr. Doru-Sabin DELION 

EDITURA ACADEMIEI OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA 

Adresa: 

Splaiul Independenţei nr. 54, sectorul 5, cod 050094, Bucureşti, România 

Şef serviciu: Mihail CĂRUŢAŞU 

Redactor: Ioan BALINT 

Tehnoredactare: Mihai SINDILE 

Coperta: Andrei PETRESCU 

Copyright © Editura Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România 

Bucureşti, 2011

Universul Ştiinţei acasă la români 

COMITETUL LOCAL DE ORGANIZARE A SESIUNII: 

Minodora APOSTOL Constantin IORDAN 

Nela BĂRBUŢĂ Petre LIVEZEANU 

Vasile BOTEANU Ion MANDU 

Ion BURNEI Ion MARTALOGU 

Elena CĂNUŢĂ Dumitru OLTEANU 

Gheorghe CHILIMENT Tudor PENDIUC 

Mihail COMAN Dănuţ PROCA 

Aurel COSTACHE, Viceprimar Mioveni Gheorghe PUFU 

Florea COSTACHE Marian RADOMIR 

Gheorghe COSTACHE Gheorghe RĂDUCANU 

Puiu DIACONESCU, Marin SCURTU 

Gheorghe DIDIŢĂ Ion STANCIU 

Adrian DUŢĂ Ramona ŞERBAN 

Elena FLOREA Constantin TĂMAGĂ 

Costel FRANŢESCU Florin TECĂU 

Vasile FRÂNCU Bogdan UDROIU 

Nicolae FULGER Jan VĂLIMĂREANU 

Ion GEORGESCU, Primar Mioveni Dumitru VOICULESCU 

Constantin GORNEANU Mariana VLADU 

Adriana ZANFIR 

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC AL SESIUNII 

Vasile CÂNDEA, Preşedinte AOSR 

Ion BASGAN, Vicepreşedinte AOSR 

Dan ŞCHIOPU, Vicepreşedinte AOSR 

Doru Sabin DELION, Secretar ştiinţific AOSR 

Aureliu Emil SĂNDULESCU, Academician, Preşedinte secţia Ştiinţe Matematice 

AOSR 

Mărgărit PAVELESCU, Preşedinte secţia Ştiinţe Fizice 

Şerban-Constantin VALECA, Preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de 

Cercetări Nucleare Piteşti 

Ecaterina ANDRONESCU, Preşedinte secţia Ştiinţe Chimice 

Gheorghe CÂMPEANU, Membru titular, secţia Ştiinţe Chimice 

Ştefana PETRESCU, Preşedinte secţia Ştiinţe Biologice 

Dorel ZUGRĂVESCU, Membru corespondent al Academiei Române, Preşedinte 

secţia Ştiinţe Geonomice AOSR 

Adrian Alexandru BADEA, Preşedinte secţia Ştiinţe Tehnice 

Ion CHIUŢĂ, Membru titular, secţia Ştiinţe Tehnice 

Ion NICOLAE, Preşedinte secţia Ştiinţe Agricole, Silvice şi Medicină Veterinară 

Gallia BUTNARU, Membru titular, secţia Ştiinţe Agricole, Silvice şi Medicină 

Veterinară 

3

4 


Agatha POPESCU, Membru titular, secţia Ştiinţe Agricole, Silvice şi Medicină 

Veterinară 

Irinel POPESCU, Preşedinte secţia Ştiinţe Medicale 

Marius BĂCESCU, Preşedinte secţia Ştiinţe Economice, Juridice şi Sociologice 

Angela BOTEZ, Preşedinte secţia Filosofie, Psihologie, Teologie şi Jurnalism 

Ioan SCURTU, Preşedinte secţia Ştiinţe Istorice şi Arheologice 

Paul STERIAN, Preşedinte secţia Ştiinţa şi Tehnologia Informaţiei 

Eugen BĂDĂLAN, Preşedinte secţia Ştiinţe Militare 

Teodor FRUNZETI, Membru titular, secţia Ştiinţe Militare 

Constantin MINCU, Membru titular, secţia Ştiinţe Militare 

Marius-Traian BOJIŢĂ, Preşedinte filiala AOSR, Cluj 

Victor CIUPINĂ, Preşedinte filiala AOSR, Constanța 

Anghel STANCIU, Preşedinte filiala AOSR, Iaşi 

Ion CUCUI, Preşedinte filiala AOSR, Târgovişte 

Petru ANDEA, Preşedinte filiala AOSR, Timişoara 

Costache ANDONE, Preşedinte filiala AOSR, Piatra Neamţ 

SECŢIUNEA 1. Dezvoltare durabilă 

Adrian BADEA, Marius BACESCU, Florin TECĂU, Tudor PENDIUC, Constantin 

IORDAN, Elena CĂNUŢĂ, Petre LIVEZEANU, Dumitru OLTEANU 

SECŢIUNEA 1.1. Dezvoltare economică durabilă - Marius BACESCU 

SECŢIUNEA 1.2. Dezvoltare energetică durabilă – Adrian BADEA 

SECŢIUNEA 2. Protecţia infrastructurilor critice 

Adrian BADEA, Eugen BĂDĂLAN, Florea COSTACHE, Aurel COSTACHE, Nela 

BĂRBUŢĂ, Dănuţ PROCA, Adriana ZANFIR 

SECŢIUNEA 3. Productica şi Dacia-Renault 

Ion CHIUŢĂ, Miron ZAPCIU, Ion MARTALOGU, Gheorghe DIDIŢĂ, Ion MANDU, Marin 

SCURTU, Costel FRANŢESCU, Jan VĂLIMĂREANU 

SECŢIUNEA 4. 

Dezvoltarea ştiinţelor militare, în contextul dezvoltării societăţii româneşti 

Eugen BĂDĂLAN, Constantin MINCU, Dumitru VOICULESCU, Constantin 

GORNEANU 

SECŢIUNEA 5. 

Universul ştiinţelor medicale 

Irinel POPESCU, Vasile CÂNDEA, Ion BURNEI, Vasile FRÂNCU 

SECŢIUNEA 6. 

Universul fizicii, matematicii şi tehnologiei informaţiei


Aureliu-Emil SĂNDULESCU, Mărgărit PAVELESCU, Victor CIUPINĂ, 

Paul STERIAN, Şerban-Constantin VALECA, Nicolae FULGER, Ramona ŞERBAN, 

Marian RADOMIR, Mariana VLADU, Elena FLOREA, 

SECŢIUNEA 6.1. Universul fizicii şi energiei nucleare – 

Mărgărit PAVELESCU, Victor CIUPINĂ, Şerban-Constantin VALECA, 

SECŢIUNEA 6.2. Universul ştiinţelor matematice şi tehnologiei informaţiei 

Aureliu-Emil SĂNDULESCU, Doru DELION, Paul STERIAN 

SECŢIUNEA 7. Istoricii şi timpul lor 

Ioan SCURTU, Adrian DUŢĂ, Pr. Vasile BOTEANU 

SECŢIUNEA 8. Universul teologiei, filosofiei şi psihologiei 

Angela BOTEZ, Mihai GOLU, I.P.S. Teodosie PETRESCU, Gheorghe PUFU, Gheorghe 

CHILIMENT, Gheorghe RĂDUCANU, Puiu DIACONESCU, Bogdan UDROIU 

SECŢIUNEA 9. Universul ştiinţelor agronomice şi biologice 

Dan ŞCHIOPU, Ion NICOLAE, Valeriu TABĂRĂ, Constantin TĂMAGĂ, Mihail 

COMAN, Ion STANCIU, Gheorghe COSTACHE 

INVITAŢI: 

Gogu Davidescu, Prefectul Judeţului Argeş 

Constantin Nicolescu, Preşedintele Consiliului Judeţean Argeş 

ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului 

Pr. Constantin Belu, Protopop - Protoeria Mioveni 

Tudor Pendiuc, Primarul Municipiului Piteşti 

Specialişti - Dacia Group Renault şi Institutul de Cercetări 

Nucleare 

Cadre didactice - Centru Mioveni, 

Funcţionari publici - Instituţii Publice Locale 

EXPOZIŢII DE PICTURĂ (Casa de Cultură a Sindicatelor şi Centrul Cultural), 

Prezintă Critic de artă Ilie ROŞIANU: 

Mariana CÎMPEANU: „Umbra satului” [pictură şi grafică] 

Marian DUMITRESCU: „Confluenţe” [pictură şi grafică] 

Emilian SICOI: „Interferenţe” [pictură, grafică şi miniaturi] 

LANSĂRI DE CARTE (Casa de Cultură a Sindicatelor şi Centrul Cultural): 

Istorie militară – Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor” – Filiala Argeş, 

Asociaţia Naţională de Vexilologie şi Fundaţia „Petre Ionescu-Muscel. 

Textilele populare de casă din zona Neamţ, Editura Etnologică, 

Bucureşti, 2010 

Dl. dr. etnolog Lucian David – 

redactor şef la Editura Etnologică 

Elena Florescu - Piatra Neamţ 

5

6 


Prefaţă 

Vasile CÂNDEA 7 

Perspectiva creştină a ecologiei în contemporaneitate 

IPS Nifon MIHĂIŢĂ 17 

SECŢIUNEA FILOSOFIE – ECONOMIE 

Pământul – culcuşul omenirii Earth – Mankind Bed 

Marius BĂCESCU, Monica CONDRUZ-BĂCESCU 49 

O posibilă despărţire de prefixul post-: trans-natura A Possible Division from the 

Prefix „Post-”: Trans-Nature 

Viorella MANOLACHE 71 

Ecosofia – aspecte politice şi filosofice Ecosophia - political and philosophical aspects 

Henrieta Anişoara ŞERBAN 79 

Normal şi patologic. Aspecte interdisciplinare Normal and Pathological. 

Interdisciplinary Aspects 

George G. CONSTANDACHE 91 

O poziţie critică cu privire la strategii argumentative din biologia evoluţionistă şi 

creaţionism 

Marius-Augustin DRĂGHICI, Oana VASILESCU 105 

Argumentarea antropică în cosmologia contemporană Anthropic reasoning in 

contemporary cosmology 

Gabriel NAGÂŢ 115 

Managementul diversităţii Diversity management 

Martha-Christina SUCIU 119 

Convenţia americană pentru Drepturile şi Îndatoririle Omului şi demnitatea umană 

American declaration of the rights and duties of man. The dignity of human being 

Constantin JURCĂ 137 

Sistemul de indicatori de compatibilitate internaţională a resurselor umane şi a 

resurselor de muncă System of indicators on international comparability of human 

resources and labour resources 

Angelica BĂCESCU-CĂRBUNARU, Mihail CĂRUŢAŞU 143 

Omul competent Man responsible 

Petru ANDEA, Oana DULCA, Ioana MÎNZU 159


Orizonturi şi schimbări în noua economie durabilă Horizons and changes in the new 

sustainable economy 

Ion CUCUI, Ion STEGAROIU, Marius PETRESCU, Gabriela POPA 171 

SECŢIUNEA BIOLOGIE – AGRICULTURĂ – MEDICINĂ 

Evoluţia prin asocierea şi întrajutorarea organismelor Evolution through association 

and the mutual aid 

Gheorghe MUSTAŢĂ 177 

Rolul biodiversităţii în evaluarea troficităţii Lacului de acumulare Bicaz The role of 

the biodiversity in assessment of the Bicaz Reservoir trophicity 

Ionel MIRON, Anca-Narcisa NEAGU, Mihai ERHAN, 

Carmen AONCIOAIE, Maria-Magdalena FUSU 

Tratarea interdisciplinară a strategiei locale de dezvoltare durabilă şi efectul de impact 

asupra relaţiei om – natură The interdisciplinary treatment of the local strategy for 

sustainable development and the effect of the impact on the relationship man–nature 

Susana GEANGALĂU, Elena FLORESCU, Costache ANDONE, 

Vasile AVĂDĂNEI 

213 

Starea actuală a Florei şi Vegetaţiei din Câmpia de Vest (România) The actual status 

of the western Românian plain flora and vegetation 

Aurel ARDELEAN, Violeta TURCUŞ 227 

Refacerea naturală a vegetaţiei pe haldele de steril de la exploatări carbonifere 

Natural rehabilitation processes of vegetation on the sterile waste dumps from coal 

exploitation 

Mihaela CORNEANU, Daniel RADUTOIU, Gabriel CORNEANU, 

Anca LACATUSU, Luminita COJOCARU 

237 

Specii forestiere utilizate în procesul de fitoremediere Forest Species Used In 

Phytoremediation Process 

Gabriel CORNEANU, Constantin CRĂCIUN, Mihaela CORNEANU, 

Luminita COJOCARU, Cornelia HERNEA 

247 

Omul şi biosfera Man and Biosphere 

Gheorghe IONAŞCU 275 

Sortimente dietetice de panificaţie obţinute prin valorificarea subproduselor din 

industria laptelui. Cercetare privind influenţa adaugării zerului la proprietatile de 

panificatie caracteristice pâinii facută din faină de grâu şi fibre de orz Bakery 

dietetic assortments obtained by capitalization of byproducts of milk industry. 

Research Regarding The Influence of Whey Addition over the Bakery Properties of 

the Bread Made of Wheat Flour and Barley Fibers 

Domnica CIOBANU, Luminita GROSU, Suzana GEANGALĂU 297 

Varietăţi de cânepă dioică de mare capacitate de producţie şi THC scăzut, cultivate 

la SCDA Lovrin Dioecious hemp varieties developed from S.C.D.A. LOVRIN 

have large production capacity and low-THC 

Valeriu TABĂRĂ, Camelia DUMA 335 

Iatrogenia - o problemă de actualitate Iatrogenicity - A Present Day Problem 

Virgil RĂZEŞU 341 

Ecologie şi medicină. Alterarea calităţii mediului şi mutaţii majore în morbiditate la 

om, în contextul promovării conceptului dezvoltării durabile şi al conflictului 

tehnosferă-biosferă Ecology and medicine. Alteration of environmental quality and 

201 

7

8 


major mutations in human morbidity, in the context of promoting the concept of 

long-lasting development and of the technosphere – biosphere clash 

Ioan IEŢCU, Vlad RĂDĂŞANU 348 

O eră nouă în tratarea formaţiunilor tumorale cu preparate entomologice 

(entomoterapia) A new era in treatment of tumor formations with entomological 

preparations (the entomotherapy) 

Mircea CIUHRII, Veaceslav CIUHRII 357 

Plante medicinale în reţete biblice Medicinal Plants In Biblical Prescriptions 

Elena IONESCU, Carmen TEBRENCU, Neculae ANTOHE 373 

SECŢIUNEA ŞTIINŢE EXACTE 

(MATEMATICĂ, FIZICĂ, TEHNICĂ, MILITARĂ) 

Deşeuri de plante medicinale utilizate în depoluarea apelor reziduale infestate cu 

metale grele Medicinal plants offals used in the depoluttion of the waste waters 

infested by hard metals 

Neculae ANTOHE, Carmen TEBRENCU, Ramona VERDES, 

Gabriela MITROI, Elena IONESCU 

381 

Hidrogenul – un combustibil alternativ The Hydrogen – One Of The Alternative 

Fuels 

Ştefan IANCU 391 

Impactul tehnologiilor energetice asupra sănătăţii şi mediului Impact Of Energetical 

Engineering On Health And Environment 

Ion CHIUŢĂ, Liviu Mihai SIMA 403 

Perspective ale dezvoltării durabile prin construire cu materiale ecologice 

Sustainability Trends While Building with Eco-Friendly Materials 

Irina LUNGU, Anghel STANCIU, Nicolae BOŢI 415 

Evaluare analitică a propagării fisurilor la arborii turbinelor cu bulb Analytical 

Evaluation Of Crack Propagation For Bulb Hydraulic Turbines Shafts 

Mircea O. POPOVICU, Ilare BORDEASU, Liviu MARSAVINA 423 

Dezastrele şi lumea asigurărilor Disaters And The World Insurance 

Nicu-Bogdan POPA 453 

Securitatea mediului - componentă a securităţii naţionale. Prefigurarea elementelor 

ecologice în conţinutul strategiilor de securitate naţionale Environmental security - 

component of national security foreshaddowing of ecologic elements content in 

national security strategy 

Constantin MINCU 469 

Influenţa factorilor geoclimatici asupra acţiunilor militare The Influence Of Geo- 

Climactic Factors On Military Actions 

Nicolae CIOBANU 482 

Gândire şi acţiune ecologică Ecological Reflection and action 

Ionel MIRON 489 

Index alfabetic


Academia Oamenilor de Ştiinţă din România 

Vasile Cândea 1 

Membru titular fondator al AOSR, 

Preşedintele Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România 

Founding Member and President of Academy of Romanian Scientists 

Izvorâtă din dorinţa comunităţii ştiinţifice româneşti de a-şi avea un 

cadru statornic de manifestare şi coordonare, Academia de Ştiinţe din 

România a luat fiinţă în anul 1935. De atunci şi până azi, această 

Academie n-a încetat să străbată un drum deloc neted şi a trecut peste 

încercări pe care, cel puţin până acum, a reuşit să le depăşească, printr-o 

tenacitate personificată de un şir de lideri care şi-au transmis ştafeta, 

însufleţită de aceeaşi voinţă, de a nu se lăsa cu nici un preţ învinşi de 

adversităţi şi de a face faţă, de fiecare dată, noilor încercări. 

Trecutul AOSR este marcat de drumul de la reconstituirea unui trecut 

mai depărtat şi chiar recent, ce s-a dovedit încărcat de patimi şi incriminări 

fără rost, adeseori pline de risc, dar care au marcat profund drumul de la 

Academia de Ştiinţe din România din 1935 - prin Institutul de Ştiinţe 

din România (1938), din nou apoi prin Academia de Ştiinţe din România 

(1940-1948) sau prin „absorbirea” ei de către Academia Română (1948- 

1956), prin Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România (1956-1996) – la 

Academia Oamenilor de Ştiinţă din România de astăzi, reconstituită în 

1996, în spiritul tradiţiei. 

Academia noastră s-a bucurat de prezenţa în rândurile sale a unor 

prestigioase personalităţi ştiinţifice, intrate în patrimoniul intelectual al 

umanităţii. Ne referim la laureaţii Premiului Nobel, şi anume: George 

Emil Palade, medic american de origine română, fizicianul Louis de 

Broglie (Franţa), Werner-Karl Heisenberg (Germania), J. Perrin (Franţa), 

M. Born (Germania), chimistul P. Sabatier (Franţa). 

1 Adresă corespondenţă: General (r) Prof. univ. dr. Vasile Cândea, Academia Oamenilor de Ştiinţă din 

România, Splaiul Independenţei 54, Bucureşti, aosromania@yahoo.com 

9

10 


Asemenea personalităţi au adus contribuţii esenţiale la dezvoltarea 

ştiinţei şi culturii româneşti şi chiar universale, iar Academia Oamenilor 

de Ştiinţă le-a oferit cadrul propice de manifestare datorită activităţii şi 

prestigiului său. 

Această sesiune o organizăm din dorinţa comunităţii ştiinţifice 

româneşti de-a avea Universul Ştiinţei acasă la români, un cadru statornic 

de manifestare şi coordonare, o simbioză creatoare între abstractul ştiinţei, 

concretul tehnologic şi inefabilul artei. Omul de ştiinţă român are credinţa 

că menirea sa este de a fi exponentul capacităţilor creatoare şi al cauzei 

dăruirii şi afirmării poporului său. Ştiinţa românească, mai puţin 

mediatizată la noi, este cartea de vizită a poporului român în lume. 

Pe o vatră românească, oraşul Mioveni, AOSR îşi deschide azi 

lucrările sesiunii ştiinţifice de toamnă 2010 cu titlul „Universul ştiinţei acasă 

la români”.

Volumul sesiunilor ştiinţifice AOSR 

Universul Ştiinţei acasă la români, Mioveni, jud. Argeș, 2010 

ISSN 2068-4096 Volumul 1, Numărul 2/2010 11 

Rezumat 

LOCUL ŞI ROLUL ŞTIINŢELOR MILITARE 

ÎN UNIVERSUL ŞTIINŢELOR 

General (r) prof. univ. dr. Eugen BĂDĂLAN 

Membru titular fondator al AOSR, Preşedintele secţiei de Ştiinţe Militare 

President of Military Sciences’ section, 

Founding Member of Academy of Romanian Scientists 

Colonel (r) prof. univ. dr. ing. Eugen SITEANU 

Membru asociat al AOSR 

În condiţiile actualei revoluţii în domeniul militar, ca urmare a descoperirilor 

ştiinţifice, a transformărilor socio-economice şi a evoluţiei societăţii omeneşti, 

fenomenul militar necesită o fundamentare ştiinţifică adecvată acestor transformări. Se 

produc transformări nu numai în fizionomia războiului şi a principiilor care-l 

guvernează, ci şi în acţiunile militare şi civil-militare sau non-militare care se 

desfăşoară în procesul de gestionare a crizelor şi conflictelor armate, de prevenire a 

războiului şi de menţinere a păcii. Toate acestea, precum şi noile sisteme de provocări, 

pericole şi ameninţări de natură militară şi non-militară, noile vulnerabilităţi şi riscuri 

impun ştiinţelor militare o serie de probleme noi ce trebuie rezolvate şi cu ajutorul altor 

ştiinţe. Interdisciplinaritatea devine nu doar o condiţie esenţială a cunoaşterii şi 

înţelegerii fenomenului militar contemporan, ci impune un proces accentuat de 

integrare a ştiinţelor în mari complexe analitice, capabile să genereze expertize complete 

şi temeinic fundamentate. 

Ştiinţa militară generală este ştiinţa acţiunii, dar nu a oricărei acţiuni, ci a 

uneia eficace şi totodată eficiente. Astăzi e necesară o regândire a ştiinţelor militare 

pentru a corespunde cerinţelor realităţii, prezente şi viitoare, fenomenului luptei 

armate şi război, ca fenomen complex: politic, social, economico-financiar, cultural, 

ştiinţific-tehnologic, virtual etc. 

Considerăm că Noua Paradigmă a ştiinţei militare generale va conţine 

următoarea lege fundamentală: războiul se declanşează şi se desfăşoară pentru 

învingerea inamicului (adversarului) sau pentru aducerea acestuia în situaţia de a se 

recunoaşte învins şi a accepta condiţiile care i se impun, iar acţiunile militare şi în 

primul rând lupta armată se desfăşoară pentru realizarea acestui scop (obiectiv) 

fundamental. 

În condiţiile actualei revoluţii în domeniul militar, ca urmare a descoperirilor 

ştiinţifice, a transformărilor socio-economice şi a evoluţiei societăţii omeneşti, 

fenomenul militar necesită o fundamentare ştiinţifică adecvată acestor 

transformări. Se produc transformări nu numai în fizionomia războiului şi a 

principiilor care-l guvernează, ci şi în acţiunile militare şi civil-militare sau non-

12 

Eugen Bădălan, Eugen Siteanu 

militare care se desfăşoară în procesul de gestionare a crizelor şi conflictelor 

armate, de prevenire a războiului şi de menţinere a păcii. Toate acestea, precum 

şi noile sisteme de provocări, pericole şi ameninţări de natură militară şi nonmilitară, 

noile vulnerabilităţi şi riscuri impun ştiinţelor militare o serie de probleme 

noi ce trebuie rezolvate şi cu ajutorul altor ştiinţe. Interdisciplinaritatea devine nu 

doar o condiţie esenţială a cunoaşterii şi înţelegerii fenomenului militar 

contemporan, ci impune un proces accentuat de integrare a ştiinţelor în mari 

complexe analitice, capabile să genereze expertize complete şi temeinic 

fundamentate. 

Ştiinţele militare au atins un nivel superior de interpretare sintetică şi au trecut 

de la metode de investigare analitice, specifice ştiinţelor sociale şi la o cercetare 

fundamentală pentru a direcţiona şi integra investigaţiile ştiinţifice, cu 

argumentele epistemice, ale ştiinţelor militare dar a altor ştiinţe. Toate ştiinţele 

militare au corespondenţe în celelalte ştiinţe ale cunoaşterii, fiind părţi 

componente ale acestora - particularităţi sau, dimpotrivă, sinteze (figura 1). 

1. Filosofie 

2. Chimie 

3. Fizică 

4. Ştiinţe tehnice 

5. Istorie 

6. Geografie 

7. Securitate 

8. Drept 

9. Logistică 

10. Diplomaţia 

11. Politologia 

12. Sociologia 

13. Topografia 

14. Psihologia 

15. Praxeologia 

16. Medicina 

17. Ecologia 

18. Meteorologia etc. 

Figura nr. 1: Ştiinţele militare şi alte ştiinţe şi discipline ştiinţifice de graniţă 

În abordarea actuală a epistemologiei ştiinţelor, ştiinţelor militare ne apare 

ca un ansamblu de cunoştinţe pentru descrierea exhaustivă a domeniului militar. 

Dar domeniul militar nu poate fi descris exhaustiv, pentru că el este dependent 

de alte domenii, iar ştiinţa militară, atât ca ştiinţă de sinteză, cât şi în calitatea sa 

de componentă a universului ştiinţific nu poate exista decât în conexiune cu 

celelalte ştiinţe. 

Ştiinţele militare au ajuns astăzi la un înalt grad de generalitate şi de

Locul şi rolul ştiinţelor militare în universul ştiinţelor 

maturitate teoretică, ancorându-se într-o filozofie a ştiinţei relaţionale. Depăşirea 

acelor aspecte, concret-istorice şi practice ale războiului şi luptei armate şi 

trecerea la aspectele relaţionale, structurale şi sistematice a condus la o nouă 

manieră de gândire: funcţională, axiomatică, analogică şi recursivă şi la noi 

modalităţi de investigare şi modelare a evenimentelor şi proceselor domeniului 

militar. Un astfel de mod de percepere a realităţii permite o organizare superioară 

şi o explicitare optimă „a teoriilor; principiilor şi legilor ştiinţei militare”, permite 

„unificarea ramurilor şi legilor acesteia” într-o manieră interdisciplinară pentru a 

putea defini fenomenele militare şi a evidenţia „legătura lor cu celelalte 

fenomene social-istorice, cu structurile altor ştiinţe fundamentale şi socioumane” 1 . 

Dintre toate ştiinţele socialului, ştiinţele militare se ocupă în special de criza: 

socială, economică, politică etc., de filosofia situaţiei limită, presupunând o 

anumită modalitate de ieşire din ea prin forţă, ameninţare, descurajare sau 

violenţă. Unii opun ştiinţele militare altor ştiinţe, considerându-le ştiinţe ale răului, 

ale situaţiilor limită, ale violenţei. Ei consideră că ştiinţele militare nu sunt un produs 

al civilizaţiei, ci o consecinţă a degradării ei. Noi exprimăm opinia conform căreia 

pe măsură ce societatea şi-a dezvoltat gândirea, cultura şi mijloacele de 

existenţă, au fost perfecţionate şi tehnicile şi tehnologiile dar mai ales formule de 

manifestare militară. Verificarea în practică a acestora s-a făcut numai în 

perioadele de tensiune, de conflicte, de ciocniri de civilizaţii prezente în diferite 

perioade istorice ca nişte fenomene complexe de disfuncţionalitate a societăţii 

umane 2 . 

S-a constatat că majoritatea războaielor nu au fost de exterminare. În 

câteva cazuri, exterminările au făcut parte dintr-o categorie specială de 

conflicte. Astfel, nimicirea militarilor inamici, explicată de Clausewitz ca fiind 

scopul principal al bătăliilor, nu reprezintă, în opinia noastră, decât un moment al 

concepţiei mereu schimbătoare a războiului. Dar această concepţie nu se referă 

la nimicirea completă a părţii adverse, la distrugerea populaţiei şi valorilor, ci 

doar la învingerea categorică a armatei adverse pe câmpul de luptă. Pentru că 

numai o victorie categorică, indubitabilă, duce la îndeplinirea scopurilor politice 

ale războiului. 

Războiul nu poate fi şi trebuie privit numai ca o teroare pentru omenire, ca 

cea mai rea parte a tuturor preocupărilor omeneşti, ci ca o manieră de rezolvare 

a unor situaţii conflictuale prin mijloace violente. El reprezintă un produs al politicii, 

al intereselor, având deci rădăcini în relaţiile sociale, politice şi economice, 

precum şi culturale. El este un instrument al politicii, o continuare a acesteia prin 

violenţă. Războiul poate fi înţeles şi ca un „sfârşit” al politicii, dar numai în sensul în 

care mijloacele politice diplomatice şi de altă natură încetează şi nu există alte 

soluţii, atunci parlamentările şi tratativele se opresc şi se foloseşte forţa 3 . 

După Primul Război Mondial, soldaţii nu mai vor să fie consideraţi ca vite 

trimise la abator, sau „carne de tun”. De aceea războiul a început să fie privit, din 

1 Tudor Stoian, Cunoaştere şi adevăr în dezvoltarea ştiinţelor militare, în „Probleme filosofice ale 

ştiinţelor militare”, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 53. 

2 Mihail Popescu, Valentin Arsenie, Gheorghe Văduva, Arta militară de-a lungul mileniilor, vol. I, 

Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004, p. 5. 

3 Ibidem, p. 6. 

13

14 


mai multe unghiuri, ca fiind prea dur (la fel ca şi în antichitate). El a început să se 

prezinte mai mult ca demonstraţie de forţă, la fel ca în Evul Mediu când se 

intimidau adversarii prin armate utilizate ca mijloace de descurajare, de 

impunere. Din studiul aprofundat al istoriei universale rezultă că „antagonismul 

fundamental al secolului al IV-lea î. Cr., până în secolul al XIV-lea, la scara 

continentului euroasiatic, este cel între popoarele migratoare (nomade) şi 

sedentari” 1 . 

Nomazii au pornit expansiunea din spaţiul ce se întindea de la Marea 

Caspică şi până în Manciuria. De acolo au atacat China, Persia, Bizanţul, Carpaţii 

şi peninsula Balcanică. Spaţiile sedentare ale antichităţii erau reprezentate de 

China, India, Persia, Mesopotamia, Asia Mică, Egiptul, Grecia, Palestina, Siria, 

Italia, Tracia şi Dacia 2 . 

În marele conflict nomazi-sedentari, în cele din urmă au învins sedentarii, 

pentru că aceştia şi-au păstrat, de-a lungul secolelor şi mileniilor, teritoriul şi limba, 

precum şi obiceiurile lor. Confruntarea s-a continuat şi s-a diversificat în timp, s-a 

extins şi a cunoscut o expansiune puternică în interior, simultan cu formarea unor 

entităţi civilizaţionale, economice şi culturale 3 . 

Filosofia confruntării violente este deosebit de complexă şi necesită o 

cercetare multi, pluri şi interdisciplinară, deoarece are multe ramificaţii şi 

interferenţe, modulându-se pe fenomenele, procesele şi sistemele politice, 

militare, economice, sociale şi culturale specifice societăţii omeneşti. 

Până în prezent, ştiinţele militare nu a ajuns la un consens asupra conţinutului 

de detaliu în problemele esenţiale ale noii culturi militare, ale păcii şi războiului 

specifice armatelor profesioniste şi celorlalte tipuri de armate, precum şi rolului şi 

locului ştiinţei militare în războiul antiterorist 4 sau contraterorist 5 pentru că există 

peste o sută de definiţii ale terorismului, neîntrezărindu-se încă posibilitatea 

apariţiei unui consens 6 . 

Din acest punct de vedere, considerăm că sunt necesare noi abordări ale 

ştiinţelor militare care să răspundă noilor realităţi geopolitice şi geostrategice. 

Ştiinţele militare trebuie să contribuie esenţial la elaborarea unor noi strategii 

ale păcii şi războiului adecvate noului mediu de securitate, noilor ameninţări şi 

noilor vulnerabilităţi pentru a răspunde integral cerinţelor de protecţie a umanităţii 

pentru garantarea drepturilor fundamentale şi libertăţilor individuale ale tuturor 

oamenilor prin utilizarea eficace şi eficientă a mijloacelor militare alternante sau 

împreună cu cele civile într-o logică de salvare a umanităţii de la autodistrugere. 

1 Gerard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie, Paris, 1990, p. 19. 

2 Mihail Popescu, Valentin Arsenie, Gheorghe Văduva, op. cit., p. 8. 


4 Antiterorismul înseamnă măsuri defensive pentru reducerea vulnerabilităţilor la atacuri teroriste 

printr-un răspuns limitat al forţelor civile şi militare locale. 

5 Contraterorismul presupune operaţiuni ofensive pentru prevenirea, împiedicarea şi contracararea 

acţiunilor teroriste. 

6 Conceptul „terorism” este controversat, fiind utilizat de diferite state pentru a scoate în afara legii 

opoziţia politică sau duşmanii externi şi pentru a-şi legitima teroarea îndreptată asupra acestora. 

Din punct de vedere etimologic, cuvântul provine din latinescul terror, care înseamnă „a 

înspăimânta”.


Guvernanţii statelor dezvoltate obişnuiesc să solicite oamenilor de ştiinţă soluţii 

gravelor probleme, inclusiv celor din domeniul politico-militar. Aşa, de pildă, 

Winston Churchill a recrutat cercetători de vârf din câteva discipline ştiinţifice cu 

scopul decriptării comunicaţiilor germane. Ţări ca Franţa, Japonia şi altele au 

recurs la oamenii de ştiinţă pentru redresarea economică. 

Oamenii de ştiinţă pot şi trebuie folosiţi şi în calitate de experţi în 

fundamentarea deciziilor politice. Calitatea de expert al deciziilor politico-militare 

aparţine oamenilor de ştiinţă, inclusiv celor din domeniul ştiinţelor militare, adică 

marilor creatori din domeniul securităţii şi apărării naţionale. 

Era nucleară şi cea informaţională (a cunoaşterii) au adus şi vor mai aduce 

schimbări substanţiale în ştiinţele militare, dar nu le vor schimba nici esenţa, nici 

spiritul (filosofia). Se remarcă o anumită continuitate în spaţiul şi spiritul ştiinţelor 

militare şi o ciclicitate strategică a filosofiei războiului. Adică, fiecare epocă istorică 

nu a preluat pur şi simplu războiul, ca teorie şi practică, nici doar ca fenomen 

politic şi social, de la epoca precedentă, ducându-l mai departe, ci l-a preluat 

ciclic şi critic prin repetarea fazelor caracteristice acestuia. 

Astfel, fiecare epocă, la sfârşitul ei, schimbă războiul într-o confruntare extrem 

de violentă, care devine insuportabilă, aproape imposibilă. Aşa a fost la sfârşitul 

antichităţii, Evului Mediu şi Epocii Moderne şi Contemporane încheiate cu cele 

două Războaie Mondiale. Acum suntem la sfârşitul epocii maşinilor şi începutul 

epocii cunoaşterii (informaţionale), care a început cu războiul antiterorist, dar oare 

cu ce tip de război se va încheia? Ceea ce au anticipat Alvin şi Heidi Toffler în urmă 

cu 30-40 de ani nu mai ţine de viitor, ci de prezent. Astfel, asistăm la criza instituţiilor 

din Al Doilea Val, a educaţiei, sănătăţii, a valorilor, a auto-guvernării etc., dar ne 

aşteaptă efortul creării noilor instituţii ale celui de-Al Treilea Val. 

„Crearea noilor structuri politice pentru civilizaţia celui de-Al Treilea Val nu se 

va produce într-o unică frământare apoteotică, ci ca o consecinţă a miilor de 

inovaţii şi coliziuni la numeroase niveluri, în nenumărate locuri, pe o perioadă de 

câteva decenii. 

Aceasta nu exclude posibilitatea violenţei pe drumul spre ziua de mâine. 

Tranziţia de la civilizaţia din Primul Val la cea dintr-Al Doilea Val a fost o lungă 

dramă sângeroasă de războaie, revolte, foamete, migraţiuni forţate, lovituri de stat 

şi alte calamităţi. Astăzi, miza e mult mai mare, timpul mai scurt, accelerarea mai 

accentuată, primejdiile şi mai mari.” 1 Acestor tipuri de schimbări, de frământări, de 

crize şi de violenţe trebuie să le răspundă ştiinţelor militare în transformare sau 

transformarea ştiinţelor militare. 

Este necesar să fie făcută o distincţie a obiectului ştiinţei militare generale în 

calitatea sa de ştiinţă a acţiunii, cu un caracter de specificitate faţă de celelalte 

discipline care studiază fenomenul război, pentru a o putea defini ca un 

ansamblu sistemic de concepte, concepţii, material faptic, idei, informaţii şi 

cunoştinţe veridice despre natură, societate, tehnologie şi gândire „referitoare la 

legile şi principiile luptei armate, la normele şi formele de organizare, pregătire”, 

conducere şi întrebuinţare a organizaţiilor militare şi „forţelor armate, la metodele 

1 Alvin şi Heidi Toffler, A crea o nouă civilizaţie. Politica în Al Treilea Val, Editura ANTET, 1995, pp. 

115-116. 

15

16 


şi procedeele acţiunilor militare” 1 şi la reproducerea, reflectarea generalizată şi 

abstractizată a acestora şi, am mai adăuga noi, la dimensionarea ştiinţifică a 

forţelor armate ale ţării în diferite misiuni specifice. Din punct de vedere 

etimologic, cuvântul ştiinţă provine din francezul science, iar termenul de 

militar(ă) provine din latinescul militaris. 

Raţiunea de a fi a ştiinţei militare rezidă în faptul că ea oferă militarilor, civililor 

cu statut special şi în special comandanţilor cunoştinţe şi soluţii eficace pentru 

organizarea şi conducerea luptei armate şi pentru pregătirea eficientă a trupelor. 

Evident, rezultatele ştiinţei militare trebuie să găsească expresia concretă în 

stabilirea unor asemenea forme şi procedee de acţiune care să dea rezultate 

optime pe câmpul (în spaţiul extins) de luptă. Întotdeauna cunoaşterea (realităţii 

existente), pe baza teoriei cunoaşterii, a fost importantă în război şi a fost esenţa 

puterii militare. În evoluţia puterii militare, analiştii militari au susţinut mereu 

necesitatea cunoaşterii şi înţelegerii ştiinţifice a fenomenelor războiului însă au 

acordat destul spaţiu de manifestare artei militare. Rămâne a mai vedea, aşa 

cum sublinia Constantin Hârjeu, dacă arta sau ştiinţa, precumpăneşte în 

conducerea războiului şi a luptei armate. În primul rând trebuie precizat 

caracterul acestor doi factori. „Un geniu militar creează, face artă; un 

comandant militar, exceptându-se geniile, utilizează cu pricepere metodele de 

luptă şi principiile ştiinţei militare deduse din practica războiului, cu alte cuvinte el 

face ştiinţă militară. [... ] În lipsă de un geniu, conducerea războiului va avea, şi 

de acum înainte, trebuinţă de judecată (inteligenţă) şi de ştiinţă. Ştiinţa ne va da 

cunoştinţele, iar judecata (inteligenţa) mijlocul de a utiliza aceste cunoştinţe la 

executarea războiului (a şti e una, a şti să faci este alta). Fiindcă geniile militare 

nu vin când sunt chemate, va trebui să ne servim de capacităţi care se formează 

prin ştiinţă.” 2 

Ansamblul cunoştinţelor despre fenomenul militar şi domeniul evenimentelor 

specifice acestuia ne determină să afirmăm că obiectul de studiu al ştiinţei 

militare generale îl reprezintă acţiunea militară şi acţiunile subsecvente acesteia, 

precum şi a celor ajutătoare (spionaj, contraspionaj etc.) corelată judicios cu 

celelalte acţiuni umane menite să influenţeze şi să potenţeze acţiunea militară nu 

mai trebuie analizată, studiată şi luată separat ci într-o manieră holistică, 

integratoare, procesuală şi sistemică, adică văzută şi ca o prelungire a altor 

acţiuni umane menite să influenţeze semnificativ acţiunea militară. Acţiunea 

militară trebuie privită şi ca o componentă militară a mediului de securitate. 

Acţiunea militară se compune din: acţiuni militare prin esenţă (lupta 

armată); acţiuni militare prin destinaţie şi acţiuni asociate luptei, precum şi acţiuni 

nonmilitare fără de care cele militare sunt sortite eşecului, care oscilează între 

letalitate şi neletalitate. Ansamblul acestor tipuri de acţiuni militare, ce se 

desfăşoară într-un spaţiu şi care au o durată în timp constituie câmpul de luptă 

(spaţiul de luptă extins). Acţiunea militară se bazează pe o relaţie socială 

complexă, care este politică conflictuală (relaţie ce provine din conflictul armat 

1 Statul Major General al Armatei României, Academia Oamenilor de Ştiinţă – Secţia de Ştiinţă 

Militară, Tratat de Ştiinţă Militară, Volumul I, Editura Militară, Bucureşti, 2001. 

2 Constantin Hârjeu, Pregătirea armatei pentru război. Studiu de organizare, de psihologie şi de 

instrucţiune militară, Bucureşti, Atelierele grafice Socec, 1921, p. 191.


dintre grupări sociale, popoare, naţiuni, state, coaliţii de state), în forma sa cea 

mai ascuţită de manifestare, violenţa, dar şi alte tipuri de relaţii. Fiind unul dintre 

polii acţiunii umane, în relaţie cu armonia, violenţa „rezumă sensul profund al vieţii 

umane” şi „... este cheia moralităţii” 1 în societate. Viaţa umană oscilează între 

legea imorală a violenţei şi legea morală a iubirii, care este recesivă. „Dualismul 

recesiv violenţă-iubire poate îmbrăca o altă haină, mai strălucitoare, mai 

generală, dar mai puţin determinantă: conflict-armonie. Lumea este plină de 

conflicte, înapoia cărora lucrează recesiv armonia. Viaţa omului se desfăşoară în 

zbuciumul conflictelor, dar ea nu încetează de a visa şi a năzui cu privirile aţintite 

spre armonie şi pace” 2 . Pentru întreaga viaţă socială constrângerea, violenţa sunt 

fundamentale şi reprezintă realitatea care domină, iar armonia ca principiu etic 

are rolul de deziderat, deşi este superior ca valoare. Acţiunea militară, reprezintă 

unul dintre modurile de dobândire a avuţiei şi oscilează între violenţă (lupta 

armată) şi nonviolenţă (acţiuni militare nonviolente). Acţiunea militară 

nonviolentă reprezintă acea acţiune care urmăreşte realizarea sau conservarea 

unei stări în domeniul militar în condiţii de siguranţă/securitate, iar acţiunea 

violentă este „violenţa sau forţa încastrată în lege” care se află înapoia tuturor 

acţiunilor unui stat (guvern). „Orice guvern – conform opiniei lui A. Toffler - se 

bazează pe armată şi pe poliţie pentru a-şi impune voinţa. Această ameninţare 

omniprezentă - prezentă şi necesară -, a violenţei oficiale în societate ajută la 

menţinerea sistemului în funcţiune, făcând să fie aplicabile contractele de 

afaceri curente” 3 oferind mecanisme pentru rezolvarea paşnică a crizelor. Astfel, 

în mod paradoxal, ameninţarea cu violenţa ajută ca viaţa cotidiană să decurgă 

nonviolent prin acel tip de violenţă care constituie alături de avuţie şi cunoaştere 

una dintre cele mai importante izvoare ale puterii. 

Atât prin conţinut cât şi prin fizionomie, acţiunea militară constituie o parte a 

acţiunii umane. Prin particularităţile sale de acţiune socială menită să 

dezorganizeze sistemul de acţiuni al adversarului, să-l captureze sau să-l 

nimicească şi să-i distrugă armamentul şi tehnica de luptă, acţiunea militară are 

numeroase similitudini cu celelalte tipuri de acţiuni sociale, dar şi o serie de 

deosebiri. Similitudinile îşi au originea în definirea generică a conceptului de 

acţiune, ca o deviere sau schimbare a cursului firesc al evenimentelor prin 

intercalarea agentului în traiectoria acestora, ca un eveniment ce rezultă dintr-o 

intenţie sau scop uman, precum şi în similitudinile de ordin praxiologic referitoare 

la structura acţiunii. Deosebirile dintre acţiunea militară şi celelalte tipuri de 

acţiuni (sociale), inclusiv cea politică, îşi au originea în natura agentului implicat în 

acţiune, în scopul acţiunii, cât şi în mijloacele utilizate în luptă. Transformarea 

scopului politic în scop şi obiective militare evidenţiază esenţa politică a acţiunii 

militare şi, mai ales, rolul hotărâtor al politicului în direcţionarea acesteia. 

Ca metodologie de cercetare a fenomenului militar şi ca mod de organizare 

a informaţiilor referitoare la domeniul acţiunii militare ştiinţa militară generală 

ocupă un loc însemnat între celelalte ştiinţe (figura 1). Astfel, ştiinţa militară 

reprezintă un ansamblu de propoziţii logic organizate care sintetizează informaţii 

1 Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, vol.2, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 9. 

2 Ibidem. 

3 Alvin Toffier, Powershift, Puterea În mişcare, Editura Al!, Bucureşti, 1996, p. 23. 

17

18 


despre totalitatea componentelor acţiunii militare şi ale războiului, precum şi 

despre raporturile şi relaţiile ce se stabilesc între ele, între acestea şi întreg 

(acţiunea militară ca întreg), între acţiunea militară şi celelalte tipuri 

(genuri/specii) ale acţiunii umane şi între acţiunea militară şi acţiunea umană în 

general. Informaţiile aferente propoziţiilor privesc nu numai condiţiile de fiinţare a 

elementelor acţiunii militare, starea şi evoluţia acestora în condiţii necesare şi 

suficiente, ci şi al celor întâmplătoare. 

Deoarece cercetare ştiinţifică se încheie cu elaborarea unei teorii, implicit şi 

cercetarea ştiinţifică militară are drept rezultat teoria generală a ştiinţei militare. În 

concepţia acceptată de comunitatea academică, teoria generală a ştiinţei 

militare cuprinde: sistemul categorial, sistemul de propoziţii şi metodologia (un 

ansamblu de metode şi tehnici de investigare a obiectului de studiu). 

În lucrarea sa despre ştiinţa militară generală, Carl von Clausewitz a folosit 

următoarele metode ştiinţifice: jocul de război, studiul de caz, aplicaţia şi metoda 

dialectică. 

Ca urmare a revoluţiei industriale, în secolul al XIX-lea apar noi arme, noi 

organizări şi noi procedee de acţiune militară ce au impus apariţia unor noi teorii 

şi principii ale luptei armate şi ale ştiinţei militare generale, care au determinat 

diversificarea domeniilor de studiu. 

Experienţa acumulată în domeniul războiului şi luptei armate a impus 

generalizarea şi exprimarea ei în plan teoretic sub forma unui sistem de categorii, 

concepte şi noţiuni coerent şi închegat. 

Sistemul categorial al ştiinţei militare cuprinde conceptele şi noţiunile de 

bază utilizate în cercetarea fenomenelor legate de luptă armată şi în 

soluţionarea problemelor conexate cu acţiunea practică. Dintre principalele 

categorii cu care se operează în ştiinţa militară generală se pot menţiona: 

acţiune militară, scop militar (misiune), norme şi reguli militare, forţa armată, 

potenţial militar, putere de luptă, mijloace de luptă, armament şi tehnică de 

luptă, lupta armată, ofensivă, apărare, manevră, bătălie, campanie militară, 

surprindere, siguranţă, factorii care influenţează succesul sau insuccesul în 

operaţie etc. 

În ştiinţa militară generală, se utilizează o serie conceptuală de contrarii, deşi 

nu întotdeauna sunt sesizate sensurile şi implicaţiile multiple ale acestor concepte, 

consecinţele lor strategice şi tehnice” 1 , exprimate în cupluri precum: ofensivăapărare; 

atac-contraatac; ofensivă-contraofensivă; spaţiu-timp; forţe materialeforţe 

morale; manevră-contramanevră; lovire-protecţie; surprindere-siguranţă, 

succes-insucces etc., pe baza cărora s-au constituit sisteme de gândire militară 

strategică şi tactică. 

Dintre toate acestea numai patru tipuri de relaţii sunt considerate ca fiind 

caracteristice seriilor conceptuale de contrarii în domeniul militar: relaţia de 

opoziţie; relaţia de covarianţă; relaţia de asimetrie şi relaţia de inversiune. Fiecare 

dintre acestea are un conţinut propriu şi se află într-o legătură strânsă, reciprocă, 

cu celelalte. Relaţia de opoziţie este cea mai cunoscută şi probabil de aceea 

apare şi tendinţa de absolutizare a ei. Câteva cupluri, cum ar fi, de exemplu, om- 

1 Dr. Corneliu Soare, Dialectica luptei armate, Editura Militară, Bucureşti, 1981, p. 45.


tehnică, apărare-ofensivă, manevră-contramanevră sunt apreciate ca făcând 

parte dintr-o serie în care apar momente, situaţii şi conexiuni diferite, opoziţia 

oscilând între anumite limite. Opoziţia termenilor se diferenţiază în lupta armată 

prin valoarea pe care ei o pot avea în anumite situaţii, prin influenţele şi condiţiile 

diferite pe care le pot genera în conceperea şi deznodământul acţiunilor de 

luptă. Relaţia de covarianţă este definită în evoluţia corelată a termenilor. În 

cadrul evoluţiei, fiecare termen are tendinţe proprii, dar mişcarea e determinată 

în cuplul de contrarii, printr-o condiţionare reciprocă şi specifică a direcţiilor de 

evoluţie. Relaţia de asimetrie evidenţiază că în cadrul fiecărui cuplu unul din 

termeni dobândeşte preponderenţă şi o anumită superioritate faţă de termenul 

opus, cel puţin pentru o etapă dată şi în condiţii determinate. Asimetria reprezintă 

o importantă caracteristică a formelor şi procedeelor luptei armate şi a 

conceptelor ştiinţei militare, care încearcă să prevină greşelile de a crede că în 

condiţiile folosirii aceloraşi mijloace tehnice de luptă părţile beligerante vor 

aplica neapărat aceleaşi procedee, vor acţiona după aceleaşi concepţii 

strategice şi tactice. Relaţia de inversiune exprimă proprietatea unor forme şi 

procedee de luptă de a se schimba alternativ, posibilitatea de a se adopta 

atitudini şi de a se folosi procedee diferite în planul tactic sau operativ faţă de cel 

strategic 1 . 

Fenomenul militar în general şi în special cel al luptei armate este descris 

printr-un ansamblu de propoziţii, cu o structură introdusă de relaţia de 

deductibilitate, care sunt enunţuri ce au statutul de premise, ipoteze, axiome, 

definiţii organizate logic, caracterizate prin sistemicitate şi unicitate, asigurând 

acel unic şi specializat univers al teoriei fenomenului luptă armată. De aceea se şi 

deosebeşte atât de mult ştiinţa militară de celelalte ştiinţe, mai ales pentru că în 

ştiinţa militară nu au fost descoperite legi matematice sau fizice specifice 

războiului. 

Un loc însemnat în cadrul ansamblului de propoziţii îl ocupă axiomele, ceea 

ce face ca ştiinţa militară să dobândească, pe lângă caracterul de sistem logic şi 

pe cel de axiomatic. Axiomele teoriei generale a ştiinţei militare sunt formulări sub 

forma legilor care guvernează lupta armată şi care se manifestă ca raporturi 

esenţiale, necesare, generale, repetabile şi relativ stabile, între laturile interne ale 

fenomenului război, precum şi între acestea şi alte domenii ale vieţii sociale care 

determină pregătirea şi desfăşurarea acţiunii militare. 

În ştiinţa militară se operează atât cu legile ştiinţei militare, cât şi cu legile ce 

guvernează acţiunea militară. 

Legile ştiinţei militare sunt elementele esenţiale ale teoriei, formând nucleul 

acesteia, întregul său conţinut specific şi subsumarea legilor teoriei îi conferă 

acesteia sistemicitate, ceea ce face din teorie un moment complex şi dezirabil al 

cunoaşterii ştiinţifice în domeniul militar. 

Legile care guvernează acţiunea militară sunt acele relaţii esenţiale, 

generale şi particulare fără de care lupta armată, ca principal element 

constitutiv al acţiunii militare, nu ar putea exista şi nu s-ar putea desfăşura. Se 

poate admite că acţiunea militară se realizează între scop (misiune) şi rezultat 

1 Ibidem, pp. 46-54. 

19

20 


(îndeplinirea misiunii) în baza legilor de fiinţare: legi genetice (principiul acţiunii şi 

reacţiunii); legi de structură (concordanţa dintre scopuri, forţă şi mijloace etc.); 

legi de corelaţie/relaţie (dependenţa formelor şi procedeelor acţiunilor militare 

de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă; dependenţa capacităţii 

de luptă a armatelor de nivelul dezvoltării forţelor de producţie etc.), precum şi în 

baza legilor de acţiune (dinamică), cum ar fi: cele privitoare la raportul de forţe, 

amploarea crescândă a luptei armate etc. Aceste legi care guvernează 

acţiunea militară le găsim şi în alte domenii ale acţiunii umane având un 

caracter general, dar în cazul aplicării lor în realizarea unor scopuri militare, prin 

folosirea agenţilor colectivi specifici (subunităţi, unităţi, mari unităţi şi armate), 

precum şi mijloace unice (armament şi tehnică de luptă), în condiţii de violenţă 

de tip armat (conflict armat), legile devin specifice, regăsindu-se sub denumirea 

de legile luptei armate, cu un caracter exclusiv explicativ. 

De regulă, în literatura militară sunt prezentate drept legi o serie de enunţuri, 

care trebuie însă cercetate şi verificate astfel încât să reflecte într-adevăr 

raporturi de tip 1egic, proprii acţiunilor militare. Dacă numărul enunţurilor de 

acest gen va creşte, fenomenul luptă armată în ansamblul său va putea fi mai 

bine conturat. 

Caracterul epistemologic al cunoştinţelor militare implică şi problema 

metodologiei de cercetare în ştiinţa militară. 

Ca obiect al cunoaşterii, într-o viziune holistică, acţiunea militară se prezintă 

în două ipostaze principale: în timp de pace şi în condiţii de război. La pace, 

specificul acţiunii militare rezultă din tipurile de practică militară folosite, potrivit 

doctrinei militare. În timp de război acţiunea militară îmbracă forma luptei 

armate, urmărind nu neapărat nimicirea inamicului, ci învingerea acestuia. 

Cercetarea luptei armate urmăreşte: să aducă noi elemente în ceea ce 

priveşte cunoaşterea modului de manifestare a legilor şi principiilor care 

guvernează acţiunea militară în raport cu progresele realizate în domeniul 

cunoaşterii cu salturile calitative înregistrate de mijloacele de ducere a luptei şi 

de informaţii şi a noilor condiţii în care se dobândesc bunurile în societăţile hightech 

menite a dezvălui multiplele aspecte de manifestare a violenţei, a 

fenomenului luptă armată; elaborarea unui tablou unitar al diferitelor discipline 

care studiază lupta armată; evidenţierea multiplelor şi complexelor determinări şi 

condiţionări reciproce între lupta armată şi celelalte tipuri de acţiuni sociale; 

analiza modificărilor relaţionale şi funcţionale ce intervin în structura acţiunii 

militare în noile condiţii de desfăşurare a războiului; construirea unor sisteme de 

luptă puternice, stabile, mobile etc.; construirea unor modele de acţiune 

caracterizate printr-o înaltă raţionalitate şi bazate pe o normare clară, eficace şi 

eficientă; clarificarea înţelesului conceptelor, termenilor şi noţiunilor ce descriu 

lupta armată etc. 

Lupta armată este cunoscută astăzi ca un ansamblu de conexiuni stabilite 

între tendinţele contradictorii şi se prezintă atât ca realitate complexă, cât şi ca 

explicaţie logică. Ca obiect al cercetării ştiinţifice lupta armată este studiată: a) 

ca proces real şi ca proces gândit; b) ca expresie a interacţiunilor multiple; c) ca 

schimbare şi dezvoltare a componentelor şi situaţiilor; d) prin serii conceptuale de 

contrarii.


Ca proces real şi ca proces gândit, lupta armată se prezintă, pe de o parte, 

sub forma unei realităţi bazate pe legităţi obiective, în care toate formele de 

luptă, interacţiunile, schimbările există şi se desfăşoară în temeiul determinismului 

social şi militar, iar, pe de altă parte, sub formă de concepte, idei, teorii, doctrine, 

care au propria lor dezvoltare, o independenţă relativă şi un rol activ în 

organizarea şi conducerea luptei armate. 

Multitudinea factorilor militari şi nonmilitari ai luptei armate, prezenţi în situaţii 

de luptă, impune studierea lor atât sub raportul influenţei ce o exercită asupra 

luptei, al caracteristicilor permanente pe care le au, cât mai ales al 

numeroaselor, variatelor şi complexelor interacţiuni ce se stabilesc între ei şi de 

care depind desfăşurarea şi deznodământul nu numai al luptei armate, ci şi al 

războiului. 

Analiza luptei armate ca dezvoltare calitativă impune cercetarea ei şi prin 

prisma timpului militar, ca particularitate a timpului social-istoric, care dezvăluie 

procesualitatea componentelor luptei armate, intensificată ca ritmuri şi proporţii, şi, 

totodată, analiza dialectică a situaţiilor de luptă. Dinamica dezvoltării 

componentelor luptei armate, schimbările frecvente de condiţii determină ca 

fiecare situaţie de luptă să reprezinte un unicat, să nu fie identică cu alta.,,Fiecare 

situaţie de luptă este un unicat, dar ea cuprinde în totalitate în unitatea sa 

elementele generale, particulare şi singulare, elemente care se repetă şi altele 

care nu s-au întâlnit vreodată. În consecinţă, unicitatea situaţiilor şi schimbarea lor 

în timp nu sunt incompatibile cu existenţa unor principii generale ale organizării şi 

ducerii luptei armate, a unei ştiinţe militare, dar impune ca aplicarea cunoştinţelor 

şi principiilor să se realizeze în funcţie de specificul fiecărei situaţii concrete”. Deci 

nu scheme didactice, reţete, formule-şablon şi soluţii prestabilite vor asigura 

succesul în luptă, ci o gândire şi o voinţă de acţiune a militarilor bine instruiţi şi bine 

înzestraţi capabile să construiască de fiecare dată modalitatea de acţiune 

corespunzătoare situaţiei concrete. 1 

Ştiinţa militară generală, ca ştiinţă a acţiunii militare, a cunoscut pe timpul 

evoluţiei ei istorice, la fel ca şi alte ştiinţe sociale, diferite abordări şi paradigme. 

La început, această ştiinţă nu era decât o sumă de reguli referitoare la 

conducerea şi desfăşurarea războiului în ansamblul său, dar şi a campaniilor 

militare, ceea ce a satisfăcut atunci necesităţile ştiinţifice ale comandanţilor de 

oşti. De aceea, în perioada ei de început, nu a atins nivelul unui domeniu ştiinţific 

explicit, fiind de fapt o sumă de observaţii şi concluzii empirice despre fenomenul 

militar în general şi despre acţiunea militară în special. Cu timpul, cunoştinţele 

rezultate din observaţiile empirice au fost completate cu noi concepte şi au 

apărut noi ştiinţe militare. Machiavelli, în secolul XVI, considera că ştiinţa militară 

generală este arta care cuprinde trei domenii: strategia, tactica şi geografia. 

În lucrarea sa, Machiavelli descrie fenomenul militar, dar nu-l explică. Abia în 

secolul XVIII se elaborează principiile strategiei militare şi se analizează ştiinţific 

acţiunea militară. Dar oamenii de ştiinţă din domeniul militar consideră în consens 

că părintele ştiinţei militare generale moderne este Carl von Clausewitz, general, 

profesor şi comandant de oşti, care a scris lucrarea sa monumentală „Despre 


21

22 


război” în care analizează ştiinţific lupta armată ca parte esenţială a războiului. 

Clausewitz este cel care a separat conceptul de război de lupta armată şi a 

utilizat metode ştiinţifice de investigare a obiectului de studiu. 

În cercetarea obiectului său de studiu, ştiinţa militară generală a folosit 

metodele şi procedeele impuse de diferite orientări şi curente filosofice şi 

ştiinţifice. Astăzi metodologia de cercetare în ştiinţa militară generală foloseşte o 

gamă largă de metode şi procedee, unele, comune mai multor ştiinţe sau 

împrumutate din alte ştiinţe (metodele empirice - observaţia şi experimentul; 

metode analitice - inducţia şi deducţia; metoda dialectică; metoda structurală; 

modelarea şi simularea ş.a.) 1 ,dar şi metode specifice, cum ar fi: metoda 

aplicaţiilor şi jocurile de război. 

Metoda aplicaţiilor s-a utilizat numai în ştiinţa militară, fiind, aşa cum am 

precizat anterior o metodă specifică, particulară a ştiinţei militare generale. 

Cel care a iniţiat această metodă este Verdi du Vernois, care recunoştea că 

despre ea a citit în „Micul război” de Valentini. Scrierile lui Valentini şi Verdi du 

Vernois, şi în special lucrările celui din urmă arată că utilizarea acestei metode 

este benefică în pregătirea ofiţerilor şi oferă numeroase exemple ale eficienţei 

sale. 

Verdi du Vernois demonstrează că metoda aplicaţiilor este net superioară 

metodelor speculative utilizate până atunci, pornind de la constatarea că 

„războiul, ca toate actele, nu se învaţă prin mijloacele speculative, ci prin 

mijloace experimentele” 2 . El arată că, după mai mulţi ani de încercări de a găsi 

drumuri pentru dezvoltarea inteligenţei militare, „metoda următoare ni se pare 

mai convenabilă: a reprezenta prin exerciţiul necontenit al cazurilor concrete 

diferite situaţii, a învăţa în aceste exemple natura războiului şi a dezvolta calităţile 

menţionate mai sus printr-o abundenţă de decizii şi dispoziţiuni pozitive. Metoda 

numită aplicaţia va conduce mai lesne la acest rezultat” 3 . 

Deşi metoda aplicaţiilor a fost utilizată numai în scopuri de învăţământ, 

treptat ea a fost folosită şi în cercetare, pentru deducerea procedeelor şi 

principiilor de folosire a noului armament, a noilor modalităţi de cooperare între 

arme, a noilor dispozitive de luptă etc. 

Aplicaţia, în condiţiile mutaţiilor ce au loc în fenomenul militar contemporan, 

constituie nu doar o metodă ci un mănunchi de metode, care amplifică 

posibilităţile de investigare ştiinţifică a luptei armate. Aplicaţia se deosebeşte de 

experimentul militar şi îşi propune să urmărească evoluţia nu doar a unui fenomen 

sau a unei laturi a lui, ci întregul sistem al elementelor şi proceselor care compun 

lupta armată la un anumit nivel. Aceasta aduce o mai mare capacitate de 

cuprindere a complexităţii acţiunii militare şi extinderea (în aceeaşi măsură) a 

câmpului de variabile cu care operează. 

Deşi metoda aplicaţiilor îşi propune să stabilească condiţii cât mai apropiate 

de câmpul de luptă real, elementul ipotetic este mult mai accentuat decât în 

1 A se vedea Metodologia cercetării ştiinţifice în ştiinţa militară. Elemente de epistemologie şi praxiologie, 

Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 1999. 

2 Verdi du Vernois, Studiu asupra artei de a conduce trupele, traducere de N.Băicoianu, Bucureşti, 

1872, p. 18. 

3 Ibidem, p. 19.


cadrul experimentului. Astfel, condiţiile de desfăşurare a luptei (acţiunile 

anterioare, spaţiul geografic, starea vremii, dotarea, compunerea de luptă, 

dispozitivele, informaţiile existente, posibilităţile şi intenţiile inamicului etc.) se 

stabilesc ipotetic, ţinând cont de experienţa războaielor trecute, de lecţiile 

învăţate din cele recent încheiate, de prevederile regulamentare, de concepţiile 

asupra războiului, strategiei, artei operative şi tacticii. 

Ştiinţa militară generală este ştiinţa acţiunii, dar nu a oricărei acţiuni, ci a 

uneia eficace şi totodată eficiente. Astăzi e necesară o regândire a ştiinţelor 

militare pentru a corespunde cerinţelor realităţii, prezente şi viitoare, fenomenului 

luptei armate şi război, ca fenomen complex: politic, social, economico-financiar, 

cultural, ştiinţific-tehnologic, virtual etc. 

Considerăm că Noua Paradigmă a ştiinţei militare generale va conţine 

următoarea lege fundamentală: războiul se declanşează şi se desfăşoară pentru 

învingerea inamicului (adversarului) sau pentru aducerea acestuia în situaţia de a 

se recunoaşte învins şi a accepta condiţiile care i se impun, iar acţiunile militare şi 

în primul rând lupta armată se desfăşoară pentru realizarea acestui scop 

(obiectiv) fundamental. 

Transformarea Armatei României este, mai întâi de toate, un produs al 

ştiinţelor militare, al înţelegerii esenţiale, prin ştiinţă, a arhitecturii Forţelor Armate, 

respectiv a Armatei României, proiectate în paradigma strategică a dezvoltării 

durabile. Această transformare imperativă este integrată filozofic procesului 

complex de transformare a NATO, adică este un proces continuu de dezvoltare şi 

asumare integrală de noi concepte, strategii, doctrine şi capabilităţi în scopul 

îmbunătăţirii eficacităţii, eficienţei şi gradului de interoperabilitate a forţelor. 1 

„Determinată decisiv de evoluţia alertă, neliniară şi, uneori, imprevizibilă a 

mediului de securitate înglobant, nemijlocit sau indirect, transformarea instituţiei 

militare naţionale este, teză deja subliniată, o reflectare a acţiunii” 2 , dar şi a 

schimbărilor ştiinţifice survenite în starea şi condiţia ontologică a forţelor armate, 

în viaţa acumulată şi exprimată organizaţional. 

1 Eugen Bădălan, Armata României – 2025. Cultura transformării. Transformarea culturii, în Gândirea 

Militară Românească, nr. 4, iulie-august 2006, p. 11. 

2 Ibidem, p.12. 

23




Abstract 

PRODUCEREA DE ENERGIE 

ŞI SECURITATEA MEDIULUI 

Mărgărit PAVELESCU 

Membru titular fondator al AOSR, Preşedintele secţiei de Fizică 

President of Phisics’ section, Founding Member of Academy of Romanian Scientists 

e-mail: mpavelescu 2002@yahoo.com 

All scenarios for the 21 st century, however they may differ in detail, agree on one 

thing: the world energy consumption should steadily increase during the next decades, 

as a result of both the growth of the global population and the economic development of 

countries like China, India, and Brazil, which will have to satisfy an increasing 

domestic demand for consumer goods. It is predicted that the energy needs should be 

about 18 GTep in 2050 and 23 GTep in 2100, compared to 9.3 GTep in 2000 (GTep: 

gigatonnes equivalent petroleum). This massive increase in energy production will 

require the solution of complex technological and economic problems, as no energy 

source can meet the demand alone. In addition, these developments will generate huge 

amounts of gaseous, liquid, and solid wastes, which will have to be properly managed if 

we are to control and ultimately reduce the environmental consequences. The impact of 

energy related wastes, whatever the energy source cannot be neglected anymore. For 

instance, there is now a wide consensus within the scientific community that the 

continuous injection of huge amounts of carbon dioxide into the atmosphere since the 

beginning of the industrial revolution, essentially due to the consumption of fossil 

fuels, is responsible for global warming through the “green house effect”. This will be a 

major issue for this century, and it will have to be dealt with in ways that will take into 

consideration all the political, ethical, economic, industrial, scientific, and technological 

aspects. 

Rezumat 

Toate scenariile de producere de energie din secolul 21, chiar dacă diferă în detalii, 

sunt de acord asupra unui lucru comun: consumul energetic mondial va creşte în mod 

ferm în decursul următoarelor decenii ca rezultat atât al creşterii globale a populaţiei 

cât şi al dezvoltării economice a unor ţări precum China, India şi Brazilia, care trebuie 

să satisfacă o continuă creştere a propiilor bunuri de consum. Este prezis ca până în 

2050 producţia mondială de energie va atinge valoarea de 18 GTep şi până în 2100 

chiar 23 GTep faţă de 9,3 GTep (Giga tone de echivalent petrol) cât era în 2000. 

Această masivă creştere în producţia de energie va reclama soluţia unor probleme 

complexe tehnologice şi economice, întrucât nu există o singură sursă energetică care să 

poată satisface această cerere. În completare, această dezvoltare va genera cantităţi 

imense de deşeuri gazoase, lichide şi solide, care vor trebui să fie adecvat administrate

Producerea de energie şi securitatea mediului 

dacă vrem să controlăm şi în final să reducem consecinţele ambientale. Impactul 

deşeurilor legate de tipul de surse de energie nu mai poate fi neglijat de acum înainte. 

De exemplu, este acum un larg consens în comunitatea ştiinţifică internaţională, 

potrivit căruia o continuă injecţie de imense cantităţi de CO2 de la începutul revoluţiei 

industriale, pe seama arderii combustibilului fosil, este responsabilă de încălzirea 

globală pe seama efectului de seră. Aceasta este o chestiune majoră pentru acest secol şi 

va trebui să fie rezolvată luând în considerare toate aspectele etice, politice, economice, 

industriale, ştiinţifice şi tehnologice. 

Lucrarea se ocupă în mod special cu ciclul combustibilului nuclear. Este 

argumentat că este nevoie de cicluri de combustibil avansate şi tehnologii de depozitare 

sofisticate, dacă vrem cu adevărat ca reducerea CO2 să fie semnificativă. Mai departe 

este relevat rolul analogurilor naturale în depozitarea deseurilor nucleare pe orizonturi 

mari de timp. Acestea sunt definite ca materiale şi procese fizico-chimice care au loc în 

siturile geologice şi care pot fi studiate de oamenii de stiinta pentru a da credibilitate 

conceptelor de depozitatea a desurilor nucleare 

Cuvinte-cheie: scenarii, consum energetic global, dezvoltare economica, cerere 

interna, dioxid de carbon, incalzire globala, efect de sera, reactori nucleari 

avansati, cicluri combustibile avansate, tehnologii de management al deseurilor, 

dispunere subterana, situri geologice, tehnici de imobilizare a deseurilor, 

vitrificare. 

1. Introducere 

Energia a jucat un rol cheie în dezvoltarea civilizaţiilor de pe glob. Încă din 

preistorie, omul a fost dependent de sursele de energie pentru nevoile sale de 

preparare a hranei şi pentru încălzit. La vremea aceea, principala sursă de 

energie a fost lemnul şi el continuă şi astăzi să fie încă prezent în unele culturi de 

pe glob. 

Nevoia de securizare a energiei are directă interacţie cu mediul ambiant. 

De-a lungul istoriei, această relaţie a fost nefastă pentru mediu, după cum se 

poate observa din despădurirea zonei mediteraniene, pricinuită de creşterea 

civilizaţiei. Astăzi, impactul ambiental legat de producerea de energie şi 

consumul ei este mult mai vizibil şi pronunţat decât a fost vreodată, întrucât omul 

încearcă să-şi satisfacă cerinţele de energie în continuă creştere. În 2001 de 

exemplu, consumul mondial total de energie primară se ridica la 426 GJ, o 

creştere mai mare cu 15% faţă de 1992 şi acest fapt face să presupunem 

atingerea unei energii primare în 2010 cel puţin cu 15% mai mare decât în 2001. 

Admiţând o populaţie de 6,1 mld în 2001, consumul de energie per capita a fost 

de circa 70 GJ. Această cifră, totuşi, reprezintă doar o valoare medie globală şi 

trebuie spus că există diferenţe mari între diverse regiuni. De exemplu, este ştiut 

faptul cum consumul de energie primară per capita în America de Nord este de 

patru ori mai mare decât consumul mediu per capita în Asia şi de două ori mai 

mare decât în Europa de vest. Pe de altă parte, consumul de energie primară 

per capita în Africa este abia o treime din consumul mediu per capita. Această 

extremă disparitate între consumuri per capita este oglindită de datele despre 

25

26 

Mărgărit Pavelescu 

emisiile de CO2 care reflectă faptul că cea mai mare din energia produsă şi 

consumată global este datorată combustiei combustibilior fosili. Aceştia sunt 

sursa a 86% din combustibilul total, din care petrolul este de departe sursa cea 

mai importantă. Această cifră umbreşte contribuţia altor tipuri de energie, 

particularmente pe acelea derivate din sursele regenerabile de energie, ca de 

pildă: biomasa, soare, vânt, valuri, care toate însumează abia 0,8%. Singura 

excepţie de la această cifră o reprezintă energia hidroelectrică care reprezintă 

circa 7% din energia global produsă şi consumată, adică grosso modo tot atât 

cât energia nucleară. 

Nevoia crescândă de energie este asociată cu creşterea constantă a 

populaţiei mondiale precum şi cu creşterea cererii de bunuri de consum. Ţări 

precum China, India şi Brazilia sunt exponentele cele mai vizibile ale acestei 

tendinţe. Relaţia între creşterea populaţiei şi consumul de energie este bine pusă 

în evidenţă de faptul că valoarea consumului de energie primară per capita nu 

a crescut semnificativ în ultimii câţiva ani. 

Ca rezultat al creşterii de energie, impactul antropogenic asupra mediului a 

devenit tot mai proeminent şi începe să afecteze ciclurile geochimice şi biologice 

la suprafaţa planetei noastre. Emisiile globale de CO2 rezultate din combustia 

combustibililor fosili ating 6,5 t carbon per an, ceea ce corespunde aproximativ la 

1 t de carbon per an şi capita. Aceasta este o cantitate imensă de emisie de gaz 

deşeu şi, ca atare, consecinţele încep să devină vizible la scară globală, prin 

creşterea concentraţiei de CO2, schimbări climatice şi încălzire globală, care sunt 

asociate cu creşterea variabilităţii climatice, reprezentate prin inundaţii, furtuni 

mai numeroase şi rate de eroziuni ale solului mai pronunţate. Creşterea fluxului de 

deşeuri şi continua sa interferenţă cu fluxurile naturale necesită noi strategii ale 

managementului ambiental global. 

Mai puţin cunoscut este faptul că producerea de energie generează de 

asemenea mari cantităţi de deşeuri solide şi lichide. Acestea sunt extrem de 

diverse: unele trebuie tratate şi izolate de biosferă pentru că sunt toxice sau 

radioactive. Aceste materiale trebuie în general să fie solidificate şi stabilizate 

(vitrificate sau încorporate în cimenturi) înainte de a fi descărcate în depozite 

speciale de deşeuri, care urmează să fie construite cu multiple bariere inginereşti, 

cu scopul de a evita migraţia acestora în biosferă. Dar mai mult decât atât, 

unele deşeuri conţin materiale valoroase care pot fi recuperate şi reciclate, 

salvând astfel importante resurse primare [3]. 

Principalul obiectiv al acestei comunicări este acela de a identifica cele mai 

fierbinţi chestiuni legate de energia nucleară, care astăzi este prezentă în nu mai 

puţin de 31 state şi are deja o contribuţie semnificativă la energia produsă în 

lume, în scopul reducerii emisiilor de CO2. [1], [2]. 

2. Impactul ambiental al ciclurilor de combustibil nuclear 

În prima decadă a secolului 21, impactul activităţii umane a atins o scară 

globală. Exploatarea resurselor de energie, 450 EJ /an ( Exajoule E+18) bazate pe 

carbon în special, a condus la deversarea în biosferă a CO2, CH4 şi N2O, ca şi alte 

gaze de seră, generând modificări climatice globale şi creşterea temperaturii 

globale de-a lungul secolului 20. Când dezbatem schimbările climatice viitoare,


avem în vedere un corp de măsuri privind tehnologiile avansate, menite fie să 

substituie combustibilul fosil, fie să reducă cererea de energie printr-o eficienţă 

mai bună. Prima abordare este aceea care are în vedere soluţii ce pot fi 

introduse în următorii 50 ani, limitând creşterea în atmosferă a concentraţiei de 

CO2 (550 ppm) la de două ori valoarea din epoca pre-industriala (275 ppm). În 

prezent, alternativele la combustibilul fosil sunt limitate la cinci posibilităţi: nuclear, 

biomasă, solar, vânt şi combustibil decarbonizat (producerea de H din 

hidrocarburi). Din acestea cinci, doar opţiunea nucleară este disponibilă la scară 

industrială mare, furnizând 17% din energia electrică globală sau 7,5% din energia 

primară globală [2]. 

Fapt este că nu există doar un singur ciclu combustibil nuclear (CCN), ci mai 

degrabă un numar mare de variante de cicluri deschise sau închise cu diverse 

tehnologii de reprocesare sau dispunere a deşeurilor. Pe lângă aceasta, există 

diverse tipuri de reactori în cadrul fiecărui CCN. Diveresele CCN reflectă strategii 

diferite pentru utilizarea nuclizilor fisili, în principal U235 şi Pu239 şi aceste strategii 

au implicaţii serioase pentru managementul deşeurilor nucleare. Ciclul deschis 

„odată-prin” tratează combustibilul nuclear ars ca deşeu fără nicio încercare de 

a recupera U235 rămas sau Pu239 nou creat. Aceasta este strategia abordată în 

România, în ciuda faptului că reactorii CANDU care sunt folosiţi sunt excelenţi 

producători de Pu239, având un potenţial superior reactorilor LWR/BWR folosiţi în 

majoritatea altor ţări [2]. Spre deosebire de ciclul deschis, un ciclu închis cu 

reprocesare recuperează aproximativ 99% din inventarul de nuclee fisile. În acest 

caz deşeul de înaltă activitate (HLW) provenit din reprocesare este dispus în 

depozite geologice [3]. 

Ciclul cu reactori rapizi creează mai mult Pu239 în combustibilul ars decât în 

combustibilul iniţial şi de accea reactorii rapizi sunt în principiu extrem de atractivi. 

Cercetări de avangardă la SCN-Pitesti [2] au arătat că un mare interes l-ar putea 

reprezenta ciclurile hibride de combustibil constituite din reactori termici şi rapizi 

reproducători din punctul de vedere al potenţialui economic al U235, deoarece 

ar reduce consumul acestuia [2]. 

3. Situaţia prezentă şi viitoare 

Energia nucleară este o sursă de energie relativ nouă. Prima producţie de 

energie electrică dintr-un reactor nuclear a avut loc la 20 dec, 1941, Idaho, SUA. 

Acesta era un reactor experimental reproducător nr. 1, EBR-1. De atunci ştiinţa şi 

tehnologia nucleară au avut un impact considerabil asupra secolelor 20 şi 21. De 

exemplu, la începutul mileniului trei erau deja în funcţiune 433 centrale nucleare 

în 31 de ţări, cu o capacitate totală de 350 GWE. Totuşi, în SUA şi UE cu două 

excepţii (Finlanda şi România) nu există reactori nucleari în construcţie sau 

planificare. În prezent, expansiunea energiei nucleare are loc cu precădere în 

Asia. 

Inspirată de posibilitatea limitării emisiei de CO2 prin creşterea utilizării 

energiei nucleare, există astăzi o resuscitare a interesului pentru prospectarea 

energiei nucleare şi o creştere a numărului de analize a posibilului ei rol în 

viitoarea producere de energie. Astăzi există un interes major pentru reactorii 

nucleari de generaţia IV şi cicluri de combustibil avansate [2], [4]. Sistemele de 

27

28 

Mărgărit Pavelescu 

reactori actuali, bazate mai ales pe reactori LWR avansaţi, sunt considerate 

sisteme de generaţia III (1995-2010). Reactorii de generatia III+ vor încorpora 

proiecte evoluate şi sunt considerate posibile în termen apropiat. Sistemele de 

reactori nucleari de generaţia IV vor avea caracteristici ce-i vor face economic 

înalt competitivi, siguri în mod pasiv, rezistenţi la proliferare şi mai ales generatori 

de deşeuri radioactive în cantităţi diminuate şi de joasă activitate. Printre 

sistemele selectate pentru considerare şi dezvoltare sunt reactorii rapizi, răciţi cu 

sodiu sau gaz, cu săruri topite sau reactori supercritici răciţi cu apă. Reactorii 

termici cu apă uşoară sau grea sunt prevăzuţi a intra în operare în anii 2020 ca 

Generatia IV A, în timp ce reactorii rapizi din Generatia IV B vor intra în funcţiune 

în anii 2040. 

În paralel cu noii reactori, există un program internaţional de a dezvolta noi 

cicluri de combustibil nuclear închise. Aceste noi cicluri de combustibil nuclear 

vor presupune dezvoltarea de noi tipuri de combustibil şi anume: actinidele şi 

produsele de fisiune vor fi separate, astfel încât radio-nuclizii vor putea fi 

manipulaţi în diverse moduri, depinzând de cerinţele de depozitare şi beneficiile 

potenţiale în utilizare; noi măsuri de securitate în reprocesare vor apărea şi va fi 

posibilă transmutarea prin reacţii nucleare a actinidelor de viaţă lungă în produşi 

de viaţă scurtă şi mult mai puţin radioactivi. Principalul obiectiv al acestui 

program este acela de a reduce drastic volumul deşeurilor radioactive, căldura 

încărcată per unitate de deşeu, precum şi radio-toxicitatea deşeurilor. Atât 

reactorii avansaţi, cât şi ciclurile avansate de combustibil nuclear pot fi 

combinate într-un ciclu simbiotic de combustibil în care combustibilul din reactorii 

termici cu apă uşoară sau grea (Generatia IV A) va fi reciclat o dată sau de 

două ori, astfel încât reactorii rapizi (Generatia IV B) vor putea fi folosiţi pentru a 

transmuta actinidele de-a lungul ciclurilor repetate de reprocesare. Acestea sunt 

planuri ambiţioase care vor avea un efect major asupra impactului ambiental al 

ciclurilor de combustibil nuclear. 

Este o certitudine faptul că introducerea energie nucleare pe scară mare în 

deceniile următoare este benefică din punctul de vedere al reducerii emisiilor de 

CO2. Studii foarte serioase asupra evoluţiei viitoare a energiei nucleare [5] au 

subliniat faptul că dacă rezervele actuale de uraniu ale globului ar fi în întregime 

utilizate, eficienţa joasă a actualelor sisteme de producere a energiei nucleare 

însotită de dispunerea directă a combustibilului ars, va reduce emisiile de CO2 

doar cu 38 ppm sau 0,5 Gt C/an, ceea ce este, desigur, o contribuţie, totuşi, 

modestă la reducerea emisiilor de CO2. Aceasta sugerează că dacă vrem cu 

adevărat ca energia nucleară să aibă un rol major în reducerea emisiilor gazelor 

de seră, atunci trebuie să asiguram dezvoltarea ciclurilor de combustibil 

avansate, precum şi a tehnologiilor de manageriere a deşeurilor care nu există în 

prezent, la o mare scară industrială. Sistemul energetic nuclear global ar trebui să 

se dezvolte cu factor de 3 până la 10 până în anul 2050 [5]. De exemplu, o 

dezvoltare cu factor de 3 a capacităţii energiei nucleare globale ar conduce la 

o reducere a emisiilor de CO2 cu 1-2 Gt C/an, depinzând direct de sursa de 

energie bazată pe C pe care o înlocuieşte. Aceasta este deja, desigur, o valoare 

importantă în raport cu cifra de emisie globală a CO2 de 6,5 Gt C/an.

Concluzii 


Scala de creştere a energiei nucleare până la un factor de 10 necesară 

pentru a contracara complet emisiile de CO2 la scară globală, presupune 

trecerea la reprocesarea întregului combustibil ars şi aceasta este o problemă 

care ridică două semne de întrebare: 1) managerierea de succces şi dispunerea 

deşeurilor radioactive şi 2) proliferarea potenţială a armelor nucleare. În timp ce 

prima întrebare are o certă bază de optimism, cea de-a doua rămâne din 

păcate o problemă deschisă. 

Bibliografie 

1. Y. O. Adamov - Nuclear Power May Get its Second Wind in the 21th Century, 

Nuclear News, 43, 38-42, 2000 

2. Mărgărit Pavelescu - Analiza Sistemelor Energetice Nucleare, Ed. Academiei, 

Bucuresti, 1990 

3. Alexandru Octavian Pavelescu - Analiza sistemelor de depozitare finală a 

combustibilului ars în roca de granit, Ed. AOSR, Bucuresti, 2009 

4. J. A. Lake - Foundations for the Fourth Generation of Nuclear Power, Nuclear News, 

43, 32-35, 2000 

5. S. Peter - Energy 2050, The Buletin of the Atomic Scientists, July/August, 28-38, 

2000 

29




NANOSTRUCTURI CARBON-WOLFRAM PENTRU 

SISTEMELE DE FUZIUNE 

Victor CIUPINĂ 

Membru titular fondator al AOSR, Preşedintele Filialei Constanţa 

Founding Member of Academy of Romanian Scientists, President of ARS-Constanţa Branch, 

Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, Splaiul Independentei nr 54, Sector 5, 050094 

Bucureşti, România 

Departamentul de Fizică al Universităţii Ovidius, Constanţa, 900527, România 

Rezumat 

R. VLĂDOIU 1 , C.P. LUNGU 2 , V. ZAROSCHI 2 , G. PRODAN 1 , 

I. M. OANCEA-STĂNESCU 1 , V. DINCĂ 1 , 

A. MANDEŞ 1 , M. CONŢULOV 1 , M. PRODAN 1 

1. Departmentul de Fizică al Universităţii Ovidius 

1. Department of Physics, Ovidius University, Constanta, 900527, Romania 

2. Institutul Naţional de Fizica Laserilor, Plasmă şi Radiaţii, PO Box MG-36, 077125, 

2. National Institute for Laser, Plasma and Radiation Physics, Bucharest Romania 

Articolul de faţă prezintă utilizarea metodei originale a arcului termoionic în vid (TVA) sa 

folosit configuraţia cu două tunuri electronice în realizarea nanostructurilor nanocompozite de 

carbon-wolfram vizând construcţia divertorului ca aplicaţie în reactorul de fuziune 

termonucleară. Filmele nanostructurate de C-W au fost caracterizate folosind microscopia 

electronică de scanare (SEM), microscopia electronică de transmisie (TEM) şi microscopia 

forţelor atomice (AFM). Proprietăţile tribologice în regim uscat au fost evaluate folosind un 

tribometru CSM bilă-disc. Acoperirile nanocompozitelor C-W au demonstrat proprietăţi 

tribologice excelente, structura fiind compusă din nanocristale complexe înconjurate de structuri 

amorfe cu o tendinţă de grafitizare, fapt care permite crearea unui film aderent şi rezistent. 

Cuvinte-cheie: Arc termionic în vid (TVA), nanocompozite C-W, TEM, 

aplicaţii în fuziune 

Introducere 

Convenţia ITER este rezultatul colaborării echipelor de cercetare din lumea 

întreagă din domeniul fuziunii oferind încredere în atingerea obiectivelor ştiinţifice 

şi tehnologice [1-5]. Modelul actual ITER are la bază construcţia dalelor din 

compozite de fibre de carbon (CFCs) pentru zona centrală şi folosirea 

wolframului (W) pentru restul părţilor componente de redirecţionare. Această 

alegere reprezintă de fapt compromisul realizat în mare parte în urma experienţei 

cu materiale individuale în variate tokamakuri. De asemenea, beriliul este un 

candidat pentru primul perete din ITER [6]. In acest moment, doar în două cazuri 

a fost studiată operarea pe termen lung cu două materiale: C-Be la JET [7] şi C-W 

în upgradarea ASDEX [8].

Nanostructuri Carbon-Wolfram pentru sistemele de fuziune 

În vederea realizării unui testări absolute asupra materialelor de interes, a fost 

lansat la JET proiectul Perete tip ITER (ILW). Scopul clar declarat este realizarea 

celui mai mare tokamak din zilele noastre cu pereţi complet metalici care va fi 

instalat pe parcursul următoarei etape [9-11]. Se crează astfel opţiunea de a 

folosi, în anumite situaţii, trei materiale simultan[12]. Nici performanţele cuplării 

următoarelor metale C-Be-W şi Be-W nu a fost încă testată în condiţii de fuziune. 

Totuşi rămân numeroase probleme critice abordate în cursul activităţii de 

cercetare al fuziunii în dispozitivele prezente. Multe din aceste probleme sunt 

legate de procesele de interacţie dintre plasmă şi pereţi, de a controla starea de 

echilibru şi puterea de încărcare a pereţilor tranzitori în limite tehnice aceptabile, 

inventarierea şi controlarea tritului (T) în vas şi atingerea unei durate de viaţă 

suficiente a plasmei contra componentelor (PFCs). 

Procesul de depunere al arcului termionic în vid (TVA) a fost ales pentru a 

obţine filme cu densitate mare [13-15] pentru producerea de dale „marker”. Unul 

dintre avantajele principale ale acestei tehnologii este bombardamentul de 

creştere a filmului subţire cu ionii materialului de depus. Mai mult decat atat, 

energia ionilor poate fi controlată. Termoelectronii emişi de un catod încălzit 

extern şi focalizaţi de un cilindru Wehnelt sunt puternic acceleraţi către anod al 

cărui material este evaporat şi o plasmă luminoasă este aprinsă de o sursă de 

tensiune înaltă DC. Aplicând tensiunea de bias pe substraturi, morfologia 

straturilor preparate este controlată în vederea obţinerii unui film neted, fără 

goluri şi fără structuri columnare [16]. 

Datorită energiei ionilor incidenţi filmul obţinut este compact, cu o rugozitate 

sub câţiva nanometri şi este nanostructurat [17,18]. Puţine alte tehnologii se pot 

compara cu depunerea filmelor subţiri obţinute prin TVA pentru materiale 

precum C,W, Mo, Nb, Ta, Re, Cr, Ni, etc. 

Schema experimentală 

Procesul de depunere al filmelor subţiri prin arcul termionic în vid (TVA), un tip 

diferit de descărcare în plasmă a metalului pur şi a vaporilor nonmetalici, poate 

deveni una dintre cele mai potrivite tehnici de îmbunătăţire considerabilă a 

calităţii suprafeţelor acoperite cu diferite materiale. În cadrul acestei metode 

depunerea are loc în condiţii de vid înaintat, fără prezenţa altor gaze, exceptând 

materialul de evaporat de la anod. 

Metoda arcului termionic în vid (TVA) permite depunerea simultană a mai 

multor materiale oferind posibilitatea obţinerii unor filme multi-componente, în 

acest caz particular sistemul filmelor subţiri de C-W (Fig.1). 

Tunurile electronice sunt simetric aranjate faţă de substrat – discuri de fier şi 

grile de siliciu. Arcul electric se aprinde între catod – un filament de wolfram 

înconjurat de cilindrul Wehnelt din molibden, ce are o fanta cu diametru de 10 

mm – şi materialul anodului. Datorită bombardamentului electronic asupra 

anodului, dat de electronii acceleraţi termic ai catodului (aflat la înaltă tensiune) 

spre anod, materialul anodului la început se topeşte şi apoi începe să se evapore 

asigurând o concentraţie stationara a atomilor evaporaţi în spaţiul catod-anod. 

La o mărire continuă de aplicare a tensiunii înalte apare o descărcare 

luminescentă în interiorul camerei de depunere în vaporii materialului anodic. 

31

32 

Victor Ciupină et all. 

Temperatura anodului a fiecărui element în parte este ajustată în scopul de a 

avea rate de evaporare comparabile. 

Fig. 1 Diagrama schematică a depunerii simultane de filme C-W 

Pentru că plasma TVA este localizată în jurul arcului electrodic, poate avea 

loc un număr mai mare de descărcări independente, simultan, cu materiale 

diferite pentru a realiza filme subţiri in acelaşi timp şi în aceeaşi incintă de vid [19- 

23]. 

În cazul de faţă configuraţia folosită constă în utilizarea a doi anozi de 

carbon şi respectiv wolfram, evaporaţi continuu de electronii acceleraţi la 

tensiune înaltă care bombardează anodul. Panoul are rolul de a evita interacţia 

dintre cele două plasme. Pentru a controla metoda TVA au fost folosiţi următorii 

parametrii: curentul de arc (Iarc); curentul termionic controlat prin încălzirea 

catodului (If); distanţa interelectrodică (d), unghiul dintre linia imaginară 

perpendiculară de la anod şi axa catodului încălzit (φ). Catodul şi camera de 

reacţie sunt conectate la pamant astfel încât plasma are potenţial pozitiv fata 

de pereţii camerei de vid care este aproape egal cu căderea de potenţial 

catodic. În aceste circumstanţe, proba şi filmela obtinute sunt bombardate intens 

cu atomi evaporaţi şi ioni energetici pe parcursul depunerii filmului. În tabelul 1 

sunt prezentate valori ale parameţilor experimentali în timpul depunerii filmelor de 

C-W, subtratul filmelor fiind fierul şi siliciul. Presiunea de lucru a procesului de 

depunere a filmelor a fost de aproximativ 1,5-7,5×10 -6 Torr. Rata de evaporare a


fost controlată cu o acurateţe de 10%. Grosimea a fost măsurată cu ajutorul 

monitorului de grosimi FTM7. 

Tabelul 1 Parametrii de lucru pentru filmele nanocompozite de C-W 

Material 

If 

(A) 

Condiţii de 

depunere 

Uarc 

(V) 

Iarc 

(A) 

Rata de 

evaporare 

(nm/s) 

Distanţa dintre 

anod şi catod 

(mm) 

Distanţa dintre 

anod şi probe 

(mm) 

C 100 1900 1000 0.4 4 240 

W 58 2000 1300 0.3 3 280 

Filmele nanocompozite de C-W au fost analizate folosind microscopia 

electronică de scanare (SEM) investigaţie realizată cu PHILIPS ESEM 120. Analizele 

de microscopie eelctronică de transmisie au fost efectuate cu microscopul Philips 

CM 120 ST (120kV) dotat cu facilitatea obţinerii imaginilor TEM de înaltă rezoluţie 

la 1,4Å şi o mărire de 1,2M. Proprietăţile tribologice in regim uscat au fost 

evaluate cu ajutorul unui tribometru CSM bilă-disc. De asemenea, filmele C-W au 

fost analizate prin microscopie de forţă atomică realizate cu XE-70 Park System, în 

mediul ambiant. 

Rezultate şi discuţii 

Morfologia şi structura nanocompozitelor de C-W au fost examinate prin 

microscopie electronică de scanare şi un microscop electronic de transmisie 

Philips CM 120. Grosimea nanocompozitelor C-W a fost de 500 nm. Imaginile SEM 

arată clar o distribuţie uniformă a nanocompozitelor (fig. 2). Investigaţiile TEM au 

folosit ca suport pentru toate probele o grilă specială acoperită cu un film de 

fomvar. Imaginile digitale sunt captate de camera cu unghi larg Gatan 673 CCD. 

a) b) 

Fig. 2 Vizualizare plană a imaginilor SEM obţinute pentru filmul de C-W depus pe 

substrat de fier (a) şi pe suport de siliciu (b) 

33

34 


Aşa cum reiese din fig. 3, filmele depuse C-W au un caracter policristalin 

redat de examinarea TEM. Mai mult, fig.4 arată contrastul franjelor date de 

particulele policristaline complexe incluse în carbon amorf. Filmele carbonwolfram 

au fost identificate ca fiind nanocristale complexe (diametrul mediu 

5nm) înconjurate de structuri amorfe cu o tendinţă puternică de grafitizare. 

500 nm 

Fig. 3 Imagine detaliată la 500nm a 

filmului de C-W obţinut prin metoda de 

depunere TVA 

Fig. 4 Imagine detaliată la 100nm 

a filmului de C-W 

Topografia suprafeţei filmelor subţiri de C-W a fost evaluată prin microscopie 

de forţă atomică prin sistemul AFM XE-70 Park System operabil în mediul ambiant 

în modul de atingere. Figura 5 rezumă corelarea dintre proprietăţile suprafeţei 

filmului şi compoziţia acestuia. Aşa cum poate fi observat, pentru compoziţia 

filmelor cu 15%W precum şi cu 2%W încorporat în reţeaua de carbon rugozitatea 

este semnificativ mai mică decât în cazul unui procentaj de 5% W adăugat în 

filmul de carbon. 

Proprietăţile antiuzură a acoperirilor au fost analizate folosind un tribometru 

CSM bilă-disc (elveţian). Testerul tribometrului a fost o bilă de safir cu diametrul de 

6 mm. Miscarea mecanică şi de translatie joacă un rol important în determinarea 

comportamentului la alunecare a acestor acoperiri compozite. Testele au fost 

efectuate în atmosfera ambientală (50% umiditate şi temperatură de 23°C). Au 

fost aplicate greutăţi de 1 şi 5N, urmele lăsate având raze de 6 şi 8 mm iar viteza 

de aluncare a fost setată la o viteză de 10 mm/s. 

100 nm

AFM 2D 

AFM 3D 

AFM 

Phase 


2_C-W/ on Si [C+(15%)W] 4_C-W/ on Si [C+(5%)W] 6_C-W/ on Si [C+(2%)W] 

Fig. 5 Imagini AFM ale filmului de C-W depus pe siliciu 

Figura 6 arată comportamentul tribologic al filmelor de C-W depuse de 

metoda TVA. Coeficientii de fricţiune ai filmelor obţinute se încadrează în 

domeniul 0,15-0,35, ceea ce înseamnă de trei până la cinci ori mai scăzute 

decât substraturile neacoperite. 

Coefficient of friction 

1.05 

1.00 

0.95 

0.90 

0.85 

0.80 

0.75 

0.70 

0.65 

0.60 

0.55 

0.50 

0.45 

0.40 

0.35 

0.30 

0.25 

0.20 

0.15 

0.10 

C-W on Fe disc 

1N load 

5 N Load 

Fe substrate 

Bearing ball: 6 mm diameter 

Sliding radii: 6mm, 8 mm 

0 2 4 6 8 10 

Sliding distance, m 

Fig. 6 Comportamentul tribologic al filmelor de C-W 

35

36 

Concluzii 


Filmele nanocompozite pe bază de carbon au fost sintetizate prin 

tehnologia TVA într-o configuraţie specială cu două tunuri de electroni. Luând în 

considerare particularităţile depunerii de filme subţiri carbon-wolfram metoda 

arcului termionic în vid (TVA) este considerată a fi una dintre cele mai adecvate 

tehnologii de depunere a două materiale. Datorită bombardamentului ionic 

filmele nanocompozite C-W au rezultat a fi compacte şi foarte netede, fără 

prezenţa structurilor columnare. 

Filmele carbon-wolfram au fost identificate a fi nanocristale complexe (cu 

diametrul mediu de 5nm) înconjurate de structuri amorfe cu tendinţă puternică 

de grafitizare, permiţând crearea unor filme aderente şi rezistente. Coeficienţii de 

frecare (0,15-0,35) ai acoperirilor de C-W au avut valori cu mai mult de 3-5 ori mai 

mici în comparaţie cu substraturile neacoperite oferind proprietăţi tribologice 

excelente. Studiile intreprinse până acum au demostrat potenţialul acestei 

metode de a deveni o tehnologie puternică de depunere a filmelor subţiri cu 

aplicaţii în fuziune. 

Aprecieri 

Această lucrare a fost suportată financiar de Ministerul Român al Educaţiei, 

Cercetării, Tineretului şi Sportului în proiectul GCARBTVA ID_754/2007 şi CAPACIF 

72-223/2008. 

Referinţe 

[1] T. Hirai, K. Ezato, P. Majerus, Mater.Trans. 46 (2005) 412–424. 

[2] ITER-like Wall Project Team, Phys. Scr. T128 (2007) 137–143. 

[3] J. Pamela, G. F. Matthews, V. Philipps, R. Kemendje, J. Nucl. Mater. 363–365 (2007) 

1–11. 

[4] T. Hirai, H. Maier, M. Rubel, Ph. Mertens, R. Neu, E. Gauthier, J. Likonen, C. Lungu, 

G. Maddaluno, G.F. Matthews, R. Mitteau, O. Neubauer, G. Piazza, V.Philipps, B. 

Riccardi, C. Ruset, I. Uytdenhouwen, Fusion Engineering and Design 82 (2007) 1839–1845 

[5] Ph. Mertens, T. Hirai, O. Neubauer, V. Philipps, S. Sadakov, U. Samm, B. Schweer, 

Fusion Eng. Des. 82 (2007) 1833–1838. 

[6] H. Wuerz, G. Janeschitz, R. Tivey, Fusion Eng. Des. 61/62 (2002) 81–94. 

[7] J. P. Coad, J. Likonen, M. Rubel, E. Vainone-Ahlgren, D. E. Hole, T. Sajavaara, T. 

Renvall, G. F. Matthews, Nucl. Fusion 46 (2006) 350 – 366. 

[8] R. Neu, V. Bobkov, R. Dux, A. Kallenbach, Th. Puetterich, H. Greuner, O. Gruber, A. 

Hermann, Ch. Hopf, K. Krieger, C.F. Maggi, H. Maier, M. Mayer, V. Rohde, K. Schmid, 

W. Suttrop, ASDEX Upgrade Team, J. Nucl. Mater. 363-365 (2007) 52–59. 

[9] G.F. Matthews, P. Edwards, T. Hirai, M. Kear, A. Lioure, P. Lomas, A. Loving, C. 

Lungu, H. Maier, Ph. Mertens, D. Neilson, R. Neu, J. Pamela, V. Philipps, G. Piazza, V. 

Riccardo, M. Rubel, C. Ruset, E. Villedieu, M. Way, Phys. Scr. T128 (2007) 137–143.


[10] T. Hirai, H. Maier,M. Rubel, Ph. Mertens, R. Neu, E. Gauthier, J. Likonen, C. Lungu, 

G. Maddaluno, G.F.Matthews, R.Mitteau, O. Neubauer, G. Piazza, V. Philipps, B. 

Riccardi, C. Ruset, I. Uytdenhouwen, Fusion Eng. Des. 82 (2007) 1839–1845. 

[11] H. Maier, T. Hirai, M. Rubel, R. Neu, Ph. Mertens, H. Greuner, Ch. Hopf, G.F. 

Matthews, O. Neubauer, G. Piazza, E. Gauthier, J. Likonen, R. Mitteau, G. Maddaluno, B. 

Riccardi, V. Philipps, C. Ruset, C.P. Lungu, I. Uytdenhouwen, Nucl. Fusion 47 (2007) 222– 

227. 

[12] G. Piazza, G.F. Matthews, J. Pamela, H. Altmann, J.P. Coad, T. Hirai, A. Lioure, H. 

Maier, Ph. Mertens, V. Philipps, V. Riccardo, M. Rubel, E. Villedieu, J. Nucl. Mater. 367– 

370 (2007) 1438–1443. 

[13] C. P. Lungu, I. Mustata, G. Musa, A. M. Lungu, V. Zaroschi, K. Iwasaki, R. Tanaka, Y. 

Matsumura, I. Iwanaga, H. Tanaka, T. Oi, K. Fujita: Surf. and Coat. Techn., 200 (2005) 399. 

[14] C. P. Lungu, I. Mustata, V. Zaroschi, A. M. Lungu, P. Chiru, A. Anghel, G. Burcea, V. 

Bailescu, G. Dinuta, F. Din, J Optoelectron Adv M, 9 (2007) 884. 

[15] C P Lungu, I Mustata, V Zaroschi, A M Lungu, A Anghel, P Chiru, M. Rubel, P. 

Coad, G F Matthews and JET-EFDA contributors, PHYS. SCR. 2007 T128 157 

[16] A. Anghel, I. Mustata, C. Porosnicu, C. P. Lungu, Journal of Nuclear Materials 385 

(2009) 242–245 

[17] G. Musa, I. Mustata, V. Ciupina, R. Vladoiu, G. Prodan, E. Vasile, H. Ehrich, 

Diamond and Related Materials 13 (2004) 1398. 

[18] C. P. Lungu, I. Mustata, G. Musa, A. M. Lungu, V. Zaroschi, K. Iwasaki, R. Tanaka, 

Y. Matsumura, I. Iwanaga, H. Tanaka, T. Oi, K. Fujita, Surface & Coatings Technology 

200 (2005) 399. 

[19] R. Vladoiu, A. Mandes, V. Dinca, M. Contulov, V. Ciupina, C.P.Lungu, G. Musa, 

“New Industrial Plasma Technology” Ed. Wiley -VCH, 2009 pp. 357-365 

[20] V. Ciupina, R. Vladoiu, A. Mandes, G. Musa, C. P. Lungu, J Optoelectron Adv M, 

vol. 10,no. 11, 2958, (2008) 

[21] R. Vladoiu, V. Ciupina, C. P. Lungu, G. Prodan, A. Mandes, G. Musa, Chem. Listy. 

99, 1234 – 2345 (2008) 

[22] R. Vladoiu, V. Ciupina, C. Surdu-Bob, C. P. Lungu, J. Janik, J. D. Skalny, V. 

Bursikova, J. Bursik, G. Musa, J. Optoelectron. Adv. M. 9 (2007) 862-866. 

[23] C. Surdu-Bob, R. Vladoiu, M. Badulescu, G. Musa, Diamond Relat. Mater. 17 (2008) 

1625-1628. 

37




INDICATORII DE PROIECT - ELEMENT ESENŢIAL ÎN 

CONCEPEREA PROPUNERILOR DE PROIECTE DIN 

FONDURILE STRUCTURALE 

Abstract 

Andrei SZUDER 

Prof. univ. dr. ing., Director General al Centrului de Tehnologii Avansate – CTANM 

The main mistakes in designing project proposals from the Structural Funds are 

analyzed and solutions are presented to remedy them. Importance of indicators in 

various stages of project design cycle is shown and a presentation of the utilization, 

with examples, of key indicators of project is made. Practical aspects of the main 

indicators of project selection and drawing conclusions about the use of indicators in 

the drafting of projects are presented. 

Rezumat 

Sunt analizate principalele greşeli în conceperea propunerilor de proiecte din 

Fondurile Structurale şi se prezintă soluţii de remediere a acestora. Este evidentiata 

importanta indicatorilor in diferitele faze ale ciclului de proiect şi se face o prezentare, 

cu exemple, a acestora şi a modului lor de utilizare. Sunt prezentate principalele aspecte 

practice privind alegerea indicatorilor de proiect şi se trag concluzii legate de utilizarea 

indicatorilor în redactarea proiectelor. 

Cuvinte-cheie: Fonduri Structurale, Evaluare, Indicatori de proiect, Proiect 


Multe din propunerile de proiecte din Fondurile Structurale care au trecut de 

faza de verificarea a eligibilităţii nu obţin un punctaj favorabil la evaluarea 

tehnică. Motivele care stau la bază sunt diverse şi reprezintă o serie de concepţii 

greşite: 

1.1. Necunoaşterea conceptelor de bază ale Fondurilor Structurale. 

Elaborarea unei propuneri de proiect se reduce la completarea cu date a unor 

rubrici din cererea de finanţare şi fără sa se demonstreze contribuţia proiectului la 

obiectivele operaţionale ale programului. 

Propunerea de proiect în Fondurile Structurale trebuie să convingă în 

totalitate evaluatorii, că promotorul a înţeles şi demonstrat că implementarea 

proiectului va contribui în primul rând la obiectivele programului şi la dezvoltarea 

socio-economică a regiunii din care face parte şi nu pentru alte scopuri. 

Scopul politicii de coeziune a UE este de a furniza asistenta financiara 

nerambursabila regiunilor care au un venit pe cap de locuitor, de sub 75 la sută

Indicatorii de proiect - element esenţial în conceperea propunerilor de proiecte din fondurile structurale 

39 

din media UE pentru depăşirea deficienţelor structurale, în vederea reducerii 

disparităţilor economice, sociale şi teritoriale şi să le permită să-şi întărească 

competitivitatea şi creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă 

1.2. Clonarea unor proiecte aprobate. Copierea unui proiect ( metodă 

utilizată de unele firme de consultanţă) care a fost deja aprobat într-un alt apel 

la propuneri de proiecte sau în alt program, sau înlocuirea numai a datelor de 

identificare a beneficiarului fără multe modificări, reprezintă o garanţie de 

succes. 

Colaborarea dintre consultant şi beneficiar este esenţială în elaborarea unei 

propuneri de proiect. Proiectele “la cheie” fără consultare şi colaborarea celor 

două părţi duce, în majoritatea cazurilor, la proiecte lipsite de un suport real şi 

care să nu poată fi realizate. Există numeroase exemple de acest tip. Clonarea 

de proiecte aprobate, în care a fost prevăzut să se achiziţioneze un anumit tip de 

utilaje, existând deja o dotare prealabilă, pentru benificiarii unui proiect în care 

această dotare nu exista. Selectarea pentru finanţare a proiectului a condus ca 

beneficiarul să fie în situaţia de a avea aprobarea de a achiziţiona o linie de 

producţie incompletă şi nefuncţională. 

1.3. Importantă este ideea de proiect. Dacă o propunere de proiect se 

încadrează în priorităţi, pleacă de la o cerinţă reală, este relevantă şi valoroasă 

în sine, important este să se acorde atenţie numai anumitor rubrici din cererea de 

finanţare cum ar fi planul financiar şi planul de activităţi şi mai puţină altor rubrici 

considerate neimportante sau relevante pentru proiect, cum ar fi, de exemplu, în 

cadrul proiectelor din POSDRU: grupul ţintă, rezultatele şi indicatorii, contextul şi 

justificarea proiectului, managementul proiectului, sustenabilitatea, egalitatea de 

şanse şi alte obiective orizontale. 

Principalele criterii care stau la baza evaluării în Fondurile Structurale sunt 

relevanţa, eficacitatea, eficienţa, sustenabilitatea şi impactul proiectului (figura 

1). Selecţia fiecărei cereri de finanţare se realizează în baza grilei de selecţie 

detaliată 

Pentru fiecare criteriu de selecţie în parte, evaluatorul trebuie să prezinte, în 

grila de selecţie şi comentarii referitoare la fiecare subcriteriu, bazate pe 

punctele tari şi punctele slabe, identificate în cadrul secţiunilor din cadrul 

proiectului, indicate a fi analizate şi prin care să motiveze punctajul acordat 

fiecărui subcriteriu. 

De multe ori, unele din criterii sunt tratate cu superficialitate sau se introduc 

date generale, fără legătură directă cu propunerea de proiect, motiv pentru 

care ele sunt sever depunctate de evaluatori. 

Propunerile de proiect de succes, care au trecut de faza de evaluare, 

obţinînd punctaje ridicate comparative cu competitorii lor, au fost întotdeauna 

propunerile care pe lîngă o bună idee, au tratat în mod egal şi personalizat toate 

rubricile din cererea de finanţare [1, 2].

40 

Andrei Szuder 

Figura 1: Criteriile de evaluare ale propunerilor de proiecte 

1.4. Date de realizare supraestimate. În propunerea de proiect pentru a 

răspunde cerinţelor din grila de evaluare, se pot introduce realizări şi indicatori 

mari, nerealişti, numai pentru a trece de faza de evaluare a propunerilor de 

proiect şi pentru ca proiectul să fie selecţionat. 

Este ştiut că în cazul selectării unui proiect, propunerea de proiect devine 

anexă la contractul de finanţare a proiectului şi că absolut tot ce-a fost prevăzut 

a se realiza, trebuie realizat şi că acest lucru va fi atent monitorizat pe parcursul 

derulării proiectului şi la sfârşitul lui. Nerealizarea indicatorilor supraestimaţi va fi 

detectată cu ocazia evaluării intermediare sau de parcurs. 

2. Indicatorii de proiect 

În ghidurile de specialitate, indicatorii, precum şi clasificarea şi utilizarea lor, 

sunt trataţi mai mult din punctul de vedere al evaluării şi monitorizării programelor 

operaţionale de către agenţiile specializate şi mai puţin din punct de vedere al 

promotorilor (beneficiarilor) de proiecte. 

Se va încerca prezentarea indicatorilor de proiect din perspectiva utilizării 

acestora la redactarea propunerilor de proiecte, cât şi a evaluării şi monitorizării 

acestora pe durata lor de derulare. 

Indicatorii unui proiect ar trebui să reprezinte punctul de plecare în 

redactarea unei propuneri de proiect de succes. 

Specificarea indicatorilor permite evaluarea fezabilităţii obiectivelor şi 

furnizează baza elaborării sistemului de monitorizare şi evaluare a proiectului.


41 

Trebuie avut permanent în vedere corelarea indicatorilor stabiliţi cu obiectivele, 

activităţile, grupul ţintă şi resursele proiectului. 

Un indicator poate fi definit ca măsurarea unui obiectiv care trebuie 

îndeplinit, a unei resurse utilizate, a unui efect obţinut, ca un indicator de calitate. 

Un indicator conţine informaţii cuantificate cu scopul de a ajuta actorii implicaţi 

în evaluarea unei propuneri de proiect şi în derularea proiectului să comunice, să 

negocieze sau să ia decizii. 

Un indicator bun trebuie să furnizeze o informaţie simplă pe care să o poată 

utiliza şi înţelege atât cel care funizează indicatorul cât şi cel care îl utilizează. 

Indicatorii descriu în termeni operaţionali şi măsurabili (cantitate, calitate, timp) 

obiectivele proiectului. Specificarea indicatorilor conduce la evaluarea 

fezabilităţii obiectivelor şi furnizează baza elaborării sistemului de monitorizare şi 

evaluare a proiectului. 

Fiecare indicator trebuie să fie specific (să măsoare exact ceea ce îsi 

propune să măsoare), măsurabil (să poată fi şi să fie cuantificat), realizabil, 

relevant şi cu determinare temporală. Una dintre condiţiile esenţiale pe care 

trebuie să le îndeplinească indicatorii este aceea că informaţiile rezultate în urma 

utilizării aceloraşi indicatori trebuie să fie aceleasi, indiferent dacă sunt colectate 

de persoane diferite [3, 4, 5] 

3. Sistemul de indicatori şi ciclul de proiect 

Indicatorii trebuie folosiţi la începutul ciclului de proiect, în faza de iniţiere a 

proiectului, pentru a ajuta la identificarea domeniilor în care Fondurile Structurale 

pot asigura asistenţă financiară nerambursabilă, pentru a analiza contextul 

regional, pentru a diagnostica problemele economice şi sociale care pot fi 

abordate, precum şi pentru a evalua nevoile la care proiectul trebuie să 

răspundă. În acest stadiu, indicatori joacă adesea un rol decisiv pentru a stabili 

dacă propunerea de proiect este relevantă şi poate avea succes. 

Alegerea şi validarea strategiei de intervenţie a proiectului constituie a doua 

etapă în ciclul de proiect. În această etapă, beneficiarul trebuie să definească 

precis şi să cuantifice obiectivele şi rezultatele proiectului. Indicatorii depind de 

cuantificarea rezultatelor şi sunt foarte utili pentru clarificarea obiectivelor. 

În faza de implementare, proiectul este monitorizat şi evaluat. În acest stadiu, 

indicatorii sunt indispensabili pentru a permite circulaţia informaţiilor într-o formă 

simplă şi condensată atât în cadrul managementului intern al proiectului cît şi în 

relaţia dintre proiect şi agenţia de implementare a progrmului operaţional. În 

mod obişnuit, în această fază, indicatorii servesc pentru a monitoriza, de 

exemplu, măsura în care programul este respectat, modul în care bugetele sunt 

cheltuite, proporţia din grupul ţintă atins, rata de satisfacţie a beneficiarilor, 

numărul de locuri de muncă create etc. 

Ciclul de proiect se încheie cu o evaluare ex, post sau de impact, care are 

ca scop principal să prezinte un raport privind rezultatele programului, precum şi 

cu privire la măsura în care obiectivele au fost atinse. Utilizarea de indicatori este 

recomandată în această etapă, în măsura în care permite comunicarea de 

informaţii simple, care este imediat înţeleasă de un public larg, de exemplu,

42 


costul per loc de muncă creat sau rata de plasare de persoane asistate, fără 

locuri de muncă. 

4. Tipuri de indicatori 

Indicatorii unui proiect pot fi clasificaţi după mai multe criterii 

Fazele de realizare şi de performanţă ale proiectului: Indicatori de resurse, 

de realizare, de rezultat şi de impact 

Criteriile de evaluare ale proiectului: relevanţă, eficienţă, eficacitate şi 

indicatorii de performanţă 

Indicatorii de bază 

Indicatorii de bază sunt folosiţi pentru compararea măsurilor şi politicilor 

publice similare. Aceştia sunt indicatori simpli, uşor de măsurat şi monitorizat pe 

perioade mai lungi de timp. Indicatorii de bază reflectă priorităţile stabilite şi 

furnizează informaţii referitoare la consecinţele directe şi indirecte ale unei 

anumite politici publice. 

În practica din România există două tipuri principale de indicatori de bază: 

indicatorii administrativi şi indicatorii de performanţă [6]: 

A) Indicatorii administrativi 

Indicatorii administrativi Prezintă acţiunea guvernamentală într-un mod 

administrativ şi managerial, precum şi capacitatea de planificare, de a respecta 

termenele, capacitatea de a utiliza resursele disponibile pentru atingerea 

obiectivelor. 

B) Indicatorii de performanţă 

Indicatorii de performanţă sunt formulaţi pentru a evalua impactul real al 

politicii publice, în cadrul proiectului, la nivel economic, politic, social, ecologic. 

De exemplu, pentru a evalua succesul unei proiect în domeniul turismului, 

indicatorii în proiect pot fi: numărul de înregistrări la hoteluri, numărul de zile 

petrecute în facilităţile turistice, etc. 

Indicatorii de performanţă măsoară raportul dintre obiective şi rezultate în 

cadrul unui sistem de monitorizare şi evaluare bazat pe rezultate şi impact, în 

vreme ce indicatorii administrativi măsoară resursele şi activităţile agenţiilor 

guvernamentale. Indicatorii de performanţă sunt utili, atât atunci când se 

evaluează rezultatele proiectului – efectele proiectului, cât şi atunci când se 

evaluează impactul acestuia – efectele pe termen lung ale proiectului şi modul în 

care au fost atinse obiectivele propuse iniţial în proiect. 

Cei mai utilizaţi indicatori de performanţă sunt: 

B.1. Indicatorii de resurse şi activităţi (input). 

Indicatorii de resurse şi activităţi (input) – măsoară resursele alocate pentru 

fiecare proiect. Rolul acestui tip de indicatori este de a oferi informaţii despre 

resursele (umane, financiare, materiale, organizaţionale sau de reglementare) 

mobilizate pe parcursul implementării proiectului. 

Monitorizarea indicatorilor de resurse este necesară pentru a putea avea o 

imagine corectă asupra situaţiei resurselor în fiecare fază a proiectului. Exemple 

de indicatori de resurse sunt: numărul de persoane necesar pentru


43 

implementarea proiectului, cantitatea de resurse materiale alocată pentru 

atingerea rezultatelor. 

Resursele sunt responsabilitatea comună a autorităţilor de finanţare, care le 

aloca, precum şi a beneficiarilor, care le pun în aplicare. 

B.2. Indicatorii de ieşire, realizare, eficienţă (output) 

Indicatorii de ieşire, realizare (indicatori de output) sunt indicatori de 

eficienţă ai proiectului şi reprezintă modalitatea de măsurare a bunurilor şi 

serviciilor produse în cadrul proiectului, în relaţie cu resursele utilizate, Fig.1. 

Indicatorii de realizare reprezintă produsul activităţii proiectului şi sunt corelaţi cu 

acestea. Realizările sunt în mod normal în responsabilitatea managerului de 

proiect care trebuie să raporteze periodic asupra realizării acestora prin 

intermediul sistemului de monitorizare al programului în cadrul căruia se 

desfăşoară proiectul. 

Indicatorii de realizare pot fi măsuraţi în unităţi fizice (număr de cursanţi a 

căror formare a fost plătită de către proiect, număr de şomeri recalificaţi, 

kilometri de drumuri construite) sau monetare. 

B.3. Indicatorii de rezultat, eficacitate- (outcome). 

Indicatorii de rezultat (outcome) sunt indicatori de eficacitate şi reprezintă 

modalitatea de măsurare a efectelor, beneficiilor şi avantajelor imediate şi 

directe ale proiectului pentru grupul ţintă şi sunt în relaţie cu obiectivul proiectului. 

Figura 1. 

Aceşti indicatori pot furniza informaţii despre schimbările din 

comportamentul, capacitatea sau performanţa beneficiarilor direcţi. Ei pot fi de 

natură fizică (reducerea timpilor necesari producerii unor bunuri sau a timpilor de 

transport ) sau pot fi economici / financiari (scăderea costurilor de producţie sau 

de transport. 

Indicatorii de rezultat sunt, în general, cuantificaţi în timpul monitorizării şi 

furnizează informaţii privind modificările care apar pentru beneficiarii direcţi,cum 

ar fi, număr de calificări noi obţinute prin formare în cadrul cursurilor organizate în 

cadrul proiectului; ponderea activitatilor agroturistice noi, gradul de utilizarea a 

capacităţior de producţie nou create. 

În planurile strategice ale ministerelor aceştia sunt indicatori pentru 

rezultatele politicii [6]. 

B.4. Indicatorii de impact (impact). 

Indicatorii de impact prezintă consecinţele indirecte şi pe termen lung ale 

poroiectului şi reprezintă consecinţele proiectului dincolo de interacţiunile directe 

şi imediate cu beneficiarii proiectului [4]. 

Există două tipuri de indicatori de impact. 

Indicatorii de impact specific care se referă la impactul care apare după o 

perioadă de timp mediu şi care este direct legat de activităţile 

proiectului, Exemple de indicatori: locuri de muncă durabile create după 

achiziţia unei instalaţii tehnologice, numărul de absolvenţi a unor cursuri 

de calificare care au fost încadraţi în muncă.

44 


Indicatorii de impact general care se referă la un efect pe termen lung. 

Exemple de indicatori: rata de plasarea a absolvenţilor unor cursuri de 

calificare după 2 ani de la absolvirea acestora sau traficul rutier pe un 

drum construit printr-un proiect din Fondurile Structurale la un an după 

acesta este deschis. 

Datorită intervalului de timp după care apar efectele impactului, indicatorii 

de impact pot fi verificaţi, doar în timp şi mai ales în timpul evaluărilor. O 

modalitate de stabilire a impactului este aceea de a realiza un studiu de impact 

la o anumită perioadă de la terminarea proiectului. 

5. Alegerea indicatorilor 

Definirea scopului indicatorilor. Una dintre problemele cele mai des întâlnite 

este că scopul indicatorilor nu este clar definit, caz în care alegerea sau 

impunerea indicatorilor poate conduce la indicatori nepotriviţi, fata de scopul 

pentru care au fost destinaţi. Există posibilitatea de -a alege dintre mai mulţi 

indicatori pentru un anumit obiectiv, fiecare cu avantajele şi dezavantajele lor. 

Nu este suficient, de exemplu, să se constate că este necesar un “Indicator de 

îmbunătăţire a calităţii ", ci mai degrabă trebuie să se definească aspectele de 

calitate care urmează să fie imbunătăţite şi, de abia după aceea, să se 

proiecteze indicatorii cei mai utili pentru a pregăti şi susţine luarea deciziilor 

eficiente de îmbunătăţire a calităţii. 

Indicatorii, scop în sine. O tendinţă periculoasă este aceea ca indicatorii să 

devină un scop în sine, mai degrabă decât un instrument al proiectului. Indicatorii 

de performanţă şi de calitate pot conduce la un proces scump de culegere de 

date care să nu cuprindă informaţii relevante. Aceasta este, de exemplu, cazul în 

care valoarea indicatorilor suferă modificări importante în timp. 

Număr mic de indicatori. Alegerea unui număr mic de indicatori poate 

conduce la efecte nedorite cum ar fi acela ca grupul ţintă dintr-un proiect să 

aleagă a lucra în proiect doar în acele activităţi pentru care există indicatori. Un 

exemplu cunoscut este cel al cursanilor care se focalizează în special pe 

rezultatele examinării reprezentate de obicei prin indicatori în proiect, mai 

degrabă decât pe învăţarea propriuzisă şi dobîndirea de cunoştiţe şi 

competenţe. Un alt exemplu se referă la impactul potenţial al indicatorilor de 

performanţă privind relaţia dintre un program de calificare pentru şomeri şi rata 

şomajului. Deşi rate ridicate ale şomajului ar putea presupune eforturi de 

adaptare a programului de calificare, un mod mai uşor să crească "performanta" 

proiectului este să să refuze admiterea la cursuri a persoanelor cu riscul cel mai 

mare (persoane în vârstă, şomeri de lungă durată, persoane cu handicap, femei 

etc.) să ocupe un loc de muncă după absolvirea cursului. 

Set cuprinzător de indicatori. Un alt tip de problemă poate apare atunci 

când se încearcă crearea unui set cuprinzător de indicatori care se presupune 

că acoperă toate aspectele cheie dintr-un proiect. Acest lucru nu poate fi posibil 

în toate cazurile, fie din motive de cost, fie din cauza că anumiţi factori nu sunt 

măsurabili în mod direct. Uneori se încearcă să se evalueze proiecte complexe 

printr-un număr limitat de indicatori. Acest lucru poate fi valabil pentru


45 

îmbunătăţirea calităţii, deoarece caracteristicile de calitate tind să fie corelate 

între ele [7]. 

Nivelul stabilit al indicatorilor este incorect. O altă problemă de proiectare 

pot fi indicatorii care nu au fost stabiliţi la un nivel corect. Nivelul poate fi prea 

mare, ceea ce implică faptul că unele informaţii utile nu sunt puse în evidenţă 

(de exemplu, atunci când cursanţii sunt apreciaţi global pentru toate materiile şi 

nu pe fiecare disciplină în parte nu vor putea fi evidenţiate rezultate deosebite la 

unele materii, ci numai o performanţă medie nerelevantă ). Dacă nivelul stabilit 

al indicatorilor este prea mic, s-ar putea crea impresia unei mari diversităţi în 

calitate sau de schimbare rapidă a unor tendinţe, în timp ce, de fapt, diferenţele 

pot fi în mare măsură atribuite fluctuaţiilor statistice sau sezoniere. 

Manipularea datelor. Trebuie reamintit că indicatorii statistici pot "ascunde" 

informaţii, dacă sunt concepuţi într-un mod special. Prin crearea anumitor tipuri 

de indicatori, anumite organizaţii pot prezenta realizările din proiect într-un mod 

favorabil, iar unele din problemele importante şi chiar grave,pot trece 

neobservate. Proiectanţii de indicatori trebuie să şi asume responsabilitatea şi să 

poată justifica alegerea indicatorilor şi a tipului de informaţii pe care indicatorii 

aleşi le pot, sau nu, dezvălui. 

Indicatorii economici. Din motive de cost-eficienţă, indicatorii sunt deseori 

concepuţi pe baza sistemelor existente de colectare a datelor. În proiectele 

finanţate din Fondurile Satructurale, există tendinţa să se utilizeze indicatori în 

raport cu cheltuielile. Astfel de indicatori pun accentul pe eficienţă şi 

performanţă, mai degrabă decât pe eficacitate şi calitate. 

Indicatorii specifici şi indicatorii generali. Uneori, indicatori nu pot fi lesne 

comparaţi între ei (în timp sau pentru diferite organizaţii). Astfel, din perspectiva 

managementului calităţii, indicatorii cei mai adecvaţi sunt cei care se referă la 

problemele specifice şi adaptaţi la misiunea organizaţiei. Cu cât un indicator este 

mai specific, cu atât va permite comparaţii valabile la nivelul de organizaţie. 

Dimpotrivă, în cazul în care scopul principal este comparaţia între organizaţii, 

indicatorii cuprinzători la nivel de sistem sunt cei necesari. 

Un alt factor extern referitor la utilitatea unor indicatori de calitate în proiectele 

de educaţie şi de formare profesională, este faptul că beneficiarul formării poate 

să nu fie foarte clar în ce vrea sau are nevoie. În consecinţă, proiectarea unor 

programe de formare se poate baza pe ipoteze parţial false iar indicatorii de 

outcome pot fi nerelevanţi, deoarece în proiect nu există un control asupra 

analizei nevoilor de formare. 

Concluzii 

O primă concluzie este aceea că redactarea unei propuneri de proiect de 

success nu este o problemă simplă şi repetitivă. Redactrea propunerii trebuie să 

ţină cont în primul rânde de modul în care se va face evaluarea ei, să se bazeze 

pe elemetele specifice proiectului, cu tratarea egală şi personalizată a tuturor 

rubricilor din cererea de finanţare. 

La baza proiectelor trebuie să fie utilizarea corespunzătoare a indicatorilor 

prezentaţi., iar acestia, să arate schimbarea adusă de proiect. In acest sens, este 

de reţinut că indicatorii sunt destinaţi numai pentru a indica, şi nu de a furniza

46 


"dovada" sau explicaţii detaliate despre schimbare. Să se evite tentaţia de a 

transforma măsurarea schimbării într-un exerciţiu major, cu un volum de muncă 

împovărător în cadrul proiectului. Schimbarea adusă de proiect trebuie să fie 

elementul conducător şi nu măsurarea acesteia prin diferiţi-indicatori. 

Scopul indicatorilor este de a sprijini planificarea, administrarea şi raportările 

din cadrul proiectului. Indicatorii fac posibilă evidenţierea rezultatelor proiectului 

şi pot ajuta, la producerea de rezultate prin asigurarea unor puncte de referinţă 

pentru monitorizarea, luarea deciziilor, consultarea părţilor interesate şi evaluarea 

proiectului. Utilizarea indicatorilor este parte integrantă a unui bun management. 

Un indicator care oferă date relevante cu privire la progresele înregistrate 

este foarte util. Este mai util de a avea informaţii aproximative despre problemele 

importante decât de a avea informaţii exacte despre ceea ce este neimportant 

într-un proiect. 

Dorinţa de creştere a performanţei proiectului, în special printr-un 

management performant, a condus la creşterea numărului de indicatori utilizaţi. 

Aceşti indicatori pun accentul pe rezultatele şi efectele obţinute, spre deosebire 

de formele mai vechi de management, bazate pe alocarea de resurse şi de 

control al rezultatelor. 

În România, cultura administrativă a rămas în multe locuri impermeabilă la 

gestionarea performanţei şi la dezvoltarea de proiecte bazate pe rezultat. 

Monitorizarea şi evaluarea programelor co-finanţate de către Uniunea 

Europeană este un factor încurajator de management al performanţei 

proiectelor în ceea ce priveşte rezultatele şi impactul acestora 

Bibliografie 

1. Andrei Szuder - Managementul Proiectelor - Ghid pentru proiectarea şi managementul 

proiectelor europene de cooperare – Editura BREN. Bucuresti, Romania, 2001 

2. Andrei Szuder - Cooperarea Universitate-Întreprindere în perspectiva aderării 

României la Uniunea Europeană - Editura BREN. Bucuresti, Romania, 2002 

3. Evalsed-The Evaluation Guide - http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/ 

docgener/evaluation/evalsed/index_en.htm- 

4. UNDP - Handbook on Monitoring and Evaluation for Results (Evaluation Office 

United Nations Development Programme One United Nations Plaza New York, 

NY 10017, USA) 

5. European Communities - Evaluation Methods for the European Union’s External 

Assistance Methodological Basis for Evaluation, Volume I, (European Communities. 

Brussels. 2006). 

6. Secretariatul General al Guvernului SSG – Ghid de Monitorizare şi evaluare 

(Variantă în lucru) - http://www.sgg.ro/. 

7. Grupul de Economie Aplicată - GEA, Manual de Evaluare a Competivităţii Regionale 

(British Embassy, Bucuresti, Romania, 2007).




INFRASTRUCTURA PENTRU APĂRARE - BENEFICIARĂ 

A PROGRAMELOR COMUNITARE. INFLUENŢA 

ACESTORA ASUPRA INFRASTRUCTURII PENTRU 

APĂRARE 

Rezumat 

General (r) prof. univ. dr. Mircea MUREŞAN 

Membru titular al AOSR, 

Member of Academy of Romanian Scientists 

Infrastructura pentru apărare constituie una dintre cele mai complexe şi mai 

sensibile probleme ale unei naţiuni sau, luând în considerare procesele actuale de 

integrare europeană şi internaţională, ale unei organizaţii. Menţinerea securităţii 

actuale atât la nivel global, cât şi la nivel naţional este influenţat de transformările 

generate de integrarea economică la nivel mondial precum şi de dezvoltarea economiei 

la nivel naţional; de exemplu, migraţia forţei de muncă constituie un factor generator 

de noi riscuri şi ameninţări. Ca atare, conceptul tradiţional de securitate trebuie 

redefinit pentru a lua în calcul şi riscurile non-convenţionale. În acest context, devine 

tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate 

doar prin cooperare internaţională, în special cooperarea cu statele care au o fragilă 

stabilitate internă, pentru a diminua internalizarea riscului. 

Infrastructura pentru apărare constituie una dintre cele mai complexe şi mai 

sensibile probleme ale unei naţiuni sau, luând în considerare procesele actuale 

de integrare europeană şi internaţională, ale unei organizaţii. Menţinerea 

securităţii actuale atât la nivel global, cât şi la nivel naţional este influenţată de 

transformările generate de integrarea economică la nivel mondial precum şi de 

dezvoltarea economiei la nivel naţional; de exemplu, migraţia forţei de muncă 

constituie un factor generator de noi riscuri şi ameninţări. Ca atare, conceptul 

tradiţional de securitate trebuie redefinit pentru a lua în calcul şi riscurile nonconvenţionale. 

În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele şi 

obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare 

internaţională, în special cooperarea cu statele care au o fragilă stabilitate 

internă, pentru a diminua internalizarea riscului. 

Procesele de aderare la NATO şi de integrare în Uniunea Europeană au 

determinat adaptări substanţiale ale strategiei de securitate a României. 

Calitatea de membru implică, în mod obligatoriu, configurarea treptată a unui rol 

specific şi activ al ţării noastre în cadrul celor două organizaţii şi asigurarea 

resurselor necesare pentru îndeplinirea acestui rol. Un element important al

48 

Mircea Mureşan 

acestei strategii îl constituie infrastructura pentru apărare, incluzând şi elementele 

vitale care vizează pregătirea teritoriului, economiei şi a societăţii pentru a face 

faţă riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. 

Existenţa unui sistem de infrastructură teritorială modern şi eficient, compatibil 

cu cel din cadrul acestor două organizaţii, reprezintă o piesă foarte importantă în 

evoluţia României atât ca membru al NATO, cât şi ca stat membru al Uniunii 

Europene. De asemenea, încheierea aşa-numitului acord de acces dintre 

România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea facilităţilor militare 

americane pe teritoriul ţării noastre semnat la Bucureşti la 6 decembrie 2005, 

facilităţi care în perspectivă vor fi folosite şi de către NATO, demonstrează că 

potenţialele avantaje ale României, inclusiv cele ale infrastructurii teritoriale, sunt 

analizate cu atenţie şi vor fi incluse în viitoarele procese de planificare. Mai mult, 

organizarea la Bucureşti a Summitului NATO 2008 confirmă faptul că România 

poate să răspundă aşteptărilor aliaţilor săi şi că România rămâne un generator 

de securitate important. 

Domeniile teoretice şi pragmatice pe care le implică cercetarea influenţei 

programelor comunitare cu finanţare externă asupra infrastructurii de apărare 

sunt numeroase. Cercetarea presupune analiza consistentă a situaţiei economiei 

româneşti, a economiei de piaţă, a stucturii de apărare, de sănătate şi de 

educaţie şi a efectelor acestora asupra securităţii interne, europene şi 

internaţionale. Vom încerca să analizam în ce măsură finanţarea dobândită de 

la Uniunea Europeană sub forma programelor comunitare a contribuit şi 

contribuie la creşterea capacităţii infrastructurii româneşti de a răspunde nevoilor 

de apărare naţională şi europeană, şi cum pot fi aceste programe utilizate în cel 

mai eficient mod posibil. 

Securitatea energetică şi alimentară, securitatea transporturilor şi a 

infrastructurii, securitatea sanitară, culturală şi ecologică, securitatea financiară şi 

informaţională constituie elemente cheie ale sistemului naţional de apărare. 

Infrastructura teritorială încorporează ansamblul construcţiilor, lucrărilor, 

obiectivelor, amenajărilor care, prin natura lor, deţin permanent sau pot obţine 

prin convertire/adaptare, o utilizare în război sau în situaţii de criză, în sensul, pe 

de o parte, de a amplifica avantajele şi proprietăţile oferite de factorul natural 

geografic şi, pe de altă parte, de a contribui la valorificarea la cote maxime a 

capacităţii de apărare a tuturor forţelor precum şi la menţinerea viabilităţii 

Sistemului Naţional de Apărare. Infrastructurile de transport sunt obiective de 

interes naţional, atât cele civile cât şi cele militare, prin care se satisfac cererile 

de servicii publice, de transport călători şi mărfuri, şi se asigură necesităţile 

strategice ale ţării. Ele contribuie direct atât la asigurarea legăturii între toate 

localităţile ţării, cât şi la depăşirea frontierelor administrative şi la integrarea ţării în 

spaţiul economic, social şi cultural internaţional, european şi mondial. Pentru 

asigurarea funcţionalităţii infrastructurii de transport este necesară oprirea 

deteriorării tehnice şi operaţionale a sistemului de transport; restabilirea 

infrastructurii transporturilor şi alinierea la cerinţele actuale (viteză, elasticitate, 

confort, siguranţa circulaţiei şi protecţia mediului); racordarea economică la 

sistemul european de transport în contextul integrării sistemului naţional de 

transport în cel european; dezvoltarea infrastructurii specifice transporturilor

Infrastructura pentru apărare - beneficiară a programelor comunitare. 

Influenţa acestora asupra infrastructurii pentru apărare 

multimodale; modernizarea liniilor de cale ferată care să permită viteze de 

circulaţie de 140-160 km/h, precum şi a parcului de vagoane; reabilitarea 

sectoarelor prioritare din reţeaua de drumuri naţionale şi locale precum şi 

continuarea construirii de autostrăzi; continuarea modernizării porturilor, a 

trecerilor permanente peste cursurile de apă; modernizarea etapizată a 

infrastructurii aeroportuare pentru toate aeroporturile; extinderea lucrărilor de 

construcţii, montaj şi punerea în exploatare a noi tronsoane de metrou. 

În ceea ce priveşte asigurarea funcţionalităţii infrastructurii de 

telecomunicaţii se impune realizarea reţelei naţionale de bază pe cablurile de 

fibră optică şi tehnologie S.D.H. (Ierarhia Digitală Sincronă), cu trei inele naţionale; 

realizarea inelelor regionale pe structura de bază în tehnologia SDH, ce vor face 

posibilă asigurarea legăturilor de rezervă între oricare localitate urbană de pe 

teritoriul ţării; conectarea centrelor mici cu cele regionale; realizarea sau 

dezvoltarea unor centre de comunicaţie de tip protejat inclusiv la comutaţie 

internaţională în scopul asigurării unui sistem de rezervare garantată; asigurarea 

posibilităţilor, prin lucrările de tip permanent, pentru conectarea directă a 

centrelor de transmisiuni la reţeaua naţională de fibră optică. 

Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii reprezintă condiţia esenţială 

pentru progresul şi prosperitatea unei ţări, infrastructura reprezentând pentru 

orice stat, coloana vertebrală a economiei. Ritmul de dezvoltare a României 

depinde astfel în mod esenţial de crearea unei infrastructuri moderne care să 

permită atragerea atât a investitorilor străini cât şi a celor autohtoni. 

România are de recuperat un decalaj foarte mare în domeniul infrastructurii, 

faţă de restul ţărilor membre ale Uniunii Europene. Mai multe studii internaţionale 

arată că starea proastă a drumurilor şi lipsa investiţiilor în acest segment 

reprezintă un impediment major în calea dezvoltării economice; aşadar două 

treimi din suprafaţa totală a infrastructurii din România trebuie refăcută. În aceste 

condiţii, modernizarea infrastructurii la standarde europene este una dintre 

priorităţile naţionale pentru perioada 2007-2013, aceasta din urmă fiind principala 

beneficiară a fondurilor de coeziune ale Uniunii Europene. 

În România, dezvoltarea regională a început să se contureze o dată cu 

funcţionarea programului PHARE, în 1996. Realizarea unei dezvoltări regionale şi 

de reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni 

implică toate domeniile, de la cele strict economice (înfiinţare de IMM-uri, 

infrastructură, mediu, dezvoltarea agriculturii) la cele social-culturale (şomaj, 

resurse umane, educaţie). Dezvoltarea regională este un concept care 

urmăreşte impulsionarea şi diversificarea activităţilor economice, stimularea 

investiţiilor în sectorul privat, contribuţia la reducerea şomajului şi nu în cele din 

urmă să conducă la o îmbunătăţire a nivelului de trai. Infrastructura teritorială 

constituie, în general, unul dintre cele mai deficitare domenii ale amenajării 

teritoriului din România. 

Infrastructura teritorială a României este caracterizată prin sectoarele critice 

de căi rutiere şi feroviare nemodernizate, în stare necorespunzătoare de 

viabilitate şi cu o capacitate redusă de preluare a fluxurilor mari, prin puncte 

critice precum pasajele la nivel, traversările de localităţi, poduri, care prezintă 

disfuncţionalităţi majore. De asemenea numeroase zone/localităţi sunt lipsite de 

49

50 


legături telefonice, nu sunt racordate la sistemul energetic, nu sunt valorificate 

resursele de energie neconvenţională de care dispun, traseele intens solicitate 

sunt deficitare în asigurarea transportului în comun între localităţi, gările şi 

aeroporturile sunt nemodernizate. 

Regiunile din România sunt sub nivelul mediu de dezvoltare economică al 

regiunilor din ţările membre ale Uniunii Europene, dar suferă şi de discrepanţe 

interne. Această situaţie face necesară adoptarea unui ansamblu de măsuri 

precum sprijinirea creşterii economice şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin 

valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local, stimularea iniţiativelor, 

stimularea cooperării interregionale interne, măsuri care au ca scop diminuarea 

dezechilibrelor regionale şi prevenirea altor dezechilibre internaţionale. Pentru a 

putea fi aplicată politica de dezvoltare regională s-au înfiinţat opt regiuni de 

dezvoltare, care cuprind tot teritoriul României. Fiecare regiune de dezvoltare 

cuprinde mai multe judeţe. Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativteritoriale, 

nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între 

consiliile judeţene şi cele locale. 

Denumirea şi componenţa regiunilor de dezvoltare în România este 

următoarea: 

Regiunea de Dezvoltare Nord-Est - care grupează judeţele Bacău, 

Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui; 

Regiunea de Dezvoltare Sud-Est - care grupează judeţele Brăila, Buzău, 

Constanţa, Galaţi, Vrancea şi Tulcea; 

Regiunea de Dezvoltare Sud-Muntenia - care grupează judeţele Argeş, 

Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova şi Teleorman; 

Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest Oltenia - care grupează judeţele Dolj, 

Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea; 

Regiunea de Dezvoltare Vest - care grupează judeţele Arad, Caraş- 

Severin, Hunedoara şi Timiş; 

Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest - care grupează judeţele Bihor, 

Bistriţa-Năsăud, Cluj, Sălaj, Satu Mare şi Maramureş; 

Regiunea de Dezvoltare Centru - care grupează judeţele Alba, Braşov, 

Covasna, Harghita, Mureş şi Sibiu; 

Regiunea de Dezvoltare Bucureşti-Ilfov - care grupează municipiul 

Bucureşti şi judetul Ilfov. 

România a primit din momentul aderării la Uniunea Europeană asistenţa 

financiară pentru dezvoltare. Fondurile sunt alocate statelor membre potrivit 

politicilor Uniunii Europene. Politica de Coeziune Economică şi Socială (PCES) 

reprezintă politica fundamentală a UE fiindu-i alocat 1/3 din bugetul său şi 

urmăreşte reducerea disparităţilor de dezvoltare economică şi socială între 

statele membre/regiunile UE, îmbunătăţirea funcţionării Pieţei unice şi 

promovarea dezvoltării stabile şi durabile a UE. Politicile complementare de 

dezvoltare sunt Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene (PAC) şi Politica 

Comună de Pescuit (PCP). 

Mijloacele financiare prin care se implementează PCES se numesc 

instrumente structurale şi cuprind Fondurile Structurale (Fondul European de 

Dezvoltare Regională şi Fondul Social European), şi Fondul de Coeziune. Aceste 3



fonduri sunt cunoscute sub denumirea generică de Fonduri Structurale şi de 

Coeziune (FSC). 

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) susţine dezvoltarea 

economică durabilă la nivel regional şi local prin mobilizarea capacităţilor locale 

şi diversificarea structurilor economice în domenii precum cercetare şi dezvoltare 

tehnologică, inovare şi antreprenoriat, societatea informaţională, IMM-uri, 

protecţia mediului, turism, energie. 

Fondul Social European (FSE) contribuie la sporirea adaptabilităţii forţei de 

muncă şi a întreprinderilor, creşterea accesului pe piaţa forţei de muncă, 

prevenirea şomajului, prelungirea vieţii active şi creşterea gradului de participare 

pe piaţa muncii a femeilor şi a migranţilor, sprijinirea incluziunii sociale a 

persoanelor dezavantajate şi combaterea discriminării. 

Fondul de Coeziune (FC) finanţează proiecte în domeniul protecţiei mediului şi 

reţelelor de transport transeuropene, proiecte în domeniul dezvoltării durabile 

precum şi proiecte care vizează îmbunătăţirea managementului traficului aerian 

şi rutier, modernizarea transportului urban, dezvoltarea şi modernizarea 

transportului multimodal. 

Documentele de programare care stau la baza implementării Fondurilor 

Structurale şi de Coeziune la nivel naţional sunt: Planul Naţional de Dezvoltare 

2007-2013 (PND), Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 (CSNR) şi 

Programele Operationale (PO). Fiecare PO este detaliat printr-un Program 

Complement (PC). 

Pentru accesul la Fondurile Structurale şi de Coeziune (FSC) ale Uniunii 

Europene, România a elaborat Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, pe baza 

strategiilor sectoriale de dezvoltare şi a strategiei naţionale de dezvoltare 

regională, realizându-se astfel o programare a dezvoltării economice şi sociale a 

ţării, similară celei realizate de statele membre ale UE. Strategia stabileşte patru 

priorităţi tematice: 

Dezvoltarea infrastructurii la standarde europene; 

Îmbunătăţirea competitivităţii pe termen lung a economiei româneşti; 

Dezvoltarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului uman; 

Construirea unei capacităţi administrative eficiente. 

De asemenea, s-a stabilit o prioritate teritorială „Promovarea dezvoltării 

teritoriale echilibrate”. 

Implementarea strategiei Cadrului Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 

se realizează prin programele operaţionale. Programele Operaţionale sunt 

elaborate de către Autorităţile de Management şi stabilesc domeniile majore de 

intervenţie ale Fondurilor Structurale şi de Coeziune, conform prevederilor 

regulamentelor europene. Elaborarea lor se realizează în coordonarea 

metodologică a Ministerului Finanţelor Publice. Finanţarea acţiunilor indicative din 

Programele Operaţionale se realizează din fonduri europene şi naţionale (buget 

de stat, bugete locale, alte surse publice, surse private). 

Cadrul Strategic Naţional de Referinţă descrie strategia care sprijină 

Programele Operaţionale, care vor fi cofinanţate de Fondul European pentru 

Dezvoltare Regională, Fondul European Social şi Fondul de Coeziune. 

51

52 


Obiectivul global al Programul Operaţional Sectorial de Transport (finanţat 

din FEDR şi FC) este de a promova un sistem de transport în România, care să 

faciliteze circulaţia rapidă şi eficientă, în condiţii de siguranţă şi la standarde 

europene, a persoanelor şi bunurilor, la nivel naţional şi internaţional. Pentru 

realizarea obiectivului POST, se propune ca fondurile de la UE şi de la buget să se 

concentreze pe modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii TEN-T (Reţele Trans- 

Europene de Transport) şi naţionale, pe toate modurile de transport. Reţeaua 

feroviară are un rol important în infrastructura de transport din România, iar 

dezvoltarea sa implică nu numai investiţii în infrastructură, ci şi îmbunătăţirea 

calităţii serviciilor. În cadrul acestui proces de modernizare, o atenţie deosebită 

va fi acordată dezvoltării durabile a sectorului transport. 

→ Axa prioritară 1: Modernizarea şi dezvoltarea axelor prioritare TEN-T are 

scopul de a întări coeziunea teritorială dintre România şi statele membre UE, prin 

reducerea semnificativă a duratelor călătoriilor, în condiţii de siguranţă şi servicii 

de calitate sporite, către destinaţiile principale, în România şi în Europa, atât 

pentru pasageri, cât şi pentru mărfuri, de-a lungul Axelor Prioritare TEN-T 7, 18 şi 22. 

Aceasta se va realiza prin construirea de autostrăzi şi modernizarea celor 

existente, modernizarea infrastructurii feroviare şi navale, cu scopul de a creşte 

calitatea, eficienţa şi viteza de furnizare a serviciilor de transport şi creşterea 

volumului traficului de pasageri şi marfă. Această axă prioritară se va concentra 

asupra dezvoltării reţelei de autostrăzi (prioritatea TEN-T nr.7) şi modernizării 

infrastructurii feroviare din punct de vedere al inter-operabilităţii (prioritatea TEN-T 

nr.22). Se va acorda o atenţie specială transportului naval pe căile navigabile 

interioare (prioritatea TEN-T nr.18). 

→ Axa prioritară 2: Modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii nationale de 

transport în afara axelor prioritare TEN-T urmăreşte modernizarea şi dezvoltarea 

infrastructurii rutiere, feroviare, navale şi aeriene din reteaua naţională care se 

află în afara axelor prioritare TEN-T. Va creşte volumul şi viteza traficulului de 

pasageri şi marfă, în condiţii de siguranţă şi calitate a serviciilor sporite, inclusiv în 

ceea ce priveşte inter-operabilitatea feroviară. Pentru atingerea acestui obiectiv, 

POST va lua în considerare şi celelalte programe operaţionale şi va evita 

suprapunerile cu operaţiunile din cadrul acestora. 

→ Axa prioritară 3: Modernizarea materialului rulant feroviar de pasageri din 

reţelele feroviare naţionale şi TEN-T urmăreşte promovarea echilibrului dintre 

modurile de transport. Urmăreşte furnizarea de servicii mai rapide, mai sigure şi de 

o calitate mai bună, la standarde europene de inter-operabilitate, pentru 

transportul feroviar naţional şi internaţional de persoane, prin modernizarea 

materialului rulant de cale ferată, astfel încât transportul feroviar să poată 

concura cu transportul rutier, din ce în ce mai utilizat. Acest obiectiv se înscrie în 

efortul general de revitalizare a căilor ferate, pentru echilibrarea modurilor de 

transport, obiectivul Cartei Albe a CE: Politica europeană în transport până în 

2010. 

→ Axa prioritară 4: Dezvoltarea durabilă a sectorului de transport urmăreşte 

implementarea principiilor de dezvoltare durabilă a sectorului transport în 

România, conform concluziilor Consiliului European de la Cardiff (1998) şi 

Strategiei europene de dezvoltare durabilă (Gothenburg 2001). Va promova



nivele crescute de siguranţă, va minimiza efectele adverse asupra mediului şi va 

promova transportul inter-modal şi combinat. 

Obiectivul global al Programului Operaţional Sectorial de Mediu (finanţat din 

FEDR şi FC) este de a îmbunătăţi standardele de viaţă şi calitatea mediului, 

punându-se accent în special pe respectarea acquis-ului privind mediul. 

Programul sectorial operaţional pentru mediu urmăreşte reducerea decalajului 

dintre Uniunea Europeană şi România, în ceea ce priveşte respectarea 

standardelor de mediu, luând în considerare următoarele scopuri pe termen lung: 

asigurarea accesului general la utilităţile publice de bază, îmbunătăţirea calităţii 

mediului şi consolidarea capacităţii instituţionale şi a guvernării. Obiectivele 

specifice ale Axelor Prioritare sunt formulate pe baza acquis-ului European de 

mediu şi a angajamentelor asumate în procesul de negociere la Capitolul 22 

“Mediu”. 

→ Axa prioritară 1 - Extinderea şi modernizarea infrastructurii de apă şi apă 

uzată are ca obiective: asigurarea serviciilor de apă şi canalizare, la tarife 

accesibile, furnizarea de apă potabilă de calitate corespunzătoare în toate 

aglomerările urbane; îmbunătăţirea calităţii cursurilor de apă; creşterea calităţii 

managementului nămolurilor provenite din staţiile de epurare a apelor uzate. 

→ Axa prioritară 2 - Dezvoltarea sistemelor de management integrat al 

deşeurilor şi reabilitarea siturilor contaminate are ca obiective: creşterea ratei de 

conectare la servicii publice de salubritate, la un nivel calitativ adecvat şi la tarife 

accesibile; reducerea cantităţii de deşeuri depozitate; creşterea cantităţii de 

deşeuri reciclate şi refolosite; reducerea numărului de situri contaminate. 

→ Axa prioritară 3 - Îmbunătăţirea sistemelor municipale de termoficare în 

zonele prioritare selectate are ca obiective: reducerea emisiilor de poluanţi 

provenite de la centralele publice de termoficare; ameliorarea nivelului minim de 

concentraţie al poluanţilor în localităţile vizate; îmbunătăţirea stării de sănătate a 

populaţiei din localităţile vizate. 

→ Axa prioritară 4 - Implementarea sistemelor adecvate de management 

pentru protejarea naturii urmăreşte conservarea diversităţii biologice, a 

habitatelor naturale, a speciilor sălbatice de floră şi faună; asigurarea 

managementului durabil al zonelor protejate. 

→ Axa prioritară 5 - Implementarea unei infrastructuri adecvate pentru 

prevenirea riscurilor naturale în zonele cele mai vulnerabile are ca scop un 

management durabil al inundaţiilor în zonele cele mai expuse la risc; asigurarea 

protecţiei şi reabilitării litoralului Mării Negre. 

Obiectivul general al Programul Operaţional Sectorial Creşterea 

Competitivităţii Economice (finanţat din FEDR) este de a contribui la creşterea 

productivităţii întreprinderilor românesti în primul rând prin modernizarea celor 

existente şi crearea unora noi, în special IMM-uri în sectoarele productive şi de 

servicii pentru afaceri. Dezvoltarea antreprenoriatului prin îmbunătăţirea 

accesului la finanţare şi la infrastructura de afaceri poate avea un rol important în 

conturarea unui mediu economic sănătos, cu reale posibilităţi de dezvoltare. 

Dezvoltarea infrastructurii de cercetare, dezvoltare şi inovare (CDI), creşterea 

calităţii şi diversificarea ofertei de servicii inovative destinate sectorului productiv, 

valorificarea potenţialului TIC (tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor) în 

53

54 


procesele administrative ca şi în viaţa cotidiană, va avea rezultate aplicabile 

direct în economie şi va oferi pieţei o nouă generaţie de produse şi servicii cu 

valoare adăugată semnificativă. 

Reducerea intensităţii energetice, producerea de energie din surse 

regenerabile, ca şi implementarea de tehnologii moderne pentru reducerea 

emisiilor datorate marilor instalaţii energetice va avea un impact direct asupra 

competitivităţii economice, dar şi asupra protecţiei mediului. Nu în ultimul rând, 

promovarea României şi a potenţialului ei turistic poate impulsiona mediul 

economic în general şi competitivitatea prin sporirea încrederii investitorilor străini 

şi creşterea atractivităţii spaţiului românesc în străinătate. 

→ Axa prioritară 1: Un sistem inovativ de producţie are ca obiective: 

Îmbunătăţirea/ valorificarea echipamentului de producţie, prin extinderea şi 

modernizarea sa, inovarea proceselor productive şi sprijin pentru adoptarea 

standardelor internaţionale, promovarea creşterii gamei de produse; 

îmbunătăţirea serviciilor de consultanţă specializate şi sprijin pentru 

internaţionalizare în scopul dezvoltării segmentului de piaţă; asigurarea unui 

cadru favorabil dezvoltării antreprenoriatului prin reducerea constrângerilor 

existente în domeniile de eşec ale pieţei - acces la finanţare, instrumente 

financiare inovatoare, accesabilitatea infrastructurii şi a serviciilor de afaceri. 

→ Axa prioritară 2: Cercetare şi dezvoltare pentru asigurarea competitivităţii 

urmăreşte sprijinirea modernizării şi dezvoltării capacităţilor şi infrastructurii CDI, 

pentru a îmbunătăţi gama de servicii inovatoare şi calitatea acestora şi a stimula 

cererea de inovare din sectorul productiv. 

→ Axa prioritară 3: TIC pentru sectoarele public şi privat are ca scopuri 

extinderea infrastructurii TIC, în special în zonele de eşec ale pieţei; promovarea 

introducerii inovării în sectorul productiv, în procesele administrative şi sociale; 

dezvoltarea unei pieţe pentru o nouă generaţie de conexiuni pentru produse şi 

servicii, sprijin pentru crearea de portaluri, dezvoltarea de sisteme informaţionale 

integrate pentru creşterea interoperabilităţii bazate pe sisteme GIS (geographic 

information systems) şi dezvoltarea de aplicaţii e-business. 

→ Axa prioritară 4: Creşterea eficienţei energetice şi dezvoltarea durabilă a 

sistemului energetic, a cărei obiective sunt: creşterea eficienţei energetice; 

intensificarea folosirii de surse energetice regenerabile; reducerea impactului 

sectorului energetic asupra mediului. 

→ Axa prioritară 5: România - destinaţie atractivă pentru turism şi afaceri are 

ca scop îmbunătăţirea imaginii României ca şi destinaţie turistică, în scopul 

creşterii atractivităţii nu doar în scop turistic ci şi pentru afaceri, precum şi crearea 

unui sistem integrat de oferte turistice. 

Scopul Programul Operaţional Regional (finanţat din FEDR) este de a 

accelera creşterea economică a Regiunilor rămase în urmă. Obiectivul poate fi 

atins doar printr-o coordonare strânsă cu acţiunile prevăzute pentru celelalte 

programe operaţionale. POR va acorda prioritate regiunilor rămase în urmă, 

folosind resurse regionale şi locale. Principalul mijloc de sprijinire a regiunilor este 

finanţarea diferenţiată, astfel încât regiunile rămase în urmă să primească 

proporţional mai multe fonduri decât cele dezvoltate.



→ Axa prioritară 1: Îmbunătăţirea infrastructurii publice regionale şi locale 

prevede îmbunătăţirea infrastructurii de bază în transport, educaţie şi a 

infrastructurii sociale, cu scopul de a creşte atractivitatea şi accesibilitatea 

regiunilor şi de a stimula dezvoltarea lor socio-economică. Se va acorda o atenţie 

specială regiunilor mai puţin dezvoltate şi de asemenea zonelor din regiunile mai 

prospere care trec printr-o perioadă de declin. Domeniile principale de 

intervenţie identificate în infrastructura de transport şi socială sunt: reabilitarea/ 

modernizarea reţelelor judeţene şi locale de transport rutier; reabilitarea/ 

modernizarea/ dezvoltarea serviciilor de sănătate şi a infrastructurii sociale şi de 

siguranţă publică; reabilitarea/ modernizarea/ dezvoltarea infrastructurii 

educaţionale. 

→ Axa prioritară 2: Întărirea mediului de afaceri regional şi local urmăreşte 

creşterea contribuţiei economiilor locale şi regionale la crearea produsului intern 

brut, prin sprijinirea acelor economii care au devenit mai puţin competitive în 

economia de piaţă şi crearea de structuri economice funcţionale, pentru 

susţinerea utilizării eficiente a potenţialului endogen al regiunilor - resurse naturale, 

materii prime, resurse umane - şi pentru stimularea economiilor regionale. 

Domeniile principale de intervenţie sunt: dezvoltarea structurilor de sprijin pentru 

afaceri specifice fiecărei regiuni şi sprijinirea iniţiativelor antreprenoriale locale. 

→ Axa prioritară 3: Dezvoltarea turismului regional şi local urmăreşte crearea 

de surse suplimentare de venit la nivel regional/ local şi crearea de noi locuri de 

muncă, prin dezvoltarea patrimoniului istoric, natural şi cultural al tuturor regiunilor 

(şi în interiorul regiunilor, în zonele izolate, cu potenţial turistic, care pot contribui la 

dezvoltarea lor economică şi la reducerea gradului de izolare). Domeniile 

principale de intervenţie sunt: restaurarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural şi 

istoric; dezvoltarea resurselor turistice naturale în contextul dezvoltării durabile; 

creşterea calităţii serviciilor turistice din punct de vedere al condiţiilor de cazare şi 

recreere. 

→ Axa prioritară 4: Dezvoltarea urbană durabilă urmăreşte creşterea rolului 

centrelor urbane în dezvoltarea economică locală şi regională prin regenerarea / 

revitalizarea oraşelor mici şi mijlocii, precum şi a unor părţi ale oraşelor mari, cu 

scopul reducerii disparităţilor existente. Domeniile principale de intervenţie vor fi 

legate de sprijinirea regenerării urbane prin finanţarea de proiecte integrate de 

regenerare urbană pentru zonele urbane defavorizate („zone urbane de 

acţiune”), delimitate clar, din punct de vedere spaţial, în interiorul zonelor 

urbane. Aceste proiecte vor viza: reabilitarea mediului construit, dezvoltarea 

centrelor urbane şi a spaţiilor publice pentru a creşte calitatea vieţii şi a încuraja 

activităţile economice; stimularea antreprenoriatului, crearea de oportunităţi de 

ocupare, furnizarea de servicii de consiliere; sprijinirea incluziunii sociale, care va 

asigura şanse egale pentru bărbaţi şi femei, precum şi condiţii pentru o mai bună 

integrare în viaţa socială şi piaţa muncii. 

Obiectivele strategice ale Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea 

Resurselor Umane (finanţat din FSE) POS DRU sprijină îndeplinirea obiectivelor 

comune la nivel European, în ceea ce priveşte participarea sporită pe piaţa 

muncii a unei forţe de muncă înalt calificate şi adaptabile, îmbunătăţirea 

sistemului educaţional şi creşterea adaptabilităţii acestuia la cererea pieţei 

55

56 


muncii, promovarea educaţiei pe tot parcursul vieţii, creşterea adaptabilităţii 

angajaţilor şi a întreprinderilor, asigurarea calificărilor şi cunoştinţelor necesare 

integrării şi mobilităţii pe piaţa muncii şi facilitarea dezvoltării economice. PO 

urmăreşte promovarea şi dezvoltarea tuturor formelor de economie socială ca şi 

modalitate de asigurare a incluziunii sociale a personalelor care aparţin grupurilor 

vulnerabile, minorităţilor etnice sau populaţiei Rromă. 

→ Axa prioritară 1 - Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii 

economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoastere are ca obiective 

asigurarea premiselor pentru dezvoltarea unui capital uman competitiv prin 

dezvoltarea rutelor flexibile de învăţare pe tot parcursul vieţii, furnizarea de servicii 

educaţionale şi de formare profesională continuă moderne şi de calitate pentru 

toţi, care să răspundă cerinţelor specifice ale pieţei muncii şi societăţii bazate pe 

cunoaştere; modernizarea sistemului de educaţie şi formare profesională astfel 

încât să satisfacă nevoile pieţei muncii şi asumarea unei abordări comune a 

învăţării şi instruirii; sprijinirea asigurării calităţii, elaborarea curriculelor şcolare în 

sprijinul competitivităţii, asigurarea relevanţei ofertelor educaţionale. 

→ Axa prioritară 2 - Conectarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa 

muncii urmăreşte crearea premiselor pentru îmbunătăţirea nivelului de educaţie, 

dezvoltarea de programe de învăţare bazate pe acţiune şi creşterea capacităţii 

de angajare a resurselor umane pe tot parcursul vieţii, în contextul societăţii 

bazate pe cunoaştere; asigurarea educaţiei pe tot parcursul vieţii şi a însuşirii 

competenţelor şi aptitudinilor cerute pe piaţa muncii. 

→ Axa prioritară 3 - Creşterea adaptabilităţii forţei de muncă şi a 

întreprinderilor, se referă, în principal la specializarea şi adaptarea forţei de 

muncă. 

→ Axa prioritară 4- Modernizarea Serviciului Public de Ocupare are ca 

scopuri modernizarea SPO, diversificarea şi actualizarea serviciilor în sprijinul unei 

bune funcţionări a pieţei muncii. 

→ Axa prioritară 5 - Promovarea măsurilor active de ocupare şi Axa prioritară 

6 - Promovarea incluziunii sociale, urmăresc, în special, ocuparea forţei de muncă 

şi reducerea şomajului. 

Obiectivul general al Programul Operaţional pentru Dezvoltarea Capacităţii 

Administrative (finanţat din FSE) PO DCA este acela de a contribui la realizarea 

obiectivelor naţionale şi ale Uniuni Europene de a obţine progresul în dezvoltarea 

socio-economică potrivit obiectivelor de coeziune şi convergenţă. Realizarea 

obiectivului general se va reflecta în creşterea activităţilor economice din 

România, creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi în îmbunătăţirea 

măsurabilă a furnizării de servicii publice la nivelul administraţiei publice centrale 

şi locale. Aceste realizări vor fi legate în mod direct de implementarea cu succes 

a unui pachet de reforme ale administraţiei publice care vizează întărirea 

capacităţii de management. 

→ Axa prioritară 1: Întărirea intervenţiilor de politici publice în administraţia 

centrală are ca obiective: să contribuie la dezvoltarea capacităţii administrative 

a administraţiei centrale din România; să modernizeze şi să integreze procesele 

de formulare a propunerilor de politici publice (PPP-uri) şi relaţionarea lor cu 

planurile instituţionale strategice (PIS-uri); finalizarea reformelor funcţiei publice



care vizează raţionalizarea structurilor administraţiei centrale, implementarea 

managementului performanţei şi consolidarea reformelor prin intervenţii durabile 

de instruire; introducerea unei culturi de monitorizare şi evaluare a rezultatelor. 

→ Axa prioritară 2: Dezvoltarea capacităţii de îmbunătăţire a performanţei 

serviciilor în administraţia locală urmăreşte să contribuie la reforma administraţiei 

publice la nivel judeţean şi subjudeţean prin implementarea unui pachet de 

management al reformei care se adresează unor elemente cheie ale ciclului de 

management strategic; să modernizeze şi să integreze procesele privind 

planificarea strategică şi a activităţilor, managementul resurselor umane 

(managementul performanţei) şi rezultatul activităţilor de monitorizare şi evaluare; 

să ofere sprijin pentru implementare organizaţiilor judeţene şi sub-judeţene 

(municipalităţi şi comune), pentru creşterea eficienţei şi calităţii furnizării de servicii 

publice. 

Obiectivul Programului Operaţional pentru Asistenţă Tehnică (finanţat din 

FEDR) la nivel naţional este de a asigura sprijin pentru coordonarea şi 

implementarea instrumentelor structurale în România. 

→ Axa prioritară 1: Sprijin pentru implementarea instrumentelor structurale şi 

pentru coordonarea programelor are ca obiectiv: atingerea unei capacităţi 

administrative suficiente pentru o implementare şi absorbţie eficientă şi efectivă a 

instrumentelor structurale în perioada 2007-2013 şi pregătirea intervenţiilor viitoare 

ale instrumentelor structurale. 

→ Axa prioritară 2: Dezvoltarea şi sprijinirea în continuare a funcţionării 

Sistemului Informatic Unic de Management (SMIS) va asigura funcţionarea SMIS, 

dezvoltarea organizaţională şi funcţională şi extinderea continuă a sistemului, 

astfel încât să permită accesul prompt la date din toate instituţiile implicate în 

procesul instrumentelor structurale şi instituirea unui management eficient al 

programelor europene, în conformitate cu reglementările naţionale şi europene. 

→ Axa prioritară 3: Diseminarea de informaţii şi promovarea instrumentelor 

structurale urmăreşte informarea potenţialilor candidaţi cu privire la oportunităţile 

existente şi promovarea cunoaşterii publice a obiectivelor şi realizărilor 

instrumentelor structurale şi ale Planului Naţional de Dezvoltare, precum şi 

asigurarea recunoaşterii rolului instrumentelor structurale ale UE. 

Planul Naţional de Dezvoltare (PND) este un concept specific politicii 

europene de coeziune economică şi socială (Cohesion Policy), menit să ofere o 

concepţie coerentă şi stabilă privind dezvoltarea statelor membre ale Uniunii 

Europene, transpusă în priorităţi de dezvoltare, programe, proiecte, în 

concordanţă cu principiul programării fondurilor structurale. PND are rolul major 

de a alinia politica naţională de dezvoltare la priorităţile comunitare de 

dezvoltare, prin promovarea măsurilor considerate stimuli de dezvoltare socioeconomică 

durabilă la nivel european. 

În condiţiile decalajelor importante de competitivitate pe care România le 

prezintă în raport cu statele membre UE, creşterea competitivităţii economice şi 

dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere reprezintă creşterea productivităţii 

întreprinderilor româneşti pentru reducerea decalajelor faţă de productivitatea 

medie la nivelul Uniunii. Se urmăreşte generarea până în anul 2015 a unei creşteri 

medii a productivităţii de cca. 5,5% anual, permiţând României să atingă un nivel 

57

58 


de aproximativ 55% din media UE. Se urmăreşte susţinerea investiţiilor productive 

(utilaje şi tehnologii noi), susţinerea certificării întreprinderilor şi a produselor, 

crearea unui mediu favorabil finanţării afacerilor, dezvoltarea infrastructurii de 

afaceri (incubatoare, centre de afaceri, clustere emergente), sprijinirea eforturilor 

de internaţionalizare a întreprinderilor, precum şi prin promovarea potenţialului 

turistic românesc. 

Obiectivul general al strategiei în domeniul transporturilor îl reprezintă 

asigurarea unei infrastructuri de transport extinse, moderne şi durabile, precum şi 

a tuturor celorlalte condiţii privind dezvoltarea sustenabilă a economiei şi 

îmbunătăţirea calităţii vieţii, astfel încât volumul activităţii de transport în PIB să 

crească de la 3,6 miliarde euro (în prezent) la minimum 7,0 miliarde euro până în 

2015. Pentru atingerea acestui obiectiv, strategia dezvoltării şi modernizării 

infrastructurii de transport se va realiza prin intermediul modernizării şi dezvoltării 

infrastructurii de transport trans-europene şi a reţelelor de legătură, prin 

modernizarea şi construcţia de infrastructuri rutiere, feroviare, navale şi 

aeroportuare trans-europene şi modernizarea şi construcţia reţelelor de legătură 

la TEN-T, prin modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii de transport de interes 

naţional şi îmbunătăţirea serviciilor aferente, prin modernizarea şi construcţia de 

infrastructuri rutiere, feroviare (inclusiv serviciile aferente) şi navale. Dezvoltarea 

durabilă a sectorului transporturi, se va realiza de asemenea prin promovarea 

intermodalităţii, îmbunătăţirea siguranţei traficului pe toate modurile de transport, 

reducerea impactului lucrărilor şi activităţilor de transport asupra mediului 

înconjurător şi punerea în siguranţă a infrastructurii de transport. 

În ceea ce priveşte protecţia mediului, se urmăreşte îmbunătăţirea 

standardelor de viaţă prin asigurarea serviciilor de utilităţi publice la standardele 

de calitate şi cantitate cerute, în sectoarele de apă şi deşeuri, prin dezvoltarea 

sistemelor de infrastructură de apă şi apă uzată în localităţile vizate şi 

crearea/consolidarea companiilor regionale de profil, şi prin dezvoltarea 

sistemelor integrate de management al deşeurilor (colectare, transport, 

tratare/eliminare a deşeurilor în localităţile vizate; închiderea depozitelor 

neconforme). De asemenea, se doreşte îmbunătăţirea sistemelor sectoriale de 

management de mediu, cu accent pe: dezvoltarea sistemelor specifice de 

management al apei şi deşeurilor, a celor de management al resurselor naturale 

(conservarea diversităţii biologice, reconstrucţia ecologică a sistemelor 

deteriorate, prevenirea şi intervenţia în cazul riscurilor naturale – în special 

inundaţii), precum şi pe îmbunătăţirea infrastructurii de protecţie a aerului. 

Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol 

vizează dezvoltarea unei agriculturi competitive bazată pe cunoaştere şi iniţiativă 

privată, precum şi protejarea patrimoniului natural cultural şi istoric al zonelor 

rurale din România. Se doreşte creşterea competitivităţii economiei agroalimentare 

şi silvice prin adaptarea ofertei la cerinţele pieţei, în cadrul căreia va fi 

acordat sprijin financiar cu precădere pentru modernizarea fermelor şi 

îmbunătăţirea capitalului uman din agricultură (măsuri de consultanţă şi sprijinire 

a tinerilor fermieri, măsuri de încurajare a asocierii producătorilor), precum şi 

pentru îmbunătăţirea calităţii produselor; creşterea standardelor de viaţă în 

zonele rurale prin diversificarea activităţilor rurale: stimularea activităţilor non-



agricole, promovarea agro-turismului precum şi dezvoltarea de microintreprinderi 

în amontele şi avalul producţiei agricole, toate acestea în contextul 

unor servicii de bază de bună calitate. Dezvoltarea economică durabilă a 

fermelor şi a exploataţiilor forestiere, vizează implementarea unor acţiuni ce 

privesc utilizarea durabilă a terenului agricol şi forestier, materializate în 

acordarea de plăţi pentru agro-mediu şi bunăstarea animalelor, plăţi 

compensatorii pentru terenurile cu handicap natural, precum şi prime de 

împădurire, dar şi în realizarea unor acţiuni de prevenire a calamităţilor naturale. 

Diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării presupune creşterea 

economică mai accelerată a regiunilor slab dezvoltate, în vederea diminuării 

disparităţilor de dezvoltare interregionale şi intraregionale. Operaţionalizarea 

priorităţii PND privind dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor ţării se va realiza 

printr-o abordare integrată, bazată pe o combinare a investiţiilor publice în 

infrastructura locală, politici active de stimulare a activităţilor de afaceri şi 

sprijinirea valorificării resurselor locale. Se urmăreşte îmbunătăţirea infrastructurii 

publice regionale şi locale: creşterea competitivităţii regiunilor ca locaţii pentru 

afaceri prin îmbunătăţirea infrastructurii de transport, a infrastructurii de sănătate, 

servicii sociale şi educaţie, precum şi a infrastructurii de siguranţă publică pentru 

situaţii de urgenţă, dezastre naturale şi tehnologice; consolidarea mediului de 

afaceri regional şi local: dezvoltarea infrastructurii de afaceri şi sprijinirea 

activităţilor locale de afaceri cu caracter inovativ, favorizând şi crearea unor 

necesare conexiuni între activităţile productive şi cele de cercetare-dezvoltareinovare; 

dezvoltarea turismului regional şi local: creşterea gradului de 

atractivitate turistică a regiunilor prin crearea unei infrastructuri adecvate şi 

îmbunătăţirea serviciilor specifice, dezvoltarea de forme alternative de turism, 

protecţia şi promovarea patrimoniului natural şi cultural la nivel local şi regional; 

dezvoltare urbană durabilă: regenerarea zonelor urbane afectate de 

restructurarea industrială sau care se confruntă cu grave probleme socioeconomice, 

precum şi consolidarea reţelei de centre urbane cu potenţial de 

dezvoltare pentru a le permite să acţioneze ca motoare ale creşterii economice 

regionale); cooperarea teritorială europeană. Această sub-prioritate se 

încadrează în noul Obiectiv de intervenţie din cadrul Politicii de Coeziune pentru 

perioada 2007-2013, „Cooperare teritorială europeană”, dedicat integrării 

armonioase şi echilibrate a întregului teritoriu al UE, prin sprijinirea cooperării între 

diferitele sale entităţi teritoriale la nivel transfrontalier, transnaţional şi interregional, 

în probleme de importanţă comunitară. Sub-prioritatea va fi realizată prin 

promovarea de acţiuni în domeniul cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi 

interregionale, în vederea integrării socio-economice a zonelor de graniţă şi 

creşterii atractivităţii şi accesibilităţii regiunilor României în cadrul teritoriului 

european. 

Pentru România este necesară declanşarea unui amplu proces de 

dezvoltare, modernizare şi asigurare a protecţiei infrastructurii critice, a 

elementalor vitale ce vizează pregătirea instituţiilor, societăţii, economiei şi 

teritoriului naţional pentru a face faţă riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii. 

Este necesară reconfigurarea instituţiilor şi procedurilor naţionale în concordanţă 

cu dinamica procesului unional şi pentru adaptarea legislaţiei, a doctrinelor şi 

59

60 


strategiilor la exigenţele impuse de noile riscuri şi ameninţări, la provocările 

generate de schimbările meteo-climatice, precum şi la cerinţele determinate de 

nevoile de cooperare în cadrul NATO, Uniunii Europene şi parteneriatelor 

strategice. 

Opţiunile strategice ale României au în vedere dezvoltarea rapidă a unor 

reţele de infrastructură specializate, eficiente şi rezistente la diferite încercări. 

Acestea trebuie să fie compatibile cu reţelele europene şi euro-atlantice, 

capabile să potenţeze atât dezvoltarea susţinută şi modernizarea accelerată a 

economiei, cât şi securitatea naţională. În acest scop, vor fi lansate programe 

ample de investiţii naţionale, în cooperare şi în parteneriat. Domeniile de interes 

major privesc în mod deosebit: infrastructura de transport, construcţia de 

autostrăzi şi modernizarea rapidă a infrastructurii feroviare – şi reţeaua de 

management a traficului; infrastructura energetică; infrastructura de comunicaţii; 

managementul potenţialului hidrografic şi protecţia împotriva inundaţiilor; 

restructurarea sistemului bazelor militare. 

Principalele direcţii de acţiune pentru adaptarea şi modernizarea 

infrastructurii vor fi: reabiltarea, modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii de 

transport în vederea îmbunătăţirii calităţii serviciilor, eficientizării transportului de 

călători şi marfă şi alinierea la standardele sistemului european de transport; 

dezvoltarea, securizarea şi realizarea - pe rute alternative – a unor noi reţele de 

aprovizionare cu energie, în consens cu proiectele strategice ale Uniunii 

Europene şi cu interesele României în regiunea Mării Negre; promovarea noilor 

tehnologii şi dezvoltarea sistemului informatic din domeniul securităţii, în 

conformitate cu standardele europene; adaptarea programului naţional de 

securitate aeronautică şi portuară la noile tipuri de ameninţări; modernizarea 

infrastructurii militare specifice, precum şi pregătirea şi modernizarea capacităţilor 

oferite în cadrul NATO, Uniunii Europene şi parteneriatelor strategice; identificarea 

domeniilor de risc, elaborarea hărţilor cuprinzând riscuri probabile şi dezvoltarea 

într-o concepţie nouă a infrastructurii, pentru apărarea populaţiei de pericolele 

unor calamităţi naturale, dezastre şi accidente ecologice; reducerea riscului de 

declanşare a unor incidente sau accidente nucleare şi asigurarea securităţii 

instalaţiilor nucleare. 

Un rol important revine elaborării unei strategii unitare de fiabilizare, 

protecţie, pază şi apărare a infrastructurii critice, capabilă să asigure 

continuitate, coerenţă, unitate metodologică şi procedurală, precum şi o reală 

eficienţă antiteroristă. Securitatea infrastructurii critice va viza atât contracararea 

riscurilor generate de acţiuni ostile, cât şi a celor produse de accidente sau forţe 

ale naturii. Ea trebuie să prevadă atât măsurile de suport şi rezistenţă, cât şi cele 

de reabilitare rapidă a funcţionării activităţilor în cazul distrugerii sau avarierii 

elementelor de infrastructură. 

Aflată într-o etapă nouă, cea a apartenenţei reale la comunitatea 

europeană şi euroatlantică, România îşi afirmă, prin strategia sa de securitate 

naţională, vocaţia de contributor activ, substanţial şi predictibil la securitatea 

internaţională şi regională, de ţară cu un profil strategic distinct în cadrul NATO şi 

al Uniunii Europene. Printr-o abordare integratoare a direcţiilor strategice de 

acţiune şi a eforturilor consacrate înfăptuirii obiectivelor propuse, acest proiect



naţional poate deveni o realitate, având ca rezultat o ţară modernă, mai sigură 

şi prosperă, componentă activă şi demnă a comunităţii europene şi 

euroatlantice. Viziunea ce animă această strategie şi direcţiile de acţiune 

stabilite vor constitui baza conceptuală pentru elaborarea celorlalte documente 

vizând funcţionarea instituţiilor ce compun sectorul securităţii naţionale,precum şi 

elementele de bază în fundamentarea programelor de alocare a resurselor. 

Principala resursă pentru îndeplinirea acestui program o reprezintă voinţa 

politică a forţelor cărora poporul le-a încredinţat responsabilitatea guvernării şi 

legătura acestora cu poporul, cu oamenii care şi-au pus speranţele în acest 

program. Responsabilitatea politică faţă de oameni şi pentru securitatea lor este, 

în acelaşi timp, o imensă responsabilitate morală. 

Realizarea obiectivelor strategiei securităţii naţionale implică un efort major 

de conştientizare a acestei răspunderi şi a nevoii de consolidare a bazei politice şi 

civice a guvernării, precum şi cerinţa apelului la judecata poporului şi la 

angajarea sa conştientă în realizarea programului. Experienţa de aproape două 

decenii în dinamizarea eforturilor vizând construcţia democraţiei şi a prosperităţii 

dă măsura maturităţii societăţii româneşti, iar aparteneţa ţării noastre la 

comunitatea euroatlantică reprezintă principala garanţie de securitate. 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 

- Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007 

- Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 

- Planul Naţional de Dezvoltare a României 2007-2013 

- Cernăianu, Adrian, Infrastructura teritorială şi acţiunile militare, Editura Universităţii 

Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2003 

- www.fondurile-europene.ro, www.guv.ro 

61




Abstract 

PROTECŢIA INFRASTRUCTURII CRITICE 

ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ ŞI CONFLICT 

General-locotenent prof. univ. dr. Teodor FRUNZETI 



The critical infrastructure gains bigger importance meanwhile certain goods, 

systems and physical or virtual networks become vital for a state or an economic, 

political or military alliance therefore their useless or destruction can get a strong 

impact over security, peculiarly over economy and populations’ sanity and safety. In 

this regard, in the last years, the preoccupations of the national, regional and 

international bodies concentrated on the development of procedures and methodologies 

to identify and assign critical infrastructures but also their increased protection. 

Rezumat 

Infrastructura critică capătă din ce în ce mai multă importanţă, pe măsură ce 

anumite bunuri, sisteme şi reţele, fizice sau virtuale, devin vitale pentru un stat sau o 

alianţă economică, politică ori militară, astfel încât incapacitarea sau distrugerea lor 

pot avea un puternic impact asupra securităţii, în special asupra economiei, sănătăţii şi 

siguranţei populaţiei. În acest context, preocupările organismelor naţionale, regionale 

şi internaţionale s-au concentrat, în ultimii ani, în jurul dezvoltării unor proceduri şi 

metodologii de identificare şi desemnare a infrastructurilor critice, dar şi de creştere a 

protecţiei acestora. 

1. Precizări terminologice 

Pornind de la tematica secţiunii prezentei sesiuni de comunicări ştiinţifice, 

pentru a evita posibile confuzii privind unii termeni folosiţi în comunicare 

referitoare la infrastructurile critice, vom defini, în continuare, principalii termeni 

utilizaţi pentru a ne susţine punctul de vedere. Astfel, vom descrie, succint, 

termeni precum: infrastructură critică, criză, situaţie de criză, conflict armat, 

situaţie de conflict armat, protecţia infrastructurilor critice. 

Prin infrastructură critică se înţelege ansamblul de echipamente, procese şi 

organizări ce permit funcţionarea societăţii şi a economiei, asigurând 

aprovizionarea lor cu bunuri şi servicii esenţiale. O altă opinie afirmă că prin 

infrastructură critică se înţelege un punct, sistem sau parte a acestuia care este

Protecţia infrastructurii critice în situaţii de criză şi conflict 

indispensabil în menţinerea funcţiilor vitale din societate, şi a cărei oprire sau 

distrugere ar avea un impact semnificativ într-un stat 1 . De fapt, infrastructurile 

critice sunt instalaţiile, reţelele, sistemele, serviciile şi activele de o importanţă 

vitală care, în caz de avariere, întrerupere a funcţionării sau distrugere, pot să 

aibă grave incidenţe asupra bunei funcţionări a statului şi/sau sănătăţii, securităţii 

sau bunăstării economice a cetăţenilor. Infrastructurile critice se găsesc în 

numeroase sectoare ale economiei, inclusiv în domeniul financiar-bancar, în 

transporturi, în sistemul energic, în servicii, în sistemul de sănătate, în 

aprovizionarea cu produse alimentare, în comunicaţii, ca şi unele servicii 

administrative de bază. 

În sensul cel mai larg al termenului, criza se poate defini ca o situaţie de 

anormalitate în care sunt ameninţate sau perturbate semnificativ valorile 

fundamentale, echilibrul şi stabilitatea politică, economică şi socială a ţării, 

drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, valorile materiale şi culturale, 

mediul înconjurător, interesele şi obiectivele statului român, precum şi îndeplinirea 

obligaţiilor internaţionale ale acestuia 2 . 

Situaţia de criză ar putea fi definită ca existenţa şi manifestarea unui 

ansamblu de elemente disfuncţionale de natură socială, economică, politică, 

militară, de mediu sau psihosocială, generate din cauze interne şi/sau externe, ce 

afectează, în totalitate sau parţial, pe o perioadă scurtă sau mai îndelungată de 

timp, viaţa şi activitatea unei ţări, în calitatea sa de comunitate umană, sau 

numai a unor regiuni ale acesteia. 

Conflictul armat este o confruntare între forţele armate ale două sau mai 

multe state sau între forţele armate ale unui stat şi cele ale unei alianţe politicomilitare/coaliţii 

militare multinaţionale pentru atingerea unor obiective, 

satisfacerea unor interese şi impunerea/prezervarea unor valori diferite. 

Situaţia de conflict armat se poate defini ca existenţa şi manifestarea unui 

ansamblu de elemente disfuncţionale de natură politică şi militară, generate din 

cauze interne şi/sau externe, ce afectează, în totalitate sau parţial, pe o 

perioadă scurtă sau mai îndelungată de timp, viaţa şi activitatea unei ţări, în 

calitatea sa de comunitate umană. În acest caz, de regulă, disfuncţionalităţile 

iau amploare şi se manifestă cu o puternică intensitate datorită efectelor 

generate de conflictul armat, derulat fie în interiorul statului ca război civil, fie pe 

plan extern ca război cu alt stat sau cu o alianţă/coaliţie politico-militară. 

Protecţia infrastructurii critice reprezintă ansamblul programelor, activităţilor, 

măsurilor, procedurilor şi interacţiunilor puse în operă de guvern, proprietari, 

utilizatori şi destinate să apere acest tip de infrastructuri împotriva oricărei atingeri 

aduse existenţei şi funcţionării sale, prin diverse atacuri: de la atentatele teroriste 

la dezastrele naturale. Ea comportă două componente: securitatea – ce constă 

în asigurarea funcţionării, protejându-le împotriva catastrofelor naturale şi a 

erorilor tehnice şi umane; siguranţa – ce constă în protejarea infrastructurile 

împotriva oricărui atac armat sau nu, ce o vizează, în special de ameninţarea 

teroristă. Din perspectivă practică, protecţia infrastructurilor critice înglobează 

studiul, concepţia şi execuţia măsurilor ce vizează reducerea riscului ca 

1 Protection des infrastructures critiques, www.libertysecurity.org/article2101.html. 

2 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Babel, 1998, p. 388. 

63

64 

Teodor Frunzeti 

infrastructura critică să eşueze ca rezultat al războiului, dezastrului, vandalismului 

sau sabotajului. 

2. Panoplia pericolelor şi ameninţărilor la adresa infrastructurii critice 

Pe măsură ce activităţile economico-sociale se dezvoltă, infrastructurile 

critice ale statului şi societăţii devin tot mai vulnerabile la diversele riscuri şi 

ameninţări. Cu cât ştiinţa şi tehnologia progresează, cu atât vulnerabilităţile se 

accentuează şi creşte posibilitatea de producere a unui atac sau accident ce 

poate afecta populaţia, bunurile materiale şi mediul înconjurător. 

Panoplia pericolelor şi ameninţărilor la adresa infrastructurii critice este destul 

de diversificată, incidenţa celor asimetrice fiind în creştere. O clasificare a 

pericolelor şi ameninţărilor 1 , ce poate fi oricând completată sau modificată, ar 

putea fi următoarea: 

pericole/ameninţări naturale: 

simetrice, ca de exemplu: cutremure, inundaţii datorate 

viiturilor, alunecări de teren, secetă etc. 

asimetrice, ca de exemplu: fenomene meteorologice 

periculoase, cădere de meteoriţi şi obiecte cosmice, 

încălzirea globală etc. 

pericole/ameninţări umane: 

simetrice: 

- fizice, ca de exemplu: accident chimic, război 

convenţional, accidente de transport etc. 

- cibernetice, ca de exemplu: erori de programare etc. 

asimetrice: 

- fizice, ca de exemplu: terorism şi crimă organizată, 

accident nuclear şi biologic, erori de proiectare, operare şi 

întreţinere a sistemelor, privatizare a elementelor de 

infrastructură etc. 

- cibernetice, ca de exemplu: război informaţional, război 

bazat pe reţea. 

În ultimii zece ani, frecvenţa şi gravitatea atacurilor fizice la adresa 

infrastructurilor critice a crescut exponenţial, mai ales cele de sorginte teroristă. 

Exemplul cel mai elocvent îl constituie atentatele teroriste de la World Trade 

Center şi Pentagon din septembrie 2001. Atacul cu infrastructuri critice de 

transport aerian asupra infrastructurii critice din sectorul financiar-bancar a 

produs nu numai pierderi materiale şi de vieţi omeneşti, ci şi efecte în „cascadă” 

asupra altor infrastructuri ale economiei americane. Impactul indirect s-a 

concretizat, pe termen scurt, în pierderea a 30% din spaţiile de birouri, o serie de 

firme pur-şi-simplu au dispărut, iar aproape 200.000 de locuri de muncă au fost 

desfinţate sau relocate în afara New York-ului. Pierderile în active fizice au fost 

1 Radu Andriciuc, Pericole şi ameninţări la adresa infrastructurii critice, Editura Psihomedia, Sibiu, 

2008, p. 59.


estimate la 14 mld. dolari pentru mediul privat de afaceri, 1,5 mld. dolari pentru 

autorităţile locale şi centrale şi 0,7 mld. dolari pentru întreprinderile federale. De 

asemenea, costurile de salvare, degajare-curăţare şi asociate au totalizat cel 

puţin 11 mld. dolari 1 . Efectele pe termen mediu şi lung demonstrează ideea de 

impact în „cascadă”, urmărită de grupările teroriste, pe baza legăturii şi 

interdependenţelor între diferitele infrastructuri critice. Cele mai afectate 

sectoare au fost asigurările, liniile aeriene, turismul şi alte servicii asociate, 

transportul pe apă, iar cheltuielile de securitate şi apărare au crescut 

semnificativ. 

Şi atacurile cu bombă din cele trei importante capitale – Madrid (martie 

2004), Londra (iulie 2005) şi Moscova (martie 2010) – au dovedit vulnerabilităţile 

infrastructurilor critice, în special a celor de transport. De altfel, transporturile 

aeriene, navale, feroviare, rutiere sau prin conducte şi infrastructura aferentă sunt 

văzute de terorişti ca „ţinte facile”, ceea ce face ca ponderea în totalul 

atacurilor asupra infrastructurii critice să crească de la an la an. Transportul public 

reprezintă ţinta preponderentă a atentatelor, ca urmare a faptului că: 

transportă un mare număr de oameni rapid şi eficient, dar în spaţii 

înguste, ceea ce adeseori contravine măsurilor de protecţie; 

mijloacele de transport dispun de spaţii închise, ceea ce amplifică 

eventualele explozii; 

atacurile pot avea şi efecte colaterale deoarece liniile de comunicaţii şi 

de alimentare cu energie sunt situate de obicei în apropierea rutelor de 

transport. 

Un atac asupra mijloacelor de transport public, fie ele avioane, trenuri, 

metrouri, autobuze, asupra unei staţii aglomerate sau asupra unui pod ar cauza 

victime şi pierderi considerabile. Începând cu septembrie 2001, principalele 

mijloace de transport public au fost folosite ca instrumente sau atacate de 

diferitele grupări teroriste. Astfel, atentatele de la Madrid, Londra şi Moscova în 

care şi-au pierdut viaţa 282 de oameni, inclusiv români, au adus în prim-plan 

ameninţarea permanentă, ce se poate concretiza oricând la adresa 

infrastructurii critice de transport. Ofensiva teroristă nu s-a oprit doar la aceste 

mijloace, astfel încât, în 2007, Tigrii Tamili din Sri Lanka au utilizat ilegal un satelit 

Intelsat care opera deasupra Oceanului Indian pentru a-şi transmite 

propaganda 2 , iar Estonia a fost supusă unei ofensive cibernetice fără precedent 

care a blocat siteuri guvernamentale, bancare şi media şi a paralizat întreaga 

reţea de Internet a ţării 3 . 

Insuficienţa protecţiei fizice şi cibernetice a infrastructurilor critice permite 

amplificarea actelor de sustragere sau distrugere a mărfurilor transportate şi 

1 Robert Looney, Economic Costs to the United States Stemming From the 9/11 Attacks, in “Strategic 

Insight”, Volume I Issue 6, Center for Contemporary Conflict, 5 August 2002, 

http://www.ccc.nps.navy.mil/rsepResources/si/aug02/homeland.asp. 

2 John C.K. Daly, LTTE: Technologically innovative rebels, in Security Watch, International Relations 

and Security Network (ISN), 5 Jun 2007, www.isn.ethz.ch/isn/Current-Affairs/Security- 

Watch/Detail/?ots591=4888caa0-b3db-1461-98b9-e20e7b9c13d4&lng=en&id=53217. 

3 Estonia este lovită de un atac cibernetic masiv, SoutheastEuropean Times, 18 mai 2007, 

www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/features/2007/05/18/feature-01. 

65

66 


sporirea riscului producerii unor intervenţii agresive voite, de natură a perturba 

simţitor sistemul de distribuţie a acestor produse/servicii de utilitate publică 1 . În 

ultimii ani, infrastructura critică de transport şi distribuţie a energiei a devenit 

extrem de vulnerabilă la atacurile teroriste şi alte tipuri de pericole şi ameninţări. 

Economia SUA şi cele occidentale sunt în mare măsură dependente de 

hidrocarburile din Est, în special petrol, orice întrerupere a aprovizionării cu resurse 

energetice putând provoca mari daune economiilor respective. De aceea, 

teroriştii vizează punctele cele mai vulnerabile ale infrastructurii energetice care 

pot crea un impact maxim. Dacă un avion de linie ar distruge facilităţile 

energetice de la Ras Tamura din Arabia Saudită, atunci circa 10% din importurile 

mondiale de petrol ar fi compromise 2 . 

De regulă, atacurile teroriste şi piratereşti asupra infrastructurii energetice – 

instalaţii fixe (conducte, rafinării, rezervoare), lanţul de aprovizionare (tancuri 

petroliere, terminale, porturi) sau chiar elemente de infrastructură electronică şi 

informaţională (procesul de control al reţelelor) – vizează producerea unui 

impact economic cât mai sever, fie prin întreruperea sau încetarea producţiei, fie 

prin creşterea preţurilor internaţionale ale hidrocarburilor sau a costurilor de 

transport şi asigurare. De altfel, începând din 1991 au avut loc numeroase 

atentate asupra facilităţilor energetice din Golful Persic, mai ales cele irakiene. 

Adesea, şi tancurile petroliere au căzut pradă atacurilor teroriştilor, care caută să 

lovească prin orice mijloace interesele occidentale. De asemenea, navele 

comerciale constituie o potenţială ţintă ale diferitelor grupări teroriste şi 

piratereşti, având în vedere că cea mai mare parte a transportului comercial se 

desfăşoară pe mările şi oceanele lumii. 

Având în vedere că hidrocarburile şi mărfurile comerciale tranzitează mari 

distanţe de la locul de producţie la punctele de distribuţie şi consum, orice act 

perturbator în nodurile energetice şi comerciale sau de-a lungul rutei de transport 

poate afecta infrastructura energetică şi comercială, activitatea economică şi 

cauza efecte negative altor tipuri de infrastructuri critice. 

3. Importanţa şi necesitatea protecţiei infrastructurilor critice în situaţii 

de criză şi conflict 

Existenţa societăţii noastre depinde de capacitatea sa de a asigura 

aprovizionarea cu produse, îndeplinirea de funcţii şi servicii dintre cele mai 

diverse. Garantarea vieţii populaţiei, integritatea teritoriului şi funcţionarea 

instituţiilor ţării revin în bună parte protejării infrastructurilor critice ale statului. Cum 

o protecţie de 100% nu este nici abordabilă, nici realizabilă, un proces de 

gestionare a riscurilor ce conduce la selecţia infrastructurilor de protejat este 

baza acestui concept. 

1 Serviciul Român de Informaţii, Protecţia infrastructurilor critice, p. 14, 

www.sri.ro/upload/BrosuraProtectiaInfrastructurilorCritice.pdf. 

2 John C.K. Daly, Saudi Oil Facilities: Al-Qaeda’s Next Target?, in “Terrorism Monitor”, Volume 4, 

Issue 4, 23 February 2006, www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews%5Btt_news%5D=685.


Pe de altă parte, este bine cunoscut că infrastructuri critice se întâlnesc în 

toate sectoarele de activitate umană. Astfel, se vorbeşte de: infrastructuri critice 

din transporturi; infrastructuri critice din comerţ; infrastructuri critice din industrie; 

infrastructuri critice din sistemul energetic; infrastructuri critice din agricultură; 

infrastructuri critice din sectorul informaţional şi de comunicaţii; infrastructuri 

critice din sănătate etc. Indiferent, însă, despre ce tipuri de infrastructuri critice 

este vorba, se cuvin subliniate trei aspecte esenţiale ale acestora: 

ele pot să aparţină fie sectorului public, fie sectorului privat; 

uneori ele pot fi proprietatea puterilor publice, dar să fie administrate de 

către un operator privat; 

oricare ar fi proprietarul, întărirea măsurilor ce vizează să asigure 

securitatea acestor instalaţii trebuie să aparţină puterilor publice. 

În acelaşi timp, vulnerabilitatea societăţilor moderne constituie o provocare 

crescândă pentru politica de securitate. De la atentatele din 11 septembrie 2001, 

protecţia infrastructurile critice se bucură de o atenţie deosebită în toate ţările. 

Totuşi, elaborarea conceptelor de protecţie eficace se dovedeşte extrem de 

laborioasă. Acest proces pretinde analize diferenţiate a situaţiei, o mai bună 

înţelegere a vulnerabilităţilor şi un consens politic asupra măsurilor de protecţie 

prioritară. O cooperare naţională şi internaţională, ca şi parteneriate eficace între 

sectorul privat şi sectorul public sunt, de asemenea, indispensabile. În politica de 

securitate, protecţia infrastructurilor a căpătat tot mai multă importanţă, ca o 

consecinţă a atentatelor traumatice de la New York şi Washington (2001), de la 

Madrid (2004) şi Londra (2005), de la Moscova (2010) şi nu numai. În toate aceste 

cazuri, teroriştii au instrumentalizat elemente ale infrastructurii civile în scopul de a 

ucide la întâmplare. Pentru atentatele din septembrie 2001 de pe teritoriul SUA, ei 

s-au servit de infrastructura de transport luând ca arme avioane. În Europa, 

acestea sunt trenurile, metrourile, gările şi mulţimea de oameni ce se afla în 

locurile vizate a fi lovite. 

Protecţia instalaţiilor strategice importante în propriul spaţiu socio-economic 

constituie un element important al conceptelor de apărare naţională. Dar 

protecţia infrastructurilor critice acoperă un concept mai larg. Pe de o parte, nu 

mai este vorba doar de a se apăra concret sau de a întreprinde urmăririle penale 

după ce actul a fost comis, ci şi, de a preveni pericolele, chiar de a „prevedea 

securitatea”. Pe de altă parte, societatea modernă este astăzi mult mai 

vulnerabilă şi spectrul surselor posibile de tulburări şi de crize este mai vast şi mai 

difuz. De aceea, protecţia infrastructurilor critice a devenit un punct de 

cristalizare a dezbaterii actuale asupra securităţii. 

În acest context, doi factori au condus la naşterea şi la stabilirea conceptului 

de protecţie a infrastructurilor critice. Primul, schimbarea situaţiei în materie de 

securitate după Războiul Rece, a întărit necesitatea protejării infrastructurilor. Pe 

durata conflictului Est-Vest, pericolele ce ţineau de politica de securitate erau 

„ameninţări militare” şi evaluarea acestora conducea la un anumit set de măsuri. 

După 1990, politica de securitate s-a adaptat la această imagine, 

concentrându-se mai puţin asupra actorilor şi mai mult asupra vulnerabilităţilor 

societăţii în ansamblul său. Al doilea factor a fost globalizarea şi mai ales revoluţia 

din domeniul informaţional şi al comunicaţiilor, care au accelerat şi marcat acest 

67

68 


proces. În anii ’90, noile tehnologii informaţionale şi de comunicaţii au antrenat o 

transformare a societăţii, profundă şi dinamică, care nu este încă încheiată şi ale 

cărui consecinţe nu sunt decât parţial perceptibile. Pe lângă efectele pozitive, 

această evoluţie a evidenţiat şi un aspect negativ: vulnerabilitatea societăţilor 

industrializate moderne datorită dependenţei lor de o multitudine de infrastructuri 

de informaţii naţionale şi internaţionale. Acestea sunt legătura fundamentală 

între ale domenii elementare şi deci condiţia de bază pentru funcţionarea tuturor 

celorlalte infrastructuri. Ele constituie astăzi un element central al creării de valori 

economice. De asemenea, ele sunt puternic interdependente şi sensibile la 

ameninţările asimetrice. În esenţă, este vorba de acţiunile întreprinse de către 

diferite persoane, grupuri umane ori organizaţii teroriste care pot crea grave 

disfuncţionalităţi infrastructurilor informaţionale, cu consecinţe incalculabile 

pentru celelalte infrastructuri critice. Totodată, un aspect important îl constituie 

riscurile ce vin din spaţiul virtual prin intermediul infrastructurii mondiale de 

informaţii. 

În SUA, protecţia infrastructurilor critice, după septembrie 2001, devine parte 

integrantă a Homeland Security. Exemplul american şi experienţele altor ţări 

conduc la selecţionarea a patru provocări pentru a asigura o politică eficace de 

protecţie a infrastructurilor critice 1 . În primul rând este necesar să se procedeze la 

o evaluare solidă a tipului şi amploarei principalelor riscuri şi ameninţări. În loc de 

a se concentra exclusiv asupra terorismului, cum se face acum, protecţia 

infrastructurilor critice ar trebui să urmărească panoplia mult mai vastă a 

ameninţărilor şi să se aplece de o manieră generală asupra vulnerabilităţii 

sistemelor foarte complexe. În cadrul unei analize diferenţiate a situaţiei, serviciile 

de informaţii joacă un rol important. O asemenea analiză este cu atât mai 

importantă cu cât, potrivit pericolului, responsabilităţile variază şi protecţiile 

trebuie să fie diferite. Operatorul unei infrastructuri trebuie să vegheze la protecţia 

împotriva pericolelor şi a riscurilor „normale” – cum ar fi, de exemplu, atacurile 

hakerilor şi micile catastrofe naturale –, şi nu să aşteapte de la stat să asigure o 

protecţie împotriva pericolelor de nivel superior, precum atentatele teroriste sau 

atacurile din partea altor ţări. 

A doua necesitate este o bună înţelegere a vulnerabilităţilor, inclusiv o 

analiză a interdependenţelor între infrastructuri. Se dovedeşte că datorită 

complexităţii din ce în ce mai mari a sistemelor, metodica actuală nu este 

suficientă pentru a sesiza toată întinderea problemei. În plan strategic, contrar 

abordării tehnice dominante, este vorba adesea mai puţin de cuantificarea şi 

măsurarea obiectivă a riscurilor, decât de a le înţelege în contextul lor social, 

politico-instituţional, cultural sau economic. 

A treia provocare vizează faptul de a şti ceea ce face o infrastructură 

critică. După septembrie 2001, lista infrastructurilor critice în SUA a fost mult 

extinsă: de acum înainte critic este ceea ce ar putea avea repercusiuni asupra 

psihicului şi moralului naţional. Aceasta antrenează probleme cvasiinsurmontabile 

pentru conceperea măsurilor de protecţie: cum să asiguri 

securitatea când aproape totul este potenţial critic şi deci de protejat? Pragul 

1 Politique de sécurité: analyses du CSS. N° 16 • juin 2007 • 2 ème année, pp. 6-7.


între normal şi critic nu trebuie să fie foarte jos. Priorităţile judicioase sunt un 

aspect central. Dar aceasta nu este posibilă decât pe baza analizelor 

aprofundate a riscurilor. Vulnerabilitatea ipotetică a unei ţinte nu este decât un 

indicator suficient pentru a aprecia dacă această ţintă trebuie să fie protejată. 

Pentru a proceda la o evaluare judicioasă trebuie să se dispună de informaţii 

asupra ameninţărilor concrete, ca şi asupra întinderii şi amploarei unei eventuale 

pagube. 

În al patrulea rând, protecţia infrastructurilor critice pretinde o vastă 

cooperare. Un parteneriat eficace între stat şi mediile economice este 

indispensabilă. Urmare a liberalizării a multe domenii ale sectorului public din anii 

’80, numeroase infrastructuri critice aparţin astăzi sectorului privat. De aceea, 

mediile economice îşi asumă un rol primordial în definirea şi punerea în practică a 

unei politici de protecţie. Dar o politică eficace de protecţie a infrastructurilor 

critice pretinde atât o coerenţă între diversele autorităţi publice, cât şi o 

cooperare internaţională. Actele teroriste şi alte delicte, toate catastrofele 

naturale sau altele, nu se opresc la frontiere. Deci este necesară o coordonare a 

contramăsurilor în plan internaţional. 

Toate tipurile de infrastructuri critice au caracter vital, astfel încât dereglarea 

sau distrugerea lor are un impact devastator sau destabilizator asupra: 

- continuităţii funcţiilor statului. Altfel spus, guvernul nu-şi poate îndeplini 

sarcinile fundamentale de securitate economică naţională şi asigurarea sănătăţii 

şi a siguranţei publice generale, iar organele administraţiei centrale şi locale nu-şi 

pot realiza rolul privind menţinerea ordinii şi asigurarea unui minimum de servicii 

publice de bază; 

- funcţionării optime a sistemelor de comunicaţii şi transport informatizate; 

- derulării normale a vieţii şi activităţii sociale, economice, politice, 

militare şi nu numai din societate; 

- capacităţii sectorul privat de a asigura funcţionarea armonioasă a 

economiei şi furnizarea serviciilor de telecomunicaţii, a serviciilor energetice, 

financiare şi de transport de bază; 

- îndeplinirii sarcinilor ce revin serviciilor de sănătate publică (inclusiv 

prevenire, supraveghere, servicii de laborator), pe de o parte, şi a serviciilor de 

sănătate individuale, pe de altă parte. 

De aici, necesitatea protecţiei infrastructurilor critice atât în situaţii de criză, 

cât şi de conflict. Între cele două situaţii există unele deosebiri în ceea ce priveşte 

cantitatea şi calitatea măsurilor adoptate de către cei în drept pentru protecţia 

tuturor infrastructurilor critice. Totuşi, trebuie avut în vedere că există atât măsuri 

generale de protecţie, cât şi măsuri specifice de protecţie a infrastructurilor 

critice. În adoptarea acestor măsuri de protecţie trebuie să se ţină seama de 

situaţia în care se acţionează: situaţie de criză sau de conflict armat. În primul 

caz, măsurile adoptate şi obiectivele urmărite în materie de protecţie a 

infrastructurilor critice ţin seama de natura crizei: socială, economică, catastrofă 

naturală şi/sau eroare umană. În situaţia de conflict, mai ales a celui de tip 

armat, măsurile de protecţie sporesc în intensitate şi în specificitate. Astfel, 

măsurile specifice trebuie definite pentru fiecare sector de infrastructură (de 

exemplu, aprovizionarea minimală cu electricitate în sectorul energetic). În afară 

69

70 


de situaţia la care se referă măsurile de protecţie, acestea din urmă depind de 

tipul şi de caracterul critic al infrastructurii analizate. Această însuşire descrie 

importanţa sa relativă în raport cu consecinţele pe care o perturbare, o 

slăbiciune sau o distrugere ar avea-o pentru populaţie sau bazele existenţei sale. 

De exemplu, centralele electrice nucleare se cer protejate tot timpul pentru că 

dereglarea funcţionării lor intenţionată (un act terorist) sau neintenţionată 

(accident de muncă) are consecinţe foarte grave pentru: sănătatea oamenilor, 

funcţionarea economiei naţionale, ordinea socială, mediul natural etc. Pe timp 

de conflict armat, este evident că măsurile de protecţie a unor astfel de 

obiective sporesc foarte mult şi capătă multă personalizare. 

În situaţie de criză, gestionarea pericolelor, riscurilor şi ameninţărilor de 

securitate la adresa infrastructurilor critice este o prioritate pentru factorii 

responsabili atât la nivel central, cât şi local. Eforturile se fac de către toţi actorii 

implicaţi, de la instituţiile competente ale statului, la proprietarii / administratorii / 

operatorii unor infrastructuri critice şi utilizatorii acestora. Pe timp de conflict, 

îndeosebi a celui de tip armat, gestionarea riscurilor şi ameninţărilor de securitate 

ce vizează infrastructurile critice se completează cu măsuri specifice cum ar fi: 

întărirea pazei obiectivelor strategice naţionale şi restricţii de deplasare în zona 

lor; asigurarea condiţiilor de funcţionare pentru satisfacerea la nivel minim a unor 

nevoi sociale, colective şi individuale; intensificarea controlului asupra 

persoanelor care circulă în zona unde există infrastructuri critice cu vulnerabilitate 

sporită la actele de sabotaj sau la acţiunile teroriste. 

Atât în situaţie de criză, cât şi de conflict armat, responsabilii cu securitatea 

infrastructurilor critice trebuie să acţioneze concertat, acordând o atenţie sporită 

infrastructurilor informatice, întrucât toate infrastructurile critice sunt dependente 

de noile tehnologii informaţionale şi de comunicaţii. În plus, pentru situaţia de 

conflict armat realizarea securităţii şi siguranţei infrastructurilor critice trebuie să 

ţină seama şi de legislaţia naţională privind conducerea ţării în situaţii de criză şi 

război 1 , deoarece apar unele schimbări în abordarea protecţiei unor obiective 

naţionale strategice. 

4. Măsuri de protecţie a infrastructurilor critice în România 

Deşi dispoziţiile Uniunii Europene cer expres acest lucru, România nu dispune 

încă de o strategie special dedicată protecţiei infrastructurilor critice. Chiar dacă 

în prezent managementul infrastructurilor critice la nivel naţional nu este încă 

gestionat unitar, există suficiente elemente de referinţă în diverse acte normative 

care fac referiri mai mult sau mai puţin concrete asupra problematicii 

infrastructurilor critice. 

În Strategia de Securitate Naţională a României (SSNR) 2 , adoptată de 

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării în anul 2006, conceptul de „infrastructură 

1 Petre DUŢU, Conducerea administrativă a armatei în situaţii de criză şi război, Bucureşti, Editura 

UNAp, 2009. 

2 Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007, 

www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf.


critică” este folosit de şase ori, alături de alţi termeni înrudiţi sau din aceeaşi sferă, 

precum: infrastructura strategică; infrastructura energetică şi de transport; 

infrastructura economică, de transport şi de asigurare a funcţiunilor sociale vitale; 

infrastructură militară etc. Capitolul XI al documentului este dedicat în întregime 

problematicii dezvoltării infrastructurii şi sporirii gradului de protecţie a acesteia. 

Printre vulnerabilităţile şi disfuncţionalităţile care pot amplifica riscurile şi 

ameninţările la adresa securităţii naţionale se află şi infrastructura slab dezvoltată 

şi insuficient protejată. Securitatea internă vizează, alături de siguranţa 

cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a 

transporturilor şi a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, şi protecţia activă 

a infrastructurii critice. În acest sens, autorităţile române recunosc că este nevoie 

de declanşarea unui amplu proces de dezvoltare, modernizare şi asigurare a 

protecţiei a infrastructurilor critice. 


reţele de infrastructură specializate, eficiente şi rezistente, capabile să potenţeze 

atât dezvoltarea susţinută şi modernizarea accelerată a economiei, cât şi 

securitatea naţională. Acestea trebuie să fie compatibile cu reţelele europene şi 

euro-atlantice, în special cele de transport, cele energetice sau cele de 

comunicaţii. De asemenea, modernizarea infrastructurii militare specifice, 

pregătirea şi modernizarea capacităţilor oferite în cadrul NATO, Uniunii Europene 

şi al parteneriatelor strategice reprezintă o direcţie de acţiune prioritară. 

În concordanţă cu cerinţele europene, SSNR specifică că un rol important 

revine elaborării unei strategii unitare de fiabilizare, protecţie, pază şi apărare a 

infrastructurii critice, capabilă să asigure continuitate, coerenţă, unitate 

metodologică şi procedurală, precum şi o reală eficienţă antiteroristă. 

Şi Strategia Naţională de Apărare (SNAp) 1 , din 2010, identifică printre 

principalele vulnerabilităţi ale ţării noastre, deficienţele în protecţia şi 

funcţionarea infrastructurii critice. Infrastructurile critice trebuie protejate de două 

mari categorii de ameninţări – cea teroristă şi cea implicată de „riscurile 

naturale” –, dar şi de acţiunile de sabotaj sau riscurile cibernetice. În acest sens, 

autorităţile naţionale trebuie să aibă în vedere următoarele obiective: 

adoptarea unei strategii naţionale de protecţie a infrastructurilor critice; 

implementarea unui mecanism de identificare şi desemnare a 

infrastructurilor critice naţionale şi europene; 

asigurarea unui sistem naţional optim de avertizare timpurie prin 

operaţionalizarea fluxului informaţional; 

instituirea măsurilor adecvate de realizare a protecţiei infrastructurilor 

critice identificate şi a măsurilor de intervenţie preventivă; 

dezvoltarea relaţiilor de cooperare la nivel naţional, regional şi 

internaţional. 

Şi alte reglementări stipulează importanţa infrastructurilor critice. Astfel, 

Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului 2 , din 2004, consideră 

1 Strategia Naţională de Apărare, Bucureşti, 2010, 

www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf. 

2 Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, 

71

72 


facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică ca făcând parte din 

obiectivele de importanţă strategică. Singura reglementare care face referire în 

mod expres la infrastructurile critice, exclusiv cele din domeniul economiei şi 

comerţului, este Ordinul privind aprobarea ghidului de identificare a elementelor 

de infrastructură critică din economie 1 , din 2005. Conform documentului, criteriile 

de selecţie a elementelor de infrastructură critică din economie definesc acele 

entităţi economice funcţionale care oferă produse/bunuri şi servicii de utilitate 

publică, vitale pentru societate, a căror distrugere, degradare ori aducere în 

stare de nefuncţionalitate produce efecte negative majore asupra populaţiei, 

mediului şi securităţii economice la nivel naţional sau zonal. Acestea se referă la: 

A. elemente care prin nefuncţionalitate produc impact major asupra populaţiei şi 

economiei; B. structuri vitale care, prin impoibilitatea agentului economic de a-şi 

exercita funcţiunile, provoacă discontinuităţi; C. puncte critice în cadrul agenţilor 

economici; D. cauze de apariţie a unor situaţii de urgenţă asupra elementelor de 

infrastructură economică. Pe baza acestor criterii de selecţie, fiecare agent 

economic este obligat să stabilească elementele de infrastructură critică şi să ia 

măsurile de protecţie prevăzute de lege. 

În conformitate cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 21 2 , din 2004, Sistemul Naţional 

de Management al Situaţiilor de Urgenţă (SNMSU) este organizat de autorităţile 

administraţiei publice şi se compune dintr-o reţea de organisme, organe şi 

structuri abilitate în managementul situaţiilor de urgenţă, constituite pe niveluri 

sau domenii de competenţă. Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă 

(IGSU), ca parte a SNSMU, este integratorul tuturor acţiunilor concertate ale 

sistemului naţional de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă, inclusiv a 

celor ce privesc infrastructurile critice. Încă din luna martie a anului 2007, IGSU a 

fost desemnat ca Punct Naţional de Contact privind infrastructura critică în 

relaţia cu Comisia Europeană şi statele membre ale UE, precum şi pentru 

proiectul sistemului european de alertă rapidă în domeniul protecţiei infrastructurii 

critice (CIWIN) 3 . 

În conformitate cu prevederile Directivei Consiliului 2008/114/CE 4 , la nivelul 

Ministerului Administraţiei şi Internelor a fost elaborat un proiect de act normativ 5 

care reglementează procedura de identificare, desemnare şi protecţie a 

www.cdep.ro/proiecte/2004/400/80/6/leg_pl486_04.pdf. 

1 Ordinul nr. 660 din 22 noimebrie 2005 al ministrului economiei şi comerţului privind aprobarea Ghidului 

de identificare a elementelor de infrastructură critică din economie, în „Monitorul Oficial”, nr. 1099, 6 

decembrie 2005. 

2 Ordonanţa de Urgenţă nr. 21 din 15 aprilie 2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor 

de Urgenţă, http://85.120.47.219/doc/cadru%20legal/ORDONANTA_DE_URGENTA_Nr21.pdf. 

3 Punct de vedere al Guvernului României referitor la propunerea legislativă intitulată Lege privind protecţia 

infrastructurilor critice şi înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Infrastructurilor Critice, aprilie 

2009, p. 3, http://webapp.senat.ro/pdf/09L125PV.pdf. 

4 Directiva 2008/114/CE a Consiliului din 8 decembrie 2008 privind identificarea şi desemnarea 

infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţii de îmbunătăţire a protecţiei acestora, în „Jurnalul 

Oficial al Uniunii Europene”, nr. L 345/75, 23 decembrie 2008, http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:345:0075:0082:RO:PDF. 

5 Hotărâre privind identificarea, desemnarea şi protecţia infrastructurilor critice, 

www.mai.gov.ro/Documente/Transparenta%20decizionala/HG_infrastructuri%20critice.pdf.


infrastructurilor critice naţionale (ICN) şi infrastructurilor critice europene (ICE), în 

scopul creşterii capacităţii de asigurare a stabilităţii, securităţii şi siguranţei 

sistemelor economico-sociale şi protecţiei persoanelor. În procesul de elaborare 

au fost implicaţi atât reprezentanţi ai autorităţilor publice responsabile şi mediului 

academic, cât şi operatori publici şi privaţi din sectoarele energetic, tehnologia 

informaţiilor şi comunicaţii, alimentare cu apă, alimentaţie, sănătate, financiar, 

securitate naţională, administraţie, transporturi, industria chimică şi nucleară, 

spaţiu şi cercetare. 

Conform documentului, coordonarea, la nivel naţional, a activităţilor privind 

identificarea, desemnarea şi protecţia infrastruturilor critice revine Primuluiministru, 

printr-un consilier de stat, iar responsabilitatea pentru organizarea şi 

desfăşurarea activităţilor necesare implementării prezentei hotărâri, respectiv 

realizarea cooperării între autorităţile publice responsabile şi structurile 

neguvernamentale revine Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin Centrul de 

coordonare a protecţiei infrastructurilor critice. Autorităţile publice responsabile şi 

fiecare proprietar/administrator/operator de ICN/ICE au obligaţia să desemneze, 

din cadrul structurii proprii, un compartiment specializat în domeniul ICN/ICE. 

Autorităţile publice responsabile trebuie să identifice şi desemneze 

potenţialele ICN/ICE care corespund criteriilor sectoriale şi intersectoriale, proces 

ce se va încheia la 30 noiembrie 2010 pentru ICN şi 12 ianuarie 2011 pentru ICE. 

De asemenea, autorităţile respective trebuie să efectueze anual evaluarea 

riscurilor, ameninţărilor şi necesităţii de a îmbunătăţi protecţia ICN/ICE 

desemnate. În termen de 90 de zile de la desemnarea unei infrastructuri drept 

ICN/ICE, proprietarul/administratorul/operatorul de ICN/ICE elaborează „Planul 

de securitate pentru operator”, ce identifică elementele de infrastructură critică 

ale ICN/ICE şi soluţiile de securitate existente sau care urmează să fie puse în 

aplicare pentru protecţia acestora. Procesul de identificare-desemnare-protecţie 

al ICN/ICE se revizuieşte periodic. 

Aşadar, după cum se poate observa la nivel guvernamental există voinţă şi 

preocupări privind managementul integrat al protecţiei infrastructurilor critice. 

Acţiunile vizează atât definirea şi identificarea acestora, cât şi stabilirea unei 

structuri naţionale specializate care, având suportul legal adecvat să gestioneze, 

conceptual şi acţional, toate aspectele privind protecţia infrastructurilor critice şi 

totodată să reprezinte interesele României în relaţia cu structurile specializate ale 

Alianţei Nord-Atlantice şi ale Uniunii Europene. 

Concluzii 

Analiza domeniului protecţiei infrastructurilor critice în caz de criză şi conflict 

relevă două axiome unanim acceptate, şi anume: imposibilitatea practică de a 

asigura protecţia 100% a unei infrastructuri critice şi inexistenţa unei soluţii unice, 

general valabile pentru rezolvarea acestei probleme. Cu toate acestea, este 

imperios necesar să fie făcute toate eforturile pentru a spori cât mai mult acest 

procent şi pentru a găsi soluţii care să fie adaptate şi să acopere fiecare 

categorie de infrastructură critică ce trebuie protejată. 

În condiţiile în care sectoarele componente ale infrastructurii critice asigură 

o serie de produse şi servicii vitale pentru funcţionarea normală a statului şi 

73

74 


societăţii, protecţia acestora trebuie privită ca reprezentând unul din pilonii pe 

care se sprijină nu numai securitatea naţională, capacitatea de a guverna sau 

asigurarea stabilităţii economice, dar însăşi modul nostru de a trăi. 

Accentuarea şi multiplicarea vulnerabilităţilor infrastructurilor critice impun tot 

mai acut dezvoltarea unei abordări naţionale sistemice, profunde şi 

cuprinzătoare a protecţiei lor ca factor al securităţii naţionale. Proiectul de 

hotărâre propus de Ministerul Administraţiei şi Internelor reprezintă un pas înainte 

în procesul de stabilire a cadrului legislativ naţional de definire, identificare, 

selecţie şi protecţie a infrastructurilor critice, mai ales din perspectiva armonizării şi 

conformării termenului stabilit de prevederile Directivei Consiliului 2008/114/CE – 

12 ianuarie 2011. 

Mai mult, credem că este necesară implicarea mult mai activă a 

autorităţilor publice responsabile şi a proprietarilor/administratorilor/operatorilor 

de elemente de infrastructuri critice în ansamblul eforturilor de ordin legislativ, dar 

şi aplicativ. Fiecare dintre aceştia trebuie responsabilizat să pună la punct şi să 

operaţionalizeze programe, planuri şi proceduri de protecţie a elementelor de 

infrastructuri critice pe care le gestionează, în conformitate cu legile, 

reglementările şi normele specifice. 

Întărirea cooperării inter-instituţionale în plan naţional, european şi 

internaţional este o altă cerinţă în procesul de adoptare a unor măsuri urgente 

de protecţie a infrastructurilor critice. Statele vulnerabile la atacuri teroriste sau 

piraterie trebuie susţinute de comunitatea internaţională, inclusiv prin schimb de 

informaţii, expertiză şi instruire, evaluare şi analiză de risc. Statele mai puţin 

vulnerabile la astfel de agresiuni asupra infrastructurilor critice ar trebui să-şi 

extindă angajamentul şi în sfera capacităţilor de management al riscului, 

răspunsului la crize, pregătirea forţelor militare şi de poliţie şi asigurarea 

mijloacelor la dispoziţie pentru intervenţie. Aceste forţe trebuie să fie în măsură să 

poată acţiona atât pe plan intern, cât şi extern, la cerere, împreună cu structuri 

similare desemnate de către NATO sau Uniunea Europeană. 

Pentru România o prioritate stringentă rămâne modernizarea şi protecţia 

infrastructurilor critice existente şi dezvoltarea altor reţele de infrastructuri 

specializate şi eficiente, compatibile cu cele europene şi euroatlantice, ce 

împreună să amplifice atât consolidarea durabilă a economiei, cât şi întărirea 

securităţii naţionale.




SISTEME ŞI REŢELE DE COMUNICAŢII ŞI INFORMATICE 

MILITARE ŞI SPECIALE, CA PARTE VITALĂ A 

INFRASTRUCTURILOR CRITICE ALE ROMÂNIEI. 

ASIGURAREA PROTECŢIEI FIZICE ŞI 

INFORMAŢIONALE A ACESTORA. 

Abstract 

General Mr. (r) prof. cons. Dr. Constantin MINCU 



The article presents several arguments on the need to study the critical 

infrastructure in Romania including various systems (networks) and special military 

communications. 

It emphasizes the role and place of such systems and networks to provide national 

defense and security and the risks and vulnerabilities faced by these infrastructures, 

and some necessary measures to be taken for the physical and informational protection 

in the case of hostile military actions, natural disasters or other negative phenomena. 

Finally some conclusions and proposals are formulated. 

Rezumat 

În acest articol se prezintă o serie de argumente în favoarea necesităţii studiului 

infrastructurilor critice în România, precum şi variate sisteme (reţele) de comunicaţii, 

în special cele din domeniul militar. 

Se pun în evidenţă rolul şi locul al unor astfel de sisteme şi reţele de securitate şi 

apărare naţională împotriva riscurilor şi vulnerabilităţilor pe care le prezintă aceste 

infrastructuri, precum şi câteva măsuri ce trebuie luate pentru protecţia fizică şi 

informaţională, în cazul unor acţiuni militare ostile, al dezastrelor naturale sau al altor 

fenomene negative. În final, concluziile şi propunerile autorului. 

1. Argumente pentru abordarea temei 

Infrastructuri critice – resurse vitale pentru buna funcţionare a societăţii 

(asigurarea siguranţei vieţii cetăţenilor, a bunurilor materiale de bază, a serviciilor 

publice cele mai importante) sunt de câţiva ani buni în atenţia responsabililor 

politici, economici şi militari din mai multe ţări ale lumii, face obiectul studiilor, 

planurilor şi acţiunilor unor organizaţii internaţionale (ONU, NATO, UE). 

Conceptul „infrastructura critică” a fost folosit, în mod oficial în iulie 1996, în 

Statele Unite, în preambulul unui act normativ elaborat de Casa Albă, intitulat:

76 

Constantin Mincu 

Ordinul Executiv pentru Protecţia Infrastructurilor Critice (Executive Order Critical 

Infrastructure Protection). 

Apreciindu-se ca securitatea, economia şi chiar supravieţuirea lumii 

industrializate ar fi esenţial dependente de trei elemente strâns inter-relaţionate 1 : 

energia, comunicaţiile şi computerele – actul normativ explica şi definea atunci 

infrastructura critică 2 ca fiind „parte din infrastructura naţională care este atât de 

vitală încât distrugerea sau punerea ei în incapacitate de funcţionare poate să 

diminueze grav apărarea sau economia SUA 3 ”. 

Ulterior, sfera de cuprindere a acestui concept se va extinde, iar tema se va 

dezvolta. Îndeosebi după „momentul 9/11” – prima dovadă că nicio ţară, oricât 

de puternică ar fi ea, chiar şi Statele Unite, nu-şi va mai apăra eficient şi de una 

singură centrii ei vitali (telecomunicaţiile, sistemele de aprovizionare cu 

electricitate şi apă, depozitele de gaze şi de petrol, finanţele şi băncile, centrele 

de comandă şi infrastructurile militare, serviciile de urgenţă, etc.). 

În Startegia Naţională de Securitate a Spaţiului Cibernetic (The National 

Startegy to Secure Cyberspace) sunt nominalizate la infrastructuri critice: „instituţii 

publice şi private din sectoarele agriculturii, alimentaţiei, aprovizionării cu apă, 

sănătăţii publice, serviciilor de urgenţă, guvernării, industriei de apărare, 

informaţiilor şi telecomunicaţiilor, energiei, transporturilor, sistemelor bancare şi 

financiare, chimice şi a materialelor periculoase, precum şi cele poştale şi de 

navigaţie” 4 . 

Şi la nivelul NATO şi al Uniunii Europene sunt preocupări concrete pentru a 

defini infrastructurile critice şi pentru a propune soluţii concrete de protecţie a 

acestora în faţa unor atacuri ostile sau a unor calamităţi naturale de amploare. 

Problematica infrastructurilor critice a fost şi este dezbătută în continuare de 

numeroşi specialişti civili şi militari din multe ţări ale lumii industriaizate, rămânând 

o problemă deschisă, atât pentru analiză şi fundamentare teoretică, cât şi pentru 

acţiune practică, în actele de bună guvernare. 

Trebuie să remarc că şi numeroşi specialişti români s-au aplecat cu 

convingere, cu bune rezultate în plan ştiinţific şi acţional pentru a defini 

concepte, pentru a inventaria cu acurateţe infrastructurile critice ale României şi 

pentru a propune decidenţilor politici şi celor din administraţie elaborarea unui 

cadru normativ (legi, Hotărâri de Guvern, etc.), urmat de punerea, cât mai 

urgentă în practică a măsurilor principale, în mod deosebit pentru reţelele vitale 

(energie, apă, sisteme informaţionale, sisteme de transport, sisteme financiarbancare) 

5 . 

1 http://en.wikipedia.org/wiki/critical_infrastructure_protection 

2 http://www.whitehousegov/news/releases/2001/10/20011016-12.html 

3 Executive Order Critical Infrastructure Protection; http://www.fas.org/irp/offdocs/eo1301.htm 

4 The National Strategy to Secure Cyberspace, february, 2003 

5 Autori şi lucrări: 

Dr. Grigore Alexandrescu, Dr. Gheroghe Văduva – Infrastructuri critice, pericole, ameninţări la 

adresa acestora, sisteme de protecţie, Editura U.N.Ap. Carol I, Bucureşti, 2006 

George Dediu, Alexandru Manafu – Protecţia infrastructurilor critice – o nouă provocare, Editura 

U.N.Ap. Carol I, Bucureşti, 2006

Sisteme şi reţele de comunicaţii şi informatice militare şi speciale, ca parte vitală a infrastructurilor critice ale 

României. Asigurarea protecţiei fizice şi informaţionale a acestora. 

77 

Atât specialiştii străini, cât şi cei români, civili şi militari, care au analizat 

domeniul infrastructurilor critice au acordat o mare atenţie rolului şi locului 

sistemelor informaţionale complexe (globale, zonale, naţionale, militare, 

speciale, comerciale, private, etc.) în asigurarea vieţii normale a populaţiei, în 

funcţionarea economiilor, a sistemelor financiar-bancare, a securităţii şi apărării 

naţionale şi a conducerii politice şi administrative a unui stat, alianţe sau uniuni 

politico-economice. 

În cele ce urmează mă voi referi numai la sistemele informaţionale militare şi 

speciale existente în România, în sensul cunoaşterii, la modul general al acestora, 

protecţiei fizice şi informaţionale în situaţiile unor atacuri, calamităţi naturale 

majore sau altor situaţii periculoase. 

Trebuie să arăt că acest gen de sisteme şi reţele de comunicaţii şi 

informatice sunt tratate de mulţi autori ca subiect al războiului informaţional 1 , 

care are loc tot timpul la pace, criză sau război, cu efecte grave asupra 

funcţionării lor in siguranţă, fapt care induce în mod direct dereglarea sau 

compromiterea totală a altor sisteme (subsisteme) servite: conducerea politică şi 

administrativă, apărarea naţională, siguranţa ţării şi a populaţiei, sistemele 

economice, financiar-bancare şi cele care privesc utilităţile vitale (energie, apă, 

alimente, etc.). 

2. Locul şi rolul sistemelor de comunicaţii şi informatice militare şi 

speciale în cadrul infrastructurii critice 

a. Sistemele de comunicaţii şi informatice militare au constituit şi continuă să 

constituie elemente vitale în exercitarea comenzii şi controlului la toate 

eşaloanele armatei, începând cu nivelul strategic şi până la luptător. Numeroşi 

autori, în principali militari, au produs cărţi, studii, analize, proiecte, manuale şi 

articole în care au demonstrat locul şi rolul sistemelor complexe de tipul C4I (+ 

variante) într-un război modern, demonstrând totodată, pe lângă calităţile lor 

tehnice şi operaţionale şi vulnerabilităţi reale ce decurg din metodele şi 

procedeele războiului informaţional modern, dar şi cele care sunt create de 

calamităţi naturale majore, accidente grave, erori de proiectare şi realizare sau 

erori umane. 

Pentru a înţelege mai bine care este „averea” disponibilă, în acest moment, 

în armata noastră, care, trebuie protejată fizic şi informaţional faţă de multiple 

Dr. Constantin-Gheorghe Balaban – Infrastructurile critice, un domeniu care se cere investigat, Revista 

Geopolitică, Anul VI – nr. 27, pag. 49-55 

1 Autori şi lucrări: 

Radu Dan Septimiu Popa - Războiul informaţional şi securitatea naţională, Ed. Militară, Bucureşti, 2009 

Teodor Frunzeti - Securitatea naţională şi războiul modern, Ed. Militară, Bucureşti, 1999 

M. Mureşan, Gh. Văduva – Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura U.N.Ap. Carol I, Bucureşti, 

2006 

Robert H. Anderson – Physical Vulnerabilities of Critical US Information Systems (internet, Iaver May 

03.pdf) 

Adrian V. Gheorghe – Analiza de risc şi de vulenrabilitate pentru infrastructurile critice ale societăţii 

informatice – societatea cunoaşterii

78 


vulnerabilităţi şi ameninţări, se cuvine să reamintim câteva aspecte, să le spunem 

teoretice şi metodologice: 

- Sistemele C4I (+variante) nu sunt privite ca un singur sistem ci mai mult ca un 

sistem de sisteme în care fiecare produce şi/sau consumă servicii. C4ISR 

reprezintă integrarea doctrinelor, procedurilor, structurilor organizaţionale, 

personalului, echipamentelor tehnice şi produselor software, facilităţilor, 

comunicaţiilor şi cercetării pentru a sprijini abilitatea comandantului de a 

realiza comanda şi controlul de-a lungul întregii game de operaţii militare. 

C4ISR asigură comandanţii cu date oportune şi precise şi sisteme pentru 

planificare, monitorizare, conducere, control şi raportarea desfăşurării 

operaţiilor. 

- Subsistemul de de comandă şi control constă din facilităţile, echipamentele, 

procedurile şi personalul esenţiale pentru un comandant în planificarea, 

comanda şi controlul forţelor subordonate şi primite în sprijin pentru 

îndeplinirea misiunii. 

- Subsistemul de comunicaţii reprezintă un ansamblu de echipamente, 

metode, proceduri şi personal (dacă e necesar), organizat pentru a 

îndeplini funcţiile de transfer a informaţiilor. Cuprinde sisteme de 

transmisie, de comutaţie şi de utilizator. Poate îndeplini şi funcţii de stocare 

şi prelucrare în sprijinul transferului de informaţii. 

- Subsistemul informatic (de calculatoare) constituie un ansamblu de 

echipamente, metode, proceduri şi personal (dacă e necesar), organizat 

pentru a îndeplini funcţiile de prelucrare a informaţiilor. Poate transfera 

informaţii în sprijinul funcţiilor de prelucrare (de exemplu: în cadrul reţelelor 

locale de calculatoare); 

- Sistemul de informaţii (cercetare) – echipamente, metode, proceduri şi 

personal pentru realizarea produselor informative prin colectarea, 

prelucrarea, integrarea, evaluarea, analiza şi interpretarea informaţiilor la 

dispoziţie privind forţele ostile sau potenţial ostile, zonele actuale sau 

potenţiale de acţiune. 

- ISR – sistem care colectează şi prelucrează informaţii pentru realizarea 

produselor informative despre ameninţări şi mediu pe timpul operaţiilor, 

precum şi informaţii pentru identificarea, urmărirea şi angajarea ţintelor. 

- Arhitectura sistemelor C4ISR trebuie să fie abordată din trei puncte de 

vedere (operaţional, sistemic şi tehnic) concomitent cu relaţiile dintre ele. 

Din punct de vedere operaţional, arhitectura se referă la centrele reţelei, 

misiunilor şi sarcinile realizate, informaţiile care trebuie vehiculate pentru 

îndeplinirea misiunii (tipul, frecvenţa, misiunile şi activităţile sprijinite, natura 

acestora). Din punct de vedere sistemic sunt analizate: sistemul în 

ansamblu, serviciile şi funcţionalitatea interconectării asigurate pentru 

sprijinul activităţilor operaţionale prin schimbul de informaţii între centrele 

reţelei. Din punct de vedere tehnic este analizat setul minim de reguli care 

guvernează organizarea, interacţiunile şi interdependenţele dintre părţile 

(elementele) sistemului în scopul satisfacerii cerinţelor operaţionale. 

Aceasta cuprinde o serie de standarde tehnice, rutine de implementare,



79 

selecţia standardelor, regulilor şi criteriilor care pot fi organizate în ce 

gestionează sistemul sau serviciile elementelor pentru o arhitectură dată. 

- Sistemele menţionate, cu funcţiile lor prezentate pe scurt, sunt reprezentate 

pe teren de o serie de reţele şi facilităţi tehnice şi operaţionale realizate în 

perioada 1990-2010, atât cât s-a putut în condiţii politice şi economice 

dificile. Aceste infrastructuri extrem de importante pentru apărarea ţării 

vor fi prezentate, pe scurt, în capitolul următor. 

b. Sistemele de comunicaţii şi informatice speciale 

Telecomunicaţiile speciale reprezintă un segment a ceea ce se numesc 

telecomunicaţiile de stat destinate asigurării unor comunicaţii securizate de voce 

şi date pentru autorităţile publice ale statului român: 

- Parlamentul României; 

- Preşedenţia României; 

- Guvernul României; 

- Instituţiile care desfăşoară activităţi în domeniul apărării, siguranţei naţionale 

şi ordinii publice; 

- Administraţia publică centrală şi locală; 

- Autoritatea judecătorească: 

Curtea Supremă de Justiţie; 

Ministerul Public; 

Consiliul Superior al Magistraturii; 

- Curtea de Conturi; 

- Curtea Constituţională; 

- Organele de conducere din cadrul organismelor guvernamentale şi al unor 

organisme neguvernementale de interes naţional. 

Aceste sisteme şi reţele speciale se caracterizează prin acoperire naţională, 

un înat grad de protecţie şi confidenţialitate şi prin măsuri fizice şi informaţionale 

de protecţie faţă de diferite riscuri şi situaţii potenţial periculoase. 

Denumirea de „telecomunicaţii speciale” a fost adoptată în 1993 din 

considerentul delimitării lor de sfera telecomunicaţiilor publice ori private, precum 

şi al particularizării acestora în cadrul telecomunicaţiilor de stat. 

Specificitatea reţelelor de telecomunicaţii speciale este dată atât de modul 

de organizare a infrastructurii, cât şi de organizarea serviciilor. 

Sistemul telecomunicaţiilor guvernamentale dispune de reţele performante 

proprii, separate, pe cât posibil, de alte reţele, cu un grad sporit de rezervare şi 

reconfigurare, care au posibilitatea de a efectua un număr mare de servicii prin 

recurgerea la tehnologii superioare celor din majoritatea reţelelor publice şi 

private. 

Rezultă destul de clar ca sistemele şi reţelele STS (Legea nr. 92/1996) au un rol 

vital pentru conducerea politică, administrativă, militară şi în unele cazuri – 

economică a ţării şi instituţiilor principale şi sub acest aspect, se califică pe deplin 

ca infrastructură critică ce trebuie protejată în faţa unui set întreg de riscuri şi 

ameninţări.

80 


3. Prezentarea, pe scurt, a unor sisteme şi reţele de comunicaţii şi 

informatice militare şi speciale, cu rol vital în asigurarea securităţii şi 

apărării ţării 

3.1. Infrastructura IT&C a M.Ap.N 

În perioada 1991-2010 în Armata României a fost proiectată, realizată şi 

dezvoltată Reţeaua de Transmisiuni Permanentă (R.T.P) care reprezintă o reţea 

distribuită, încorporând, din punct de vedere operaţional şi tehnic 253 de centre 

de comunicaţii cu diferite dezvoltări, de la cele nodale principale, până la 

modulele desfăşurabile în teatrele de operaţii şi extensiile externe pentru 

comunicaţiile cu NATO şi UE. Această reţea, parte principală a Sistemului de 

Transmisiuni al Armatei României (STAR), asigură infrastructura de bază 

(staţionară) pentru comunicaţii multicanal (voce, date, videoconferinţă) pentru 

conducerea operaţională şi administrativă a tuturor structurilor armatei la pace, 

criză şi război. Are o dezvoltare geografică naţională, fiind extinsă în aproape 

toate oraşele reşedinţă de judeţ şi în alte numeroase locaţii unde sunt unităţi şi 

interese de ordin militar. 

Rolul de infrastructură critică a acestei reţele derivă din funcţiile ei în folosul 

conducerii strategice, operative şi tactice şi din resursele puse la dispoziţie pentru 

cooperarea inter-categorii şi inter-forţe, precum şi cele necesare unor proiecte 

cu mare valoare militară pentru apărare (de exemplu pentru SCCAN şi 

SCOMAR). Pe lângă aceste calităţi operaţionale şi tehnice reţeaua are şi unele 

vulnerabilităţi în ceea ce priveşte asigurarea funcţionării sigure şi neîntrerupte în 

condiţiile în care ar putea fi supusă unor acţiuni ostile prin atacuri fizice sau 

radioelectronice, prin mijloacele cunoscute ale războiului informaţional (cu toate 

formele sale active şi pasive). 

Se pot face analize de risc de ordin general şi punctual şi propune măsuri 

concrete de protecţie: 

- Reţeaua de Comunicaţii de Sprijin de Campanie (R.C.S.C) asigură 

infrastructura mobilă pentru comunicaţii multicanal, fiind destinată 

pentru refacerea unor tronsoane RTP distruse sau scoase din funcţiune 

temporar sau/şi pentru extinderea RTP în zone încă neacoperite 

pentru puncte de comandă. 

- Reţeaua Radio cu Servicii Integrate (R.R.S.I) asigură echipamentele şi 

procedurile pentru comunicaţii monocanal utilizând staţii radio HF şi 

VHF cu salt de frecvenţă, cu dispozitive de criptare pentru voce şi 

date; 

- Sistemul Criptat de Videoconferinţă (V.T.C) asigură servicii de 

videoconferinţă criptate utilizând ca suport de comunicaţii RTP/RMNC. 

Beneficiarii sunt structurile principale de conducere ale M.Ap.N şi 

S.M.G. 

- Sistemul de comunicaţii prin satelit (S.C.S) asigură suportul de 

comunicaţii în locaţii greu accesibile, izolate sau îndepărtate (în 

teatrele de operaţii din străinătate – Irak, Afganistan, etc.).



81 

- Sistemul de comunicaţii şi informatică desfăşurabil (S.C.I.D) asigură 

servicii de voce şi date pentru forţele dislocabile în teatrele de 

operaţii, precum şi pentru conectarea acestora la Sistemul General 

NATO de Comunicaţii (N.G.C.S). 

- Sisteme de comunicaţii mobile Tetra Dimetra destinate să asigure unele 

comunicaţii mobile pentru structurile centrale ale M.Ap.N şi S.M.G, 

categoriile de forţe ale armatei şi comandamentele operaţionale şi 

de armă precum şi cooperarea cu structuri din sistemul naţional de 

apărare, îndeosebi în situaţii de urgenţă în baza prevederilor Legii nr. 

363/2004. 

Toate sistemele şi reţelele menţionate fac parte din infrastructura critică a 

M.Ap.N şi, în consecinţă, trebuiesc luate măsuri de protecţie fizică şi 

informaţională, potrivit standardelor actuale valabile în NATO şi UE. 

3.2. Infrastructura de comunicaţii speciale de conducere şi cooperare din 

administrarea S.T.S (date obținute din Legea Bugetului de Stat pe 2010) 

- Infrastructura de telecomunicaţii integrate de capacitate mare, 

redundantă, cu puncte de prezenţă în capitală şi în reşedinţele de 

judeţ. Aceasta se bazează pe echipamente profesionale în tehnologii 

moderne, care utilizează pentru transport reţelele de fibră optică şi 

radiorelee. 

Capacităţile de transport sunt suficiente pentru asigurarea 

comunicaţiilor între reşedinţele de judeţ şi Bucureşti în perspectiva 

următorilor ani pentru toate nevoile exprimate de către autorităţi. 

Această infrastructură de telecomunicaţii integrate asigură servicii de 

comunicaţii pentru reţele de voce, date şi video. 

Într-un termen scurt infrastructura radioreleu proprie va fi extinsă 

până la nivelul municipiilor, oraşelor şi localităţilor în care există entităţi 

ale autorităţilor publice. 

- Infrastructura de radiocomunicaţii mobile constă în reţelele locale 

convenţionale şi în sistmele profesionale în tehnologiile TETRAPOL şi 

TETRA-DIMETRA şi furnizează servicii în regim de mobilitate pentru 

autorităţile publice cu atribuţii în domeniul siguranţei cetăţeanului şi 

securităţii naţionale. 

În prezent, utilizatorii serviciilor platformei comune TETRA-DIMETRA 

sunt Ministerul Administraţiei şi Internelor (Poliţia Română, Poliţia de 

Frontieră, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, 

Jandarmeria Română, Instituţia Prefectului), Serviciul Român de 

Informaţii, Ministerul Sănătăţii – serviciile medicale de urgenţă (serviciul 

de ambulanţă, SMURD), Ministerul Finanţelor Publice (Autoritatea 

Naţională a Vămilor), primăriile (Poliţia Comunitară), Ministerul Apărării 

Naţionale şi Serviciul de Protecţie şi Pază. 

- Infrastructura pentru servicii de comunicaţii de date:

82 


Infrastructura reţelei integrate de mare capacitate permite 

realizarea unor reţele naţionale securizate de arie extinsă pentru 

autorităţi. Beneficiari mai importanţi: Ministerul Finanţelor Publice, 

Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Ministerul Administraţiei 

şi Internelor, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Agriculturii, 

Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Mediului, Ministerul 

Afacerilor Externe şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. 

Reţeaua este securizată şi criptată conform standardelor NATO. 

- Infrastructura pentru servicii Internet: 

Dezvoltată în urma nevoilor exprese ale instituţiilor publice şi 

componentelor SNAOPSN (Sistemul Naţional de Apărare, Ordine 

Publică şi Siguranţă Naţională) în condiţiile în care serviciile de 

Internet au devenit o componentă principală a funcţionării 

oricărei instituţii a statului. 

- Infrastructura pentru servicii satelitare: 

A fost dezvoltată ca alternativă şa serviciile oferite de infrastructura 

terestră şi pentru asigurarea serviciilor de comunicaţii în cazul misiunilor 

temporare, în locurile unde infrastructura terestră nu oferă servicii. Prin 

intermediul acestei infrastructuri sunt asigurate în mod operativ 

serviciile de telecomunicaţii pentru gestionarea situaţiilor de urgenţe 

oriunde situaţia impune prezenţa autorităţilor şi forţelor de intervenţie, 

iar serviciile reţelelor terestre nu sunt disponibile. 

Prin infrastructura satelitară se asigură continuitatea conducerii 

statului în situaţii de calamităţi sau dezastre, în situaţiile în care reţele 

terestre nu mai sunt funcţionale, precum şi pe durata activităţilor 

oficiale în stăinătate ale conducerii statului. Infrastructura este 

disponibilă pentru utilizarea de către componentele de urgenţă ale 

autorităţilor publice. 

- Infrastructura pentru servicii telefonice include comutatoarele 

telefonice şi reţeaua de cabluri proprii, prin care sunt oferite serviciile 

telefonice speciale „S” şi „TO” precum şi serviciile de cooperare IC. 

Aspectele care necesită acordarea unei atenţii deosebite care 

privesc această infrastructură sunt cele generate de schimbarea 

tehnologiilor în reţelele de acces ale operatorilor care furnizează 

servicii conexe, de asigurare a protecţiei comunicaţiilor, în acest 

mediu public, precum şi de costurile ridicate ale acestui tip de suport. 

- Infrastructura de servicii video funcţionează pe infrastructura de 

comunicaţii integrate şi asigură serviciile de videoconferinţă securizată 

pentru Guvernul României şi Instituţia Prefectului. 

- Infrastructura sTESTA a fost dezvoltată în baza Deciziei nr. 387/2004 a 

Comisiei Europene, sub forma unei reţele destinate susţinerii 

proiectelor de interes comun şi pentru oferirea unei platforme de 

comunicaţii protejate şi fiabile destinată schimbului de date între 

administraţiile publice la nivel european. 

- Infrastructura de chei publice (PKI) realizată de S.T.S se adresează 

instituţiilor componente ale SNAOPSN şi autorităţilor publice.



83 

- Infrastructura de protecţie a telecomunicaţiilor speciale asigură serviciile 

de securitate a telecomunicaţiilor speciale şi de cooperare prin: 

o Descoperirea, identificarea, localizarea şi înlăturarea surselor 

de perturbaţii accidentale (analiza problemelor de 

interferenţă) sau intenţionate (emisii neautorizate) şi asigurarea 

disponibilităţii frecvenţelor radio din gestiunea S.T.S. 

o Executarea de controale tehnice a reţelelor de 

telecomunicaţii speciale în vederea asigurării confidenţialităţii 

comunicaţiilor speciale. 

o Zonarea locaţiilor pentru prevenirea scurgerii de informaţii 

clasificate secrete de stat prin intermediul radiaţiilor 

electromagnetice compromiţătoare emise de echipamentele 

S.T.S. 

- Sistemul naţional unic pentru situaţii de urgenţă – 112 extins până la 

nivelul tuturor municipiilor şi oraşelor din România. 

Toate sistemele şi reţelele menţionate necesită un proces amănunţit 

de analiză a vulnerabilităţilor de ordin fizic şi informaţional în vederea 

identificării unor măsuri eficiente de protecţie. 

4. Protecţia fizică şi informaţională a sistemelor şi reţelelor militare şi 

speciale în condiţiile manifestării unor acţiuni de război informaţional, 

producerii unor dezastre naturale şi a altor fenomene negative. 

- Vulnerabilităţi şi ameninţări informaţionale pentru securitatea 

naţională: 

o Ca în orice domeniu de activitate, şi în cel privind 

informaţiile şi sistemele informaţionale pentru securitatea 

naţională există anumite vulnerabilităţi, adică părţi mai 

puţin studiate şi slăbiciuni ale sistemului, infrastructurii, 

mediului de control sau proiectării reţelelor, care nu sunt 

generate de acţiunile adversarilor ci de soluţiile proprii 

adoptate, ce pot fi atacate relativ uşor şi exploatate 

pentru a deteriora integritatea acelui stat. 

o Vulnerabilităţile informaţionale constituie o componentă a 

vulnerabilităţii de securitate 1 , generată de stări de fapt, 

procese sau fenomene din viaţa internă a comunităţii 

naţionale, care diminuează capacitatea de reacţie a 

societăţii la riscurile existente ori potenţiale de orice natură, 

inclusiv informaţionale sau care favorizează apariţia şi 

dezvoltarea acestora, cu consecinţe privind realizarea 


1 Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, Editura SRI, Bucureşti, 2004

84 


În general, vulnerabilităţile informaţionale sunt cu atât mai mari, cu cât 

reţelele informaţionale şi structura informaţiilor sunt de complexitate mai mare, 

fiind greu de optimizat, administrat şi protejat. De asemenea, vulnerabilităţile 

sporesc direct proporţional cu nivelul tehnologic implementat în construcţia şi 

funcţionarea echipamentelor (mai ales digitale) sistemelor informaţionale. 

Rezultă că obiectivul principal al conflictelor militare contemporane nu 

trebuie să constea, cu precădere, în distrugerea totală a tehnicii, armamentului 

sau forţei vii a adversarului ci, mai ales, în neutralizarea şi dezintegrarea sistemelor 

complexe ale acestuia, în principal a sistemelor informaţionale. În acest context, 

s-a impus tot mai mult conceptul de infrastructuri critice ale ţării de care depind 1 

stabilitatea, siguranţa şi securitatea sistemelor şi proceselor. Nu este însă 

obligatoriu ca toate infrastructurile care sunt sau pot deveni, la un moment dat, 

critice să facă parte din această categorie de infrastructuri. Infrastructurile critice 

sunt acele infrastructuri cu rol important în asigurarea securităţii, în funcţionarea 

sistemelor şi în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaţionale şi 

militare. Caracterul critic al unor infrastructuri, în principal informaţionale, este 

determinat, mai ales, de condiţia de unicat a unui sistem sau proces, de rolul său 

în funcţionarea stabilă a infrastructurii şi de vulnerabilităţile acesteia. 

Siguranţa naţională, apărarea ţării şi ordinea publică constituie domenii 

importante ale infrastructurilor critice, în care se mai regăsesc structurile aferente 

tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, reţelele administraţiei de stat, 

diplomatice, energetice, de transport, de alimentare cu apă, sistemul financiar şi 

medical. 

Principalele vulnerabilităţi ale infrastructurii informaţionale privind securitatea 

naţională, apreciem că ar putea fi următoarele: 

- posibilităţile de interceptare a informaţiilor din reţelele de comunicaţii şi 

calculatoare atât de către utilizatori, cât şi de adversar; 

- volumul foarte mare de informaţii produse, vehiculate şi prelucrate în 

sistemele informaţionale, care pot fi supuse cercetării şi atacului adversarilor 

potenţiali, distruse, falsificate sau sustrase; 

- afectarea infrastructurii informaţionale, ceea ce determină dificultăţi în 

managementul acesteia, imposibilitatea detectării accesului fraudulos la 

informaţii şi favorizarea atacurilor cibernetice; 

- folosirea aceloraşi benzi de frecvenţă, modulaţii şi regimuri de lucru la 

echipamentele bazate pe propagarea undelor electromagnetice, atât în 

reţelele de comunicaţii proprii, cât şi în cele ale adversarilor potenţiali; 

- utilizarea de echipamente tehnice, componente software şi baze de date 

cu structuri şi exploatare standardizate (comerciale) în toate reţelele de 

calculatoare din organizaţiile implicate în securitatea naţională, eventual şi în 

reţelele de comunicaţii ale acestora, ceea ce favorizează acţiunile teroriste şi 

criminalitatea organizată împotriva ţării noastre; 

- dependenţa infrastructurii sistemelor informaţionale pentru securitatea 

naţională de infrastructura informaţională comercială a ţării, ceea ce creează 

condiţii pentru acces fraudulos şi dezinformare; 

1 Gr. Alexandrescu, Gh. Văduva, Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de 

protecţie. Editura UNAp, Bucureşti, 2006



85 

- posibilitatea încorporării (ascunderii) din timp, în echipamentele de calcul şi 

de comunicaţii, de către firmele furnizoare de aparatură, a unor module software 

maliţioase, care pot fi activate de către adversari la momente hotărâte de 

aceştia, creând dezordine şi haos în reţelele informaţionale şi cele decizionale; 

- prin conectarea la Internet, Intranet sau Extranet, organizaţiile de care 

depinde securitatea naţională devin vulnerabile la pătrunderi neautorizate (cu 

rea intenţie sau din neatenţie); 

- existenţa unor reţele informaţionale cu număr mare de noduri şi cu o largă 

interconectivitate, greu de sincronizat şi gestionat, ceea ce permite penetrarea 

acestora, accesul neautorizat, capturarea fizică a unor echipamente sau a unor 

noduri (centre) de comunicaţii în totalitate, interceptarea sau întreruperea unor 

fluxuri de informaţii importante şi/sau introducerea de informaţii false care să 

afecteze procesele decizionale; 

- digitalizarea exhaustivă a structurii informaţionale a securităţii naţionale are 

un impact contradictoriu: pe de o parte omogenizează, sincronizează şi sporeşte 

gradul de compatibilitate şi interoperabilitate a reţelelor informaţionale pentru 

sistemul securităţii naţionale, iar pe de altă parte determină stăpânirea cu 

greutate a complexităţii şi a nivelului deosebit de ridicat de tehnicitate al 

acestora, oferind condiţii pentru atacul cibernetic de la distanţă sau din interiorul 

lor; 

- nerespectarea integrală a cerinţelor şi standardelor Uniunii Europene şi 

NATO privind compatibilitatea şi interoperabilitatea sistemelor informaţionale, mai 

ales în ce priveşte schimbul de informaţii (formatul mesajelor), accesul la bazele 

de date, criptarea automată a comunicărilor şi caracteristicile canalelor pentru 

legătură; 

- posibilitatea folosirii de către adversari potenţiali a războiului electronic 

împotriva mijloacelor radioelectronice din principalele sisteme informatice şi de 

comunicaţii, cu precădere asupra canalelor care asigură legătura surselor de 

informaţii cu organele centrale de fuziune şi prelucrare a datelor; 

- interceptarea de către adversar (forţele ostile) a comunicărilor transmise 

prin radio, decriptarea acestora în timp oportun în cazul folosirii unor sisteme 

criptografice neperformante şi folosirea în scopuri proprii a acestor informaţii 

pentru obţinerea superiorităţii informaţionale asupra statului român; 

- mijloacele tehnice actuale ale sistemelor informaţionale nu au asigurată 

protecţia deplină împotriva atacului fizic, electromagnetic şi cibernetic, acestea 

putând fi distruse, deteriorate sau extrasă informaţia stocată; 

- dispunerea în locuri necorespunzătoare, din punct de vedere funcţional şi 

al securităţii fizice şi electromagnetice a echipamentelor tehnice ale sistemelor 

informaţionale, în principal a mijloacelor de comunicaţii si de calcul, ceea ce 

sporeşte vulnerabilitatea de interceptare a informaţiilor şi de atac fizic; 

- utilizarea pentru exploatarea sistemelor informaţionale privind securitatea 

naţională a unor persoane insuficient verificate şi neloiale, predispuse a fi 

racolate de către adversarii potenţiali şi determinate să efectueze acţiuni de 

sabotaj sau să furnizeze acestora informaţii obţinute fraudulos; 

- neutralizarea legăturii radio pe unde scurte, mai ales la distanţe mari, 

bazată pe propagarea undelor electromagnetice prin ionosferă, prin schimbarea

86 


caracteristicilor electrice ale acesteia, ceea ce determină atenuarea, 

modificarea aleatoare a direcţiei de propagare şi reflectarea numai parţială a 

undelor electromagnetice; 

- existenţa, la adversarii potenţiali, a armelor electronice cu radiaţii 

infraacustice, bazate pe propagarea în spaţiu a undelor subsonice, care 

acţionează asupra personalului, determinând inactivarea acestuia anumite 

perioade de timp şi, implicit, întreruperea funcţionării sistemelor informaţionale; 

- instalarea antenelor mijloacelor de comunicaţii în câmp deschis sau în 

spaţii fără proprietăţi naturale de protecţie, ceea ce permite scoaterea lor 

uşoară din funcţiune şi întreruperea legăturii, mai ales a celei cu staţii radio şi 

radioreleu de putere mare; 

- suprimarea accesului la Internet al sistemelor informaţionale privind 

securitatea naţională pentru izolarea acestora, în vederea împiedicării folosirii de 

către adversari şi persoanele neautorizate a unor surse de documentare proprii, 

cuprinzând informaţii neclasificate; 

- utilizarea Internetului pentru acţiuni teroriste 01 de dezinformare şi atac 

cibernetic asupra infrastructurii informaţionale critice a securităţii naţionale; 

- proiectarea necorespunzătoare a infrastructurii, cu redundanţă 

informaţională redusă, centralizată excesiv şi cu posibilităţi scăzute de replicare a 

informaţiilor existente în bazele de date; 

- preocuparea insuficientă pentru ascunderea şi mascarea elementelor 

infrastructurii informaţionale, măsuri neadecvate de pază şi apărare a acestora; 

Din prezentarea efectuată rezultă că există numeroase vulnerabilităţi, dar 

dintre acestea, esenţiale sunt cele care împiedică: organizarea optimă a 

sistemelor informaţionale, alegerea echipamentelor tehnice utilizate şi a 

produselor software comerciale cu înalte performanţe funcţionale, realizarea 

calitativă a programelor (software) de aplicaţii şi a bazelor date de către 

specialiştii organizaţiilor privind securitatea naţională, precum şi a software-ului 

pentru criptarea automată, sigură, a informaţiilor în sistemele informaţionale, 

măsurile de securitate adoptate. 

Organizarea optimă a sistemelor informaţionale constituie condiţia 

fundamentală pentru funcţionarea eficientă a acestora pe timpul războiului 

informaţional iar reconfigurarea în timp real, mobilitatea şi adaptabilita-tea lor la 

mediul de informaţii în continuă dezvoltare şi la situaţiile şi standardele ce trebuie 

avute în vedere ca ţară membră a Uniunii Europene şi NATO, se impun a fi 

respectate în totalitate şi aplicate cu fermitate pentru a se îndeplini condiţiile de 

compatibilitate şi interoperabilitate. 

Formatul standard al documentelor purtătoare de informaţii trebuie să fie 

unificat cu Uniunea Europeană şi NATO, iar completarea acestora să se poată 

efectua atât în limba română, cât şi în limbile engleză sau franceză. 

Adaptarea sistemelor la mediul de informaţii, mai ales în situaţii de criză şi 

conflict militar, impune echiparea acestora cu mijloace tehnice capabile să 

1 Terorismul contemporan are deja caracter mondial. El se anexează pe extremismul religios 

violent, pe extremismul politic şi pe efectele dezrădăcinării (Vasile Marin, Elemente de analiză 

geopolitică a ordinii internaţionale contemporane, Bucureşti, 2003)



87 

suporte fluxuri informaţionale de 2-3 ori mai mari decât în condiţii normale de 

funcţionare pe timp de pace. 

Fiabilitatea sistemelor informaţionale trebuie să fie proiectată astfel încât 

probabilitatea de funcţionare fără defecţiuni a structurilor tehnice şi 

informaţionale să fie mai mare de 0,95, asigurându-se totodată o probabilitate 

redusă de detectare şi interceptare a comunicărilor. 

O atenţie deosebită se va acorda organizării şi exploatării optime a bazelor 

de date ale reţelelor de calculatoare. 

- Ameninţări informaţionale interne: 

Analiza efectuată evidenţiază următorii factori interni, care pot constitui 

ameninţări asupra sistemelor informaţionale privind securitatea naţională: 

- lipsa de preocupare pentru dobândirea superiorităţii informaţionale asupra 

statelor şi forţelor potenţial ostile; 

- neconcordanţa între cerinţele de informaţii pentru luarea deciziilor şi 

conducerea acţiunilor privind securitatea naţională şi posibilităţile reale de 

dobândire a acestora; 

- proiectarea, organizarea sau funcţionarea necorespunzătoare a sistemelor 

informaţionale; 

- dotarea sistemelor informaţionale cu mijloace de culegere a datelor, 

comunicaţii şi calculatoare neperformante, greu de exploatat şi de asigurat 

protecţia, utilizarea necorespunzătoare a acestora; 

- influenţa mediului de securitate intern şi internaţional asupra proceselor 

informaţionale ale structurilor de informaţii specializate ale statului şi a cooperării 

acestora cu organe similare ale celorlalte ţări membre ale Uniunii Europene şi 

NATO; 

- organizarea necorespunzătoare a bazelor de date, existenţa unor produse 

software neperformante sau cu erori intenţionate pentru gestiunea, prelucrarea şi 

afişarea informaţiilor, lipsa de preocupare pentru utilizarea inteligenţei artificiale, 

pentru realizarea activităţilor informaţionale şi a celor de management; 

- slaba pregătire profesională şi experienţa redusă a personalului, implicat în 

organizarea, exploatarea şi asigurarea funcţionării sistemelor informaţionale; 

- clasificarea necorespunzătoare a categoriilor de informaţii şi date privind 

securitatea naţională şi certificarea eronată a dreptului de acces la acestea a 

personalului; 

- neloialitatea unor persoane care exploatează echipamentele tehnice ale 

sistemelor informaţionale; 

- securitatea redusă a datelor şi informaţiilor pe timpul transmiterii, memorării, 

prelucrării şi afişării acestora, accesul neutorizat al unor persoane străine. 

Răspunderea pentru asigurarea superiorităţii informaţionale asupra 

adversarilor potenţiali şi a altor forţe ostile revine şefilor structurilor de informaţii 

specializate, aceasta trebuind să fie urmărită cu consecvenţă atât pe timp de 

pace, cât şi în situaţii de criză sau de conflict militar. 

Fragilitatea superiorităţii informaţionale este dată de calitatea informaţiei de 

a fi obţinută în timp real, cu forţele şi mijloacele structurilor de informaţii

88 


specializate, precum şi din surse deschise sau primite de la organele cu care 

cooperează. Caracterul nonlinear al acesteia determină ca mici intrări de 

informaţie să poată produce efecte disproporţionate atât pe timp de pace sau 

criză, dar mai ales pe timpul conflictului militar. 

Un rol important îl are stabilirea din timp de pace, prin legi şi instrucţiuni, a 

cerinţelor de informaţii privind securitatea naţională, diferenţiat pe domenii de 

activitate şi eşaloane ierarhice de conducere, a modalităţilor şi răspunderilor 

pentru obţinerea acestora, precum şi a conţinutului lor informaţional, forma de 

prezentare şi operaţiile de prelucrare la care sunt supuse. 

În acest sens, trebuie avut în vedere că implementarea tehnologiei moderne 

a informaţiei şi comunicaţiilor, precum şi a metodelor de management moderne 

constituie o componentă esenţială a definirii forţei. 

Experienţa dobândită privind asigurarea securităţii naţionale a dovedit că 

organizarea necorespunzătoare a sistemelor informaţionale, lipsa de preocupare 

pentru funcţionarea acestora şi înlăturarea defecţiunilor ce pot apărea, 

constituie cauza principală a lipsei de informaţii relevante şi a imposibilităţii 

dobândirii superiorităţii informaţionale. Trebuie să se aibă în vedere că 

informatica şi comunicaţiile moderne, deşi au un rol hotărâtor, prezintă şi 

numeroase vulnerabilităţi tehnologice care trebuie diminuate sau înlăturate prin 

măsuri organizatorice si tehnice adecvate. 

Chiar dacă nu sunt supuse atacului informaţional al adversarilor potenţiali, 

bazele de date şi software-urile pot crea neajunsuri serioase în cazul când nu sunt 

organizate, realizate şi exploatate corespunzător. Principala răspundere pentru 

funcţionarea lor eficientă revine personalului de specialitate din sistemul 

informaţional, mai ales inginerilor, analiştilor şi programatorilor, precum şi 

operatorilor de la mijloacele de comunicaţii. Corelat cu aceasta, un impact 

major asupra informaţiilor îl are realizarea unei securităţi reduse a informaţiilor în 

toate verigile sistemelor informaţionale, care creează posibilitatea de acces 

neautorizat şi de transmitere la adversar a unor date, din cauza lipsei de loialitate 

a unor persoane care sunt implicate în vehicularea fluxurilor de informaţii. 

Totodată, există şi cauze tehnice care pot constitui ameninţări 

informaţionale interne, rezultate mai ales din dotarea necorespunzătoare cu 

echipamente moderne de culegere, transmitere şi prelucrare a informaţiei, precum 

şi a unor loturi de rezervă pentru acestea. 

Se impune, aşadar, efectuarea unor cheltuieli importante pentru dotarea 

sistemelor informaţionale cu tehnică modernă, pentru că succesul în realizarea 

securităţii naţionale se obţine cu un preţ ridicat. 

- Ameninţări informaţionale externe: 

Ameninţările informaţionale externe cuprind ansamblul acţiunilor specifice, 

executate de adversarii potenţiali şi forţele ostile ţării noastre pentru interzicerea 

sau în-greuierea executării funcţiilor decizionale şi operaţionale privind 

securitatea naţională. Acestea urmăresc limitarea sau excluderea activităţilor 

proprii privind culegerea de informaţii, deteriorarea sau distrugerea senzorilor şi a 

altor surse de date şi interzicerea funcţiilor informaţionale privind securitatea 

naţională.



89 

Conform concluziilor formulate în literatura de specialitate 1 , principalele 

ameninţări informaţionale externe asupra structurilor decizionale şi acţionale 

privind securitatea naţională sunt următoarele: 

- atacul fizic împotriva surselor de date şi a mijloacelor de transmitere, 

prelucrare şi afişare a informaţiilor; 

- atacul electronic asupra mijloacelor de culegere, transmitere şi prelucrare 

a informaţiilor; 

- atacul cibernetic împotriva sistemelor informaţionale ale structurilor de 

informaţii pentru securitatea naţională şi cele ale organizaţiilor economice, 

financiare, diplomatice etc.; 

- pirateria software; 

- atacul fizic şi electronic asupra organelor decizionale ale statului nostru 

(preşedinţie, parlament, guvern etc.) privind securitatea naţională; 

- atacul psihologic asupra tuturor structurilor decizionale şi acţionale ale ţării 

noastre (politice, economice, sociale, de apărare etc.) 

Aceste ameninţări nu sunt noi, ele fiind generate de însăşi dezvoltarea 

societăţii informaţionale, dar trebuie cunoscute, studiate cu atenţie şi stabilite cu 

precizie măsurile corespunzătoare pentru combaterea lor. 

Este cunoscut că obiectul culegerii de informaţii pentru securitatea 

naţională constă în asigurarea cunoaşterii exacte a situaţiei internaţionale, mai 

ales în zona de interes a României, Uniunii Europene şi NATO, precum şi a situaţiei 

interne din ţara noastră şi din ţările vecine, realizându-se astfel anticiparea 

acţiunilor agresive ale adversarilor potenţiali sau ale unor grupuri ostile şi prevenirea 

surprinderii. 

În prezent 2 securitatea se identifică cu protecţia a tot ceea ce afectează 

bazele înseşi ale statului şi organizaţiilor internaţionale la care am aderat şi cu 

care executăm acţiuni în comun. 

Această evoluţie a modificat şi obiectivele serviciilor de informaţii, care nu se 

mai concentrează atât de mult pe informaţii despre parametrii militari şi strategici 

ai unor terţe ţări, cât mai ales pe aspecte şi fenomene economice, sociale şi 

politice a căror logică de acţiune răspunde unor modele şi condiţii diferite şi, în 

special, cu mult mai imprevizibile decât în trecut. 

Se dovedeşte că existenţa unor informaţii sigure, complete şi oportune 

constituie suportul principal al conducerii şi coerenţei proceselor decizionale 

privind securitatea naţională. De aceea, atacul fizic al adversarilor potenţiali şi 

grupurilor ostile împotriva surselor şi mijloacelor pentru obţinerea informaţiilor 

constituie, probabil, principala vulnerabilitate pentru sistemele informaţionale de 

orice natură, din ţara noastră. 

Atacul electronic asupra mijloacelor de culegere, transmitere şi prelucrare a 

informaţiilor se bazează pe utilizarea de energii electromagnetice înalte (lasere, 

arme cu frecvenţe radio, arme cu microunde etc.) pentru neutralizarea sau 

distrugerea mijloacelor electronice (radare, senzori, staţii radio, radiorelee, 

1 J. S. Gansler, H. Binnendjic, Infromation Assurance, Trend in Vulnerabilities, Threat and 

Technologies. 

2 Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, Editura SRI, Bucureşti, 2004

90 


calculatoare etc.) utilizate în sistemele informaţionale şi afectarea biofizică a 

personalului. 

Apreciem că acest atac constituie ameninţarea fizică principală asupra 

mijloacelor tehnice ale sistemelor informaţionale existente la structurile de 

informaţii privind securitatea naţională. 

Protecţia împotriva acestor arme, care atacă echipamentele tehnice şi 

personalul sistemelor informaţionale, are un rol hotărâtor pentru funcţionarea 

neîntreruptă a mijloacelor electronice utilizate pentru culegerea, transmiterea, 

prelucrarea şi diseminarea informaţiilor. 

Atacul cibernetic asupra structurii informaţionale a securităţii naţionale 

reprezintă o ameninţare deosebit de importantă, care are în vedere „spaţiul 

virtual" ce vizează mai ales produsele software şi firmware, protocoalele şi bazele 

de date ale sistemelor informatice utilizate în reţelele de calculatoare şi de 

comunicaţii. Acţiunile externe specifice atacului cibernetic au în vedere 

reducerea însemnată a posibilităţilor de efectuare corectă a serviciilor în cadrul 

sistemului informaţional, deteriorarea software-ului de aplicaţie ce are, de regulă, 

caracter confidenţial sau secret, pentru a genera informaţii greşite din datele 

prelucrate. 

Aceste ameninţări externe sunt favorizate de neaplicarea unor reguli sigure 

de protecţie şi securizare a informaţiilor pe timpul transmiterii şi prelucrării datelor 

culese de către surse. Ele fructifică lacune şi/sau slăbiciuni existente în structura 

sistemului de securitate a reţelelor proprii de comunicaţii şi calculatoare. 

Atacul cibernetic are legătură cu pirateria software 1 , care poate fi 

desfăşurată de agresori locali sau plasaţi în orice puncte din spaţiul interconectat 

al informaţiei şi urmăresc, după caz, paralizarea completă a sistemelor 

informatice sau defectarea (căderea) lor intermitentă, la momente de timp 

dinainte stabilite. 

Atacul cibernetic urmăreşte şi deteriorarea programelor (sistemelor expert) 

folosite în procesele decizionale şi acţionale privind securitatea naţională, ceea 

ce depăşeşte cu mult sfera informaţională propriu-zisă şi poate genera decizii 

greşite care, într-o formă sau alta, să avantajeze adversarii potenţiali. 

Atacul împotriva capacităţii de conducere a organelor centrale şi locale ale 

ţării urmăreşte neutralizarea sistemelor decizionale, personalului şi tehnicii, precum 

şi a comenzii structurilor operaţionale subordonate acestora, pentru paralizarea 

activităţilor privind securitatea naţională (siguranţa cetăţenilor, ordine publică, 

apărare, situaţii de urgenţă etc.) a celor economice, financiare, sociale etc. Este 

îndreptat asupra capacităţilor fizice şi intelectuale ale conducătorilor, 

funcţionarilor din administraţia de stat şi locală, personalului de ordine publică, 

apărare şi intervenţie în situaţii de urgenţă. 

Ca metodă de acţiune, adversarii potenţiali sau grupurile ostile pot folosi 

capturarea unora dintre persoanele de conducere, parlamentari, miniştri, 

diplomaţi, ofiţeri superiori etc. pentru dezorganizarea diferitelor domenii de 

activitate şi/sau atacul pentru influenţarea stării biofizice a întregului personal 

pentru scoaterea lui definitivă sau temporară din activităţile desfăşurate. 

1 J. S. Gansler, H. Binnendjic, Information Assurance, Trend in Vulnerabilities, Threat and Technologies.



91 

La această ameninţare contribuie practic şi atacul psihologic, care se 

bazează pe folosirea informaţiilor împotriva minţii umane, pentru a modifica sau 

anula percepţii, atitudini sau comportamente ale oamenilor. Ca urmare, pot 

apărea erori umane în procesele decizionale şi de comandă-control, care vor 

diminua capacitatea de conducere a statului şi a diferitelor domenii de 

activitate. 

Pentru legătura organelor centrale ale statului cu cele ale Uniunii Europene, 

NATO şi ale altor organisme internaţionale, precum şi pentru legăturile 

diplomatice etc. un rol important îl au reţelele radio pe unde scurte care pot fi 

neutralizate prin schimbarea caracteristicilor electrice ale ionosferei. 

Existenţa în sistemele de asigurare a informaţiilor şi de comunicaţii ale 

sistemelor informaţionale privind securitatea naţională a unor radare, staţii radio şi 

radio-relee care funcţionează cu frecvenţe radio de înaltă energie şi folosesc 

antene cu câştig foarte mare, poate constitui un risc important pentru personalul 

de exploatare şi unele categorii de aparatură electronică, în principal 

calculatoare, din compunerea acestora. Rezultă că sistemele informaţionale ale 

structurilor de stat privind securitatea naţională pot avea unele vulnerabilităţi ce 

pot fi exploatate de către adversari sau grupuri ostile, dar şi de persoane din 

interiorul acestora, rău intenţionate. 

Cunoaşterea vulnerabilităţilor şi ameninţărilor informaţionale permite luarea 

unor măsuri severe, organizatorice şi tehnice, pentru diminuarea sau înlăturarea 

completă a acestora. 

- Măsuri de protecţie a sistemelor şi reţelelor militare şi speciale 

Protecţia sistemelor informaţionale se referă la luarea unor măsuri speciale 

de apărare a datelor vehiculate prin acestea, prin intermediul echipamentelor 

de prelucrare automată a datelor, software de sistem si de aplicaţie, precum şi al 

comunicaţiilor. 

Cinci valori patrimoniale ale sistemelor informaţionale (echipamente, 

software, materiale, date, servicii) pot constitui ţinta următoarelor ameninţări: 

pierdere, respingere (nerecunoaştere), compromitere şi corupere. 

Securitatea sistemului informaţional pentru securitatea naţională depinde de 

dinamica sa, iar ameninţările asupra acestuia sunt îndreptate împotriva 

structurilor organizatorice, echipamentelor, programelor de aplicaţie şi sistemului 

de operare, materialelor utilizate în reţelele de calculatoare, informaţiilor 

memorate pe diverse supor-turi magnetice, hârtiilor de valoare aflate în sistem 

sau a serviciilor prestate de componentele acestuia. 

Enumerarea principalelor măsuri de protecţie a informaţiilor 1 în sistemele 

informaţionale se prezintă în figura urmatoare: 

1 Information Protection Capabilities, Joint Doctrine Encyclopedia, US Army, 1997.

92 

Dezinformarea 

adversarilor asupra 

sistemelor 

informaţionale 

Securitatea 

comunicaţiilor prin 

mijloace electronice 

COMSEC 

Securitatea 

calculatoarelor şi 

reţelelor de 

calculatoare 

COMPUSEC 

Executarea 

transmisiilor cu 

probabilitate redusă 

de detecţie şi 

interceptare 

Eliminarea radiaţiilor 

parazite ale 

aparaturii 

electronice 

TEMPEST 


Utilizarea de 

mijloace tehnice cu 

probabilitate redusă 

de interceptare şi 

detectare 

PROTECŢIA 

INFORMAŢIILOR ÎN 

SISTEMELE 

INFORMAŢIONALE 

Proceduri pentru 

asigurarea 

securităţii 

proceselor 


Controlul permanent 

al emisiilor 

electronice şi 

procedurilor de 

lucru 

Identificarea şi 

eliminarea 

vulnerabilităţilor 

aparaturii şi 

sistemelor 


Protecţia fizică a 

personalului şi 

echipamentelor 

Criptarea / 

ascunderea 

conţinutului 

informaţiilor 

În general 1 , ameninţările privind securitatea sistemelor informaţionale şi a 

informaţiilor vehiculate prin acestea pot fi grupate astfel: 

- pierderea unor echipamente sau componente fizice; 

- respingerea serviciilor; 

- folosirea neautorizată a echipamentelor; 

- accesarea informaţiilor clasificate; 

- modificarea neautorizată a informaţiilor; 

- pierderea informaţiilor; 

- folosirea neautorizată a informaţiilor; 

- aflarea neautorizată a secretelor privind produsele software utilizate; 

- modificarea neauiorizată a programelor utilizatorilor; 

- pierderea sau folosirea neautorizată a produselor software. 

Perimetrul sistemelor informaţionale, în care sunt păstrate şi vehiculate 

informaţiile clasificate, trebuie să fie zonat, în principiu, existând trei zone de 

securitate, anume: clasa I, clasa a II-a si zona administrativă. 

Se va organiza o evidenţă strictă asupra documentelor clasificate si a 

persoanelor autorizate care au avut acces la acestea, pentru a se evita 

compromiterea accidentală sau intenţionată a informaţiilor, organizându-se, în 

acest scop, monitorizarea lor continuă şi neîntreruptă. 

1 D. Oprea, op. cit. P. 38



93 

Preocupările pentru protecţia informaţiilor clasificate în sistemele 

informaţionale s-au amplificat considerabil odată cu trecerea la prelucrarea 

automată a datelor, întrucât: 

- densitatea informaţiei este mult mai mare decât în sistemele clasice bazate 

pe hârtie, iar suporturile magnetice actuale (mai ales memory stick) cu 

capacităţi de ordinul zecilor de gigabaiţi pot memora cantităţi foarte mari de 

informaţie, ce poate fi sustrasă cu relativă uşurinţă; 

- dispare transparenţa documentelor; 

- accesarea datelor în sistemele de calcul moderne se poate efectua cu 

mai mare uşurinţă prin accesul neautorizat al unor persoane externe sau din 

cadrul organizaţiei privind securitatea naţională; 

- eventualele atacuri cibernetice asupra sistemelor de calcul pe care sunt 

stocate informaţiile sunt greu de depistat; 

- remanenta suporturilor magnetice, după ce au fost şterse, poate constitui o 

cale sigură de a reface informaţiile înregistrate anterior; 

- existenţa în memoriile calculatoarelor a informaţiilor de sinteză (agregate) 

cu valoare decizională ridicată permite obţinerea prin activităţi criminale a unor 

date utilizabile direct de către adversari; 

- comunicaţiile şi reţelele de calculatoare au devenit tot mai performante, 

dar prezintă şi vulnerabilităţi însemnate, ceea ce permite ca atacurile 

informaţionale asupra acestora să se poată efectua în principal prin acţiuni 

cibernetice din orice loc de pe globul pământesc; 

- standardele de securitate a informaţiilor în sistemele informaţionale 

existente nu permit o protecţie sigură a acestora şi necesită cheltuieli foarte mari 

şi specialişti cu înaltă calificare, măsuri care sunt greu de realizat. 

Mecanismele de protecţie utilizate în sistemele informaţionale trebuie să fie 

cât mai simple, uşor de întrebuinţat, să ofere un număr cât mai mic de erori sau 

alarme false şi să demonstreze completitudine, caracterizată printr-o funcţionare 

normală la orice şi corectitudine, prin oferirea răspunsurilor anticloate la 

înregistrarea unor intenţii frauduloase. Mecanismul de protecţie trebuie să aibă o 

perioadă cât mai mare de supravieţuire şi să asigure permanent un nivel determinat 

al protecţiei. De asemenea, trebuie să ofere soluţii de funcţionare normală a 

echipamentelor sistemului informaţional în situaţia întreruperii alimentării cu 

energie electrica a acestora, defectării sistemului de comunicaţii şi variaţiilor 

bruşte ale temperaturii. 

Apreciem că protecţia componentelor sistemelor informaţionale privind 

securitatea naţională împotriva atacurilor informaţionale, cu precădere împotriva 

celor electronice şi cibernetice, trebuia să constituie preocuparea principala a 

tuturor specialiştilor din domeniile informaţiilor, comunicaţiilor şi informaticii, 

întrucât globalizarea ameninţărilor la adresa acestora poate produce efecte dezastruoase, 

ce afectează grav securitatea naţională. 

De aceea, proiecţia sistemelor informaţionale privind securitatea naţională 

trebuie să aibă în vedere ansamblul mijloacelor tehnice ah celor trei 

componente principale ale acestora, anume: 

- subsistemul de asigurare a informaţiilor;

94 


- subsistemul de comunicaţii; 

- subsistemul reţelelor de calculatoare (informatic). 

Subsistemul de asigurare (culegere) a informaţiilor eate cel care dă 

semnificaţia şi importanţa sistemelor informaţionale, întrucât el furnizează materia 

primă (date şi informaţii) care priveşte securitatea naţională. 

Mijloacele tehnice moderne utilizate pentru culegerea informaţiilor sunt 

numeroase şi se bazează pe utilizarea celei mai înalte tehnologii rezultată din 

simbioza electronicii, comunicaţiilor moderne şi informaticii. Ca urmare, ele 

prezintă anumite vulnerabilităţi care pot fi exploatate în cadrul războiului 

informaţional al adversarilor potenţiali (reali), prin atacarea lor fizică, 

electromagnetică sau cibernetică. 

Scoaterea din funcţiune a unora dintre acestea poate cauza întreruperea 

unor fluxuri informaţionale, datorită împiedicării funcţionării surselor de informaţii, 

respectiv senzori, mijloace de ascultare şi supraveghere, aparatură de 

goniometrare şi de obţinere a imaginilor etc. Principalul mijloc de protecţie a 

acestora constă în paza şi apărarea lor neîntreruptă, precum şi dispunerea echipamentelor 

în locuri (spaţii) protejate faţă de impulsurile electromagnetice şi 

energiile de mare putere. 

- Protecţia împotriva interceptării radiaţiilor parazite: 

Radiaţiile (emisiunile) compromiţătoare sunt constituite din semnale 

neintenţionate care, dacă sunt interceptate şi analizate, asigură dezvăluirea 

conţinutului informaţiei transmise, recepţionate, supuse prelucrării sau altor 

operaţiuni în echipamentele sistemelor de comunicaţii şi de calcul. Studiul 

efectuat asupra domeniului menţionat este cunoscut sub denumirea de TEMPEST 

(Transient Electro Magnetic Pulse Emanation Standardizing), care defineşte 

ansamblul investigaţiilor, studiilor şi controlului asupra radiaţiilor compromiţătoare 

ale echipamentelor electronice. 

Protecţia 1 împotriva interceptării şi analizei radiaţiilor parazite pe timpul 

funcţionării acestora se realizează prin: 

- diminuarea nivelului radiaţiilor parazite până la valorile prevăzute prin 

standarde şi norme de specialitate; 

- limitarea accesului personalului neautorizat în raioanele de instalare a 

echipamentelor de comunicaţii şi de calcul şi eliminarea din aceste raioane a 

oricăror aparate capabile să înregistreze şi să retransmită radiaţiile parazite la 

distante convenabile adversarilor; 

- măsurarea continuă a nivelului radiaţiilor parazite în gamele de lucru ale 

echipamentelor de comunicaţii şi adoptarea unor măsuri organizatorice şi 

tehnice severe pentru eliminarea sau reducerea posibilităţilor de interceptare a 

acestora; 

- pregătirea temeinică a personalului de exploatare asupra măsurilor de 

protecţie a echipamentelor de comunicaţii şi de calcul. 

1 AR 381-14(S), Technical Surveillance Countermeasures and TEMPEST, SUA, 1998



95 

- Protecţia fizică a personalului şi echipamentelor tehnice: 

Protecţia fizică reprezintă o componentă importantă a managementului 

sistemului informaţional, care se realizează prin monitorizarea umană şi/sau 

electronică a zonei protejate, folosirea de bariere şi proceduri standardizate, chei 

de control, documente de acces specializate, iluminări şi alte soluţii care interzic 

accesul neautorizat. 

În general, protecţia fizică trebuie să asigure: 

- securitatea personalului şi compartimentarea strictă a accesului la 

echipamentele de comunicaţii şi de calcul; 

- protecţia împotriva acţiunilor de spionaj, sabotaj, defectare şi furt; 

- reducerea expunerii la ameninţări care pot cauza refuzul serviciilor sau 

alterarea neautorizată a informaţiilor; 

- controlul şi supravegherea continuă a echipamentelor şi a locurilor de lucru 

ale personalului (monitorizarea video); 

- reinscripţionarea cheilor de criptare după fiecare oprire a echipamentelor 

criptografice; 

- asigurarea pazei neîntrerupte şi apărării punctelor cheie ale sistemelor de 

comunicaţii şi reţelelor de calculatoare. 

Securitatea, din punctul de vedere al personalului, trebuie să aibă în vedere 

următoarele activităţi: 

- selecţia; 

- verificarea prin prisma securităţii; 

- supravegherea continuă; 

- instruirea şi conştientizarea. 

Rezultă că protecţia informaţiilor şi a sistemelor informaţionale privind 

securitatea naţională împotriva operaţiilor informaţionale ofensive ale 

adversarilor potenţiali este o măsura defensivă absolut necesară în toate situaţiile. 

5. Concluzii şi propuneri 

Din tratarea teoretică a problematicii privind importanţa doctrinară şi 

acţională a războiului informaţional în viziunea Alianţei Nord-Atlantice şi, implicit, 

în concepţia de transformare a Armatei României, precum şi a celei referitoare la 

asigurarea informaţională a securităţii naţionale rezultă, evident, unele concluzii, 

esenţializarea acestora permiţându-ne să apreciem că: 

- informaţia este, fără îndoială, un element esenţial al factorului de putere, 

oricare ar fi domeniul de manifestare, dar nu este suficientă deţinerea ca atare a 

acesteia, utilizarea ei oportună confirmând, de fapt, eficacitatea şi puterea 

utilizatorului informaţional; 

- în contextul extrem de alert al noii revoluţii informaţionale, revoluţie care, 

practic, determină libertatea neîngrădită a cunoaşterii în geopolitica globalizării, 

războiul informaţional reprezintă componenta sau, după caz, dominanta oricărei 

confruntări, indiferent de domeniul în care se manifestă: social, militar, economic, 

fizic etc.;

96 


- în actualul context informaţional global, dar şi al unei acerbe competiţii 

desfăşurate la nivelul tuturor subsistemelor sistemului social global, inclusiv, 

evident, a celui militar, războiul informaţional este, deopotrivă, omniprezent, 

inevitabil şi continuu; 

- scopul organic al războiului informaţional, în oricare din formele sub care se 

poate desfăşura operaţional-ofensiv sau defensiv, constă în dobândirea 

superiorităţii informaţionale, cu consecinţe în afirmarea superiorităţii / victoriei în 

domeniul căruia îi este subsumat, în cazul nostru, cel privind securitatea 

naţională; 

- imposibilitatea practică de a-l limita în vreun fel, ca arie de desfăşurare, 

spaţialitate şi obiectivele urmărite, indiferent de domeniul în care se manifestă şi 

în care este utilizat, conferă războiului informaţional atributele spaţiale ale 

globalizării, putând considera, pe drept cuvânt, că este, deopotrivă, vector şi 

consecinţă a acesteia; 

- în ceea ce priveşte armele şi tehnicile utilizate în războiul informaţional, 

acestea nu au nicidecum un caracter imuabil, dincolo de cele deja consacrate, 

fiind posibilă, în circumstanţe imprevizibile, apariţia unor „arme”, instrumente şi 

tehnici necunoscute încă de ducere a războiului informaţional, inclusiv prin 

utilizarea unor noi principii ale fizicii; 

- din perspectiva împlinirilor tehnologiei postmoderne, războiul informaţional 

pune în evidenţă atât virtuţile incontestabile ale revoluţiei informaţionale, cât şi 

limitele acesteia în contextul înfruntărilor care o exprimă deopotrivă; 

- războiul informaţional şi informaţia, în sensul cognoscibil al practicii umane, 

sunt unii dintre vectorii cei mai determinanţi ai noii revoluţii în afacerile militare; 

- în asigurarea informaţională a securităţii naţionale, resursele informaţionale 

au un rol decisiv, calitatea şi oportunitatea acestora relevând capacitatea 

structurilor de informaţii ale statului, precum şi nivelul de racordare instituţională la 

rigorile aplicate ale revoluţiei informaţionale; 

- conţinutul informaţiilor care alimentează afirmarea complexă a securităţii 

naţionale este extrem de eterogen, practic nedefinit şi neprincipializat doctrinar, 

motiv pentru care, în perspectiva coagulării sistemice a acestei problematici, 

apreciem că este util să se procedeze la sistematizarea criterială coerentă a 

acestora; 

- eficienţa asigurării informaţionale a securităţii naţionale depinde, decisiv, 

de capabilităţile decizionale ale structurilor instituţionale împuternicite cu 

asemenea responsabilităţi; 

- explozia informaţională, fără precedent, ca amploare şi anvergură, în 

istoria umanităţii, îngreuiază obţinerea conţinutului util al informaţiilor prin care 

asigurăm securitatea naţională, realitate care impune utilizatorilor avizaţi ai 

informaţiilor dobândite, un discernământ profesional desăvârşit; 

Pe baza concluziilor formulate în urma studiului multilateral al literaturii de 

specialitate considerăm că putem formula următoarele propuneri: 

- detalierea conceptului de război informaţional, în accepţiunea utilizării sale 

pentru asigurarea securităţii naţionale, în funcţie de cele trei situaţii majore în 

care poate fi utilizat: la pace, în situaţii de criză şi în caz de război;



97 

- studiul sistematic al conţinutului asigurării informaţionale a securităţii 

naţionale, cu luarea în consideraţie a tuturor domeniilor care contribuie la 

aceasta şi a necesităţilor lor de informare, comandă şi control, precum şi a 

măsurilor de protecţie a reţelelor de comunicaţii şi de calculatoare aferente; 

- includerea securităţii informaţiilor printre priorităţile naţionale; 

- problematica războiului informaţional să devină disciplină obligatorie de 

studiu în toate structurile de învăţământ ale instituţiilor care răspund pentru 

securitatea naţională; 

- în cadrul măsurilor privind pregătirea ţării pentru apărare (exerciţii, aplicaţii, 

etc.) să fie incluse şi acţiunile de descoperire şi contracarare a ameninţărilor 

informaţionale privind securitatea naţională; 

- studiul temeinic al normelor şi instrucţiunilor NATO privind războiul 

informaţional, de către toate structurile privind securitatea naţională, în părţile ce 

le privesc; 

- pregătirea personalului de informatică care exploatează reţelele de 

calculatoare ale structurilor din sistemul securităţii naţionale pentru prevenirea şi 

lichidarea atacurilor cibernetice; 

- corelarea doctrinară şi operaţională a războiului informaţional, ca formă a 

luptei armate, cu principalele forme de luptă utilizate în prezent, dar şi cu legile şi 

principiile luptei armate, avându-se însă în vedere şi posibilităţile de utilizare 

independentă a acestuia; 

- protecţia împotriva ameninţărilor informaţionale să constituie o preocupare 

continuă a tuturor structurilor care răspund de securitatea naţională, dar şi a 

celorlalte organizaţii, atât pe timp de pace, dar mai ales în situaţii de criză şi 

conflict militar; 

- procurarea şi dotarea cu mijloace moderne de război informaţional 

defensive, dar şi ofensive a principalelor structuri ale statului care răspund de 

securitatea naţională. 

Consider, în închiderea demersului meu, că problematica complexă a 

dezvoltării sistemelor informaționale moderne pentru structurile de comandă și 

control naționale, precum și protecția acestora pe timp de pace, în situații de 

criyă și la război, reprezintă obiective esențiale pentru asigurarea securității și 

apărării țării. 

Bibliografie: 

- *** Constituţia României, Monitorul Oficial al României, nr. 233/1999; 

- *** Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, Editura SRI, Bucureşti, 2004; 

- *** Doctrina pentru informaţii, contrainformaţii şi securitate a armatei, Bucureşti, 2005; 

- *** Legea privind protecţia informaţiilor clasificate, nr. 182/2002, publicată în M.Of. nr. 248/2002; 

- *** Legea privind securitatea naţională a României nr. 51/1991, publicată în M. Of. Nr. 163/1991; 

- *** Securitatea informaţiilor, Centrul de Expertiză în Domeniul Securităţii, Bucureşti, 2008; 

- *** Sisteme informaţionale – Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare 

internaţională, Editura UNAp, Bucureşti, 2007; 

- *** Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007; 

- Alexandrescu C. şi alţii, Supremaţia electromagnetică, Editura UNAp, Bucureşti, 1999;

98 


- Alexandrescu C., Ameninţări informaţionale asupra sistemelor de comandă şi control în 

acţiunile militare moderne “SI-2007”; 

- Alexandrescu C., Teodorescu C., Războiul electronic contemporan, Editura Sylvi, 1999; 

- Alexandrescu Gr., Văduva Gh., Infrastructuri critice: Pericole, ameninţări la adresa acestora: 

Sisiteme de protecţie, Editura UNAp, Bucureşti, 2006; 

- Bădălan Eugen, Securitatea României, actualitate şi perspective, Editura Militară, Bucureşti, 

2001; 

- Constantin Alexandrescu, Decebal Ilina, Constantin Mincu, Bazele matematice ale organizării 

sistemelor de transmisiuni, Ed. Militară, Bucureşti, 1994; 

- Dr. Constantin Mincu, Dr. Gruia Timofte, Compatibilitatea Sistemelor Radioelectronice, Ed. 

Olimp, Bucureşti, 1999. 

- Dr. Constantin Mincu, dr. Victor Greu, Ing. Costel Rotariu, Salt de frecvenţă şi contrasalt de 

frecvenţă, Ed. Militară, Bucureşti, 1998; 

- ENSA Risk Management / Risk Assesment (European Network and Information Security 

Agency); 

- EUROCOM D/1 Tactical Communications Systems. Basic Parametersm 1986; 

- FM 3-13 Information Operations: Doctrine, Tactics, Techniques and Procedures, US Army, 

2003; 

- FM 34-1 Intelligence and Electronic Warfare Operations, Headquarters Department of the 

Army, Washington DC; 

- Frunzeti Teodor, Securitatea naţională şi războiul modern, Editura Militară, Bucureşti, 1999; 

- Hlihor C., Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, 

Editura UNAp, Bucureşti, 2005; 

- Ilie Gh., Stoian I., Ciobanu V., Securitatea informaţiilor, Editura Militară, Bucureşti, 1996; 

- ISO/IEC 27001 Information Technology. Security Technique. Information Security 

Management Systems – Requirements. 

- Radu Dan Septimiu Popa – Războiul informațional și securitatea națională, Ed. Militară, 

București, 2009; 

- Mureşan M., Văduva Gh., Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura UNAp, Bucureşti, 

2005; 

- Robert H. Anderson – Physical Vulnerabilities of Critical US Information Systems (internet, 

Iaver May 03.pdf); 

- Toffler Alvin şi Heidi, Război şi anti-război, Editura Antet, Bucureşti, 1995; 

- Toffler Alvin, Powershift, puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995; 

Reviste de specialitate: 

1. Gândirea Militară Românească, anii 2001-2011; 

2. Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, 2008-2011; 

3. Revista Forţelor Terestre, anii 2005-2011; 

4. Impact Strategic, anii 2006-2010; 

5. Revista de ştiinţe militare, anii 2006 – 2011; 

6. Romanian Military Thinking Journal, anii 2005 – 2011.




INFRASTRUCTURILE CRITICE ŞI SECURITATEA 

CETĂŢEANULUI 

Rezumat 

General Bg.(r) prof. univ. dr. Gheorghe TOMA, 

Membru corespondent al AOSR, 

Corresponding Member of Academy of Romanian Scientists 

Colonel (r) prof. univ. dr. ing. Eugen SITEANU 

Membru asociat al AOSR, 

Associated Member of Academy of Romanian Scientists 

Drd. Andrei-Cristian CIOBANU 

Infrastructurile critice au reprezentat totdeauna domeniul cel mai sensibil, cel 

mai vulnerabil al oricărui sistem şi al oricărui proces. Sensibilitatea decurge din rolul 

lor deosebit în structura, stabilitatea şi funcţionarea unui sistem, oricărui sistem şi 

oricărui proces. Vulnerabilitatea se defineşte pe imposibilitatea asigurării, prin proiect 

şi prin realizarea efectivă, a protecţiei corespunzătoare lor, dar şi prin creşterea 

presiunilor programate, direct sau indirect, intenţionate sau aleatorii asupra lor. 

Vulnerabilitatea este, în acest caz, direct proporţională cu rolul pe care îl joacă 

infrastructurile respective. De unde rezultă că, oricât de bine ar fi protejate, 

infrastructurile critice vor avea totdeauna un grad de vulnerabilitate ridicat, întrucât, 

de regulă, sunt primele vizate atunci când se urmăreşte destabilizarea şi chiar 

distrugerea unui sistem sau unui proces. Identificarea, optimizarea şi securizarea 

infrastructurilor critice reprezintă o prioritatea indiscutabilă, atât pentru gestionarii de 

sisteme şi procese, cât şi pentru adversarii acestora, adică pentru cei care urmăresc să 

atace, să destabilizeze şi să distrugă sistemele şi procesele vizate. Infrastructurile critice 

nu sunt şi nu devin critice, doar la atacuri sau din cauza atacurilor, ci şi din alte cauze, 

unele dintre ele greu de depistat şi de analizat. 

Introducere 

În ţara noastră mai există încă dezbateri ce vizează identificarea categoriilor 

de sisteme/ locaţii care pot fi încadrate în infrastructura critica, respectiv a acelor 

structuri vitale societăţii, care, prin discontinuitatea lor, conduc la imposibilitatea 

de exercitare a atribuţiilor. Inexistenţa unui limbaj unic între actorii din sfera public 

– privat, care să faciliteze şi comunicarea interstatală, determină incapacitatea 

de creare a unui cod unic de la care sa fie iniţiat dialogul cu privire la strategia 

de risk management necesară punerii în funcţie a întregului flux acţional. O 

analiză a potenţialului de risc al unei infrastructuri critice impune o abordare 

integrată a tuturor strategiilor, procedurilor şi programelor privind prevenirea,

100 

Gheorghe Toma, Eugen Siteanu, Andrei-Cristian Ciobanu 

pregătirea, răspunsul şi modalităţile de recuperare în caz de dezastre şi situaţii de 

urgenţă. 

Protecţia infrastructurilor critice este o componentă a strategiei de securitate 

naţională, fapt care impune schimbul de informaţii necesar asigurării bunei 

funcţionari a componentelor acestora dintre actorii implicaţi în coordonarea şi 

controlul lor: autorităţile de reglementare, proprietarii infrastructurilor, operatorii şi 

institutiile specializate. Datorită complexităţii problematicii, este important aportul 

fiecărei părţi, precum şi parteneriatul dintre acestea. 

O direcţie prioritară de acţiune pentru realizarea obiectivelor strategiei de 

securitate naţională o reprezintă necesitatea declanşării unui amplu proces de 

dezvoltare, modernizare şi asigurare a protecţiei infrastructurii critice, a 

elementelor vitale ce vizează pregătirea instituţiilor, societăţii, economiei şi 

teritoriului naţional pentru a face faţă riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii 

1. Protecţia infrastructurii critice – Abordarea europeană 

Programul European de Protecţie a Infrastructurilor Critice, lansat in 

Decembrie 2006, menţionează urmatoarea definire a conceptului: 

“Infrastructurile critice se referă la acele obiective, reţele, servicii, active fizice si 

mijloace informatice care, daca sunt întrerupte sau distruse, vor avea un impact 

serios asupra sănătăţii, securitaţii sau a bunăstării economice a cetăţenilor sau 

asupra funcţionării efective a actului de guvernare din statele membre”. 

Programul European pentru Protecţia Infrastructurilor Critice (EPCIP), lansat la 

12.12.2006 menţionează, la nivel European, 11 sectoare si 32 de servici vitale 

conexe acestora (Tabelul nr.1). 

În sensul Directivei CE 114/2008, din 08 Decembrie 2008: "Infrastructură 

Critică" înseamnă un element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe 

teritoriul statelor membre, care este esenţial pentru menţinerea funcţiilor societale 

vitale, a sănătăţii, siguranţei, securităţii, bunăstării sociale sau economice a 

persoanelor si a căror perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ 

intr-un stat membru, ca urmare a incapacităţii de a menţine respectivele funcţii. 

Directiva îşi propune organizarea, la nivel european, a protecţiei 

infrastructurii critice „europene”. Încă de la început, trebuie subliniat faptul că 

responsabilitatea revine statelor membre, activitatea pentru protecţia 

infrastructurii critice urmând principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. 

Deşi s-a dorit iniţial un document general, care să conducă la un cadru 

coerent pentru toate categoriile de infrastructură critică, Directiva abordează 

doar două domenii, şi anume energie şi transporturi.

Tabelul nr.1 - SECTOARE SI SERVICI VITALE CONEXE INFRASTRUCTURILOR CRITICE 

Infrastructurile critice şi siguranţa cetăţeanului 

101

102 


În sensul Directivei, infrastructura critică este definită ca ”un element, un 

sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe teritoriul statelor membre, care 

este esenţial pentru menţinerea funcţiilor societale vitale, a sănătăţii, siguranţei, 

securităţii, bunăstării sociale sau economice a persoanelor, şi a căror perturbare 

sau distrugere ar avea un impact semnificativ într-un stat membru ca urmare a 

incapacităţii de a menţine respectivele funcţii”. Trebuie remarcat faptul că 

această definiţie creează premizele dezvoltării activităţii de protecţie a 

infrastructurii critice la nivel naţional, trasând cadrul general de abordare. 

În ceea ce priveşte infrastructura critică europeană, aceasta este definită 

ca o “infrastructură critică localizată în statele membre, a cărei perturbare sau 

distrugere ar avea un impact semnificativ asupra a cel puţin două state membre. 

Importanţa impactului se evaluează din perspectiva criteriilor intersectoriale. 

Aceasta include efectele ce rezultă din relaţiile intersectoriale de dependenţă 

de alte tipuri de infrastructuri.“ 

În mod explicit, din punct de vedere al protecţiei infrastructurii critice 

europene, sunt menţionate următoarele obligaţii ale statelor membre: 

desemnarea unui punct naţional de contact care are ca principală 

sarcină coordonarea chestiunilor legate de protecţia infrastructurilor critice europene; 

desemnarea la nivel de operator a unui „ofiţer de legătură pentru 

securitate” care reprezintă responsabilul în ceea ce priveşte problematica de 

protecţie a infrastructurii critice europene; 

întocmirea de către operatori a „Planului de Securitate pentru 

operatori” document care identifică elementele de infrastructură critică 

europeană şi soluţiile de securitate existente. 

În Anexa II a Directivei, este prezentat un ghid minimal pentru întocmirea 

planului de securitate al operatorului, prin care sunt identificate elementele de 

infrastructură critică şi soluţiile de securitate existente sau care sunt puse în 

aplicare pentru protecţia acestora. Paşii care trebuie parcurşi sunt următorii: 

identificarea elementelor importante; 

efectuarea unei analize de risc bazate pe scenarii de ameninţări 

majore, pe punctele vulnerabile ale fiecărui element şi pe impactul potenţial; 

identificarea, selectarea şi stabilirea priorităţilor în ceea ce priveşte 

contramăsurile şi procedurile, făcându-se distincţie între măsurile permanente şi 

măsurile graduale. 

Deşi nu sunt exprimate în mod direct şi explicit, obligaţiile statelor membre 

sunt trasate prin raportările care trebuie efectuate periodic. De altfel, din textul 

Directivei reiese faptul că la nivel naţional sunt instituite măsuri suficiente pentru 

protecţia infrastructurilor critice şi un sistem bine organizat de monitorizare a 

capacităţii acestora de a face faţă ameninţărilor provocate de dezastre 

naturale sau de acţiuni umane. De asemenea se presupune un sistem 

organizatoric adecvat la nivel naţional unde sunt implicaţi toţi factorii care au 

roluri în protecţia infrastructurilor critice, atât din rândul autorităţilor statului dar şi 

din cadrul operatorilor de infrastructură critică.


2. Protecţia infrastructurii critice în România 

Stabilirea măsurilor de securitate trebuie să vizeze atât domeniul 

organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în 

cadru organizat şi securitatea personalului), cât şi domeniul securităţii fizice şi 

informatice a sistemelor care formează infrastructura critica propriu-zisă. Un 

element imperativ al protejarii sistemelor critice este promovarea culturii de 

securitate în domeniu, prin conlucrarea detinatorului, operatorului, utilizatorului şi 

expertului din terţa parte, plecând de la informarea, educarea şi instruirea 

periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente 

majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor 

asigurate atât de către sectorul privat, cât şi de autorităţile de stat cu atribuţii în 

domeniu. 

Pornind de la obligaţiile legale existente la această oră în legislaţia română şi 

având în vedere noua directivă europeană, este oportun ca la nivel naţional 

activitatea de protecţie a infrastructurii critice să fie dezvoltată având la bază o 

legislaţie dedicată, care să răspundă următoarelor probleme generale: 

Stabilirea unor criterii generale şi sectoriale de includere a diverselor 

infrastructuri în categoria infrastructurilor critice; 

Stabilirea unui cadru organizatoric prin care să se definească activităţile şi 

rolurile concrete ale autorităţilor abilitate ale statului şi ale operatorilor de 

infrastructură critică; 

Stabilirea unei strategii coerente de asigurare a continuităţii activităţilor la 

nivel de infrastructură critică, sectorial şi intersectorial; 

Abordarea coerentă a interdependenţelor atât la nivel sectorial şi 

intersectorial, cât şi la nivel naţional şi regional; 

Abordarea protecţiei infrastructurii critice din domeniul privat şi dezvoltarea 

parteneriatului public-privat în cadrul activităţii de protecţie a infrastructurii 

critice; 

Stabilirea unui cadru de diseminare a informaţiilor către cei interesaţi, în 

vederea împărtăşirii experienţei dobândite şi crearea premizelor privind 

generalizarea unor strategii coerente la nivel naţional. 

3. Criterii de identificare a potenţialelor infrastructuri critice 

Infrastructurile critice cunosc o anumită dinamică, unele pot deveni critice, 

altele, securizate, pot ieşi din această categorie. Comisia Europeană sugerează 

trei criterii esenţiale pentru identificarea potenţialelor infrastructuri critice: 

1. întinderea sau suprafaţa. Deteriorarea infrastructurii critice este evaluată 

în funcţie de regiunea geografică susceptibilă de a fi atinsă, de dimensiunea 

internaţională, naţională provincială/teritorială sau locală; 

2. gradul de gravitate. Incidenţa sau degradarea pot fi nule, minime, 

moderate sau ridicate. Criterii pentru evaluarea gradului de gravitate sunt: 

incidenţa economică; incidenţa asupra publicului; incidenţa asupra mediului; 

dependenţa; incidenţa politică; 

103

104 


3. efectul în timp, intervalul de timp după care consecinţele devin majore 

sau grave. Acest criteriu indică momentul în care degradarea infrastructurii 

respective poate avea o incidenţă majoră sau un efect grav (imediat, după 24- 

48 de ore, într-o săptămână sau într-un termen mai lung). 

Infrastructurile fac parte din structura de rezistenţă a unui sistem, sunt 

relaţionale şi funcţionale şi constituie in integrum suportul necesar pentru ca 

sistemul să se identifice, să se individualizeze, să intre în relaţii cu alte sisteme, să 

se stabilizeze şi, evident, să funcţioneze. Infrastructurile se pot împărţi, în funcţie de 

locul, rolul şi importanţa lor pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, 

precum şi pentru siguranţa şi securitatea sistemelor şi procese în trei mari 

categorii: 

infrastructuri obişnuite; 

infrastructuri speciale; 

infrastructuri critice. 

3.1 Infrastructurile obişnuite reprezintă o structură, un cadru, care asigură 

construcţia şi funcţionarea sistemului. Aceste infrastructuri nu prezintă calităţi 

deosebite, în afara celor care le 

justifică existenţa şi prezenţa în cadrul sistemelor şi proceselor. O ţară, spre 

exemplu, va avea totdeauna drumuri, căi ferate, localităţi, şcoli, biblioteci etc. Pe 

parcurs, unele dintre acestea pot deveni speciale sau chiar critice, în funcţie de 

noul rol pe care îl pot avea, de dinamica importanţei şi de alte criterii. Spre 

exemplu, localităţile care au aerodromuri, puternice centre de comunicaţii, 

centrale nucleare, noduri de cale ferată etc. Pot face parte din infrastructuri 

speciale şi, în anumite condiţii, chiar din infrastructurile critice. 

3.2 Infrastructurile speciale au un rol deosebit în funcţionarea sistemelor şi 

proceselor, asigurându-le acestora o eficienţă sporită, calitate, confort, 

performanţă. De regulă, infrastructurile speciale sunt infrastructuri de 

performanţă. Unele dintre acestea, mai ales cele care pot avea, prin extensie 

sau prin transformare (modernizare), un rol important în stabilitatea şi securitatea 

sistemelor, pot intra şi în categoria infrastructurilor critice. Infrastructurile critice 

sunt, de regulă, acele infrastructuri de care depind stabilitatea, siguranţa şi 

securitatea sistemelor şi proceselor. Ele pot face parte din categoria 

infrastructurilor speciale. Nu este însă obligatoriu ca toate infrastructurile care sunt 

sau pot deveni, la un moment dat, critice să facă parte din această categorie 

de infrastructuri. Este foarte posibil ca, în funcţie de situaţie, chiar şi unele dintre 

infrastructurile obişnuite – cum ar fi, spre exemplu, drumurile de ţară sau canalele 

magistrale din sistemele de irigaţii etc. – să devină infrastructuri critice. De aceea, 

în definirea infrastructurilor critice, de care ne ocupăm aici, pot să intervină şi alte 

elemente, ceea ce conduce la concluzia că există un criteriu de flexibilitate şi un 

altul de imprevizibil în identificarea şi evaluarea unor astfel de structuri. 

3.3. Infrastructurile critice sunt acele infrastructuri cu rol important în 

asigurarea securităţii în funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor 

economice, sociale, politice, informaţionale şi militare. Infrastructurile sunt 

considerate critice datorită: 

condiţiei de unicat în cadrul infrastructurilor unui sistem sau proces;


importanţei vitale pe care o au, ca suport material sau virtual (de reţea), în 

funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice, sociale, 

politice, informaţionale, militare etc.; 

rolului important, de neînlocuit, pe care îl îndeplinesc în stabilitatea, 

fiabilitatea, siguranţa, funcţionalitatea şi, mai ales, în securitatea sistemelor; 

vulnerabilităţii sporite la ameninţările directe, precum şi la cele care vizează 

sistemele din care fac parte; 

sensibilităţii deosebite la variaţia condiţiilor şi, mai ales, la schimbări bruşte ale 

situaţiei. Acest tip de infrastructuri există pretutindeni în lume şi, desigur, în 

fiecare ţară în parte şi în cadrul fiecărui sistem fizic sau virtual, în toate 

domeniile activităţii omeneşti. Ele nu sunt stabilite în mod arbitrar, ci doar 

identificate şi evaluate ca fiind critice. Cu alte cuvinte, din mulţimea de 

infrastructuri care fac parte dintr-un sistem sau contribuie la funcţionarea unui 

sistem (proces), numai unele sunt critice. Criteriile după care se face o astfel 

de evaluare sunt variabile, chiar dacă sfera lor de cuprindere poate rămâne 

aceeaşi. Printre aceste criterii, considerăm că s-ar putea situa şi următoarele: 

criteriul fizic, sau criteriul prezenţei (locul în rândul celorlalte infrastructuri, 

mărimea, dispersia, anduranţa, fiabilitatea etc.); 

criteriul funcţional, sau criteriul rolului (ce anume „face“ infrastructura 

respectivă); 

criteriul de securitate (care este rolul ei în siguranţa şi securitatea sistemului); 

criteriul de flexibilitate (care arată că există o anumită dinamică şi o anumită 

flexibilitate, în ceea ce priveşte structurile critice, unele dintre cele obişnuite 

transformându-se, în anumite condiţii, în infrastructuri critice şi invers); 

criteriul de imprevizibilitate (care arată că unele dintre infrastructurile 

obişnuite pot fi sau deveni, pe neaşteptate, infrastructuri critice. 

Infrastructurile sunt critice, speciale sau obişnuite, în raport cu provocările, 

pericolele, ameninţările şi riscurile aferente (asumate, impuse sau arondate), dar 

şi cu determinările şi parametrii de stabilitate, de dinamică şi de funcţionalitate a 

respectivului sistem sau proces. De regulă, fiecare sistem şi fiecare proces 

dinamic sau dinamic complex îşi au propriile lor infrastructuri şi structuri critice. 

Structurile critice ţin de sporirea semnificativă 

Siguranţa cetăţeanului este un concept care nu se raportează doar la 

categoria de pericole care-l pândesc, în derularea diferitelor dimensiuni ale 

existenţei sale. El se referă în egală măsură la predictibilitatea şi analiza unor 

posibile riscuri şi vulnerabilităţi la adresa infrastructurilor şi serviciilor critice vitale 

care deservesc societatea, în general şi comunităţile urbane sau rurale, în 

special. Creşterea siguranţei cetăţeanului se realizează prin diminuarea riscurilor şi 

a vulnerabilităţilor, aspect care presupune o analiză de detaliu a riscurilor posibile 

şi vulnerabilităţilor la adresa societăţii în ansamblu, a individului în particular, a 

serviciilor şi infrastructurilor critice vitale funcţionării societăţii moderne şi o 

planificare eficientă a protecţiei şi a rezilienţei acestor infrastructuri şi serviciilor 

critice, luând în considerare interdependenţa lor. 

105

106 


În prezent, în lipsa unei culturi de securitate promovată şi susţinută consecvent 

la nivelul societăţii noastre de către structurile abilitate ale statului, mediul 

academic, mass media, operatorii de infrastructuri şi servicii critice de stat sau 

privaţi, organizaţii neguvernamentale sau alţi reprezentanţi ai societăţii civile, 

siguranţa cetăţeanului este percepută, în principal, prin următoarele dimensiuni: 

• Siguranţa alimentară; 

• Siguranţa stării de sănătate; 

• Ocrotirea persoanei; 

• Siguranţa proprietăţii; 

• Siguranţa investiţională; 

• Siguranţa locativă; 

• Siguranţa locului de muncă; 

• Siguranţa familiei; 

• Accesul la educaţie. 

Alături de aceste elemente de risc si vulnerabilitate caracteristice sferei 

sociale care analizează capacitatea de integrare a individului în societate şi 

activitatea zilnică în cadrul comunităţii din care face parte, ca urmare a 

dezvoltării societăţilor moderne şi evoluţia fenomenului de globalizare, asupra 

societăţii şi a individului, la nivelul comunităţilor locale, există şi alte tipuri de 

ameninţări şi vulnerabilităţi. 

Autorităţile locale, naţionale sau internaţionale recunoscute de către fiecare 

stat în parte, de regulă analizează (prin structurile abilitate, prin mandatarea unor 

organizaţii specializate sau prin promovarea consecventă a parteneriatului 

public-privat), vulnerabilităţile care sunt rezultatul combinării riscurilor existente la 

adresa unei societăţi cu capacitatea acesteia de a face faţă şi de a supravieţui 

situaţiilor de urgenţă, manifestate în interiorul unui sistem, pe plan intern şi/sau 

extern. 

În conţinutul unor studii de risc, vulnerabilităţi şi securitate se întâlneşte tot 

mai des, în ultima perioadă, concluzii şi propuneri de abordare a protecţiei 

individului şi a societăţii împotriva unor ameninţări şi vulnerabilităţi locale, 

regionale si globale, precum: 

1. riscuri şi ameninţări generate de: 

• spectrul şi efectele încălzirii globale; 

• macroexpansiunea economică nesistematizată şi necontrolată; 

• o viitoare lipsă globală a resurselor energetice; 

• complexitatea, exploatarea şi interdependenta infrastructurilor şi a 

serviciilor critice vitale siguranţei, securităţii cetăţeanului şi funcţionării normale a 

societăţilor moderne în ansamblu şi a comunitatilor umane locale în particular; 

• tendinţa de extindere la scară globală a unor reţele teroriste; 

• proliferarea armelor de distrugere în masă, îndeosebi cele bazate pe 

utilizarea tehnologiilor nucleare; 

• bolile provocate de viruşi cu răspindire rapidă la scară continentală şi chiar 

globală, etc.


Figura 1- Modelul de risc al infrastructurilor critice 

1. elemente critice (informaţii, sisteme, programe, populaţie, echipamente 

sau amplasamente) pentru care nu se cunoaşte nicio expunere la vulnerabilitate 

sau la ameninţare; 

2. vulnerabilităţi în ceea ce priveşte sistemele, programele, populaţia, 

echipamentele sau amplasamentele care nu sunt asociate elementelor critice şi 

pentru care nu se cunoaşte nici o expunere la ameninţări; 

3. spaţiu în care nu se cunoaşte nici o ameninţare provenită de la 

elemente critice sau vreun acces la vulnerabilităţi; 

4. elemente critice pentru care se cunosc vulnerabilităţi, dar nu este 

cunoscută expunerea la ameninţări; 

5. elemente critice pentru care se cunosc atât vulnerabilităţile cat şi 

expunerea la ameninţări – zona de RISC; 

6. ameninţarea a atins un nivel astfel încât poate exploata 

vulnerabilitatea, dar nu într atât încât sa devina şi un element critic; 

7. elemente critice pentru care nu se cunosc vulnerabilităţile, dar exista 

expunerea la o anumita ameninţare. 

Ceea ce reiese în mod clar din figura de mai sus este că ameninţarea sau 

vulnerabilitatea nu determina criticitatea, aceasta fiind determinată doar de 

existenţa concomitent a tuturor celor 3 factori. 

Aplicarea conceptelor de risc şi vulnerabilitate în cazul infrastructurilor 

critice implică evoluţia definiţiilor acestora, adăugându-le elemente ce ţin de 

protecţia 

1. Rezilienţa infrastructurilor critice. Termeni de referinţă 

Rezilienţa infrastructurilor şi a serviciilor critice reprezintă “capacitatea de 

recuperare rapidă a acestora dintr-un incident sau dezastru”. Aplicarea măsurilor 

specifice de protecţie limitează impactul operaţional, reduce riscurile, 

vulnerabilităţile şi efectele în situaţia unor situaţii de urgenţă şi dezastre, 

infrastructurile şi serviciile critice fiind capabile să-şi reia activitatea într-un interval 

de timp acceptabil, dependent devulnerabilitaţi, ameninţări, specificul 

operaţiunilor şi al serviciilor oferite. 

109

110 


Analiza efectelor posibile şi impactul pe plan local, legat de dezastre 

naturale, urgenţe civile, evenimente de natură tehnică şi posibil teroriste, 

presupune realizarea unui contract de parteneriat public-privat, care să propună 

şi să realizeze proiecte care să ajute la evaluarea capacităţii de rezilienţă a unor 

servicii si infrastructuri critice vitale pentru cetăţeni şi activitatea lor zilnică în 

cadrul ”comunităţii”. 

2. Cooperarea internaţională în protecţia infrastructurilor critice 

Perspectiva din ce în ce mai ameninţătoare a acţiunilor teroriste, înmulţirea şi 

diversificarea dezastrelor naturale şi posibilităţile de producere a unor accidente 

tehnologice cu consecinţe majore au impus în ultimii ani concentrarea atenţiei 

asupra protecţiei infrastructurilor critice (PIC). Aceasta este cu atât mai profundă 

cu cât interdependenţele de natură naţională, dar mai ales internaţională a 

infrastructurilor industriale, cibernetice, de comunicaţii, transport, energetice, 

bancare etc. Au devenit greu de substituit. În ciuda faptului că modalităţile de 

abordare a protecţiei structurilor critice diferă de la o ţară la alta, de la o 

organizaţie la alta, se pot identifica elemente structurale comune, măsuri 

concertate desfăşurate cu succes, funcţii şi responsabilităţi compatibile. 

Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică 

(OCDE) tratează problema PIC din punctul de vedere al incidentelor 

economice şi catastrofelor. Măsurile se referă în special la restabilirea 

comunicaţiilor în cazul cutremurelor de pământ, asigurarea fluenţei traficului în 

caz de catastrofe naturale, securitatea în domeniul maritim, înlăturarea efectelor 

accidentelor chimice etc. În cadrul Uniunii Europene, Consiliul Europei a realizat 

„acordul parţial deschis privind riscurile majore” care are ca scop cooperarea în 

domeniul gestionării riscurilor. Se preocupă, de asemenea, de formarea unui 

culturi a riscului prin organizarea de cursuri universitare şi masterate. În octombrie 

2004, Comisia Europeană a adoptat un document referitor la protecţia 

infrastructurilor critice20, care propune măsuri suplimentare de întărire a 

instrumentelor existente, în special, punerea în aplicare a unui program european 

de protecţie (EPCIP). În cadrul acestuia a fost constituit un forum permanent 

pentru realizarea unui echilibru, pe de o parte, între constrângerile impuse de 

concurenţă, responsabilitate în gestionarea informaţiilor şi, pe de altă parte, de 

avantajele ce decurg din realizarea unui sistem de protecţie eficient pentru 

infrastructurile critice. 

Din această perspectivă, Comisia Europeană şi-a propus să realizeze şi un 

sistem de avertizare pentru infrastructurile critice (CIWIN – Critical Infrastructure 

Warning Information Network). 

La începutul anului 2005, Comisia Europeană şi Agenţia Spaţială Europeană 

(ESA) au organizat un forum internaţional de mare amploare, unde au fost 

invitate cele mai importante agenţii spaţiale. Tema reuniunii a fost întărirea 

cooperării în vederea prevenirii unor dezastre naturale sau accidente 

tehnologice majore şi a facilitării operaţiilor de salvare printr-o supraveghere cât 

mai extinsă a planetei prin intermediul sateliţilor. De altfel, încă din 2001, Comisia 

Europeană a lansat iniţiativa GMES - supraveghere globală pentru mediu şi


i) consolidarea parteneriatului cu societatea civilă pentru realizarea unei 

strategii privind protecţia împotriva ameninţărilor CBRN; 

j) asigurarea condiţiilor pentru ca toate aceste sisteme de alertă în caz de 

urgenţe civile şi militare şi de protecţie să nu afecteze viaţa cetăţenilor şi 

siguranţa lor, să nu îngrijoreze şi să panicheze în mod inutil populaţia; 

k) garantarea respectului vieţii private, protecţia informaţiei şi prevenirea 

difuzării ei neautorizate; 

l) elaborarea unui dispozitiv-cadru european de protecţie şi nedivulgare a 

datelor, astfel încât drepturile fundamentale ale omului să fie protejate; 

m) asigurarea condiţiilor ca protecţia populaţiei şi a infrastructurilor vitale 

să se bazeze pe scenarii realiste şi pe experienţe verificate (spre exemplu, 

experienţa dobândită în timpul Jocurilor Olimpice de la Atena din 2004). 

Aceste reglementări şi experienţe se regăsesc, într-o formă sau alta, în 

strategiile naţionale de protecţie a populaţiei şi infrastructurile vitale ale tuturor 

ţărilor europene. În Germania, spre exemplu, există aşa-numitul concept de 

protecţie de bază. Punctul de plecare îl reprezintă un proces de analiză şi de 

planificare multietajată, care cuprinde o evaluare a pericolelor, ameninţărilor şi 

riscurilor asociate, urmată de un control şi de o adaptare a măsurilor de 

protecţie. Acest concept german presupune: 

I. identificarea diferitelor categorii de riscuri din diferite domenii: catastrofe 

naturale, accidente, terorism şi criminalitate; 

II. fixarea nivelului de protecţie bazat pe aceste categorii; 

III. conceperea de scenarii ale sinistrelor şi ameninţărilor; 

IV. analiza punctelor slabe; 

V. formularea obiectivelor de protecţie şi fixarea măsurilor de protecţie şi 

contra-protecţie care decurg de aici; 

VI. formularea urgenţelor (coordonarea între măsurile publice şi private); 

VII. punerea în aplicare, după nevoi, a acţiunii formulate; 

VIII. controlul sistematic al acestui proces de analiză şi planificare în cadrul 

gestionării calităţii 

Concluzii şi propuneri 

Securitatea cetăţenilor, comunităţilor sociale, naţiunilor şi statelor este 

influenţată, in mod organic, de funcţionarea continuă a unor sisteme deosebit de 

complexe de infrastructuri, care asigură serviciile esenţiale tuturor domeniilor vieţii 

sociale. 

Infrastructurile critice rămân un domeniu care se cere foarte bine investigat, 

monitorizat, analizat, evaluat, prognozat şi ameliorat. Toate statele, Uniunea 

Europeană, în ansamblul ei, Statele Unite ale Americii şi alte ţări, alianţe, structuri 

de securitate internaţionale şi regionale îşi intensifică eforturile pentru a identifica, 

supraveghea, optimiza şi proteja infrastructurile vitale ale ţărilor, societăţilor, 

reţelelor şi ale lumii. România, care se înscrie în acest amplu demers internaţional, 

trebuie să participe la acest proces, prin elaborarea unei strategii naţionale de 

protecţie a infrastructurilor critice, care să identifice structurile critice, să analizeze 

vulnerabilităţile şi riscurile, dependenţele şi interdependenţele dintre acestea şi să 

stabilească măsurile care să îmbunătăţească protecţia lor. De elaborarea 

113

114 


acestei strategii trebuie să se ocupe Autoritatea Naţională de Protecţie a 

Infrastructurilor Critice, instituţie care să fie componentă a Sistemului Naţional de 

Management al Situaţiilor de Urgenţă, reglementat prin OUG nr.21 din 2004. 

Documentul ar urma să fie aprobat de către Guvernul României, după ce acesta 

va fi avizat de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. În cadrul acestei strategii 

se va elabora un Plan Naţional de Protecţie a Infrastructurilor Critice care să 

includă planurile individuale pentru fiecare infrastructură critică şi elementele 

descriptive ale acesteia şi măsurile de protecţie ce trebuie adoptate de către 

proprietarii/operatorii/administratorii de infrastructuri critice. Autoritatea ar urma 

să elaboreze normele şi reglementările în domeniu, care să asigure cooperarea 

între entităţile statului împlicate în protecţia infrastructurilor critice, precum şi 

cooperarea cu celelalte organisme internaţionale în domeniu. Primul pas după 

acest demers organizatoric ar urma să fie inventarierea infrastructurilor critice pe 

domenii de activitate, urmat de stabilirea vulnerabilităţilor specifice şi a 

modalităţilor de apărare. Pentru atingerea obiectivelor este necesară întărirea 

cooperării dintre sectorul public şi cel privat, prin pachete de acte normative şi 

cointeresarea sectorului privat, prin facilităţi fiscale, asistenţă de specialitate etc. 

Ar fi necesară de asemenea formarea unor echipe de specialişti pe diverse 

domenii, care să poată asigura expertiză de protecţie a infrastructurilor critice. 

În concluzie, gestionarea,infrastructurilor critice trebuie asigurată printr-un 

management riguros şi eficient de prevenire al riscurilor şi vulnerabilităţilor şi nu 

printr-un plan de măsuri privind înlăturarea efectelor produse de o eventuală 

perturbare a funcţionării, sau mai grav, de un „crash” al acestora. 

Bibliografie 

1. Gheorghe Toma, Teodoru Ştefan, Ioan Şandru, Necesitatea protecţiei 

infrastructurilor critice, Editura Academiei Naţionale de Informaţii „Mihai Vitezul”, 


2. Grigore Alexandrescu, Gheorghe Văduva, Infrastructuri critice. Pericole, 

ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie, Editura Universităţii Naţionale de Apărare 

„Carol I”, Bucureşti, 2006 

3. Adrian Vâlciu, Protecţia infrastructurii critice - element de securitate europeană, 

Alarma, nr. 1/2009 

4. Olga Bucoveţchi, Risc şi vulnerabilitate. Concepte aplicate în studiul 

infrastructurilor critice, Alarma, nr. 1/2009 

5. Septimiu Caceu, Siguranţa cetăţeanului şi a comunităţilor locale, Alarma, nr. 

4/2009 

6. Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2009 

7. http://www.ziuaveche.ro/007/servicii-secrete/1620-analiza-sri-criza-financiara-un-incidentmajor-de-infrastructura-critica




REALIZAREA SECURITĂŢII INFRASTRUCTURII CRITICE 

ÎN ZONA MARITIMĂ ŞI FLUVIALĂ. 

STUDIU DE CAZ: BÎSTROE 

Rezumat 

Contraamiral (r) prof. univ. dr. Marius HANGANU 



Identificarea, optimizarea şi securizarea infrastructurilor critice reprezintă o 

prioritatea indiscutabilă, atât pentru gestionarii de sisteme şi procese, cât şi pentru 

adversarii acestora, adică pentru cei care urmăresc să atace, să destabilizeze şi să 

distrugă sistemele şi procesele vizate. Infrastructurile critice nu sunt şi nu devin 

critice, doar la atacuri sau din cauza atacurilor, ci şi din alte cauze, unele dintre ele 

greu de depistat şi de analizat. De regulă, mai ales după atacurile teroriste de la 11 

septembrie 2001 asupra complexului World Trade Center şi asupra Pentagonului, se 

consideră că infrastructurile sunt sau pot deveni critice în raport cu atacurile teroriste 

sau cu alte ameninţări, îndeosebi asimetrice. 

Canalul Bâstroe şi ameninţările la adresa securităţii infrastructurilor 

critice ale României. De-a lungul timpului cursul Dunării a jucat un rol crucial în 

infrastructura transportului pentru ţările Europei Centrale şi de Est, servind ca arteră 

de transport între Europa Centrală şi Marea Neagră. Până la sfârşitul anilor 1950, 

Ucraina a folosit 3 căi navigabile în Delta Dunării: Braţul Bâstroe, Ochakov şi estuarul 

Prorva. Din informaţiile disponibile, se confirmă folosirea în scop comercial a cursului 

Braţului Chilia începând cu 1830. În 1959, exploatarea căii navigabile Bîstroe a încetat 

datorită proceselor naturale de colmatare a canalului. În 1994, aceeaşi situaţia avea să 

se întâmple şi în cazul canalului Prorva. 

Dacă Ucraina va finaliza lucrările de construcţie la canalul Dunăre - Marea 

Neagră, România va pierde controlul asupra traficului fluvial actual pe Dunăre. 

Este de aşteptat ca în viitorul apropiat, dispunând de un sector navigabil pe 

această porţiune a Dunării, Ucraina să dezvolte o bază fluvială la Izmail, care pe lângă 

apărarea frontierelor ucrainene ar asigura şi un control militar total asupra gurilor 

Dunării.

116 

Introducere 

Marius Hanganu 

Infrastructurile critice au reprezentat totdeauna domeniul cel mai sensibil, 

deoarece au un rol deosebit în structura, stabilitatea şi funcţionarea oricărui 

sistem şi oricărui proces. Vulnerabilitatea rezultă din imposibilitatea asigurării 

protecţiei corespunzătoare lor. Vulnerabilitatea este, de regulă, direct 

proporţională cu rolul pe care îl joacă infrastructurile respective. De unde rezultă 

că, oricât de bine ar fi protejate, infrastructurile critice vor avea totdeauna un 

grad de vulnerabilitate ridicat, întrucât, de regulă, sunt primele vizate atunci 

când se urmăreşte destabilizarea şi chiar distrugerea unui sistem sau unui proces. 

Identificarea, optimizarea şi securizarea infrastructurilor critice reprezintă o 

prioritatea indiscutabilă, atât pentru gestionarii de sisteme şi procese, cât şi 

pentru adversarii acestora, adică pentru cei care urmăresc să atace, să 

destabilizeze şi să distrugă sistemele şi procesele vizate. Infrastructurile critice nu 

sunt şi nu devin critice, doar la atacuri sau din cauza atacurilor, ci şi din alte 

cauze, unele dintre ele greu de depistat şi de analizat. De regulă, mai ales după 

atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra complexului World Trade 

Center şi asupra Pentagonului, se consideră că infrastructurile sunt sau pot deveni 

critice în raport cu atacurile teroriste sau cu alte ameninţări, îndeosebi asimetrice. 

Acesta este doar un aspect sau un criteriu de identificare a infrastructurilor critice. 

Mai sunt însă şi altele care ţin, deopotrivă, atât de stabilitatea şi funcţionalitatea 

sistemelor şi proceselor, cât şi de raporturile acestora cu mediul exterior. De 

aceea, în opinia noastră, analiza problematicii infrastructurilor critice trebuie să 

ţină seama de toate dimensiunile şi implicaţiile stabilităţii şi funcţionalităţii 

sistemelor şi proceselor, precum şi de înlănţuirile cauzale care pot genera sau 

influenţa dinamica lor. 

Care sunt principalele infrastructuri critice din zona maritimă şi fluvială 

Infrastructurile sunt, totdeauna, suporturi ale unor sisteme fizice complexe, de 

regulă, din spaţiul societăţii omeneşti, cu funcţii şi roluri sociale. De regulă 

infrastructurile se construiesc în raport cu necesităţile vitale de funcţionare 

normală, de stabilitate ale unui sistem. 

Grupând aceste infrastructuri fizice pe categorii de sisteme fizice poziţionate 

în zona maritimă şi fluvială se pot identifica următoarele infrastructuri fizice ce pot 

fi considerate drept critice: 

a) Infrastructuri critice ale sectorului economic: 

- reţelele de utilităţi: de distribuţie a energiei electrice (de 380 volţi sau înaltă 

tensiune), reţele de distribuţie a apei întrebuinţate în fluxul de producţie, reţea de 

distribuţie a gazului metan, reţeaua alimentării cu carburanţi (inclusiv lubrifianţi), 

alte reţele de aprovizionare cu substanţe strict necesare fluxului producţiei etc.; 

- reţea fizică de calculatoare - calculatoarele şi/sau reţeaua cu conexiunile 

aferente, cabluri, protocoale, softuri, indiferent de topologia reţelei respective, 

bazele de date etc.;

Realizarea securităţii infrastructurii critice în zona maritimă şi fluvială. Studiu de caz: Bîstroe 

- reţeaua depozitelor de materii prime, de produse finite şi materiale speciale 

folosite (materiale strategice, materiale inflamabile, materiale radioactive, 

substanţe chimice, agenţi biologici şi alte materiale cu risc înalt); 

- reţelele de comunicaţii, îndeosebi infrastructurile fizice ale acestora (relee, 

cabluri, suporţi, staţii, comutatoare etc.); 

- reţelele de drumuri şi căi ferate din incinta agenţilor economici, parcurile 

de maşini, parcurile de utilaje şi instalaţiile folosite în procesul de producţie; 

- reţeaua de comunicaţii (comandă-control); 

- infrastructura de producere a energiei electrice, cu două exemplificări: 

Centrala energo-termică de la Chiscani (jud. Brăila); 

Centralele eoliene (două) construite în proximitatea localităţii 

Baia (jud.Tulcea), în cursul anilor 2004-2005. 

- infrastructuri ale unor reţele de drumuri strategice indiferent de 

categorisirea acestora - europene, naţionale sau de interes judeţean: baze de 

întreţinere a drumurilor, maşini şi utilaje de întreţinere şi îndeosebi de degajare 

(deblocare) a drumurilor; 

b) Infrastructuri critice ale transportului aerian: 

- Aeroportul Mihail Kogălniceanu - jud. Constanţa, de importanţă europeană 

şi internaţională pentru traficul aerian, cu toate infrastructurile aferente: 

aeroportul propriu-zis (pista de aterizare cu sistemul de balizaj şi iluminare); 

sisteme de aprovizionare cu energie, cu apă, cu gaze; 

reţele ale depozitelor de carburanţi; 

hangare şi parcuri de avioane, inclusiv infrastructura de verificare şi control 

curent a aparatelor de zbor; 

turnuri de control şi infrastructuri control trafic aerian: staţii de radiolocaţie; 

staţii de dirijare a traficului; 

reţele de calculatoare; 

alte infrastructuri ale sistemelor de care depind siguranţa şi securitatea 

zborului; 

- Aeroportul Mihail Kogălniceanu - jud. Tulcea, de importanţă naţională, cu 

infrastructurile aferente anterior menţionate. 

c) Infrastructuri critice ale transportului feroviar: 

- reţelele de căi ferate din Dobrogea, precum şi cele poziţionate în 

proximitatea malului stâng al Dunării; 

- poduri, viaducte şi ale lucrări pe terasament, pe calea ferată sau 

adiacente acesteia; 

- staţii/ gările aferente; 

- reţelele electrice ale transportului feroviar, atât cele de alimentare cât şi 

cele de securitate, comandă şi control; 

- reţele de comunicaţii; 

d) Infrastructuri critice ale transportului maritim: 

- porturile maritime la Marea Neagră: Sulina, Midia, Constanţa şi Mangalia; 

117

118 


- infrastructuri portuare cu rol de asigurare cu utilităţi: apă potabilă, energie 

electrică; 

- infrastructuri portuare cu rol de operare a mărfurilor: macarale, sistem de 

căi ferate şi drumuri din incinta porturilor; 

- terminale de operare hidrocarburi şi materiale periculoase (inflamabile) şi 

reţeaua de transport ale acestora în incinta porturilor; 

- instalaţii de far: Sulina, Sf. Gheoghe, Portiţa, Cap Midia, Constanţa, Cap 

Tuzla; 

- staţii de radionavigaţie, staţii de radiolocaţie şi sisteme de comunicaţii; 

Sistemele de dirijare a traficului naval; 

- sistemul de balizaj în zona de responsabilitate a României la Marea Neagră; 

- sisteme de diguri de protecţie a litoralului; 

- infrastructuri ale sistemelor de securitate şi de siguranţă a navigaţiei pe 

mare; 

- sistemele de intervenţie pentru salvarea vieţii pe mare (nave, scafandri, 

dispozitive 

- şantierele navale cu profil de: 

construcţii nave din Constanţa respectiv Mangalia; 

respectiv reparaţii nave maritime şi/sau fluviale; 

e) Infrastructuri critice ale localităţilor din Dobrogea, exclusiv cele riverane 

fluviului: 

- reţele de transport şi aducţiune al apei potabile: puţuri, staţii şi alte 

infrastructuri ale sistemelor de purificare a apei; 

- reţele de transport a energiei electrice şi gazelor, îndeosebi nodurile, 

punctele de control şi de distribuţie, staţiile de transformare ce deservesc 

municipiile oraşele din Dobrogea; 

- reţele ale transportului public (linii de troleibuze, autobuze şi tramvaie); 

- reţele telefonice, relee, staţii şi centrale; relee şi posturi de radio şi TV care se 

află în sistemul naţional sau local de alertă; 

- iluminatul public; 

- alimentarea cu energie termică; 

- spitale de urgenţă şi alte infrastructuri ale medicinii şi asistenţei medicale de 

urgenţă; laboratoare şi centre hematologice; infrastructuri ale sălilor de operaţii, 

sălilor de reanimare şi altor compartimente de supraveghere şi monitorizare a 

bolnavilor aflaţi în dificultate; 

- infrastructuri ale sistemelor de prevenire şi stingere a incendiilor; infrastructuri 

ale sistemelor de protecţie civilă, îndeosebi ale sistemelor şi reţelelor de acţiune şi 

de reacţie în cazul unor calamităţi, dezastre, accidente nucleare, industriale, 

chimice şi tehnologice, reţele şi depozite etc. 

f) Infrastructuri critice ale sistemului de ordine publică, ale sistemului 

informaţional şi de siguranţă a statului din judeţele Constanţa, Tulcea, Galaţi, 

Brăila, Ialomiţa şi Călăraşi: 

- infrastructuri ale poliţiei şi jandarmeriei, inclusiv ale poliţiei comunitare şi 

rurale;


- infrastructuri ale Inspectoratului pentru situaţii de urgenţă; infrastructuri 

critice ale sistemelor de protecţie a cetăţeanului, proprietăţii şi instituţiei; 

- infrastructuri ale forţelor şi formaţiilor de intervenţie şi reacţie rapidă; 

- infrastructuri ale serviciilor de informaţii şi ale altor instituţii de care depinde 

protecţia informaţiilor; 

g) Infrastructuri critice ale sistemului sanitar şi de protecţie a cetăţeanului, 

familiei şi comunităţii: 

- reţele ale spitalelor judeţene şi de urgenţă; 

- laboratoare de analize medicale, centre hematologice; 

- depozitele de medicamente; 

- infrastructuri ale unor centre de cercetări medicale şi ale Facultăţii de 

Medicină din Constanţa etc. 

Infrastructuri critice specifice zonei fluviale, lagunare şi Deltei Dunării 

Suplimentar infrastructurilor fizice din zona maritimă, se pot identifica 

elemente specifice zonei fluviale, lagunare şi deltaice care pot fi considerate 

drept infrastructuri critice, chiar dacă enumerarea acestora nu are (şi nici nu ar fi 

indicat să aibă) un caracter exhaustiv: 

a) Infrastructuri critice ale agenţilor economici, ale sectorului economic 

(ramurii şi ale economiei din zona de referinţă): 

- reţelele de utilităţi situate în zonele cu risc major de inundaţii (îndeosebi 

cele din lunca Dunării, Deltă): distribuţie a energiei electrice, distribuţie a gazului 

metan, reţeaua alimentării cu carburanţi; 

- reţelele fizice de calculatoare din Deltă care utilizează tehnologia wireless 

(relee, comutatoare); 

- reţeaua depozitelor intermediare de alimente şi medicamente (îndeosebi 

cele din Delta Dunării); 

- depozitele de stocare şi conservare a alimentelor care folosesc tehnologia 

frigului (îndeosebi cele de depozitare a producţiei piscicole), în special cele din 

zonele cu potenţial ridicat de calamitate naturală (inundaţii şi zone cu pandemii 

cronice derivând din procesul de migraţie specific Deltei); 

- reţelele de căi de acces către porturi; 

- canale de acces (reţeaua de canale) folosite în zona deltaică şi lagunară 

deservită de agenţii economici; 

- sistemul de lacuri şi lucii de apă întrebuinţate în procesul de generare a 

producţiei piscicole din zona deltaică şi lagunară; 

b) Infrastructuri critice ale transportului fluvial: 

- porturile fluviale riverane Dunării, îndeosebi porturile cu ridicată activitatea 

economică: Călăraşi, Cernavodă, Brăila, Galaţi, Tulcea; 

- infrastructuri portuare cu rol de asigurare cu utilităţi: apă potabilă, energie 

electrică; 

- infrastructuri portuare cu rol de operare a mărfurilor: macarale, sistem de 

căi ferate şi drumuri din incinta porturilor; 

119

120 


- instalaţii de balizaj şi reglementare a traficului fluvial instalate potrivit 

Regulamentului Navigaţiei pe Dunăre şi/sau COLREG; 

- staţii de radionavigaţie, staţii de radiolocaţie şi sisteme de comunicaţii; 

Sistemele de dirijare a traficului fluvial; 

- infrastructuri ale sistemelor de securitate şi de siguranţă a navigaţiei pe 

fluviu; 

- sisteme de diguri de protecţie a malurilor, sistemele de ameliorare a 

cursurilor de apă; 

- sistemele şi infrastructura de întreţinere a cursurilor de apă derivând din 

obligaţiile părţii române faţă de Convenţia despre regimul navigaţiei de la 

Belgrad, inclusiv infrastructura şi instalaţiile plutitoare de dragaj cu rol de asigurare 

a securităţii navigaţiei pe fluviu; 

- sistemele de măsurare ale cursurilor debitelor de apă pe diferitele sectoare 

de Dunăre, în vederea avertizării timpurii a pericolului de inundaţii; 

- amenajările de regularizare a cursului de apă, ale canalurilor de 

comunicaţie şi drenare a debitelor excedentare de apă; 

- sistemul de ecluze şi porţi (atât la Canalul Dunăre – Marea Neagră cât şi în 

zonele lagunare şi deltaice); 

- navele cu rol de asigurare a navigabilităţii pe fluviu (spărgătoarele de 

gheaţă) 

- sistemele de control al mediului, sistemele de evaluare a calităţii apei şi 

aerului la fluviu şi în zona deltaică, cu rol de analiză şi avertizare imediată, 

îndeosebi în contextul: 

Dovezilor de insecuritate în funcţionare a centralei atomo-electrice 

bulgare de la KOZLODUI; 

Normelor de radiaţie admise în raport cu funcţionarea Centralei 

Atomo - Electrice de la CERNAVODĂ; 

Poluării cu hidrocarburi (şi/sau lubrifianţi), substanţe chimice etc. 

- sistemele de intervenţie pentru salvarea vieţii în zonele deltaice izolate 

(nave sanitare, elicoptere de intervenţie) - cu rol esenţial pe timpul calamităţilor 

naturale (inundaţii, pandemii cronice) sau blocării periodice a canalelor 

navigabile datorită gheţii (elicoptere); 

- şantierele navale cu profil de: 

construcţii nave (maritime şi fluviale) din Galaţi, Brăila şi respectiv 

Tulcea; 

respectiv reparaţii nave maritime şi/sau fluviale; 

- infrastructura specifică trecerilor fluviale (nave-bac, sisteme de pontoane) 

din Brăila, Galaţi, Tulcea; 

- reţele de transport persoane şi mărfuri fluviale, îndeosebi în zona deltaică; 

c) Infrastructuri critice ale localităţilor din Delta Dunării: 

- reţele de transport şi aducţiune al apei potabile; puţuri, staţii şi alte 

infrastructuri ale sistemelor de purificare a apei; 

- reţele de transport a energiei electrice; centralele proprii electrice din 

localităţile izolate (exp. Sf. Gheorghe); 

- reţele ale transportului public fluvial (exp. linia de legătură a municipiului 

Tulcea cu suburbia Tudor Vladimirescu);


- reţele telefonice, relee, staţii şi centrale; relee şi posturi de radio şi TV care se 

află în sistemul naţional sau local de alertă; 

- iluminatul public; 

- spitalul de urgenţă şi alte infrastructuri ale medicinii şi asistenţei medicale 

din oraşele Tulcea şi Sulina; 

- infrastructuri ale sistemelor de prevenire şi stingere a incendiilor; infrastructuri 

ale sistemelor de protecţie civilă, îndeosebi ale sistemelor şi reţelelor de acţiune şi 

de reacţie în cazul unor calamităţi, dezastre, accidente nucleare, industriale, 

chimice şi tehnologice; reţele şi depozite etc. 

Infrastructuri critice comune zonei maritime şi fluviale din zona de 

responsabilitate ale Forţelor Navale 

a) Infrastructuri critice ale regiunii Dobrogea (judeţului, zonei etc.): 

- podurile peste cursuri de ape şi/sau căi ferate; 

- noduri de intersecţie ale căilor rutiere şi feroviare; 

- bazinele de depozitare a hidrocarburilor şi altor materiale periculoase (GPL, 

chimice etc.); 

- staţia de racord la magistrala de gaze naturale care traversează Dobrogea 

(staţia de cuplare de la Isaccea), precum şi porţiunea din magistrală care 

străbate teritoriul naţional (inclusiv conducta subacvatică pe fundul Dunării din 

dreptul oraşului Isaccea); 

- staţia de racord la magistrala de înaltă tensiune (reţeaua de 750 Kv) care 

traversează Dobrogea (staţia de racord - Isaccea) precum şi porţiunea din 

magistrală care străbate teritoriul naţional (inclusiv cablul poziţionat deasupra 

cursului Dunării din dreptul oraşului Isaccea); 

- reţelele de comunicaţii situate pe teritoriul Dobrogei: reţelele fir, 

releele/punctele de retransmisie, centralele telefonice, oficiile poştale, staţiile de 

emisie-recepţie prin satelit; echipamente de transport, trasee de fibră optică, 

relee, modulatori de semnal; 

b) Infrastructuri critice ale ţării: 

- Centrala Atomo-Electrică Cernavodă; 

- Următoarele poduri cu infrastructura aferentă acestora: 

Feroviaro- rutier CERNAVODĂ - FETEŞTI; 

Podul rutier VADU OII - GIURGENI; 

- Elemente de infrastructură critică cu rol vital pentru zona de 

responsabilitate a Forţelor Navale; 

- Canalul Dunăre - Marea Neagră; 

- Platformele şi infrastructurile româneşti de extracţie a ţiţeiului din vestul Mării 

Negre; 

- Combinatul siderurgic de la Galaţi; 

- Rafinăria Petromidia de prelucrare a ţiţeiului din Năvodari. 

121

122 


Cadrul legislativ din ţara noastră pentru protecţia infrastructurilor critice 

Responsabilităţile pe linia protecţiei infrastructurilor critice sunt, în principiu, 

repartizate de la nivelul central către ministerele de resort. 

Documentul cadru care trasează liniile generale ale acestei activităţi este 

Strategia Naţională de Securitate. 

a) Strategia Naţională de Securitate, elaborată în 2006, consideră că o 

direcţie prioritară de acţiune pentru realizarea obiectivelor prezentei strategii o 

reprezintă necesitatea declanşării unui amplu proces de dezvoltare, modernizare 

şi asigurare a protecţiei infrastructurii critice, a elementelor vitale ce vizează 

pregătirea teritoriului, economiei şi a societăţii pentru a face faţă riscurilor şi 

ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. 

Strategia prevede realizarea cadrului legal şi sistemului instituţional care va 

gestiona protejarea infrastructurii critice. De acest obiectiv răspunde Guvernul, 

care va înfiinţa un grup de lucru ad-hoc pentru elaborarea acestei legi etc. 


reţele de infrastructură specializate şi eficiente, compatibile cu cele europene şi 

euro-atlantice, capabile să potenţeze atât dezvoltarea susţinută şi modernizarea 

accelerată a economiei, cât şi securitatea naţională, în care scop vor fi lansate 

programe ample de investiţii naţionale, în cooperare şi în parteneriat. 

Principalele domenii de interes privesc: infrastructura de transport - în mod 

deosebit, construcţia de autostrăzi şi modernizarea rapidă a infrastructurii 

feroviare - şi reţeaua de management a traficului; infrastructura de comunicaţii; 

managementul potenţialului hidrografic şi protecţia împotriva inundaţiilor; 

restructurarea sistemului bazelor militare. 

Principalele direcţii de acţiune pentru adaptarea şi modernizarea 

infrastructurii vor fi: reabilitarea, modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii de 

transport, în vederea îmbunătăţirii calităţii serviciilor, eficientizării transportului de 

călători şi marfă şi alinierea la sistemul european de transport; dezvoltarea, 

securizarea şi realizarea - pe rute alternative - a unor noi reţele de aprovizionare 

cu energie, în consens cu proiectele strategice ale Uniunii Europene şi cu 

interesele României în regiunea Mării Negre; promovarea noilor tehnologii şi 

dezvoltarea sistemului informatic integrat din domeniul securităţii, în conformitate 

cu standardele europene; adaptarea programului naţional de securitate 

aeronautică şi portuară la noile tipuri de ameninţări; modernizarea infrastructurii 

militare specifice, precum şi pregătirea şi modernizarea capacităţilor oferite în 

cadrul NATO, al Uniunii Europene şi al parteneriatelor strategice; identificarea 

domeniilor de risc, elaborarea hărţilor cuprinzând riscurile probabile şi 

consolidarea infrastructurii pentru apărarea populaţiei de pericolele unor 

calmităţi naturale, dezastre şi accidente ecologice; reducerea riscului de 

declanşare a unor incidente sau accidente nucleare şi asigurarea securităţii 

instalaţiilor nucleare. 

Un rol important revine elaborării unei strategii unitare de protecţie, pază şi 

apărare a infrastructurii critice, capabilă să asigure continuitate, coerenţă, 

unitate metodologică şi procedurală, precum şi o reală eficienţă antiteroristă. 

Securitatea infrastructurii critice va viza atât contracararea riscurilor generate de


acţiuni ostile, cât şi a celor produse de accidente sau forţe ale naturii şi trebuie să 

prevadă şi măsurile de restabilire a funcţionării activităţilor în cazul distrugerii sau 

avarierii elementelor de infrastructură. 

b) Alte documente care reglementează protecţia infrastructurilor critice la 

nivel ministerial sunt: 

- Ordonanţa de Urgenţă nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de 

Management al Situaţiilor de Urgenţă; 

- Legea 535/2005 privind prevenirea şi combaterea terorismului; 

- Ordinul 65/2005 privind aprobarea Ghidului de Identificare a Elementelor 

de Infrastructură Critică din Economie. 

În aceste documente sunt prezentate atribuţiile diferitelor structuri pentru 

protecţia infrastructurilor critice. Astfel, Ordinul 660/2005 arată că obiectivele de 

importanţă deosebită se clasifică astfel: 

a) obiective de importanţă deosebită pentru apărarea ţării; 

b) obiective de importanţă deosebită pentru activitatea statului; 

c) obiective de importanţă deosebită pentru economie. 

Ghidul face precizarea că „altă categorie de obiective de importanţă 

deosebită pentru economie este cea a elementelor de infrastructură critică, ce 

urmează a fi stabilite la nivelul fiecărui agent economic, cu luarea măsurilor de 

protecţie cerute de lege...”. 

Ordinul stipulează explicit: „Criteriile de selecţie a elementelor de 

infrastructură critică din economie definesc acele entităţi economice funcţionale 

care oferă produse/ bunuri şi servicii de utilitate publică, vitale pentru societate, a 

căror distrugere, degradare ori aducere în stare de nefuncţionalitate produce 

efecte negative majore asupra populaţiei, mediului şi securităţii economice la 

nivel naţional sau zonal”. Din nou domeniul de reglementare face referire doar la 

entităţile aflate în subordinea MEC. 

La punctul III - „Elemente de infrastructură critică din economie” – se prezintă 

o listă, care se vrea exhaustivă, doar pentru domeniul în care statul este acţionar 

majoritar. 

Pe de altă parte acest ordin nu face nici o referire la modalităţile de 

implementare a acţiunilor care vizează PIC şi consecinţele administrative sau 

penale pentru nerespectarea prevederilor sale. În opinia mea acest ordin trebuie 

să expliciteze procesul de identificare dar şi de implementare a proceselor care 

vizează PIC, în sfera de competenţă a MEC dar şi pentru acele infrastructuri care 

au fost privatizate dar sunt interconectate cu sistemele naţionale gestionate, 

încă, de stat. 

Infrastructurile critice naţionale sunt caracterizate prin următoarele 

specificităţi: 

a) majoritatea infrastructurilor critice provin din economia centralizată, 

puternic interconectată şi interdependentă; 

b) societatea tinde spre stări de normalitate, de echilibru, în condiţiile în care 

majoritatea aspectelor vieţii socio-economice sunt vitale, critice şi vulnerabile; 

c) relaţia iresponsabilă faţă de mediul înconjurător constituie premisa 

fundamentală a generării de riscuri naturale, la adresa întregii familii de 

infrastructuri şi mai ales asupra infrastructurilor critice; 

123

124 


d) apartenenţa României la diferite alianţe şi structuri colective 

vulnerabilizează teritoriul naţional. 

3. Responsabilităţile la nivel naţional pentru apărarea infrastructurilor 

critice 

Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 47/1944, în subordinea Comisiei 

guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor se constituie Comisii centrale 

specializate pe tipuri de dezastre, organizate pe lângă ministerele de resort, după 

cum urmează: 

a) Comisia centrală pentru apărarea împotriva inundaţiilor, fenomenelor 

meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice - la 

Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului; 

b) Comisia centrală pentru prevenirea şi apărarea împotriva efectelor 

seismice şi alunecărilor de teren - la Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării 

Teritoriului; 

c) Comisia centrală pentru accident nuclear şi căderi de obiecte cosmice - 

la Ministerul Apărării Naţionale; 

d) Comisia centrală pentru explozii mari, la suprafaţă şi în subteran, 

accidente chimice şi avarii deosebit de grave la conducte magistrale şi urbane - 

la Ministerul Industriilor şi Comerţului; 

e) Comisia centrală pentru accidente deosebit de grave pe căi de 

comunicaţii - la Ministerul Transporturilor; 

f) Comisia centrală pentru asistenţă medicală de urgenţă în caz de dezastre 

şi epidemii - la Ministerul Sănătăţii; 

g) Comisia centrală pentru epizootii şi supraveghere a contaminării 

radioactive, chimice sau biologice a produselor vegetale şi animale - la Ministerul 

Agriculturii şi Alimentaţiei; 

h) Comisia centrală pentru incendii în masă - la Ministerul de Interne; 

i) Comisia centrală pentru telecomunicaţii - la Ministerul Comunicaţiilor. 

Racordarea protecţiei infrastructurilor critice de la nivel naţional la 

programele europene se poate realiza prin trei modalităţi: 

a) armonizarea legislativă; 

b) definirea dependenţelor şi interdependenţelor infrastructurilor critice din 

România cu cele din UE; 

c) implicarea totală şi responsabilă a decidenţilor şi experţilor, publici sau 

privaţi, în elaborarea şi implementarea politicilor şi strategiilor europene în 

protecţia infrastructurilor critice. 

Protecţia infrastructurilor vitale (critice) naţionale româneşti se înscrie, într-o 

formă sau alta, în programul european de protecţie a infrastructurilor critice prin 

cel puţin trei modalităţi: 

a) adaptarea sistemului de legislaţie, de acţiune şi de reacţie în situaţii de 

urgenţă la cerinţele europene, în procesul pregătirii integrării şi integrării propriuzise;


b) dependenţele şi interdependenţele infrastructurilor vitale româneşti de 

cele europene; 

c) participarea la elaborarea şi punerea în aplicare a politicilor şi strategiilor 

de combatere a terorismului, traficului ilegal, crimei organizate şi ameninţărilor 

asimetrice. 

Infrastructurile vitale româneşti sunt, aproape în totalitate, infrastructuri critice 

din cel puţin câteva motive esenţiale: 

a) provin din infrastructurile unei economii-gigant, inflexibile şi greu 

adaptabile economiei de piaţă, ale cărei urme nu au fost încă nici lichidate, nici 

ameliorate; 

b) economia şi societatea românească, în ansamblul ei, se află într-o stare 

de haos, specifică perioadelor îndelungi şi repetate de tranziţie, în care totul sau 

aproape totul este vital, critic şi vulnerabil; 

c) acţiunile fără discernământ asupra mediului, tăierea masivă a pădurilor, 

cultivarea haotică a terenurilor, dezastrul din agricultură, lipsa unei politici agrare, 

ecologice şi de protecţie a mediului coerente şi eficiente creează şi proliferează 

pericole extrem de grave la adresa tuturor infrastructurilor şi îndeosebi asupra 

celor critice; 

d) se aşteaptă ca participarea României la coaliţia antiteroristă şi la alte 

misiuni de gestionare a crizelor şi conflictelor şi de menţinere a păcii să genereze 

un nou tip de ameninţări asupra cetăţenilor şi infrastructurilor vitale ale 

economiei, societăţii, informaţiei şi condiţiilor de trai. 

Desigur, pericolele şi ameninţările sunt mult mai numeroase. Ele fac obiectul 

unor iniţiative legislative, sunt cuprinse în strategia naţională de securitate şi în alte 

documente importante, dar sunt departe de a fi pe deplin monitorizate, 

gestionate, controlate şi înlăturate. 

4. Cum se realizează securitatea infrastructurilor critice în zona 

maritimă şi fluvială 

Problematica securităţii maritime este foarte complexă. De maximă 

importanţă în domeniul securităţii maritime este aplicarea de către instituţiile de 

securitate maritimă a unei legislaţii adecvate, prin care să se realizeze linii de 

comunicaţii maritime sigure, stabile şi securizate, care să permită un flux continuu, 

vital pentru reţeaua energetică, pentru schimbul internaţional de mărfuri şi valori. 

În Marea Neagră acţionează pentru asigurarea securităţii maritime, instituţii 

organizate la nivel internaţional, la nivel regional sau naţional. 

Instituţiile organizate la nivel internaţional care acţionează în Marea Neagră 

pentru asigurarea securităţii maritime sunt: Biroul Maritim Internaţional - IMB în 

cadrul IMO, sub egida ONU) şi Agenţia Europeană privind Siguranţa Maritimă - 

EMSA. 

Instituţiile care funcţionează la nivel regional şi în cadrul cărora Forţele 

Navale participă la activităţi pentru asigurarea securităţii maritime sunt: 

Organizaţia de Securitate şi Cooperare Europeană - OSCE, Comisia Mării Negre 

(BSC), Centrul Maritim Regional de Coordonare (MRCC); iniţiativele regionale: 

125

126 


reuniunea Şefilor Marinelor Militare Europene/CHiefs of European NavieS - CHENS, 

iniţiativa cu participare comună Blackseafor - BSF; Operaţiile: Active Endeavour - 

OAE şi Black Sea Harmony - OBSH, documentul cu măsuri pentru creşterea 

încrederii şi securităţii regionale/Confidence Security Building Measure’s - CSBMs 

semnat în anul 2000, la Viena, între statele riverane Mării Negre. 

La nivel naţional, soluţiile propuse sunt la îndemâna forţelor navale, a gărzilor 

de coastă (poliţiilor de frontieră), a operatorilor civili, a autorităţilor statului 

investite cu impunerea legalităţii în domeniul naval. Instituţiile organizate la nivel 

naţional, în România, pentru asigurarea securităţii maritime sunt: Forţele Navale 

Române, Poliţia de Frontieră şi Autoritatea Navală Română - care are în 

compunere Centrul Maritim de Coordonare, Serviciul SAR-poluare (grup naval 

SAR) şi Serviciul de supraveghere VTS. 

Forţele Navale reprezintă instituţia la nivel naţional care are rolul principal în 

asigurarea securităţii maritime, în apărarea intereselor şi drepturilor suverane ale 

României pe mare şi pe fluviul Dunărea. Forţele Navale, împreună cu Poliţia de 

Frontieră, sunt indispensabile pentru asigurarea suveranităţii maritime şi protecţiei 

resurselor maritime ale României, asigurarea accesului la mare al României şi 

protejarea frontierelor, infrastructurii maritime şi a căilor maritime de comunicaţii. 

Cheia soluţionării riscurilor, ameninţărilor şi provocărilor din domeniul securităţii 

maritime o reprezintă cooperarea, interoperabilitatea, schimbul de informaţii şi 

acţiunea preventivă. 

Securitatea infrastructurilor critice în zona maritimă şi fluvială au la bază 

conceptele de securitate maritimă şi conceptele folosirii puterii maritime. 

5. Studiu de caz: „Bâstroe” 

Canalul Bâstroe şi ameninţările la adresa securităţii infrastructurilor critice ale 

României 

De-a lungul timpului cursul Dunării a jucat un rol crucial în infrastructura 

transportului pentru ţările Europei Centrale şi de Est, servind ca arteră de transport 

între Europa Centrală şi Marea Neagră. Până la sfârşitul anilor 1950, Ucraina a 

folosit 3 căi navigabile în Delta Dunării: Braţul Bâstroe, Ochakov şi estuarul Prorva. 

Din informaţiile disponibile, se confirmă folosirea în scop comercial a cursului 

Braţului Chilia începând cu 1830. În 1959, exploatarea căii navigabile Bîstroe a 

încetat datorită proceselor naturale de colmatare a canalului. În 1994, aceeaşi 

situaţia avea să se întâmple şi în cazul canalului Prorva. 

5.1. Prevederile încălcate prin executarea lucrărilor 

”Tratatului privind Regimul Frontierei de Stat, Colaborarea şi Asistenţa Mutuală 

în probleme de frontieră” semnat de România şi Ucraina la data de 17.07.2003. 

Astfel, potrivit paragrafului 3 al articolului 12 din tratat: ”în scopul asigurării 

stabilităţii, traseului liniei frontierei de stat, albia apelor de frontieră nu poate fi 

modificată în mod unilateral”.


„Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Ucrainei privind cooperarea în 

domeniul gospodăririi apelor de frontieră”, semnat la Galaţi la 30 septembrie 

1997, potrivit paragrafului 3 al articolului 2 conform căruia „nici una dintre părţi nu 

va executa, fără o consultare prealabilă, lucrări pe teritoriul statului propriu şi nici 

pe apele de frontieră, care să modifice albia, regimul de scurgere sau condiţiile 

de calitate a acestora”. Guvernul de la Kiev nu numai că nu a ţinut cont de 

prevederile tratatului, dar a şi ignorat somaţiile de sistare a construcţiei canalului 

navigabil Dunăre - Marea Neagră, prin canalul Bâstroe. 

5.2. Traseul canalului 

O lungime totală de 170,36 km, pe traseul Marea Neagră - Braţul Bâstroe - 

Braţul Chilia - Fluviul Dunărea şi se compune din următoarele sectoare: 

a) canal artificial iniţial de intrare din Marea Neagră în braţul Bâstroe, cu o 

lungime de 3,3 km (punct iniţial); 

b) intrarea în braţul Bâstroe - braţul Bâstroe - Vîlkovo; 

c) Vîlkovo - braţul Chilia - Izmail; 

d) Izmail - Reni (punct final) 

De asemenea, se prevede şi construirea unei ecluze la intrarea - dinspre 

Marea Neagră - pe braţul Bâstroe, la aproximativ 14 mile marine de canalul de 

intrare în Sulina. 

5.3. Etape de realizare a proiectului 

Etapa I: 

Construcţia canalului artificial iniţial de intrare din Marea Neagră în braţul 

Bâstroe, (lungime - 3,3 km, lăţimea pe fundul apei - 85 metri, adâncime - 7,65 

metri), şi a unor diguri pe o lungime de 1,54 km. 

Lucrările de dragaj pe întregul traseu permit asigurarea condiţiilor de 

navigaţie pentru nave cu o lungime de 140 metri şi un pescaj mai mic de 5,85 m. 

Prima etapă a fost finalizată la 24 august 2004, data la care Ucraina a sărbătorit 

ziua independenţei. 

Etapa a II-a: 

Adâncirea canalului iniţial de intrare din Marea Neagră până la 8,3 metri, 

mărirea lăţimii acestuia pe fundul apei până la 100 metri şi finalizarea construcţiei 

digurilor, a căror lungime atinge 3 km. Executarea de lucrări de dragaj pe întreg 

traseul permite navigarea unor nave cu un pescaj maxim de până la 7,2 metri şi 

o lungime a navelor de 215 metri. Această etapă s-a finalizat în luna mai 2007. 

În cadrul lucrărilor s-au avut în vedere: 

a) operaţiuni de instalare a posturilor de dirijare a navelor în localităţile Reni, 

Vîlkovo şi pe insula Şerpilor, 

b) operaţiuni de construire a ecluzei, 

c) operaţiuni de construire de facilităţi pentru protecţia împotriva eroziunii şi 

a depunerilor de aluviuni, 

d) operaţiuni de realizare a infrastructurii şi comunicaţiilor aferente canalului. 

127

128 


5.4. Aspecte de ordin ecologic 

Experţi ai UNESCO şi ai României apreciază însă că în urma adâncirii prin 

dragaj a Braţului Chilia (care în prezent asigură deversare în mare a 60% din 

volumul apelor Dunării, acesta va capta şi mai mult din acest volum, ceea ce va 

duce la secarea (uscarea) părţii de Nord a Deltei Dunării). 

În această parte se află cel mai mare grind, grindul Letea aflat în patrimoniu 

UNESCO din 1936 şi, totodată, cea mai mare colonie de pelicani din Europa. 

Potrivit experţilor, în zece ani de zile de la declanşarea lucrărilor de construcţie a 

canalului, atât grindul cât şi colonia vor dispare. 

5.5. Argumente ale părţii ucrainene 

Preluarea a circa 60% din circulaţia pe Dunăre spre Marea Neagră (care în 

prezent se desfăşoară pe braţul românesc Sulina). 

Atragerea investiţiilor armatorilor ruşi. 

Crearea unui traseu direct de conectare cu Insula Şerpilor, cu consecinţe 

semnificative în dezvoltarea potenţialului turistic al zonei (porturile din 

regiunea canalului şi Insula Şerpilor). 

În condiţiile în care în platoul continental al Insulei Şerpilor au fost 

descoperite importante zăcăminte de hidrocarburi, evaluate la circa 10 milioane 

tone petrol şi 10 miliarde metri cubi de gaze naturale, construirea canalului ar 

putea constitui şi o rută mai rapidă şi ieftină pentru eventualele transporturi de 

hidrocarburi, în perspectiva deschiderii de către Ucraina, a lucrărilor de foraj, la 

scară largă în vecinătatea Insulei Şerpilor.


5.6. Riscuri militare şi de securitate pentru România 

Deşi oficialii de la Kiev îl justifică prin necesităţi şi avantaje economice, 

acestea rămân disproporţionate în raport cu beneficiile efective şi mai ales cu 

consecinţele negative asupra mediului. 

Dacă Ucraina va finaliza lucrările de construcţie la canalul Dunăre - Marea 

Neagră, România va pierde controlul asupra traficului fluvial actual pe Dunăre. 

Este de aşteptat ca în viitorul apropiat, dispunând de un sector navigabil pe 

această porţiune a Dunării, Ucraina să dezvolte o bază fluvială la Izmail, care pe 

lângă apărarea frontierelor ucrainene ar asigura şi un control militar total asupra 

gurilor Dunării. 

Se asigură condiţii pentru folosirea, în cazul unor acţiuni de luptă a tehnicii 

grele de luptă. 

Prin canal vor putea naviga nave militare cu un deplasament de până la 

500 tone. 

Este posibil ca autorităţile ucrainene să disloce efective suplimentare, în 

cadrul Trupelor de Grăniceri sau Flotilei Fluviale, pentru controlul şi monitorizarea 

eficientă a traficului naval. 

Este de aşteptat şi o consolidare cu efective şi tehnică a unităţilor speciale 

de pază a graniţei fluviale cu România, inclusiv cu trupe destinate să intervină 

rapid într-o zonă potenţial de criză, cum ar fi Delta Dunării. 

Este de aşteptat o creştere a numărului de militari, dar şi de ambarcaţiuni 

rapide, aparţinând Pazei de Coastă şi Poliţiei Fluviale, în special în zona porturilor 

fluviale Izmail, Reni, Vîlkovo şi Chilia. 

Există posibilitatea construirii, în arealul canalului navigabil, a unor heliporturi, 

(unele fregate ucrainene sunt dotate cu două elicoptere de atac). 

Este posibilă construirea de depozite, instalaţii energetice, un punct de 

cercetare şi luptă radioelectronică, sisteme de hidro şi radiolocaţie, precum şi 

constituirea unor subunităţi speciale, dotate cu amfibii – hidroglisoare – pentru 

patrulare în deltă. 

Există şi posibilitatea ca şi Federaţia Rusă să fie interesată în minimalizarea 

importanţei rutelor de transport fluvial-maritime ale României şi în instituirea unui 

monopol economic ruso-ucrainean la Dunăre şi Marea Neagră, în scopul 

asigurării controlului asupra Mării Negre, la graniţele României şi ale NATO. 

Prin înfiinţarea unei baze militare la ieşirea în mare a canalului Bâstroe s-ar 

consolida capacitatea de control şi protecţie a Ucrainei asupra platoului 

continental adiacent Insulei Şerpilor, creându-se, împreună cu infrastructura 

militară de pe insulă, un sistem eficient de monitorizare a apelor teritoriale ale 

României. 

6. Concluzii 

Infrastructurile critice rămân un domeniu care se cere foarte bine investigat, 

monitorizat, analizat, evaluat, prognozat şi ameliorat. 

Toate statele, Uniunea Europeană, în ansamblul ei, Statele Unite ale Americii 

şi alte ţări, alianţe, structuri de securitate internaţionale şi regionale îşi intensifică 

129

130 


eforturile pentru a identifica, supraveghea, optimiza şi proteja infrastructurile vitale 

ale ţărilor şi ale lumii. 

Considerăm că şi România, care se înscrie în acest amplu demers 

internaţional, trebuie să participe la acest proces, prin: 

a) elaborarea unei strategii naţionale pentru protecţia infrastructurilor critice 

(în prezent, numai SUA au o astfel de strategie), în concordanţă cu 

recomandările europene şi internaţionale în domeniu; 

b) inventarierea infrastructurilor critice pe domenii de activitate; 

c) stabilirea vulnerabilităţilor specifice şi a modalităţilor de apărare; 

d) elaborarea unor ghiduri sau seturi de norme privind protecţia 

infrastructurilor critice; 

e) întărirea cooperării dintre sectorul public şi cel privat prin pachete de 

acte normative şi cointeresarea sectorului privat prin facilităţi fiscale, asistenţă de 

specialitate etc. 

f) formarea unor echipe de specialişti pe diverse domenii, care să poată 

asigura expertiză de protecţia infrastructurilor critice; 

Zona Marea Neagră - Marea Caspică rămâne în continuare o zonă de 

dispută strategică între puterile regionale şi globale pentru controlul exploatării şi 

transportului resurselor energetice din zonă, putând conduce, oricând, la o 

acutizare a relaţiilor dintre acestea. 

Probabil, în perioada următoare va creşte implicarea statelor occidentale în 

zonă atât sub aspect economic, cu obiectiv prioritar resursele energetice, cât şi 

în plan politic şi de securitate, ultimele două ca importanţi factori favorizanţi 

pentru implementarea proiectelor economice. 

Existenţa gazoductelor, oleoductelor, precum şi producţia şi transportul 

energiei electrice constituie instrumente de promovare şi prezervare a intereselor 

Federaţiei Ruse în relaţiile cu statele occidentale, cu unii factori de putere 

regionali (China, India) şi statele din sfera sa de influenţă. 

Actuala reţea energetică din zona Mării Caspice, aflată practic sub 

controlul F. Ruse, precum şi proiectele unor viitoare reţele de transport este 

multivectorial direcţionată, incluzând, practic, toate zonele adiacente şi de 

interes pentru Rusia. Eforturile autorităţilor de la Moscova sunt axate către 

menţinerea în continuare de către Rusia a monopolului energetic, monopol care 

uneori se poate eluda într-un mijloc de presiune economică (vezi criza gazului 

natural de la începutul anului) precum şi în unul de protejare, sau după caz de 

impunere, a intereselor proprii în zona de influenţă. 

Rusia este interesată de preluarea, prin participarea la procesul de 

privatizare, cât mai multor firme şi companii din domeniile energetic, petrolier şi 

chimic. 

Confluenţele, interferenţele şi influenţele care se manifestă în regiunea 

extinsă a Mării Negre conduc la imaginea existenţei a două curente 

contradictorii: eforturile Federaţiei Ruse de a-şi conserva vechile privilegii asupra 

spaţiului, printre care şi menţinerea unei prezenţe militare semnificative în baze 

terestre înaintate (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud) şi în cele navale din Marea 

Neagră, concomitent cu dorinţa statelor din zonă de eliberare de influenţele 

Moscovei şi accedere în NATO şi UE.


Din această perspectivă, s-a constatat o creştere a interesului NATO şi UE 

pentru stabilizarea şi sporirea securităţii zonei. Iniţiativele, programele şi politicile 

adoptate în ultimii ani pentru fortificarea mediului de securitate, de cele mai 

multe ori, şi-au demonstrat utilitatea, chiar dacă, în unele situaţii, finalităţile se mai 

lasă încă aşteptate şi s-au răsfrânt asupra protecţiei infrastructurilor critice din 

zonă. 

Bibliografie 

1. Ronald D. ASMUS, Konstantin DIMITROV, Joerg FORBRIG, O nouă strategie euroatlantică 

pentru regiunea Mării Negre, Editura IRSI, Bucureşti, 2004; 

2. Prof.asistent Universitatea Panteion, Constantin ARVANITOPULOS, Geopolitica 

petrolului în Asia Centrală, articol; 

3. BUZAN Barry, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău, 2002; 

4. BRZEZINSKI, Z., Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999; 

5. MALIŢA George, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Editura Nemira, Bucureşti, 

2001; 

6. Contraamiral fl. (r.) prof.univ.dr. Marius HANGANU, Evoluţia prezentă a puterii 

maritime în Marea Neagră şi influenţa ei asupra geopoliticii în acest spaţiu, a V-a sesiune 

internaţională de comunicări ştiinţifice 21-22 noiembrie 2005, Bucureşti; 

7. Colonel lector univ. dr. ing. Marian RIZEA, Marea Neagră - epicentrul elipsei strategice 

europeano-arabo-asiatice. Geopolitica petrolului; 

8. Dr. Grigore ALEXANDRESCU, Perenitate sau conjunctură în problematica securităţii zonei 

extinse a mării negre?, Impact strategic nr.2/2005; 

9. Centrul de Studii Strategice de Securitate, Integrarea Euro-Atlantică. Priorităţi Post- 

Praga, Editura AÎSM, Bucureşti,2002; 

10. Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul. Dimensiune geopolitică şi 

geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Editura AÎSM, Bucureşti, 

2002; 

11. România şi tratatele internaţionale, Editura Militară, Bucureşti, 1972; 

12. Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, România, membru al 

AlianţeiNord-Atlantice, Editura UNAp, Bucureşti, 2004; 

13. Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, 2003 - Unicitate, evoluţii, 

perspective, Editura UNAp, Bucureşti, 2004; 

14. Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Ameninţări la adresa securităţii, 

Editura UNAp, Bucureşti, 2004; 

15. Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Surse de instabilitate, Editura 

UNAp, Bucureşti, 2004; 

16. Bruce Pitcairn JACKSON, Declaraţia lui în faţa Comitetului de Relaţii Externe al 

Senatului SUA, sub titlul "Viitorul democraţiei în regiunea Mării Negre", 9 martie 2005. 

131




CONTRIBUŢIA CENTRULUI DE SCAFANDRI 

CONSTANŢA LA PREVENIREA ŞI COMBATEREA 

TERORISMULUI LA INFRASTRUCTURILE CRITICE 

SUBACVATICE 

Simona RUS, 

CS II, Dr. ing., Centrul de Scafandri, Diving Center – Constanţa 

Mihai DIACONU, 

CS III Cpt. C-dor. Drd. ing., Centrul de Scafandri, Diving Center – Constanţa 

Mircea DEGERATU, 



Prof. univ. dr. ing., Universitatea Tehnică de Construcţii – Bucureşti 

Terorismul, sau războiul contemporan, a devenit un rezultat al adâncirii 

diferenţelor dintre democraţie şi absolutism. Dictatura aduce cu ea oameni care 

se simt oprimaţi, cei mai mulţi navigând în derivă în subdezvoltare, prejudecăţi şi 

lipsuri de orice fel. Terorismul, cu multiplele sale tipuri şi forme, are un caracter 

mondial. El se axează pe extremismul religios violent şi pe extremismul politic, pe 

efectele dezrădăcinării, acesta fiind un fenomen specific epocii actuale care 

bulversează societatea acestor vremuri, adăugând noi şi grave probleme celor 

deja existente. Cauzele fenomenului sunt foarte diferite şi complexe putând fi 

căutate în mecanismele crizelor economice, culturale, sociale etc. şi în relaţiile 

contradictorii care apar la influenţele exercitate de către civilizaţia democratică 

asupra societăţilor care au rămas încă tributare prejudecăţilor, societăți aflate 

sub un regim totalitar. 

Pornind de la astfel de interpretări ale terorismului, specialişti din lumea 

întreagă şi bineînţeles şi din România au elaborat, în decursul ultimilor ani, bazele 

juridice şi organizatorico – funcţionale ale intervențiilor antiteroriste a forţelor 

implicate în combaterea acestor acţiuni. Procesul de pregătire complexă a 

luptătorului FOS / operatorului EOD, care permite interoperabilitatea scafandrilor 

români (la care prezenta lucrare face referire) cu cei ai altor state partenere în 

contracararea fenomenelor de natură teroristă, se desfăşoară în conformitate cu 

legile, strategiile şi normativele specifice aflate în vigoare, fiind un proces 

complex şi costisitor de lungă durată (aproximativ 3 ani) specific unor forţe 

speciale. 

În concordanţă cu: Strategia naţională de prevenire şi combatere a 

terorismului, cu Strategia de securitate naţională a României şi cu Concepţia de 

pregatire de luptă a scafandrilor profesionişti se desfăşoară coordonarea 

eforturilor tuturor scafandrilor la nivel naţional, subregional şi internaţional în

Contribuţia Centrului de Scafandri Constanţa la prevenirea şi combaterea 

terorismului la infrastructurile critice subacvatice 

scopul consolidării reacţiei tuturor forţelor angrenate în lupta împotriva acestei 

ameninţării grave la adresa securităţii. 

În decursul ultimilor 30 de ani, societatea mondială s-a confruntat, în 

permanenţă, cu fenomenul terorist, foarte diferit în ceea ce priveşte formele şi 

procedeele de acţiune fenomen care nu iartă şi nu cruţă pe nimeni. 

Acţiunile teroriste, care au vizat şi atins ţinte din toate mediile (aeronave, 

metrou, nave, telecomunicaţii, scoli, sedii de instituţii, politică, afaceri, aglomerări 

de populaţii etc.), duc la concluzia că ele sunt conduse de minţi diabolice cu o 

flexibile deosebită greu de anticipat. 

Contracararea fenomenului terorist este o necesitate a zilelor noastre. 

În acest sens lucrarea prezintă, în prima parte, generalităţi privind prevenirea 

şi gestionarea acţiunilor cu caracter terorist specifice infrastructurilor critice ale 

mediului acvatic în vederea asigurării securităţii şi stabilităţii zonei litorale şi 

situaţiile care impun existenţa şi acţiunile scafandrilor specializaţi în lupta 

antiteroristă. 

Apoi sunt expuse câteva dintre principalele metode şi procedee de acţiune 

ale unităţii de scafandri, metode de prevenirea şi combatere a acţiunilor cu 

caracter terorist, câteva principii generale folosite în planificarea operaţiunilor de 

scufundare şi nu în ultimul rând se prezintă succint asigurarea suportului tehnic şi 

logistic necesar testelor iniţiale specifice de barofuncţie şi apoi tratării multiplelor 

tipuri de accidente de decompresie specifice activităţilor de scufundare, care 

pot surveni oricând şi la oricine. 

În partea a doua a lucrării este prezentată structurată şi sistematizată 

pregătirea complexă individuală şi colectivă a scafandrilor profesionişti, modul şi 

scopul de stabilire a responsabilităţilor membrilor grupelor de intervenţie 

antiteroristă cu scafandri. Pregătirea de bază are ca scop integrarea militarilor în 

echipe mici şi însuşirea noţiunilor de bază din cadrul pregătirii colective. 

Pregătirea avansată are ca scop executarea instruirii în comun cu grupa / 

detaşamentul şi integrarea completă a lor în aceste structuri în cadrul unor 

exerciţii complexe. 

În finalul lucrării fiind succint prezentate: necesitatea dotării scafandrilor cu 

tehnică şi echipamente specifice intervențiilor la infrastructurile critice (IC) 

naționale și europene (ICE) din zona de responsabilitate compatibile cu cele ale 

aliaţilor şi câteva dintre misiunile şi exerciţiile reale şi de antrenament la care au 

participat în ţară şi în afara ei scafandri Centrului de Scafandri. Acestea 

reprezentând o gamă largă de acţiuni duse de grupele specializate de scafandri 

- în mod continuu, după o concepţie unitară, în raport cu importanţa 

infrastructurii critice naționale sau europene la care se acţionează 

S-a considerat oportună prezenta lucrare pentru că terorismul este o 

ameninţare actuală gravă, mediul contemporan de securitate se caracterizează 

printr-un grad ridicat de instabilitate şi imprevizibilitate iar securitatea IC specifice 

mediului marin lasă de dorit. 

Forţele pentru Operaţii Speciale trebuie să asigure starea de normalitate la 

care aspiră societatea - cetăţenii, comunităţile şi statul - pe temeiul eforturilor 

care vizează deplina instaurare a legalităţii, făurirea prosperităţii economice, 

echilibrului social şi stabilității politice. 

133

134 

Simona Rus, Mihai Diaconu, Mircea Degeratu 

Un alt obiectiv al lucrării este acela de a sublinia: diferenţele dintre 

intervenţiile antiteroriste la IC terestre şi cele la infrastructuri imerse şi a faptului că 

datorită plasării geografice a României la graniţa estică a UE a atras după sine 

dezvoltarea şi operaţionalizarea prioritară a scafandrilor militari (a nu se uita că ei 

au fost primii operaţionalizați). 

Tendinţa actuală de transformare a marilor războaie în bătălii de sorginte 

teroristă fiind evidentă. Prin competenţa pe care o are Centrul de Scafandri cu 

unităţile din subordine cercetează, identifică şi neutralizează acţiuni cu caracter 

terorist sau de diversiune desfăşurate asupra IC naţionale şi europene aflate în 

zona de competenţă a Forţelor Navale.




Rezumat 

ALOCAREA RISCURILOR 

INFRASTRUCTURII CRITICE 

Adrian BADEA, 

Membru titular al AOSR, Preşedintele secţiei de ştiinţe tehnice a AOSR 

Member of Academy of Romanian Scientists, President of Technical sciences Section 

Ion N. CHIUŢĂ 

Membru titular al AOSR 


Infrastructura critică [IC] se confruntă cu o mare varietate de riscuri, 

acoperind fiecare aspect financiar şi tehnic – factorii deţinători sau purtători de risc, 

precum şi modul de suportare a riscului – prin preţuri, amortizarea investiţiilor, 

obligaţii contractuale sau garanţii etc. 

Definirea riscului este „hazard, pericol, primejdie, expunere la pierderi, 

prejudicii, dezavantaj sau distrugere” (conform Webster’s New International 

Dictionary, ediţia a II-a). 

Riscul se distinge de hazard prin aceea că este mai ales rezultatul unei acţiuni 

voluntare, în timp ce hazardul este produsul şansei. Un cutremur este un hazard, 

conducerea unui proces este un risc. Definirea riscului combină două elemente 

importante – ideea de pierdere şi conceptul de şansă sau probabilitate. 

Se prezintă următoarele riscuri proprii unei infrastructuri critice: riscul în 

afacere, riscul de reglementare, riscul politic, riscul tehnologic, riscul financiar, riscul 

fizic, risc şi venituri, precum şi cine îşi asumă riscul infrastructurii critice. 

Un capitol al lucrării se ocupă de prezentarea riscurilor tradiţionale ale infrastructurii 

critice iar altul înfăţişează noile dezvoltări şi efectele lor asupra riscului infrastructurii 

critice. 

Se evidenţiază apoi rolul important al contractelor în redistribuirea riscurilor 

infrastructurii critice, precum şi cel al reglementării în redistribuirea riscurilor 

infrastructurii critice. 


Infrastructura critică [IC] se confruntă cu o mare varietate de riscuri, 

acoperind fiecare aspect financiar şi tehnic – factorii deţinători sau purtători de 

risc, precum şi modul de suportare a riscului – prin preţuri, amortizarea investiţiilor, 

obligaţii contractuale sau garanţii etc. 

Definirea riscului este „hazard, pericol, primejdie, expunere la pierderi, 

prejudicii, dezavantaj sau distrugere” (conform Webster’s New International 

Dictionary, ediţia a II-a).

136 

Adrian Badea, Ion Chiuţă 

Riscul se distinge de hazard prin aceea că este mai ales rezultatul unei 

acţiuni voluntare, în timp ce hazardul este produsul şansei. Un cutremur este un 

hazard, conducerea unui proces este un risc. Definirea riscului combină două 

elemente importante – ideea de pierdere şi conceptul de şansă sau 

probabilitate. 

1.1. Riscul în afacere al infrastructurii critice 

Riscul în afacere înglobează toţi factorii ce influenţează pe ansamblu 

probabilitatea ca viitoarele presupuse beneficii să nu fie realizate, din cauza 

naturii firmei respective. Pentru Infrastructura critică, riscul activităţii comerciale 

este format din riscul fundamental al pieţei şi alte riscuri de afacere specifice sau 

unice pentru compania respectivă. 

Riscul Infrastructurii critice este acel risc ce provine din faptul că diverşi 

factori economici afectează funcţionarea şi profitabilitatea organizării 

Infrastructurii critice, precum şi cererea de servicii în domeniu. Aceşti factori nu 

sunt legaţi de modul de acţionare sau de eficienţa unei organizaţii de 

Infrastructură critică, de furnizorii, acţionarii şi clienţii săi. Ei sunt mai degrabă 

legaţi de mediul economic, adică de nivelul general al activităţii economice şi 

de riscul general al pieţei – pericole de tip economic ce ameninţă orice afacere. 

Factorii necontrolabili ce afectează riscul Infrastructurii critice includ ciclitatea de 

bază a economiei şi fluctuaţiile rezultate în cererea de energie, elasticitatea 

preţului, presiunile inflaţioniste asupra costurilor, preţurilor şi fluxului de lichidităţi, 

condiţiile pieţei pentru forţa de muncă şi materiile prime. 

Alte riscuri în afaceri le includ pe cele asociate tehnologiei utilizate sau riscul 

îmbătrânirii tehnologiei (risc de tehnologie), pe cele de reglementare (risc de 

reglementare) şi pe cele ale intervenţiei guvernamentale (risc politic). 

Riscul în afaceri poate fi evaluat prin examinarea ritmului de creştere a pieţei, a 

diversităţii şi puterii de cumpărare, a consumatorilor de bază, a disponibilităţii şi 

relativităţii preţurilor formelor de energie şi a gradului de concurenţă în cadrul 

sferei serviciilor. 

Factorii interni sau controlabili care afectează rezervele includ reacţiile 

conducerilor companiilor faţă de contextul de desfăşurare al afacerii. 

Diversificarea şi flexibilitatea în aprovizionarea mixtă, eficienţa în exploatare 

şi strategiile de dezvoltare sunt exemple de factori de risc interni pentru unităţile 

din sectorul de Infrastructura critică. 

Dimensiunea programului de construcţie al unei organizaţii de Infrastructura 

critică este de asemenea o sursă de risc în afacere. Investiţiile în domeniul 

Infrastructurii critice sunt „pline de asperităţi”, pline de neprevăzut, ele se 

desfăşoară pe termen lung şi necesită prognoze exacte ale cererii şi se confruntă 

cu incertitudini politice şi de reglementare. Indiferent de cauza care l-a produs, 

riscul de piaţă se manifestă în două forme: riscul de preţ (instabilitatea preţurilor) 

şi riscul de volum (se referă la cerere). 

1.2. Riscul de reglementare - Infrastructura critică 

O componentă importantă a riscului în afaceri este riscul atribuit puterii de 

reglementare a autorităţilor, de a emite decizii ce pot avea un efect semnificativ

Alocarea riscurilor infrastructurilor critice 

asupra performanţelor financiare ale organizării Infrastructurii critice şi poziţiei sale 

competitive. 

Un exemplu tipic este răspunsul de reglementare la creşterea costurilor de 

capital sau de exploatare din cauza unei inflaţii de valori mari, neanticipate; 

dacă organizarea Infrastructurii critice nu este capabilă să-şi recupereze costurile 

mai ridicate din cauza lipsei reglementărilor sau a unui sistem neadecvat de 

reglementări, riscul mărit legat de incertitudinea reglementării poate fi transpus în 

solicitări de venituri sporite din partea investitorilor. 

Reglementarea poate de asemenea să micşoreze riscul în afaceri. 

Adaptarea testării în avans (reglementări în perspectivă), mecanismele de 

ajustare automată – cum ar fi clauzele de ajustare, formulele de preţ care 

asigură modificarea automată a preţurilor odată cu inflaţia şi o analiză prudentă 

a programelor importante de investiţii – sunt exemple de încercări de 

reglementare în vederea micşorării riscului. 

1.3. Riscul politic al infrastructurii critice 

Riscul politic se defineşte prin intervenţia guvernamentală într-un mod ce 

afectează performanţa financiară sau modul de exploatare a unei unităţi de 

infrastructură critică. Exemple de influenţă politică sau interferenţă care pot 

afecta negativ unităţile de infrastructură critică şi pot creşte riscul în afaceri includ 

cerinţele privind utilizarea anumitor tehnologii de folosire a utilităţilor şi a unei 

anumite politici de preţuri, ceea ce poate să nu permită utilităţii să-şi recupereze 

în totalitate costurile de investiţie sau de exploatare. 

1.4. Riscul tehnologic al infrastructurii critice 

Riscul tehnologic este asociat tehnologiei de infrastructură critică. 

Problemele legate de tehnologie sunt de două tipuri: fiabilitatea şi performanţa 

tehnologiei infrastructurii critice, respectiv îmbătrânirea acesteia în timp. 

Infrastructura critică reprezintă investiţia pe termen lung a cărei durată de viaţă 

depăşeşte 30-50 de ani. 

Alegerea unei anumite tehnologii este făcută pe baza opţiunilor disponibile 

momentului în care este luată decizia. Schimbările rapide ale tehnologiei pot 

face totuşi ca tehnologia să se învechească rapid. 

1.5. Riscul financiar al infrastructurii critice 

Riscul financiar provine din metoda utilizată de o utilitate pentru finanţarea 

investiţiilor sale şi este reflectat în structura sa de capital. Acest tip de risc se referă 

la instabilitatea suplimentării profiturilor disponibile pentru distribuirea către 

proprietari sau acţionari şi provine din faptul că o mare parte a activelor 

companiilor este finanţată prin costuri fixe, cum ar fi împrumuturi sau acţiuni 

preferenţiale. 

Capitalul de costuri fixe poate crea un risc suplimentar datorat obligaţiilor 

contractuale asociate cu rambursarea sumei împrumutate şi a dobînzilor. 

Asemenea părţi trebuie să fie suportate din câştigurile firmei înaintea 

deducerii oricărui beneficiu către acţionari. Utilizarea capitalului cu costuri fixe 

137

138 


poate oferi de asemenea avantaje prin posibilitatea de a fi o pârghie a 

câştigurilor. 

1.6. Riscul fizic al infrastructurii critice 

Firmele cu active fizice, cum ar fi echipamentul infrastructurii critice sunt 

supuse riscurilor fizice ca urmare a avarierii lor în urma unor evenimente 

neprevăzute sau a hazardului natural (alunecări de teren, erupţii vulcanice, 

inundaţii, cutremure etc.). Unităţile din sectorul energiei îşi proiectează sistemele 

la un nivel de redundanţă ce le permite să facă faţă în multe situaţii de urgenţă 

(v. Avaria din 10 mai 1977 din România sau ruperea barajului din Rusia, 2009). 

1.7. Risc şi venituri - infrastructura critică 

Cei ce sunt pregătiţi să-şi asume riscurile infrastructurii critice, o fac 

anticipând o răsplată sau o compensaţie. În general, cu cât riscul este mai mare, 

cu atât se aşteaptă venituri mai mari. Această răsplată este diferenţiată. 

Investitorii aşteaptă un câştig al investiţiei pe care au făcut-o. Clienţii aşteaptă 

preţuri corecte, calitate în prestările de servicii şi fiabilitate în furnizare. 

Sunt utilizate mai multe metode de evaluare a riscului şi de definire a nivelului 

celui mai potrivit al veniturilor solicitate de investitori. Analiza primei de risc, 

analizele comparative ale câştigurilor, modelul tarifării pe baza activelor de 

capital şi alte tehnici permit estimarea parametrilor corelaţi cu riscul şi calcularea 

costurilor de capital. Nivelul riscului cu care se confruntă o utilitate din sectorul 

infrastructurii critice are impact asupra structurii capitalului companiei de 

infrastructură critică. 

În general, în ideea că o companie de infrastructură critică are o 

componentă de profit în structura capitalului său, raportul datorie / acţiune este 

considerat corespunzător dacă este mare. El depinde de riscul specific 

companiei şi poate varia de la 60% (pentru unităţile cu risc mărit) la 85%. 

1.8. Cine îşi asumă riscul infrastructurii critice 

O organizaţie de infrastructură critică are intrări şi ieşiri. Intrările sunt 

capitalurile, forţa de muncă, tehnologia şi formele de energie. Ieşirile sunt 

serviciile, sub forma capacităţilor de producţie sau utilităţii lor oferite utilizatorilor 

finali. 

Guvernele şi reglementatorii sunt participanţi importanţi; prezenţa, gradul de 

intervenţie şi puterea lor afectează nivelul de risc asumat de investitori, 

consumatori şi furnizori. 

Utilizatorii infrastructurii critice îşi asumă riscuri legate de securitatea furnizării, 

calitatea serviciilor şi preţ. Investitorii se împart de asemenea în două categorii: 

creditorii şi deţinătorii de acţiuni. Primii îşi asumă riscul de neplată a sumei 

împrumutate sau a dobânzilor. A doua categorie îşi asumă riscul neprimirii 

dividendelor, precum şi instabilitatea preţului activelor dacă acea companie are 

acţiuni comercializate public sau deţinute particular. 

Riscul asumat de angajatori în infrastructura critică este de două tipuri: cel 

legat de securitatea muncii şi continuitatea în servicii şi cel asociat nivelului şi 

modului de creştere a salariilor.


Furnizorii îşi asumă riscul legat de posibilitatea companiei de a plăti pentru 

bunurile şi serviciile pe care le primeşte de la ei. Guvernele şi plătitorii de taxe îşi 

asumă şi ei un risc, mai ales când sunt proprietari ai infrastructurii critice. În multe 

asemenea cazuri, guvernele sunt chemate să depună garanţii pentru creditele 

companiilor de infrastructură critică sau să acopere pierderile de exploatare. 

Au fost dezvoltate mecanisme de preîntâmpinare a riscului. Contractele 

conţin clauze, termene şi prevederi ce acoperă multe aspecte ale tranzacţiilor 

comerciale între două sau mai multe părţi. Două din cele mai importante părţi 

ale contractelor sunt condiţiile de preţ şi de volum. Riscurile pot fi diminuate prin 

diversificare. 

Investitorii individuali îşi diversifică riscurile, investind în mai mult de o firmă, 

prin deţinerea unui portofoliu de investiţii. 

Deoarece pieţele de mărfuri devin din ce în ce mai sofisticate, un număr 

crescut de instrumente de management al riscului devine disponibil şi constituie 

parte a operaţiilor financiare ale câmpurilor de infrastructură critică. Ele includ 

livrarea la termen, schimbările de preţ, vânzările în avans etc. 

2. Riscuri tradiţionale ale infrastructurii critice 

Riscurile tradiţionale sunt inerente infrastructurii critice şi, într-o mare măsură, 

independente de structura, forma de proprietate şi cadrul instituţional al 

infrastructurii critice. Ele pot fi clasificate în riscuri pe termen lung şi riscuri pe 

termen scurt. 

Riscurile pe termen scurt sunt legate de evenimente imprevizibile, cum ar fi 

vremea. 

Riscurile pe termen lung sunt puternic influenţate de cerere (de energie, de 

exemplu), produsul intern brut (PIB) şi cu nivelul şi ciclurile activităţii economice. 

Doi factori principali influenţează riscul tipului monopol integrat: proprietate de 

stat, parteneriatul guvernului şi abilitatea unităţilor de a transfera costurile 

clienţilor lor. Parteneriatul şi controlul guvernului asupra infrastructurii critice poate 

avea un aspect pozitiv sau negativ asupra riscului. Intervenţia guvernamentală 

asupra infrastructurii critice nu trebuie să conducă la creşterea riscului. Faptul că, 

în multe cazuri, parteneriatul guvernamental permite unităţii să-şi recupereze 

toate costurile şi să transfere riscul de preţ la consumatori, poate să nu 

eficientizeze compania, dar reduce riscul de piaţă. În plus, structura de capital al 

unităţii de infrastructură critică este greu echilibrată, raportul datorie / acţiune 

este mai mare şi marea majoritate a cererii de capital este satisfăcută prin 

instrumente de creditare, frecvent garantate de guvern. Aceasta reduce riscul 

financiar. 

Când un guvern nu permite unei unităţi de infrastructură critică să-şi 

recupereze în totalitate costurile, din motive politice cum ar fi anti-inflaţia sau 

protecţia socială, lichidităţile companiei de infrastructură critică pot fi afectate 

negativ şi se pot produce pierderi de exploatare. 

139

140 


Pierderile pot fi finanţate din câştigurile ambilor parteneri sau în mod direct şi/sau 

indirect prin mărirea bugetului – de exemplu, prin subvenţionare. În ultimul caz, 

riscul este transferat la plătitorii de impozite şi taxe. 

Monopolurile integrate private sunt în general supuse unei forme de 

reglementare. Din perspectiva riscului, există două elemente noi; atunci când 

utilitatea este proprietate privată, acţionarii şi autoritatea de reglementare. 

Acţionarii firmei au două obiective: să-şi maximizeze profitul, să transfere maximul 

posibil de risc în sus, către furnizori, sau în jos, către consumatori. Autorităţile de 

reglementare mediază între interesele acestora şi cele ale plătitorilor de taxe. 

Cerinţa de preţ „just” şi rezonabil este menită să distribuie riscul între proprietar şi 

consumator: impozitele sunt astfel stabilite ca să permită companiei de 

infrastructurăcritică să genereze suficiente venituri care să le acopere costurile de 

exploatare şi obligaţiile financiare şi să permită acţionarilor să câştige un profit din 

investiţia corespunzătoare riscului la care este expusă compania de infrastructură 

critică. 

3. Noile dezvoltări şi efectele lor asupra riscului infrastructurii critice 

Dezvoltările recente ale cadrului structural instituţional şi de reglementare a 

infrastructurii critice ridică un număr de probleme legate de risc, cum ar fi: 

- Sunt unele funcţii ale infrastructurii critice mai riscante decât altele? 

- Care este impactul asupra riscului în cazul necorelării unităţilor integrate? 

- O concurenţă mai mare în infrastructura critică creşte sau reduce riscul prin 

utilităţi, pentru acţionarii lor şi pentru concurenţii lor? 

- Care sunt implicaţiile de risc asupra concurenţei în desfacerea cu 

amănuntul în infrastructura critică? 

Necorelarea unităţilor de proprietate de stat fără schimbarea tipului de 

proprietate şi a nivelului concurenţei poate avea mai degrabă un impact redus 

asupra nivelului riscului în afaceri sau financiar cu care se confruntă unitatea. 

Dacă restructurarea unităţilor private constă în separarea contabilă şi toate 

părţile rămân sub aceeaşi proprietate sub tutela unei companii tip holding există 

numai o mică schimbare în riscul companiei de tip holding, deoarece riscul 

cumulat al unităţilor componente nu se schimbă substanţial. 

Creşterea concurenţei în infrastructura critică, competiţia pe pieţele de vânzare 

de mari cantităţi pentru asigurarea furnizării utilităţilor în sistem şi competiţia 

pentru furnizarea serviciilor cu amănuntul sunt efectele forţelor competitive. 

4. Rolul contractelor în redistribuirea riscurilor infrastructurii critice 

Contractele au devenit instrumente principale de redistribuire sau împărţire a 

riscurilor. Obiectivul alocării riscurilor este de a controla consecinţele sale. În acest 

sens, cel mai bun mijloc de atribuire a riscurilor este de a le aloca celor cu 

capabilitate şi experienţă în manevrarea şi atenuarea lor. Un contract este


principalul mecanism pentru atribuirea unei proporţii corecte de risc celor care îl 

pot manevra cel mai bine. 

Pentru a le atribui corect riscul (şi compensaţiile) prin intermediul unui 

contract, este important pentru părţi să negocieze pe baze egale şi să aibă şi 

alte opţiuni. 

5. Rolul reglementării în redistribuirea riscurilor infrastructurii critice 

Reglementarea, acolo unde există, joacă un rol important în determinarea 

performanţelor unităţilor. Nu numai forma de reglementare (cea structurată faţă 

de cea lejeră), ci poate mai important evoluţia funcţiei de reglementare poate 

avea efect asupra riscurilor cu care se confruntă companiile. 

În cazul unităţilor lejer reglementate, cel mai scăzut nivel al intervenţiei 

permite companiei să-şi conducă afacerile în cadrul recomandărilor stabilite, dar 

cu destulă libertate în luarea unor decizii orientate către piaţă. Un risc cu care se 

confruntă unităţile lejer reglementate este acela al „reglementării progresive” – 

intervenţia prin reglementare devine progresiv mai dură. 

6. Concluzii 

Drepturi de monopol / obligaţii de furnizare fac ca rolurile guvernului de 

proprietar, investitor, elaborator de politică şi de reglementări să se modifice. 

Principalul obiectiv al politicii României pentru mediu este protejarea şi 

îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, odată cu dezvoltarea socio-economică. 

Amplasarea instalaţiilor (de exemplu a celor pentru energie) este controlată 

şi urmărită prin diverse legi şi reglementări. 

Guvernul trebuie să acţioneze în mod limitat pentru promovarea generală a 

conservării energiei şi a eficienţei utilizării acesteia. 

Guvernul trebuie să influenţeze: 

întreţinerea şi exploatarea (autorizaţiile de construcţie); 

Mecanismele de stabilire a preţurilor; 

Eficienţa energetică. 

Destinatarii / operatorii infrastructurii critice trebuie să asigure următoarele 

elemente principale: 

Capacitatea disponibilă trebuie să se pună la dispoziţia sistemului pe o 

bază nediscriminatorie, la cerere; 

Clienţii trebuie informaţi asupra costurilor / tarifelor asupra bazei lor de 

calcul; 

Afacerile separate trebuie contabilizate individual. 

141

142 

Anexe şi studii de caz 


- Grup Infrastructură critică AOSR – Protecţia Infrastructurilor critice – o 

perspectivă românească 

- Productia si consumul de energie electrica in România, pe tipuri de 

producatori - http://www.sistemulenergetic.com 

- Sorin Dentean [DET Timişoara] - Aplicarea in practica a deciziei 

- Vasile SUCIU [UNO-DEN Bucureşti] - Aplicarea in practica a deciziei. 

Studiu de caz 

- Nicole Opriş - Accident at Russia's Biggest Hydroelectric




DELIMITĂRI CONCEPTUALE. 

DINAMICA INFRASTRUCTURILOR CRITICE 

I.1. Delimitări conceptuale 

Adrian VÂLCIU 

Drd. ing., TRANSELECTRICA 

Septimiu CACEU 

În prezent, lumea dezvoltată a ajuns la o concluzie cvasiunanimă: societăţile 

erei informaţionale sunt mult mai vulnerabile, în comparaţie cu cele anterioare. 

Infrastructurile (naţionale, regionale sau globale) capătă din ce în ce mai multă 

importanţă, sistemele şi bunurile, fizice sau virtuale, devin vitale pentru oricare stat 

sau alianţă, astfel încât incapacitarea (alterarea parametrilor) sau distrugerea lor 

pot avea un puternic impact asupra securităţii, economiei, siguranţei şi sănătăţii 

populaţiei. Securitatea cetăţenilor, comunităţilor sociale, naţiunilor şi statelor este 

influenţată, în mod organic, de funcţionarea continuă a unor sisteme integrate 

complexe de infrastructuri, care asigură serviciile esenţiale tuturor domeniilor vieţii 

sociale. 

Categorii de infrastructuri 

Infrastructurile fac parte din structura de rezistenţă a unui sistem, sunt 

relaţionale şi funcţionale şi constituie in integrum suportul necesar pentru ca 

sistemul să se identifice, să intre în relaţii cu alte sisteme, să se stabilizeze şi, 

evident, să funcţioneze. 

Infrastructura poate fi definită ca ansamblul elementelor materiale 

(construcţii, echipamente, instalaţii, capacităţi – de transport, repere materiale 

valorizate simbolic), organizaţionale (reţele de transport şi telecomunicaţii, 

sistemele energetice, de aprovizionare, de conducere, educaţionale, de 

sănătate, de relaţii) şi informaţionale (date, informaţii, circuite, fluxuri, tehnici şi 

proceduri) ale unui macrosistem social, care îi asigură funcţionalitatea şi 

viabilitatea în contextul general al dezvoltării sociale. Orice infrastructură, 

ineficient gestionată şi protejată, se poate confrunta cu diverse situaţii cu nivel 

ridicat de criticitate, marcate de momente de criză organizaţionalfuncţională, 

care pot genera schimbări bruşte şi decisive, pe diverse perioade de timp, cu 

consecinţe negative în planul securităţii naţionale. Infrastructurile pot fi clasificate, 

în funcţie de locul, rolul şi importanţa lor pentru stabilitatea şi funcţionalitatea 

sistemelor, precum şi pentru siguranţa şi securitatea acestora şi a proceselor din 

care fac parte, în trei mari categorii: infrastructuri obişnuite, infrastructuri speciale 

şi infrastructuri critice. 

Infrastructurile obişnuite reprezintă o structură-cadru, care asigură 

construcţia şi funcţionarea sistemului. Aceste infrastructuri nu prezintă calităţi 

deosebite, în afara celor care le justifică existenţa şi prezenţa în cadrul sistemelor

144 

Adrian Vâlciu, Septimiu Caceu 

şi proceselor. O ţară, spre exemplu, va avea totdeauna căi de comunicaţii, 

localităţi, şcoli, biblioteci etc. Pe parcurs, unele dintre acestea pot deveni 

speciale sau chiar critice, în funcţie de noul rol pe care îl pot avea, de dinamica 

importanţei şi de alte criterii. Spre exemplu, localităţile care au aerodromuri, 

puternice centre de comunicaţii, centrale nucleare, noduri de cale ferată etc. 

Pot face parte din infrastructuri speciale şi, în anumite condiţii, chiar din 

infrastructurile critice. 

Infrastructurile speciale au un rol deosebit în funcţionarea sistemelor şi 

proceselor, asigurându-le acestora o eficienţă sporită, calitate, confort, 

performanţă. De regulă, infrastructurile speciale sunt infrastructuri de mare 

performanţă. Unele dintre acestea, mai ales cele care pot avea, prin extensie 

sau prin transformare (modernizare), un rol important în stabilitatea şi securitatea 

sistemelor, pot intra şi în categoria infrastructurilor critice. 

Infrastructurile critice sunt, de regulă, determinante în stabilitatea, siguranţa 

şi securitatea sistemelor şi proceselor, având un rol important în asigurarea 

securităţii în funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice, 

sociale, politice, informaţionale şi militare. Ele fac parte, de regulă, din categoria 

infrastructurilor speciale. Nu este însă obligatoriu ca toate infrastructurile care sunt 

sau pot deveni, la un moment dat, critice să facă parte din această categorie 

de infrastructuri. Este foarte posibil ca, în funcţie de situaţie, chiar şi unele dintre 

infrastructurile obişnuite – cum ar fi, spre exemplu, drumurile de ţară sau canalele 

magistrale din sistemele de irigaţii etc. – să devină infrastructuri critice. În definirea 

infrastructurilor critice pot să intervină şi alte elemente (conjuncturale, 

contextuale, evoluţii posibile), ceea ce conduce la concluzia că există un criteriu 

de flexibilitate şi un altul de imprevizibilitate, în identificarea şi evaluarea unor 

astfel de structuri. 

infrastructură sau un ansamblu de infrastructuri pot fi considerate critice 

datorită: 

- condiţiei unice, dar şi complementarităţii, în cadrul infrastructurilor unui 

sistem sau proces; 

- importanţei vitale pe care o au, ca suport material sau virtual (de reţea), 

în funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice, sociale, 

politice, informaţionale, militare etc.; 

- rolului important pe care îl îndeplinesc în stabilitatea, fiabilitatea, 

siguranţa, funcţionalitatea şi, în special, în securitatea sistemelor; 

- vulnerabilităţii sporite la ameninţările directe, precum şi la cele care 

vizează sistemele din care fac parte; 

- sensibilităţii deosebite la variaţia condiţiilor şi, îndeosebi, la schimbări 

bruşte ale situaţiei. 

Acest tip de infrastructuri există pretutindeni în lume şi, desigur, în fiecare ţară 

în parte şi în cadrul fiecărui sistem fizic sau virtual, în toate domeniile activităţii 

umane. Ele nu sunt stabilite în mod arbitrar, ci doar după ce au fost identificate şi 

evaluate ca fiind critice. Cu alte cuvinte, din mulţimea de infrastructuri care fac 

parte dintr-un sistem sau contribuie la funcţionarea unui sistem, proces, numai 

unele sunt critice (întrunesc condiţiile de criticitate).

148 


identifica elemente structurale comune, măsuri întreprinse până în prezent, funcţii 

şi responsabilităţi compatibile. 

În literatura de specialitate occidentală se utilizează sintagma,,infrastructură 

critică”1 pentru orice entitate economică funcţională, care oferă produse/bunuri 

şi servicii de utilitate publică, vitale pentru întreaga societate, şi a cărei distrugere, 

degradare ori aducere în stare de nefuncţionare produc un impact major asupra 

populaţiei şi economiei, la nivel naţional sau regional. În esenţă infrastructurile 

critice sunt sisteme complexe de tip reţea sau conţin astfel de subsisteme, dar pot 

fi incluse şi obiective punctuale, de importanţă naţională. 

Problematica infrastructurilor critice a devenit subiect de actualitate în 

ultimul timp, – ca efect al escaladării ameninţărilor (având ca determinanţi 

principali factori de ordin terorist şi de criminalitate economico-financiară, dar şi 

naturali – generaţi de efectele tot mai pregnante ale procesului de încălzire 

globală), cu potenţarea unor situaţii destabilizatoare în raport cu valorile 

economico-sociale naţionale, regionale şi internaţionale. 

Dacă primele studii în domeniu au identificat obiectivele considerate 

„critice”, încă din anii ’80, sintagma „infrastructură critică” a fost folosită, în mod 

oficial, în iulie 1996, când preşedintele SUA, Bill Clinton, a emis „Ordinul Executiv 

pentru Protecţia Infrastructurilor Critice”, din necesitatea adoptării unor măsuri 

eficiente de prevenire şi combatere a eventualelor atacuri asupra structurilor 

informatice de tip critic. În conformitate cu „Preambulul” acestui document, 

„infrastructurile critice sunt parte din infrastructura naţională care este atât de 

vitală încât distrugerea sau punerea ei în incapacitate de funcţionare poate să 

diminueze grav apărarea sau economia SUA”. 

Documentul stabilea că „familia” infrastructurilor critice include: 

telecomunicaţiile, sistemul de aprovizionare cu electricitate şi apă, depozitele de 

gaze şi petrol, finanţele şi băncile, serviciile de urgenţă (medicală, poliţie şi 

pompieri), precum şi continuitatea guvernării. 

Până, în prezent, la nivel mondial, s-au conturat două mari perspective de 

abordare a acestui subiect: americană şi europeană. 

Abordarea americană 

În toamna anului 1996, a fost înfiinţată Comisia Prezidenţială pentru Protecţia 

Infrastructurilor Critice (Presidential Commission on Critical Infrastructure 

Protection), care a stabilit că securitatea, economia, modul de viaţă şi chiar 

supravieţuirea lumii industrializate depind de trei elemente interrelaţionate: 

energia electrică, comunicaţiile şi computerele4. 

Comisia a fost formată din reprezentanţi ai sectorului public şi privat, ai 

agenţiilor guvernamentale, experţi în securitate şi personalităţi din mediul 

academic, sub conducerea generalului Robert Marsh şi a fost însărcinată să 

elaboreze Strategia naţională de protejare a 

infrastructurilor critice în faţa ameninţărilor cibernetice. 

Pentru evaluarea vulnerabilităţilor şi elaborarea strategiilor de protecţie a 

infrastructurilor critice Comisia a ţinut cont de faptul că majoritatea serviciilor 

importante este furnizată de companii particulare şi a situat pe acelaşi plan

Delimitări conceptuale. Dinamica infrastructurilor critice 

sectoarele particular şi public. În „The US Patriot Act”, infrastructura critică constă 

în,,sisteme şi valori fizice sau virtuale, de importanţă deosebită pentru Statele 

Unite, astfel încât expunerea sau distrugerea acestor sisteme sau valori ar putea 

avea un impact negativ asupra securităţii, securităţii economice, stării de 

sănătate publică şi siguranţă”. 

Sunt definite drept infrastructuri critice: băncile, spitalele, sursele alimentare şi 

de apă, reţelele de comunicaţii, sistemele energetice şi de transport şi serviciul 

poştal (existând, totodată, iniţiative pentru introducerea în rândul infrastructurilor 

critice şi a centralelor industriei chimice). 

În februarie 1997, în cadrul FBI, a fost creat Centrul de Protecţie a 

Infrastructurii Naţionale (NIPC), cu misiunea de a depista, descuraja, preveni, 

evalua, avertiza, răspunde şi investiga actele ilegale în care sunt folosite 

tehnologii informatice şi calculatoare şi actele ilegale, fizice şi electronice, ce 

ameninţă sau vizează infrastructurile critice. 

În luna mai 1998, preşedintele Bill Clinton a emis Directiva prezidenţială 

numărul 63 (PDD 63 – Presidential Decision Directive 63) intitulată Politica privind 

infrastructura critică (Policy on Critical Infrastructure Protection), care definea 

şapte sectoare – energetic, telecomunicaţii, servicii de urgenţă, financiar-bancar, 

transporturi, petrolier şi servicii guvernamentale –, componente ale infrastructurii 

critice americane, cu trăsături unice şi vulnerabilităţi specifice, având în comun 

dependenţa de informaţiile electronice şi de reţelele de calculatoare. 

Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat momentul crucial 

al intensificării preocupărilor întregii clase politice şi societăţii americane pentru 

stabilirea unei strategii în domeniu, astfel că SUA au devenit primul stat care – pe 

lângă definirea conceptului – au realizat şi primii paşi în construcţia instituţională 

aferentă, prin crearea unei suprastructuri Homeland Security (securitate internă), 

ce grupează zeci de agenţii naţionale de securitate specializate pe toate 

profilurile de activitate social-politică şi economică. 

La 16 octombrie 2001, preşedintele George W. Bush a emis Ordinul executiv 

privind protecţia infrastructurii critice nr. 13.231 (Executive Order on Critical 

Infrastructure Protection). Acesta a fost conceput pentru a asigura protecţia 

sistemelor informatice pentru infrastructura critică, incluzând comunicaţiile de 

urgenţă şi mijloacele fizice care asigură funcţionarea acestora. Ordinul a împărţit 

ameninţările în două categorii: „ameninţări fizice” la adresa unor obiective 

tangibile şi „ameninţări virtuale” – atacuri radio-electronice, informatice etc. – 

asupra sistemelor de comunicaţii ori reţelelor de calculatoare care sunt folosite 

pentru funcţionarea infrastructurii critice. 

Principalele prevederi legislative în SUA referitoare la infrastructurile critice 

sunt cuprinse în Directiva Prezidenţială pentru Securitate Internă (Homeland 

Security Presidential Directive) din 17 decembrie 2003, referitoare la Identificarea 

infrastructurii critice, priorităţi şi obiective2. 

În cadrul Strategiei Naţionale de Securizare a Spaţiului Cibernetic (SUA, 

2003), s-a definit o alcătuire a infrastructurii critice mult mai amplă şi mai precisă. 

Astfel, infrastructurile critice reprezentau: „instituţii publice şi private din sectoarele 

agriculturii, alimentaţiei, aprovizionării cu apă, sănătăţii publice, serviciilor de 

urgenţă, guvernării, industriei de apărare, informaţiilor şi telecomunicaţiilor, 

149

150 


energiei, transporturilor, bancare şi financiare, chimice şi a materialelor 

periculoase, precum şi cele poştale şi de navigaţie”. 

În prezent, în SUA, infrastructurile critice sunt sectorizate, potrivit Strategiei 

Naţionale de Securitate Internă. Instituţiile abilitate cu protecţia infrastructurilor 

critice în SUA sunt: diverse comisii din cadrul Congresului; Departamentul pentru 

Securitate Internă (DSI) – Office of Homeland Security, în cadrul căruia 

funcţionează Direcţia Analiza Informaţiilor şi Protecţia Infrastructurii şi în 

subordinea căreia se află: Biroul pentru Asigurarea Infrastructurii Strategice; 

Centrul Federal de Ripostă la Atacuri Informatice; Sistemul Naţional de 

Comunicaţii; Centrul de Protecţie a Infrastructurii Naţionale; Centrul de Simulare şi 

Analiză pentru Infrastructura Naţională. 

Abordarea europeană 

Statele Uniunii Europene au întreprins acţiuni intense în direcţia stabilirii unui 

limbaj şi unui mod de acţiune comun în vederea protejării obiectivelor de valoare 

strategică. Preocupările privind definirea şi asigurarea securităţii infrastructurilor 

critice au survenit după atentatele teroriste de la Madrid, din 11 martie 2004, 

tocmai din necesitatea combaterii acestui fenomen, de amploare deosebită la 

nivel mondial. 

În acest sens, în luna iunie 2004, Consiliul Europei a solicitat Comisiei 

Europene elaborarea unei strategii globale referitoare la protecţia infrastructurilor 

critice, context în care Executivul UE a adoptat, la 20 noiembrie 2004 documentul 

privind „Protecţia infrastructurilor critice în lupta împotriva terorismului”. Totodată, 

Comisia Europeană a propus, în toamna anului respectiv, crearea unui Centru 

pentru gestionarea crizelor, cu atribuţii pe linia prevenirii şi contracarării 

atentatelor teroriste pe teritoriul UE. 

O altă iniţiativă lansată la nivel european se referă la instituirea unui sistem 

rapid de avertizare, denumit,,Argus”, care să facă legătura între toate sistemele 

specializate de urgenţă, existente în statele membre ale UE, precum şi alocarea 

unor fonduri adecvate, anual, pentru cercetări în domeniul securităţii 

comunitare. 

În accepţiunea comunitară, printre infrastructurile critice cu risc crescut de a 

fi ţinta unor atacuri teroriste catastrofale se numără: telecomunicaţiile, sursele de 

apă şi de energie, reţelele de distribuţie, producţie şi distribuire a hranei, instituţiile 

de sănătate, sistemele de transport, serviciile financiar-bancare, instituţiile de 

apărare şi ordine publică, armata, jandarmeria şi poliţia. 

În cadrul cooperării în domeniul infrastructurilor critice, la sfârşitul anului 2004, 

UE a adoptat un Acord de cooperare în domeniul energetic cu ţările din Balcani, 

Turcia şi Republica Moldova, în scopul garantării aprovizionării energetice a 

continentului european, finalizat prin semnarea, la 25 octombrie 2005, la Atena, a 

Tratatului de înfiinţare a unei,,Comunităţi Energetice” care să cuprindă atât state 

membre ale Uniunii la acel moment, cât şi Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, 

Croaţia, Macedonia, Moldova, Uniunea Serbia-Muntenegru, România, Kosovo şi 

Turcia (Ankara a refuzat însă, în ultimul moment, parafarea documentului, 

invocând incapacitatea de a îndeplini criteriile de protecţie a mediului).


De menţionat că responsabilii de la Bruxelles intenţionează extinderea 

cooperării şi în alte domenii, precum transporturile şi telecomunicaţiile. La nivelul 

UE este în curs de pregătire şi/sau derulare un inventar al infrastructurilor critice 

din domeniul transporturilor şi al punctelor de risc în infrastructura energetică. 

Intensificarea preocupărilor în spaţiul comunitar în direcţia stabilirii unei 

strategii comune a UE în domeniu, subsumată pilonului Justiţie şi Afaceri Interne al 

Uniunii, a survenit ca urmare a atentatelor teroriste de la Londra, din 7 şi 21 iulie 

2005, astfel că, la 17 noiembrie 2005, Comisia Europeană a adoptat „Cartea 

Verde privind Programul European pentru Protecţia Infrastructurilor Critice – 

(EPCIP)”. 

În cadrul EPCIP a fost realizată o reţea de alertă timpurie în ceea ce priveşte 

infrastructurile critice (Critical Infrastructure Warning Information Network), pusă în 

funcţiune în 2005, având drept scop încurajarea schimbului de informaţii privind 

ameninţările şi vulnerabilităţile comune, precum şi a celui referitor la strategii, 

măsuri, adecvate, care să permită limitarea riscurilor şi protejarea infrastructurilor 

critice. 

După evenimentele menţionate, în Marea Britanie se constată un interes 

deosebit pentru introducerea unor legi prin care operatorii din sectorul privat, 

care se ocupă cu infrastructuri critice, să adere la anumite standarde de 

securitate. 

În Germania – unde peste două treimi din infrastructurile critice federale se 

află în proprietate privată – se promovează iniţiativa elaborării în comun, de 

către Guvernul federal şi administratorii sistemelor private, a unui Plan de 

protecţie a infrastructurilor critice, condus de Biroul Federal pentru Informaţii în 

Domeniul Securităţii. 

Austria, Franţa, Marea Britanie, Spania au înfiinţat organisme specifice, au 

dezvoltat metodologii şi au alocat fonduri substanţiale pentru protecţia 

infrastructurilor desemnate drept critice. 

În cadrul Uniunii Europene au avut loc dezbateri în legătură cu iniţierea şi 

adoptarea unor programe privind conceptul de infrastructură critică: 

- Communication from the Commission to the Council and the European 

Parliament: Preparedness and Consequence Management in the Fight 

Against Terrorism, COM (2004) 701 final, Brussels, 20.10.2004; 

- Communication from the Commission to the Council and the European 

Parliament: Critical Infrastructure Protection in the Fight Against Terrorism, 

COM (2004) 702 final, Brussels; 

- Green Paper on a European Programme for Critical Infrastructure 

Protection, COM (2005) 576 final – 17.11.2005. 

Aceste programe definesc trei categorii de elemente de infrastructură 

critică: 

1. elemente de infrastructură publice, private sau guvernamentale, 

împreună cu reţelele cibernetice sau fizice interdependente; 

2. proceduri şi – acolo unde este cazul – personalul care exercită 

controlul funcţiilor îndeplinite de infrastructura critică; 

151

152 


3. obiective având semnificaţii culturale sau politice. La solicitarea 

Comitetului parlamentar pentru drepturile cetăţenilor, justiţie şi 

afaceri interne (LIBE) (formulată în decembrie 2005), Comisia 

Europeană a înaintat, la data de 12 decembrie 2006, propunerea 

de Directivă privind „Identificarea şi desemnarea infrastructurilor 

critice europene şi evaluarea necesităţilor de îmbunătăţire a 

protecţiei acestora”. 

Conform proiectului de reglementare comunitară, infrastructurile critice sunt 

instalaţiile fizice şi tehnologice, reţelele, serviciile şi activităţile, care, în caz de 

oprire sau deteriorare, pot produce incidente grave asupra sănătăţii, securităţii 

sau bunăstării economice a cetăţenilor sau activităţii guvernelor statelor 

membre. 

Sectoarele prioritare ce deţin infrastructuri critice de interes european sunt 

cele din energie, transporturi, industrie chimică, financiar, tehnologie de 

comunicaţii şi de informaţii, securitate alimentară, sănătate, aprovizionare cu 

apă potabilă şi cercetare. 

În concluzie, în prezent, Uniunea Europeană şi Statele Unite au viziuni 

fundamental diferite în legătură cu,,infrastructurile critice”. Dacă, în cazul Statelor 

Unite, „Securitatea Internă” („Homeland Security”) propune o întărire şi apărare a 

graniţei naţionale, Uniunea Europeană promovează deschiderea graniţelor 

externe spre noi „zone de protecţie” între regiunea principală de risc şi graniţele 

comunitare, definite prin filosofia „zonelor apropiate”. 

În plan internaţional, mai sunt cunoscute şi alte accepţiuni, printre care: 

■ cea a NATO, ce reuneşte „facilităţi, servicii şi sisteme informatice care 

sunt atât de vitale pentru naţiuni, încât scoaterea lor din funcţiune sau 

distrugerea lor poate avea efecte de destabilizare a securităţii naţionale, 

economiei naţionale, stării de sănătate a populaţiei şi asupra funcţionării 

eficiente a guvernului”. Protecţia infrastructurilor critice include „programe, 

activităţi şi acţiuni realizate de guverne, proprietari, operatori şi acţionari pentru a 

securiza aceste infrastructuri”. Senior Civil Emergency Planning Committee 

(Comitetul Superior pentru Planificarea Activităţilor Civile pentru Situaţii de 

Urgenţă) din cadrul NATO a însărcinat cele opt comitete din subordinea sa să 

găsească soluţiile unei abordări unitare a 

problemelor legate de criteriile de stabilire a infrastructurilor critice, de metodele 

de analiză a riscului şi stabilire a vulnerabilităţilor, precum şi de metodele lor de 

protecţie; 

■ cea canadiană, în cadrul căreia,,infrastructura critică” este 

reprezentată de dispozitive, reţele, servicii, bunuri materiale şi de tehnologie a 

informaţiei, a căror perturbare sau distrugere ar putea avea un impact deosebit 

asupra stării de sănătate, siguranţă, securitate 

sau bunăstare economică a poporului canadian sau asupra bunei funcţionări a 

actelor de guvernare. Competenţa în materia asigurării securităţii acestora revine 

Departamentului pentru Protecţia Infrastructurii Critice şi Situaţii de Urgenţă; 

■ cea promovată de Adrian Gheorghe – doctor şi specialist în infrastructuri 

critice de la Institutul Federal Elveţian pe Probleme de Tehnologie, potrivit căreia


Rezultă o altă caracteristică foarte importantă pentru tema acestui studiu, 

anume aceea că vulnerabilităţile infrastructurilor critice cresc şi se transformă 

odată cu creşterea interdependenţei şi a gradului lor de integralitate. 

► Infrastructuri critice din spaţiul fizic 

Infrastructurile fizice sunt suporturi ale unor sisteme fizice complexe, de 

regulă, din spaţiul societăţii omeneşti, cu funcţii şi roluri sociale. Ele pot fi grupate, 

deci, pe categorii de sisteme fizice, astfel: 

▪ infrastructuri critice ale întreprinderii – reţea de distribuţie a energiei 

electrice de 380 volţi sau de înaltă tensiune; reţea de distribuţie a apei industriale; 

reţea de distribuţie a gazului metan, a carburantului sau altor substanţe şi 

materiale absolut necesare producţiei; reţeaua de comunicaţii (comandăcontrol); 

reţeaua depozitelor de materii-prime şi de produse finite; reţeaua fizică 

de calculatoare (calculatoare, cabluri, conexiuni) etc.; 

▪ infrastructuri critice ale sectorului (ramurii) – reţele de distribuţie a apei, 

energiei electrice, gazelor naturale folosite în procesul de producţie şi 

materialelor strategice între întreprinderi şi în cadrul ramurii; reţeaua depozitelor 

de materiale speciale (materiale strategice, materiale inflamabile; materiale 

radioactive, substanţe chimice, agenţi biologici şi alte materiale cu risc înalt); 

reţelele de comunicaţii, îndeosebi infrastructurile fizice ale acestora (relee, 

cabluri, suporţi, staţii etc.); reţelele de transport: căile de comunicaţii rutiere, 

feroviare, aeriene, navale, respectiv parcul operaţional aferent; reţelele fizice de 

calculatoare; bazele de date şi alte elemente vulnerabile sau cu rol important în 

funcţionarea întreprinderilor şi instituţiilor; 

▪ infrastructuri critice ale economiei – infrastructuri ale unor reţele de 

drumuri strategice; reţele şi, mai ales, noduri de căi ferate; entităţi portuare; reţele 

de producere şi distribuţie a energiei (infrastructurile sistemului energetic 

naţional); infrastructuri ale sistemelor de conducere; reţele de depozite de 

materiale strategice, de materii prime, de substanţe chimice, de material nuclear 

sau de agenţi biologici; 

▪ infrastructuri critice ale transportului aerian – aeroporturi; sisteme de 

aprovizionare cu energie, cu apă, cu gaze; reţele ale depozitelor de carburanţi; 

hangare şi parcuri de avioane; turnuri de control; infrastructuri control trafic 

aerian; reţele de calculatoare; staţii de radiolocaţie; staţii de dirijare a traficului; 

alte infrastructuri ale sistemelor de care depind siguranţa şi securitatea zborului; 

▪ infrastructuri critice ale transportului feroviar – reţelele de căi ferate; 

poduri, viaducte şi alte lucrări de artă arhitectonică pe calea ferată sau 

adiacente acesteia; staţii; reţele electrice ale transportului feroviar; reţele de 

comunicaţii; reţelele de interconectare cu alte moduri de transport, alte tipuri de 

reţele; 

▪ infrastructuri critice ale transportului naval – porturi; infrastructuri portuare 

cu rol important, unic şi de neînlocuit în funcţionarea porturilor şi a transporturilor 

navale; sistemele de navigaţie prin satelit, semnalizare, balizaj şi dirijare a 

traficului; staţii de radionavigaţie, staţii de radiolocaţie; sisteme de comunicaţii; 

155

156 


reţele de căi ferate şi de drumuri importante din incinta porturilor; sisteme de 

diguri de protecţie; terminale specializate ce asigură, totodată, 

interoperabilitatea cu alte moduri de transport, alte infrastructuri ale sistemelor de 

securitate şi de siguranţă a navigaţiei pe mări, fluvii şi căi interioare; 

▪ infrastructuri critice ale sistemului financiar – sedii ale băncilor; suporţi de 

informaţie; calculatoare; sisteme de protecţie şi de siguranţă; reţele de transport 

interbancar al banilor şi de bancomate; depozite; 

▪ infrastructuri critice ale locuinţei – instalaţii electrice, de gaze şi de apă; 

sisteme de securitate a locuinţei; 

▪ infrastructuri critice ale localităţii – reţele de transport al apei, energiei 

electrice şi gazelor, îndeosebi nodurile, punctele de control şi de distribuţie; reţele 

ale transportului public (linii de metrou, linii de troleibuze, autobuze şi tramvaie, 

unele construcţii şi diferite alte lucrări aferente importante); reţele telefonice, 

relee, staţii şi centrale; relee şi posturi de radio şi de televiziune care se află în 

sistemul naţional sau local de alertă; iluminatul public; alimentarea cu energie 

termică; puţuri, staţii şi alte infrastructuri ale sistemelor de purificare a apei; spitale 

de urgenţă şi alte infrastructuri ale medicinii şi asistenţei medicale de urgenţă; 

laboratoare şi centre hematologice; infrastructuri ale sălilor de operaţii, sălilor de 

reanimare şi altor compartimente de supraveghere şi monitorizare a bolnavilor 

aflaţi în dificultate; infrastructuri ale sistemelor de prevenire şi stingere a 

incendiilor; infrastructuri ale sistemelor de protecţie civilă, îndeosebi ale sistemelor 

şi reţelelor de acţiune şi de reacţie în cazul unor calamităţi, dezastre, accidente 

nucleare, industriale, chimice şi tehnologice; relee şi depozite etc.; 

▪ infrastructuri critice ale ţinutului (judeţului, zonei etc.) – reţele de căi 

ferate şi drumuri publice importante, îndeosebi centre vitale, adică noduri, staţii, 

depozite, centre de comunicaţii etc.; reţele de depozite; conducte petroliere; 

reţele telefonice; relee ale sistemelor de comunicaţii prin microunde; lucrări de 

artă, baraje, acumulări de ape, sisteme de canalizări şi de hidroamelioraţii cu 

impact vital asupra unor terenuri cultivate sau locuite; diguri şi alte infrastructuri 

pentru controlul inundaţiilor şi revărsărilor; reţele de depozite de importanţă 

locală, regională sau naţională; elemente ale unor infrastructuri critice naţionale 

sau internaţionale; infrastructuri speciale; 

▪ infrastructuri critice ale ţării – infrastructuri ale reţelelor sistemului naţional 

energetic (unităţi energetice, linii de înaltă tensiune, staţii de transformare, 

instalaţii şi sisteme de monitorizare şi de reglare, baraje şi acumulări 

hidroenergetice; centrale nucleare, sisteme de infrastructuri ale acestor centrale 

nucleare, hidrocentrale şi termocentrale, combinate de apă grea, depozite de 

materii prime, materiale periculoase şi materiale strategice etc.); reţele de 

drumuri de importanţă naţională sau internaţională; infrastructuri vitale ale 

acestor reţele; reţeaua feroviară cu toate structurile aferente (staţii, depouri, 

reţele de aprovizionare a transportului feroviar cu energie electrică, material 

rulant, carburant şi alte materiale de importanţă vitală, sisteme de comandăcontrol 

şi dirijare a traficului, infrastructuri ale sistemelor de comunicaţii feroviare 

etc.); reţeaua naţională de transporturi aeriene, cu toate infrastructurile aferente; 

elemente de importanţă vitală ale reţelelor internaţionale de trafic aerian aflate 

pe teritoriul ţării; infrastructuri ale transporturilor navale (porturi, infrastructuri


portuare, diguri, infrastructuri pentru asistarea şi siguranţa navigaţiei, infrastructuri 

din zona litorală, instalaţii şi infrastructuri de semnalizare şi dirijare a traficului, 

lucrări hidrotehnice de mare amploare – amenajare căi navigabile, ecluze etc.; 

infrastructuri ale sistemului naţional de comunicaţii, dar şi ale altor sisteme de 

comunicaţii de importanţă naţională şi internaţională (reţele telefonice, centrale 

de comunicaţii, noduri ale acestor reţele, echipamente de transport, trasee de 

fibră optică, relee, modulatori de semnal etc.); infrastructuri fizice ale reţelelor 

naţionale de informaţii, de calculatoare, de televiziune etc.; infrastructuri ale 

reţelelor naţionale de alertă; reţele ale conductelor de petrol şi gaze naturale 

naţionale sau care fac parte din reţele de transport continentale etc.; 

▪ infrastructuri critice ale continentului – reţeaua europeană şi 

internaţională de trafic aerian, cu toate infrastructurile aferente; reţeaua 

europeană de transport feroviar; infrastructuri ale traficului fluvial şi maritim 

(porturi, instalaţii portuare, sisteme de conducere, comunicare şi avertizare etc.); 

infrastructuri ale reţelei europene de comunicaţii; reţele de transport al petrolului 

şi gazelor naturale etc.; 

▪ infrastructuri critice internaţionale – infrastructuri ale traficului aerian 

internaţional (radare, instalaţii aeroportuare, sisteme de control trafic, reţele de 

comunicaţii etc.); infrastructuri ale transporturilor maritime internaţionale (sisteme 

de control şi dirijare a navigaţiei, sisteme de semnalizare a zonelor periculoase, 

sisteme de comunicaţii, sateliţi, instalaţii portuare cu funcţii şi importante roluri 

internaţionale, conducte de transport petrolier sau terminale ale acestora etc.); 

sisteme de comunicaţii internaţionale; reţele de bănci; 

▪ infrastructuri critice militare – reţele de comunicaţii militare la nivel 

strategic şi la nivel tactic; infrastructuri ale acestor reţele; instalaţii de pe 

aerodromurile militare, din porturi militare, din baze militare şi din alte locaţii; 

reţele, conducte, depozite şi sisteme de aprovizionare cu carburanţi, muniţie, 

alimente şi alte produse de primă necesitate atât pe timp de pace, cât şi la 

război sau în procesul participării la gestionarea crizelor şi conflictelor armate; 

infrastructuri rutiere, feroviare şi navale militare; reţele de depozite; arsenale; 

reţele de calculatoare; sisteme informatice; 

▪ infrastructuri critice ale sistemului de ordine publică – infrastructuri ale 

poliţiei şi jandarmeriei; infrastructuri ale pompierilor şi Inspectoratului pentru Situaţii 

de Urgenţă; infrastructuri ale forţelor şi formaţiilor de reacţie rapidă; infrastructuri 

critice ale sistemelor de protecţie a cetăţeanului, proprietăţii şi instituţiei; 

▪ infrastructuri critice ale sistemului informaţional şi de siguranţă a statului – 

infrastructuri ale serviciilor de informaţii şi ale altor instituţii de care depinde 

protecţia informaţiilor, a intereselor naţionale şi de alianţă, a valorilor şi 

patrimoniului; 

▪ infrastructuri critice ale sistemului sanitar şi de protecţie a cetăţeanului, 

familiei şi comunităţii – reţele ale spitalelor de urgenţă; laboratoare; depozite de 

medicamente; infrastructuri ale unor centre de cercetări medicale etc. 

157

158 


► Infrastructuri critice din spaţiul cosmic 

▪ Infrastructuri critice ale spaţiului cosmic: staţii orbitale; sateliţi; sisteme de 

comunicaţii în spaţiul cosmic etc. 

▪ Infrastructuri critice ale agenţiilor şi altor structuri spaţiale: infrastructuri 

ale industriei spaţiale; infrastructuri ale comunicaţiilor din sistemul de 

pregătire şi efectuare a lansărilor şi traficului cosmic etc. 

► Infrastructuri critice din spaţiul virtual 

▪ Infrastructuri critice ale sistemelor de comunicaţii. 

▪ Infrastructuri critice ale reţelelor şi bazelor de date. 

▪ Infrastructuri critice ale ciberspaţiului: 

Cele mai importante infrastructuri ale naţiunii sunt compuse din instituţii 

publice şi private aparţinând unor sectoare din agricultură, alimentaţie, ape, 

sănătate publică, servicii de urgenţă, guvern, industria de apărare, informaţii şi 

telecomunicaţii, energie, transport, bănci şi finanţe, chimie şi materiale 

periculoase, poştă şi navigaţie. Spaţiul cibernetic este sistemul nervos al acestor 

infrastructuri respectiv, sistemul de control al ţării, format din mii de computere 

interconectate, servere, routere, switch-uri şi cabluri de fibră optică care asigură 

funcţionarea infrastructurii. 

În ultimul timp, analiştii acordă o atenţie sporită atacurilor cibernetice 

organizate, capabile să cauzeze destabilizarea infrastructurii naţionale, a 

economiei sau chiar a tuturor componentelor securităţii naţionale. 

Complexitatea tehnică solicitată pentru înfăptuirea unui astfel de atac este 

destul de ridicată, existând însă cazuri în care atacanţii organizaţi au exploatat 

unele vulnerabilităţi care au demonstrat că pot dispune de capabilităţi 

distructive. Instrumentele şi metodologiile înfăptuirii atacurilor sunt larg răspândite, 

iar capacităţile tehnice şi complexitatea utilizatorilor decişi să provoace dezastre 

se află în creştere. 

Pe timp de pace, persoane sau organizaţii interesate pot declanşa acte de 

sabotaj asupra instituţiilor statului, centrelor de cercetare ştiinţifică, companiilor 

private şi altor obiective strategice. Există posibilitatea pregătirii terenului pentru 

administrarea loviturilor din spaţiul cibernetic în cazul unei confruntări, prin 

cartografierea sistemelor informaţionale ale statului, identificând principalele ţinte 

şi plasând în infrastructura naţională porţi ascunse de intrare şi alte mijloace de 

acces. 

Pe timp de criză sau război, adversarii pot încerca să îi intimideze pe liderii 

politici naţionali prin atacarea infrastructurilor critice şi a funcţiilor de bază ale 

economiei sau prin erodarea încrederii publice în sistemele de conducere sau 

informaţionale. Atacurile cibernetice asupra reţelelor informaţionale ale oricărei 

ţări pot avea consecinţe grave – cum ar fi întreruperea funcţionării unor 

componente-cheie, provocarea pierderilor de venituri şi proprietăţi intelectuale 

sau chiar pierderea vieţilor omeneşti. Contracararea unor astfel de atacuri este 

obligatorie şi necesită realizarea unor componente riguroase, destul de dificil de 

proiectat cu mijloacele existente în prezent.




SISTEM DE ALARMARE RAPIDĂ ÎN CAZ DE CUTREMUR 

PENTRU PROTECŢIA INFRASTRUCTURII CRITICE A 

METROULUI BUCUREŞTEAN 

1. Prezentare generală a sistemului 

Florian Băjenaru, 

Inginer, manager Proiect, S.C. METROUL S.A. 

Cutremurele de pământ care au zguduit întreaga lume în ultimii ani (Turcia, 

Grecia, Taiwan, etc) au readus în actualitate necesitatea realizării unui sistem 

expert de alarmare şi de management al dezastrelor în caz de seism, care să 

protejeze infrastructura critică a metroului bucureştean, reducând la minimum 

gradul de risc asupra trenurilor, instalaţiilor şi echipamentelor şi care să sporească 

gradul de siguranţă a călătorilor. 

Un sistem expert de avertizare şi decizie în caz de eveniment seismic major 

se poate implementa cu real succes numai în acele zone sau regiuni de pe glob 

care oferă timpul fizic necesar de a acţiona înaintea propagării undei seismice. 

O astfel de zona este şi Bucureştiul, deoarece se cunoaşte cu exactitate 

epicentrul cutremurelor - zona Vrancea. Geometria specifică şi caracteristicile 

sursei cutremurelor din Vrancea, responsabile pentru mişcările seismice din 

Bucureşti, oferă un interval de timp de aproximativ 25 de secunde între unda 

seismică primară, de tip P (nedistructivă) şi unda seismică secundară, de tip S 

(distructivă). 

Soluţia propusă pentru realizarea unui sistem expert de alarmare şi de 

management al dezastrelor în caz de seism la metroul bucureştean presupune 

investiţii minime de implementare deoarece se bazează în mare parte pe 

existenţa reţelei de seismografe din Vrancea şi de la Muntele Roşu administrată 

de către Institutul Naţional de Fizica Pământului, a instalaţiilor de telecomunicaţii 

existente între Vrancea şi Bucureşti, şi a sistemelor informatice de telemecanică 

energetică şi de trafic de la metroul din Bucureşti. 

Prin utilizarea sistemului expert vor fi trecute în regim de siguranţă 

următoarele instalaţii: 

- ramele de metrou; 

- instalaţiile energetice; 

- instalaţiile de vinciuri; 

- instalaţiile de ventilaţie generală; 

- echipamentele de semnalizare a traficului; 

- echipamentele de telemecanică energetică; 

- escalatoarele; 

- lifturile.

Sistem de alarmare rapidă în caz de cutremur pentru protecţia infrastructurii critice a metroului bucureştean 

161 

În cazul apariţiei unui eveniment seismic major cu epicentrul în zona 

Vrancea, sistemul expert va fi alarmat prin sistemele de detecţie ale Institutului 

Naţional de Fizica Pământului şi odată cu validarea dată de către un operator 

uman se vor lua automat deciziile necesare frânării trenurilor aflate în mişcare, a 

opririi alimentărilor cu energie pentru instalaţiile care prezintă riscul de a fi 

deteriorate în timpul cutremurului, precum şi a pornirii după cutremur a acelor 

instalaţii vitale pentru oameni în astfel de cazuri (pornirea ventilatiei generale în 

regim PSI, cuplarea pe sursele neinteruptibile de energie în cazul căderii fiderilor 

CONEL, alarmarea staţiilor de ambulanţă, alarmarea formaţiunilor de pompieri, 

etc). 

2. Soluţii de detectare a evenimentelor seismice 

Scopul oricărui sistem de detectare a evenimentelor seismice este de a 

transmite informaţia către operatorul sistemului de protejat înainte ca energia 

distructivă să sosească. Pentru aceasta este nevoie de patru componente: 

- un sistem de detecţie a miscarilor puternice 

- un sistem complex de procesare 

- un sistem de comunicare în timp real a informaţiei de alarmare 

- un sistem de receptie a informaţie de alarmare la operatorul sistemului de 

protejat. 

Spre deosebire de alte locuri unde cutremurele potentiale pot fi distribuite 

pe o arie larga (ex. California:Harben, 1991) sau de-a lungul unei coaste intinse 

(ex. Mexic: Espinoza-Aranda 1995), cutremurele din Vrancea oferă avantajul 

consistenţei epicentrale a localizării (vezi fig.2.1).

162 

Florian Băjenaru 

Figura 1. Harta epicentrelor cutremurelor din România 

În acest caz, configuraţia minimă va consta în 5 accelerometre, operând în 

aria de interes şi localizate la distanţă mica una de alta, astfel încât să permită 

conectarea directă prin cablu cu unitatea de procesare. 

În mod normal numai un instrument ar fi fost necesar, dar pentru redundanţa 

sistemului vor fi 5 instrumente care vor înregistra continuu. Unitatea de procesare 

va reacţiona la amplitudini înalte, coincidente, venite de la minim trei din cele 

cinci accelerometre. Este probabil indicată o buclă de interogare a tuturor 

aparatelor cuprinsă între 1 si 2 secunde, dar eventual se vor face teste ulterioare 

pe acest subiect. 

Sarcinile unităţii de procesare sunt: 

1. Să înregistreze semnalele incidente; 

2. Să compare amplitudinea verticală a undei P cu o valoare specifică de 

prag; 

3. Dacă aceasta valoare este depaşită la un instrument, se observă dacă şi 

alt instrument simte aceeaşi depăsire de prag într-un interval mic de timp. 

4. În acest ultim caz se prevede valoarea PGA orizontală pentru unda S 

incidentă în acord cu ecuaţia: 

SEPI= 10*PEPI 

şi se emite o avertizare cu aceste informaţii.


163 

5. Estimarea amplitudiniii maxime a acceleraţiei orizontale ce soseşte în 15-20 

secunde mai tirziu (SEPI) se face cu ecuaţia: SEPI= 10*PEPI 

6. Se compară valoarea SEPI cu cea anticipată şi se decide dacă alarma va 

fi confirmată sau infirmată. 

Operaţiunile 5 şi 6 introduc o mai mare redundanţă în sistem fără o creştere 

semnificativă a complexităţii. Este avatajos ca instrumentele de măsură 

(accelerometrele) şi unitatea de procesare să se găsească la locul deciziei. Astfel 

accesul şi mentenanşa sunt usor de realizat, iar în procesul de decizie nu intervin 

întârzieri de comunicare mari. 

Pentru transmiterea mesajului de alarmare este posibilă utilizarea 

comunicaţiilor radio sau prin cabluri. 

3. Arhitectura sistemului de detecţie şi alarmare rapidă a metroului din Bucureşti 

Arhitectura sistemului de detecţie şi alarmare rapidă a metroului este 

structurată pe două subsisteme independente de măsură, analiză şi 

diagnosticare - unul amplasat în Bucureşti şi celălalt în zona Vrancea - care sunt 

subordonate aceluiaşi server de alarmare amplasat la dispeceratul central (vezi 

fig. 3.1 si 3.2). Acest sistem prezinta o redondanţă de 100% precum şi o siguranţă şi 

o acurateţe sporită a detecţiei corecte a evenimentului seismic. 

După cum se poate observa şi pe cele două figuri prezentate, soluţia 

propusă combină un sistem de detecţie în zona Vrancea cu un sistem de 

detecţie în Bucureşti, propriu metroului. Evaluarea gravităţii undei seismice se 

face atât în zona Vrancea, de catre o reţea de calculatoare interconectate la 

accelerometrele montate in situ, cât şi în Bucureşti, de către un calculator care 

prelucrează datele recepţionate de la seismografele amplasate la o adâncime 

de 60-100 m în vecinătatea tunelelor de metrou. 

În acest fel, avantajul în timp oferit de evaluarea în zona Vrancea a 

amplitudinii undei secundare S pe baza detecţiei undei P, va avea rolul de a 

iniţia o prealarmare a sistemului expert care va lansa în execuţie numai acele 

seturi de comenzi de proces care necesită o durată mai mare de timp pentru a 

se atinge regimul de siguranţă impus (exemplu: intrarea în regim de frânare a 

ramelor de metrou, oprirea temporară a ventilaţiei generale, oprirea temporară 

a comenzilor lifturilor, etc). 

În cazul în care şi cel de-al doilea sistem de detecţie, amplasat în Bucureşti şi 

care are o întârziere în timp de câteva secunde faţă de primul (necesare 

parcurgerii de către undele P a distanţei dintre epicentru şi Bucureşti), alarmează 

deasemenea de iminenţa producerii unui seism de magnitudine periculoasă 

pentru metrou, sistemul expert de realizare automată a interblocajelor în caz de 

seism va trece la execuţia şi a celorlalte programelor secvenţiale, care necesită o 

durată mai mică de timp pentru a se atinge regimul de siguranţă (decuplarea 

alimentărilor cu enegice şi trecerea temporară pe surse UPS, punerea 

semafoarelor pe roşu, etc).

164 

Florian Băjenaru


165




VULNERABILITATEA INFRASTRUCTURILOR CRITICE 

DE TRANSPORT 

Abstract 

Eugen ROŞCA 1 , Florin RUSCĂ 2 

Transport infrastructures belong to critical social infrastructures beside power, 

informational, water and gas supply infrastructures etc., whose malfunctioning could 

generate adverse economic, social or environmental effects. The concept vulnerability is 

important when investigating the ability of transport networks to provide continuity in 

operation and maintaining the level of service between acceptable limits. Vulnerability 

of critical transport infrastructures is analyzed through the consequences of links or 

nodes failure to Hansen index of accessibility and users total cost. The case study 

realized with TransCad software investigates the Romanian road network vulnerability 

due to links failure, resulting in a classification of links importance for the present 

transport flows. 

Rezumat 

Infrastructurile de transport fac parte din categoria infrastructurilor critice ale 

societăţii alături de infrastructurile energetice, informatice, de alimentare cu apă, gaze 

etc., ale căror difuncţionalităţi pot genera efecte adverse în plan economic, social sau 

natural. Vulnerabilitatea reprezintă un concept important în analiza capacităţii 

reţelelor de transport de a asigura continuitate în operare, respectiv de a menţine 

nivelul serviciului în limite acceptabile. Vulnerabilitatea infrastructurilor critice de 

transport este analizată prin intermediul consecinţelor indisponibilităţii arcelor reţelei 

asupra indicelui de accesibilitate Hansen şi al costului total de deplasare. Studiul de caz 

realizat cu ajutorul pachetului software TransCad prezintă efectele întreruperii 

legăturilor pe reţeaua rutieră română, rezultând o clasificare a importanţei unor 

legături în condiţiile fluxurilor actuale de trafic. 

Cuvinte-cheie: infrastructuri critice, infrastructuri de transport, 

vulnerabilitate, trafic, accesibilitate 

1 Şef de lucrări dr.ing., Facultatea Transporturi, Catedra Transporturi, Trafic şi Logistică, 

Universitatea Politehnica din Bucureşti, Bucureşti, Romania (e-mail: eugen.rosca@gmail.com). 

2 Asistent ing., Facultatea Transporturi, Catedra Transporturi, Trafic şi Logistică, Universitatea 

Politehnica din Bucureşti, Bucureşti, Romania (e-mail: florin.rusca@yahoo.com).


Vulnerabilitatea infrastructurilor critice de transport 

În conformitate cu strategia Consiliului European privind identificarea 

infrastructurilor critice şi necesitatea îmbunătăţirii protecţiei lor [1], infrastructurile 

critice reprezintă «instalaţii fizice şi tehnologii ale informaţiei, reţele, servicii şi 

active care, în caz de disfuncţionalitate sau distrugere, pot determina incidente 

grave asupra sănătăţii, securităţii sau bunăstării economice a cetăţenilor sau 

activităţilor guvernelor statelor membre». 

În cadrul infrastructurilor critice, normativele europene în domeniu includ: 

- Instalaţii şi reţele din sectorul energetic (instalaţii de producere a 

energiei electrice, de extracţie a petrolului sau gazelor naturale, 

instalaţii de depozitare şi rafinării, reţele de distribuţie a energiei); 

- Tehnologii de comunicaţii (reţele de telecomunicaţii, sateliţii de 

comunicaţie, internetul); 

- Sistemele financiare (sectorul tranzacţiilor bancare, pieţele financiare); 

- Sectorul sănătăţii publice (spitale, bănci de organe şi de sânge, 

serviciile medicale de urgenţă, laboratoarele farmaceutice, reţeaua 

de distribuţie a medicamentelor); 

- Sectorul alimentar (mijloacele de producţie şi de distribuţie din 

industria alimentară, rezervele de stat); 

- Transporturile (reţelele de căi ferate şi drumuri, aeroporturile, porturile şi 

apele interioare navigabile, sistemele de control al traficului); 

- Sistemele de producţie, depozitare şi transport al mărfurilor 

periculoase (produse chimice, radiologice şi nucleare, biologice); 

- Serviciile administrative (reţele de utilităţi, de informaţii, servicii 

administrative de bază, monumente şi simboluri naţionale). 

Identificarea unei infrastructuri ca fiind critică se realizează pe baza a trei criterii: 

- Aria geografică – efectele deteriorării se propagă pe o suprafaţă 

extinsă, ce poate varia de la nivel local, regional până la nivel 

internaţional; 

- Amploarea efectelor produse – acestea pot fi cumulate, având 

incidenţă economică, socială, ambientală şi chiar politică; 

- Persistenţa în timp – efectele produse de disfuncţionalitatea 

infrastructurilor pot persista în timp, de la câteva ore până la luni sau 

chiar ani, dereglând activitatea altor sisteme sociale. 

Interdependenţele dintre infrastructurile critice reprezintă un aspect 

important în managementul riscurilor asociate acestora, deoarece societatea şi 

economia se bazează pe sisteme şi infrastructuri interdependente şi 

interconectate a căror deteriorare generează evenimente în cascadă. 

Managementul riscurilor ajută autorităţile locale şi centrale să identifice punctele 

vulnerabile ale infrastructurilor, să evalueze riscurile posibile şi să fundamenteze 

strategii şi priorităţi de eliminare sau diminuare a riscurilor [2]. 

167

168 

Eugen Roşca, Florin Ruscă 

2. Delimitări privind fiabilitatea şi vulnerabilitatea reţelelor de transport 

Conceptele de fiabilitate şi vulnerabilitate sunt extrem de importante în 

evaluarea capacităţii reţelelor de transport de a asigura continuitate în operare. 

Dezastrele naturale (cutremure, inundaţii, incendii), actele de violenţă (terorism, 

sabotaje, războaie), răspândirea habitatelor umane şi mai ales extinderea ariilor 

urbane generează un interes special la nivelul cercetărilor efectuate asupra 

fiabilităţii şi vulnerabilităţii reţelelor de transport. Impactul nefuncţionării unor 

noduri sau legături din reţea poate fi impresionant. Decidenţii politici, autorităţile 

locale, urbaniştii şi inginerii de trafic resimt nevoia unor metode şi instrumente de 

evaluare a fiabilităţii reţelelor şi de analiză a consecinţelor întreruperii 

funcţionalităţii elementelor componente. Capacitatea de a evalua, gestiona şi 

minimiza efectele degradării funcţionalităţii reţelelor de transport generează 

beneficii economice, sociale şi ambientale. La nivel regional, aceasta se traduce 

prin reducerea costurilor de deplasare pentru utilizatori, diminuarea 

externalităţilor negative, continuitate pentru activităţile sociale şi comerciale. 

Fiabilitatea elementelor reţelelor de transport exprimă capacitatea de bună 

funcţionare pe durata unei perioade date, în condiţii precizate de exploatare. 

Dacă anumite elemente ale reţelei de transport devin neoperabile, reţeaua 

poate rămâne funcţională deşi cu performanţe de exploatare reduse. 

Se diferenţiază trei forme ale fiabilităţii reţelei [3, 4]: 

- fiabilitatea în raport cu conectivitatea reţelei – probabilitatea ca 

două noduri din reţea să rămână conectate; 

- fiabilitatea în raport cu durata călătoriei – probabilitatea ca 

deplasarea între două noduri să se realizeze într-un interval dat; 

- fiabilitatea în raport cu capacitatea arcelor – probabilitatea ca o 

reţea să satisfacă un nivel dat al cererii de transport. 

Vulnerabilitatea reţelelor exprimă consecinţele nefuncţionării elementelor 

reţelei, fără a ţine cont de probabilitatea de defectare. Este posibil ca 

probabilitatea de defectare a elementelor reţelei să fie mică, dar atunci când 

evenimentul are loc, impactul social, economic şi ecologic să aibă o asemenea 

intensitate, încât să indice o problemă majoră. Analiza vulnerabilităţii evidenţiază 

defecţiunile structurale din topologia reţelei [5-7]. Taylor şi D’Este [3] deosebesc 

două forme ale vulnerabilităţii reţelelor de transport: 

- vulnerabilitatea în raport cu costul de deplasare – dacă degradarea 

uneia sau mai multor legături ale unei rute ce leagă două noduri 

conduce la o creştere substanţială a costului generalizat de 

deplasare, atunci conexiunea între aceste noduri este vulnerabilă; 

- vulnerabilitatea în raport cu accesibilitatea – un nod este vulnerabil 

dacă nefuncţionarea unor legături din reţea are ca efect o scădere 

importantă a accesibilităţii nodului respectiv.


3. Vulnerabilitatea reţelelor de transport 

3.1. Vulnerabilitatea în raport cu indicele de accesibilitate 

Taylor şi D'Este [3] utilizează indicele de accesibilitate Hansen în caracterizarea 

vulnerabilităţii reţelelor de transport. Accesibilitatea pentru un nod i este: 

A 

i 

B f ( c 

ij 

) 

j i 

j , 

(1) 

unde Bj reprezintă atracţia exercitată de nodul j, cij – costul generalizat al 

deplasări între nodul i şi j, iar f(cij) – funcţia de impedanţă a deplasării. De obicei, 

funcţia de impedanţă se exprimă ca inversul costului generalizat sau sub forma 

unei funcţii exponenţial negative. 

Indicele de accesibilitate nodală este dat de relaţia: 

B 

j i 

j f ( cij 

) 

HA i 

, (2) 

B 

j i 

j 

iar indicele de accesibilitate pentru întreaga reţea de transport: 

TA HA 

i 

i . (3) 

Un eveniment perturbator apărut la nivelul reţelei, cu consecinţe asupra 

funcţionării arcului k, duce la o scădere a valorilor indicilor de accesibilitate: 

( 0 ) ( k ) 

HA 

. i HAi 

HAi 

, 

( 0 ) ( k ) 

(4) 

TA TA TA . 

unde indexul (0) se referă la reţeaua iniţială, iar indexul (k) la reţeaua în care 

legătura k este nefuncţională. 

3.2. Vulnerabilitatea în raport cu costul de deplasare 

Jenelius et al. [8] propun ca metodă de măsurare a diminuării 

performanţelor reţelei, variaţia costului generalizat al călătoriei. Dacă arcul k 

aparţine mulţimii de arce a căror nefuncţionare nu izolează zone ale reţelei, 

atunci importanţa acestei legături pentru întreaga reţea este: 

( k ) ( 0 ) 

i j i 

ij ( cij 

cij 

) 

( k ) 

( 0 ) 

(5) 

c 

i j i 

ij ij 

( 0) 

c 

unde 

ij 

este costul generalizat al deplasării din nodul i în nodul j în reţeaua 

( k) 

c 

iniţială, iar 

ij 

costul specific pentru reţeaua în care arcul k este nefuncţional. 

În plus, nefuncţionarea unei legături, se traduce şi printr-o expunere a 

nodurilor. Vulnerabilitatea unui nod i se determină prin: 

169

170 

j 

i 

( k ) 

ij ( cij 


m ax 

. 

) i ( (6) 

k 

Ln 

c 

j 

i 

( 0 ) 

ijcij 

( 0 ) 

cij 

) 

unde L n-c reprezintă mulţimea arcelor a căror nefuncţionare nu izolează părţi ale 

reţelei. 

4. Studiu de caz. Vulnerabilitatea legăturilor de pe reţeaua rutieră 

română 

Polarizarea regională şi urbană a sistemului de activităţi din România a 

condus la creşterea fenomenului de izolare pentru un număr mare de comunităţi 

locale şi la mărirea duratei şi a distanţei de acces la locurile de muncă, servicii 

medicale, activităţi socio-culturale şi chiar obiective turistice [9]. 

Densitatea, conexitatea şi conectivitatea slabă a reţelelor naţionale de 

transport generează vulnerabilitatea în raport cu factorii structurali, naturali şi de 

trafic. Acest fapt a ieşit în evidenţă în urma inundaţiilor din 2005 care au provocat 

distrugerea căii de acces rutier şi feroviar dintre estul şi sudul ţării. Efectele directe 

(îndrumarea traficului pe rute ocolitoare, creşterea duratelor de călătorie, 

izolarea teritorială) au persistat pe durata unui an întreg. 

Podurile dunărene şi legăturile transcarpatice reprezintă de asemenea 

puncte vulnerabile ale reţelei de transport. 

În Figura 1 sunt redate fluxurile de transport de pe reţeaua rutieră. 

Fig. 1. Fluxuri de transport pe reţeaua rutieră română.


Disfuncţionalitatea legăturilor rutiere determină creşterea costurilor de 

deplasare la nivelul întregii reţele. Ierarhia importanţei unor legături 

transcarpatice, determinată prin variaţia relativă a costurilor de deplasare este 

redată în Figura 2. 

Fig. 2. Variaţia costurilor de deplasare datorate disfuncţionalităţii unor legături 

transcarpatice. 

În condiţiile traficului actual, întreruperea circulaţiei pe Valea Oltului 

determină o creştere cu aproximativ 2% a costurilor la nivelul întregii reţele. 

Variaţii mai mici corespund celorlalte legături, fapt care se datoreşte fluxurilor de 

transport mai reduse dintre regiunile istorice. 

Pentru nodurile reţelei aflate în proximitatea legăturii rutiere asigurate pe 

Valea Oltului, întreruperea acesteia determină variaţii relative importante ale 

costurilor deplasărilor (Fig. 3). 

Fig. 3. Vulnerabilitatea nodurilor reţelei aflate în proximitatea Văii Oltului. 

171

172 

5. Concluzii 


Infrastructurile de transport aparţin categoriei infrastructurilor critice, având 

conexiuni şi interdependenţe cu infrastructuri critice diverse. Buna funcţionare a 

reţelelor de transport asigură furnizarea fără sincope a combustibilului solid şi 

lichid pentru sistemele de producţie a energiei electrice, distribuţia de alimente şi 

materii prime pentru industria alimentară, transportul în condiţii de siguranţă a 

mărfurilor periculoase şi îndeplinirea unor obiective administrative legate de 

situaţiile de urgenţă (evacuarea populaţiei în caz de calamităţi, asigurarea 

intervenţiei în situaţiile de urgenţă etc.). De asemenea, derularea transporturilor 

este dependentă de furnizarea energiei şi a combustibililor necesari, de 

funcţionarea sistemelor informatice de transmisiuni de date şi de coordonare a 

traficului. Determinarea punctelor critice în funcţionarea infrastructurilor de 

transport, evaluarea fiabilităţii şi a vulnerabilităţii acestora orientează autorităţile 

locale sau centrale în orientarea investiţiilor pentru ameliorarea stării infrastructurii 

şi diminuarea efectelor negative produse de disfuncţionalitatea elementelor 

componente. 

Menţiuni 

Lucrarea a fost elaborată în cadrul activităţilor desfăşurate cu finanţare din 

POSDRU prin Contractul de finanţare POSDRU/89/1.5/S/62557. 

Bibliografie 

[1] European Commission, Directive of the Council on the identification and designation of 

European Critical Infrastructures and the assessment of the need to improve their protection COM 

(2006) 787 

[2] G. Alexandrescu, G. Văduva, Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme 

de protecţie (Ed. Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006) 

[3] M. Taylor, G. D’Este, Transport Network Vulnerability: a Method for Diagnosis of Critical 

Locations in Transport Infrastructure Systems, in Critical Infrastructure: Reliability and Vulnerability, 

Editori.: A. Murray, T. Grubesic (Springer Verlag, Berlin, 2007). 

[4] M. Bell, Y. Iida, Transportation Network Analysis (John Wiley and Sons, Chicester, 1997). 

[5] A. Nicholson, J. Schmöcker, M. Bell, Y. Iida, Assessing Transport Reliability: Malevolence and 

User Knowledge, in The Network Reliability of Transport, Editori: M. Bell, Y. Iida (Elsevier Science, 

Kidlington, 2003). 

[6] J. Husdal, Reliability and vulnerability, Journal of the Norwegian Institute for Transport 

Economics, 2, 28 (2004). 

[7] K. Berdica, An introduction to road vulnerability: what has been done, is done and should be 

done, Transport Policy, 9, 117 (2002). 

[8] E. Jenelius, T. Petersen, L. Mattson, Importance and Exposure in Road Network Vulnerability 

Analysis, Transportation Research, Part A, 40, 122 (2006). 

[9] Ş. Raicu (coord)., Soluţii interdisciplinare convergente în amenajarea teritoriului şi în 

structurarea sistemului de transport, orientate către dezvoltarea durabilă şi creşterea calităţii vieţii 

(TERITRANS), Contract nr. 122, Programul Cercetare de Excelenţă – CEEX (2007).




CARTAREA STABILITĂŢII VERSANŢILOR ÎN 

MUNICIPIUL IAŞI 

Cristian ADOMNIŢEI 1 , Anghel STANCIU 2 , Adrian BĂRBIERU 3 , Irina LUNGU 4 

Abstract 

The elaboration of this document – Hazard map for landslides in the city of Iasi, 

Bucium area – is part of the effort to support both local authorities in the field of urban 

planning and the persons and companies that are interested in acquiring and 

developing a real estate. The identification, location and delimitation of the areas 

exposed to the natural hazard of landslides involves the elaboration of the hazard maps 

for these areas, defining the conditions in which these phenomena occur in the city of 

Iasi, to establish the measures to prevent and reduce their effects and to determine the 

risk maps. Also, this map offers land lords a first glance on the necessary measures 

needed to be taken at their properties to prevent and/or combat landslides and on the 

estimated size of the subsequent costs, only by simply interrogating the map and thus 

determining the medium hazard coefficient for landslides 

Keywords: slope, stability, zoning, landslide hazard, urban planning 

Rezumat 

Elaborarea acestei documentaţii - Harta de hazard la alunecări în Municipiul Iaşi, 

zona Bucium - se înscrie în efortul de sprijinire atât a autorităţii locale în 

domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului cât şi a persoanelor sau 

companiilor interesate de achiziţii imobiliare. Identificarea, localizarea şi 

delimitarea zonelor expuse la hazardul natural al alunecărilor de teren are ca obiect 

elaborarea hărţilor de hazard pentru aceste zone, definirea condiţiilor de producere 

a acestor fenomene la nivelul municipiului Iaşi, de stabilire a programului de 

măsuri pentru prevenirea şi atenuarea efectelor acestora precum şi de elaborare a 

hărţilor de risc. De asemenea, această hartă oferă o primă imagine proprietarilor de 

imobile asupra necesarului de măsuri a fi luate in zona proprietăţilor lor pentru a 

preveni şi/sau combate alunecarea terenului şi asupra ordinului de mărime a 

costului aferent printr-o simplă operaţie de interogare a hărţii şi determinare a 

coeficientului mediu de hazard la alunecare a terenului. 

Cuvinte-cheie: versant, stabilitate, cartare, hazard la alunecare, urbanism 

1 Drd. ing., Facultatea de Construcţii şi Instalaţii, Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, din Iaşi, 

Romania (e-mail: cristianadomnitei@yahoo.com). 

2 Prof. univ. dr. ing., Facultatea de Construcţii şi Instalaţii, Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, din 

Iaşi, Romania, membru titular fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (e-mail: 

anghel.stanciu@yahoo.com). 

3 Ing., S.C. IPTANA S.A., Bucureşti, România (email: adibar10@yahoo.com). 

4 Conf. univ. dr. ing., Facultatea de Construcţii şi Instalaţii, Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, din 

Iaşi, Romania, (tel: +40.723.278.278, e-mail: ilungu@ce.tuiasi.ro).

174 


Cristian Adomniţei, Anghel Stanciu, Adrian Bărbieru, Irina Lungu 

Identificarea, localizarea şi delimitarea zonelor expuse la hazardul natural al 

alunecărilor de teren are ca obiect elaborarea hărţilor de hazard pentru aceste 

zone, definirea condiţiilor de producere a acestor fenomene la nivelul 

Municipiului Iaşi, de stabilire a programului de măsuri pentru prevenirea şi 

atenuarea efectelor acestora precum şi de elaborare a hărţilor de risc [1], [2]. 

Un alt obiectiv foarte important al lucrării este şi acela de conştientizare şi 

mobilizare a unor actori naţionali, judeţeni şi locali în procesul de pregătire, 

elaborare, avizare şi aprobare a hărţilor de risc natural [3], [4]. Promovarea 

limitată a lucrărilor şi a măsurilor de remediere propuse în zonele critice şi 

conservarea sau execuţia lentă a unor lucrări propuse, a necesitat impunerea 

elaborării unor studii ample privind analiza sistemului de manifestare a 

alunecărilor, precum şi a strategiilor de aplicare a măsurilor urgente ce se impun 

pentru reabilitarea parametrilor obiectivelor calamitate existente sau 

durabilitatea celor propuse a se realiza în aceste zone. Din acest motiv rezultatele 

acestor studii sunt deosebit de utile pentru toate instituţiile de resort ce utilizează 

sau au în subordine planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului şi pentru 

dezvoltatori. 

Cunoaşterea acestor zone, a riscului ce implică amplasarea obiectivelor 

social - economice în perimetrele supuse alunecărilor de teren, precum şi 

aplicarea de măsuri adecvate, structurale şi nonstructurale, vor conduce la 

limitarea pagubelor produse şi la protejarea unor viitoare investiţii. 

2. Elaborarea hărţilor de influenţă asupra probabilităţii producerii 

alunecărilor de teren. Realizarea hărţilor tematice, cu precizarea 

valorilor coeficienţilor de influenţă specifici în cazul teritoriului 

Municipiului Iaşi, versant Copou Est s-a făcut în conformitate cu 

cerinţele Anexei C la Normele metodologice aferente Legii 575/2001 

privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – 

Secţiunea V – zone de risc natural [3], [5]. 

Toate hărţile factorilor de influenţă au fost elaborate în format vectorizat iar 

valorile atribuite coeficienţilor specifici au fost înregistrate în baza de date şi 

figurate în interiorul poligoanelor de izovaloare. Baza topografică pentru 

realizarea hărţilor factorilor de influenţă cu valorile şi distribuţia geografică a 

coeficienţilor de hazard specifici, Ka-h are ca sursă O.J.C.P.IAŞI, ortofoto 2005, cu 

delimitarea zonei studiate, în intravilanul Municipiului Iaşi şi zona Bucium (fig. 1) [6]. 

Pe structura hărţii geologice (fig.2) scara 1:50.000-1:200.000, elaborate de IGR [7], 

[8], [9] se vor atribui valori factorului Ka urmând ghidul general pentru întreg 

teritoriul României, elaborat de S.C. Prospecţiuni S.A. Sintetic, în studiul de faţă 

sunt previzionate următoarele categorii litologice generice ce vor fi utilizate: 

posibilitate mare (0,51-0,80) şi foarte mare (>0,80) - roci sedimentare detritice 

neconsolidate–necimentate, de tipul argilelor, argilelor grase, saturate, plastic 

moi – plastic consistente, cu umflări şi contracţii mari, argile montmorillonitice,

Cartarea stabilităţii versanţilor în Municipiul Iaşi 

puternic expansive, prafuri şi nisipuri mici şi mijlocii afânate, în stare submerasată, 

brecia sării, etc. 

0,70 (probabilitate mare) pe zona de extindere a flişului grezos-calcaros; 

0,80 (probabilitate foarte mare, 0,81-1,0) pe zona de aflorare a flişului 

grezos cu intercalaţii şistoase; 

0,95 (probabilitate foarte mare, 0,81-1,0) pentru depozitele sedimentare 

detritice neconsolidate dislocate de diverse procese geodinamice. 

Dc25 

DN28 

Dj282 

DJ248 

DN24 

DJ248A 

DJ280E 

Dc13 

DC29 

Dc29 

Dc18 

DJ248 DN24 

Dn24 

DJ282G 

DJ247A 

DN28 

Dc30 

DJ248D 

Dc19 

DJ249A 

Figura 1 - Ortofotoplan Iaşi, limite UAT şi principalele drumuri 

Harta factorului geomorfologic Kb (fig. 3) se va realiza pe baza hărţilor 

vectoriale cu curbe de nivel (sc. 1:5000) [10] prin zonări ale categoriilor de pantă: 

0-10 0 , 10-20 0 , > 20 0 , pe care au fost trasate pantele relative. Coeficienţii alocaţi 

pentru cuantificarea factorului geomorfologic sunt înscrişi în intervalele: 

0,31-0,50 (probabilitate medie-mare) pentru zonele cu pante 20%. 

Atribuirea valorii factorului Kb se va face automat prin analiza digitală a 

pantei în cadrul programului ArcGIS, care va delimita areal fiecare sector de 

izopantă cuprins între limite prestabilite. 

DJ248D 

DJ248D 

DN24 

Dc31 

DJ248D 

175

176 


Pentru întreg teritoriul municipiului, factorul structural Kc (fig. 4) este evaluat la 

0,30, corespunzător structurilor geologice caracteristice ariilor geosinclinale în 

facies de fliş, formaţiunilor geologice puternic cutate şi dislocate, afectate de o 

reţea densă de clivaj, fisuraţie şi stratificaţie [11]. 

Fig. 2. Harta factorului litologic, Ka Fig. 3. Harta factorului geomorfologic, Kb 

Harta factorului hidrologic si climatic (fig. 5) se realizează pe baza de hărţilor 

climatice existente şi pe baza istoricului precipitaţiilor din zonă, coeficientul Kd 

fiind estimat la valoarea 0,50 - precipitaţii lente, de lungă durată cu posibilităţi 

mari de infiltrare a apei în roci, care la ploi rapide generează viteze mari de 

scurgere cu transport de debite solide, predominând procesele de eroziune 

verticală. 

Fig. 4. Harta factorului structural, Kc 

Fig. 5. Harta factorului hidrologic si 

climatic, Kd 

Pentru realizarea hărţii factorului hidrogeologic (fig. 6) se vor utiliza informaţii 

privind nivelul apei subterane din foraje de observaţii din reţeaua hidrogeologică, 

puţuri, izvoare [12]. Valorile coeficientului hidrogeologic Kg sunt cuprinse în 

intervalul: 

0,05 (probabilitate medie) pentru zonele în care acviferele se 

găsesc la adâncimi mari şi care nu influenţează stabilitatea versanţilor; 

0,40 (probabilitate medie-mare) pentru zonele cu exfiltraţii. 

Dc25 

DN28 

Dj282 

DJ248 

DN24 

DJ248A 

DJ280E 

Dc13 

DC29 

Dc29 

Dc18 

DJ248 DN24 

Dn24 

DJ282G 

DJ247A 

DN28 

Dc30 

DJ248D 

DJ248D 

DJ248D 

Dc19 

DN24 

DJ249A 

Dc31 

DJ248D


Pentru realizarea harta factorului seismic (fig.7) se va utiliza harta seismică 

existentă, conform normativului P100-1/2004, cf. Standard P. 100-92, se plasează în 

zona seismica F, corespunzătoare unei valori a coeficientului Ks = 0,06 şi a unei 

valori a Tc = 0,7s, iar cf. Standardului P100-1/2004, în zona cu valoarea de vârf a 

acceleraţiei gravitaţionale de 0,08g, corespunzător perioadei de colţ a spectrului 

de răspuns Tc = 0,7s. Astfel, Kf este evaluat la 0,90. 

Fig. 6. Harta factorului hidrogeologic, Ke Fig. 7. Harta factorului seismic, Kf 

Harta factorului silvic (fig.8) se realizează pe baza aeorofotogramei zonei 

studiate, precum şi pe baza hărţii topografice. Astfel, se vor reprezenta pe hartă 

zonele cu vegetaţii arboricole, cu rol de susţinere a versanţilor, vegetaţiile 

hidrofile, care indică zone cu umiditate excesivă şi alte tipuri de vegetaţii 

existente, prin următorii coeficienţi: 

pădure, 0,10 (probabilitate medie 0,10-0,30) gradul de acoperire 

cu vegetaţie arboricolă mai mare de 80% - păduri de foioase cu 

arbori de dimensiuni mari; 

vie, 0,30 (probabilitate medie-mare 0,31-0,50) gradul de acoperire cu 

vegetaţie arboricolă cuprins între 20% şi 80% - păduri de foioase şi 

conifere, cu arbori de vârstă şi dimensiuni variate; 

păşune, 0,70 (probabilitate mare 0,51-0,80), gradul de acoperire cu 

vegetaţie arboricolă mai mic de 20%; 

o zona locuită, 0,80 (probabilitate mare 0,51-0,80). 

Harta factorului antropic (fig. 9) se realizează pe baza hărţilor cadastrale şi 

de urbanism puse la dispoziţie de Consiliul Judeţean. Factorul antropic variază în 

intervalele: 

zonă nelocuită, 0,10 (probabilitate medie, 0,10-0,30) pentru 

zonele în care pe versanţi nu sunt executate construcţii 

importante, iar acumulările de apă lipsesc; 

zonă locuită, 0,80 (probabilitate mare, 0,51-0,80), pentru zonele în 

care versanţii sunt afectaţi de o reţea densă de conducte de 

alimentare cu apă şi canalizare, drumuri, căi ferate, canale de 

coastă, cariere, supraîncărcarea acestora în partea superioară cu 

depozite de haldă construcţii grele; lacuri de acumulare care 

umezesc versanţii în partea inferioară. 

177

178 


Fig. 8. Harta factorului silvic, Kg Fig. 9. Harta factorului antropic, Kh 

Utilizând coeficienţii factorilor de influenţă se calculează coeficientul mediu 

de hazard, K(m), cu formula: 

K a K b 

( ) 

K c K d K e K f K g K h 

(1) 

6 

K m 

3. Realizarea hărţii de hazard la alunecare 

Harta de hazard la alunecare se va realiza în conformitate cu prevederile 

normelor în vigoare, în urma calculului coeficienţilor de influenţă, a distribuţiei lor 

geografice şi a stabilirii gradelor de potenţial (scăzut, mediu, ridicat), cărora le 

corespunde o anumită probabilitate de producere a alunecării [13], [14], [15], 

[16]. 

Operaţia se realizează prin softul ArcGIS, urmare a intersecţiei suprafeţelor 

corespunzătoare fiecărui factor (layer) şi a aplicării valorii matematice a lui K(m) 

din formula mai sus prezentată, pentru fiecare nou poligon generat. În prealabil, 

fiecare hartă tematică a fost analizată în vederea eliminării defectelor de 

digitizare (suprapuneri de poligoane, eliminarea golurilor dintre poligoane şi 

eliminarea punctelor duplicat). 

Harta cu distribuţia geografică a coeficientului mediu de hazard în sistem 

GIS, va sintetiza următoarele categorii de zone: 

0 (probabilitate practic 0); 

0,00-0,10 (probabilitate redusă); 

0,11-0,30 (probabilitate medie); 

0,31-0,50 (probabilitate medie-mare); 

0,51-0,80 (probabilitate mare); 

0,81-1,0 (probabilitate foarte mare); 

Operaţia matematică de calcul se va realiza, ulterior elaborării hărţilor 

factoriale, prin generarea unui grid unitar (pentru cele 8 hărţi factoriale şi pentru 

harta factorului mediu, într-o reţea ipotetică de 10 x 10 m). Produsul obţinut va 

cuprinde un mozaic dens de poligoane definite prin valori K(m) extrem de variate 

(teoretic, cuprinse între valoarea 0 şi 1).


Harta finală K(m) va sintetiza/simplifica această extremă variabilitate în benzi 

valorice rezumative (aceleaşi pentru întreg teritoriul naţional), care vor induce 

restrângerea poligoanelor de distribuţie areală la aproximativ 8-12 categorii. 

Harta de hazard la alunecările de teren prin utilizarea soft-ului specializat ArcGIS, 

în formatul mai sus comentat, este prezentată în fig. 10 şi reprezintă produsul 

esenţial al întregului demers de evaluare a potenţialităţii producerii alunecărilor 

de teren pe suprafaţa municipiului Iaşi şi a zonei Bucium. 

Practic, din cele şase categorii, harta de hazard are valori cuprinse doar în 

trei dintre ele: 


0,31-0,50 (probabilitate medie-mare); 

0,51-0,80 (probabilitate mare). 

Dc25 

DN28 

Dj282 

DJ248 

DN24 

DJ248A 

DJ280E 

Dc13 

DC29 

Dc29 

Dc18 

DJ248 DN24 

scăzut: 0,103883 

mediu: 0,4150015 Fig.10. Harta coeficientului mediu de hazard, K(m) 

mare: 0,72612 

Astfel, se poate genera o hartă de hazard cu doar cele trei categorii, K(m)3: 

Dn24 

DJ282G 

DJ247A 

DN28 

Dc30 

DJ248D 

DJ248D 

DJ248D 

Dc19 

DN24 

DJ249A 

Dc31 

DJ248D 

179

180 


Fig. 11. Harta coeficientului mediu de 

hazard, K(m)3, aferent celor trei categorii 

determinate 


59.809.570 poligoane 

0,31-0,50 (probabilitate mediemare); 


0,51-0,80 (probabilitate mare); 


4. Concluzii 

Din analiza acestei hărţi putem evidenţia atât suprafeţele poligonale 

rezultate pentru diferite valori ale coeficientului mediu de hazard K(m), cât şi unele 

caracteristici specifice Municipiului Iaşi cu privire la manifestările factorilor 

dinamici actuali. Se poate constata cu uşurinţă că pe toate formele de relief sunt 

valori din domeniul de probabilitate medie la declanşarea alunecărilor de teren 

(Km = 0,10-0,30). 

Predominant însă ele se regăsesc în lungul albiei râului Bahlui, reprezentând 

aprox. 47% din suprafaţa totală studiată. În cazul valorilor din domeniul de 

probabilitate redusă, Km ≤ 0,10, şi din cel de probabilitate foarte mare, Km ≥ 0,80, 

nu se conturează nici măcar un poligon. Suprafeţele poligonale generate pentru 

valorile Km = 0,31-0,50, prezente pe toţi versanţii, aparţin unui domeniu de 

probabilitate medie-mare. 

Acest domeniu reprezintă aprox. 36% din suprafaţa studiată. Valorilor 

coeficientului mediu de hazard Km = 0,51-0,80, le corespund suprafeţe poligonale, 

de dimensiuni mai reduse, suficient de compacte, cu răspândire largă, care se 

întâlnesc pe toate suprafeţele de relief. Acestea aparţin unui domeniu de 

probabilitate mare la declanşarea alunecărilor de teren şi reprezintă aprox. 17% 

din suprafaţa studiată. 

În concluzie, din analiza hărţii de hazard K(m), putem spune că la nivelul 

Municipiului Iaşi există o probabilitate de declanşare medie a alunecărilor de 

teren în lungul albiei Bahluiului şi una medie-mare şi mare pe toţi versanţii 

municipiului, inclusiv pe zona Bucium. 

Bibliografie 

[1]. GT006–97 Ghid privind identificarea şi monitorizarea alunecărilor de teren. 

[2]. GT019–98 Ghid de redactare a hărţilor de risc la alunecare a versanţilor pentru 

asigurarea stabilităţii construcţiilor.


[3]. Legea nr. 575/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – 

Secţiunea V-a – zone de risc natural; 

[4]. Hotărârea Guvernului nr. 447/2003, privind modul de elaborare şi conţinutul 

hărţilor de risc natural la alunecări de teren. 

[5]. I.P.T.A.N.A., Harta de risc la alunecări de teren. Studiu de caz – municipiul Iaşi – 

versant Copou Est. 

[6]. Foaia 14 Iaşi (L–35–X, XI) a Hărţii geologice a României sc. 1:200.000 elaborată de 

Institutul Geologic al României; 

[7]. I. Şandru et al., Monografia judeţului Iaşi, (Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1974). 

[8]. V. Mutihac, L. Ionesi, Geologia României, (Editura Tehnică, Bucureşti, 1974). 

[9]. V. Mutihac et al., Geologia România, (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 

2004). 

[10]. Hărţi topografice sc. 1:25.000 şi cadastrale sc. 1:5.000; 

[11]. M. Săndulescu, Geotectonica României, (Editura Tehnică, Bucureşti,1984). 

[12]. Fişele alunecărilor de teren de la Direcţia Tehnică Biroul versanţi monumente – Primăria 

Municipiului Iaşi 

[13]. Ordinul Guvernului nr. 288/1998 privind delimitarea zonelor expuse riscurilor 

naturale; 

[14]. Hotărârea Guvernului nr. 382/2003, privind exigenţele minime de conţinut ale 

documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism pentru zonele de riscuri 

naturale; 

[15]. A. Stanciu, C. Adomniţei, J. Copilău, I. Lungu, Alunecările de teren. Zonarea 

probabilităţii de producere/hazardului. Zonarea riscului. Lucrările celei de a XIa Conferinţe 

Naţionale de Geotehnică şi Fundaţii, Timişoara (2008). 

[16]. J. Copilău, Teză de doctorat „Contribuţii privind inventarierea, monitorizarea şi reabilitarea 

versanţilor”, (Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi, 2008). 

181




CONSIDERENTE GEOTEHNICE PRIVIND CONCEPTUL 

STABILIZĂRII MARGINALE ÎN CAZUL ALUNECĂRILOR 

DE TEREN 

Anghel STANCIU 1 , Irina LUNGU 2 , Nicolae BOŢI 3 , Jenel COPILĂU 4 

Anghel STANCIU 

Membru titular fondator al AOSR, Preşedintele Filialei Iaşi, 

Founding Member of Academy of Romanian Scientists, President of ARS-Iaşi Branch, 

Irina LUNGU, 

Conf. univ. dr. ing., Facultatea de Construcţii şi Instalaţii, 

Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi, Romania, 

Assoc. Prof. Ph.D., Faculty of Civil Engineering and Building Services, Technical University 

“Gheorghe Asachi” from Iaşi, Romania, 

Nicolae BOŢI, 

Membru de onoare al AOSR, Filiala Iaşi, 

Honour Member of Academy of Romanian Scientists, ARS-Iaşi Branch, 

JENEL COPILĂU, 

Dr. ing. / Ph.D.Eng. S.C. COPER S.R.L. Slatina 

Abstract 

Landslides are presently approached as predictive processes, by slope stability 

analyses when building new constructions in zones prone to landsliding or through 

post-event interventions, to restore the temporary malfunction of the construction 

affected by the soil instability. Although sliding itself as post-event effect induces a 

temporary stabilization by random movement of the soil masses downward the slope, 

rehabilitation of the affected constructions, transportation infrastructures, involves 

retrofitting of the man/made slopes, retaining structures accompanied by drainage 

works in a unitary approach, to create intended stability on the zones of interest. The 

concept of marginal stabilization presented in this paper involves both evaluations of 

the geotechnical parameters by back calculations, together with sizing elements of the 

geotechnical works for loads from the soil mass identified by the geometrical repointing, 

required by the damaged construction retrofit into the social/economical circuit. 

1 Prof.univ.dr.ing., Facultatea de Construcţii şi Instalaţii, Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, 

din Iaşi, Romania, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (e-mail: 

anghel.stanciu@yahoo.com ). 

2 Conf.dr.ing., Facultatea de Construcţii şi Instalaţii, Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, din 

Iaşi, Romania, (tel: +40.723.278.278, e-mail: ilungu@ce.tuiasi.ro ). 

3 Prof.univ.dr.ing., Facultatea de Construcţii şi Instalaţii, Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, 

din Iaşi, Romania, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (e-mail: 

nicolae.boti@yahoo.com ) 

4 Dr.ing. S.C. COPER S.R.L. Slatina, Romania, jenelcopilau@yahoo.com

Considerente geotehnice privind conceptul stabilizării marginale în cazul alunecărilor de teren 

Rezumat 

Keywords: landslide, slope rehabilitation, marginal stabilization, shear 

strength, landslide risk 

Alunecările de teren sunt abordate în prezent, în sens anticipativ, printr-o analiză 

de stabilitate în condiţiile unor noi construcţii în zone potenţial alunecătoare sau prin 

intervenţiile necesare post-eveniment, pentru a reda construcţiilor avariate funcţiunea 

temporar anulată de instabilitate. Post-eveniment, deşi alunecarea induce o temporară 

stabilizare prin deplasarea nedirijată a maselor de pământ în zona aval, reabilitarea 

construcţiilor afectate, infrastructuri de transport, implică reconfigurarea zonelor de 

rambleu/debleu, lucrări de sprijinire însoţite de drenaje într-o abordare unitară, cu 

scopul de a crea o stabilitate dirijată pe zone de interes. Conceptul de stabilizare 

marginală prezentat în lucrare implică atât evaluări de parametri geotehnici prin calcul 

invers, cât şi elemente de dimensionare a lucrărilor geotehnice la acţiuni ale masivului 

de pământ identificate în urma reconfigurării geometrice, cerută de redarea în circuitul 

social/economic al construcţiei avariate. 

Cuvinte-cheie: alunecare de teren, reabilitarea versanţilor, stabilizare 

marginală, rezistenţă la forfecare, risc la alunecare 

1. Reabilitarea versanţilor – principii generale 

Pentru a stabili măsuri de reabilitare a versanţilor în sensul reducerii riscului la 

alunecare este necesară cunoaşterea concretă a răspunsurilor la două întrebări 

majore [2]: 

a. Care sunt cauzele ce au generat sau urmează să genereze acea 

instabilitate? 

b. Care sunt măsurile de reabilitare care să garanteze stabilitatea zonei 

în condiţii viitoare predictibile? 

Răspunsurile competente la aceste întrebări vor evita erorile create în 

mentalitatea cu care se abordează acest subiect al reabilitării versanţilor în sensul 

că [2]: 

Există numai o singură soluţie privind rezolvarea unei instabilităţi; 

Proiectarea unor lucrări de reabilitare presupune obţinerea unui factor 

de siguranţă de 1,3 sau 1,5, în condiţiile în care răspunsul la prima 

întrebare implică o judecată inginerească asupra valorii factorului de 

siguranţă de adoptat în proiectarea urmărită. 

Reabilitarea versanţilor oferă o perspectivă diferită de abordare faţă de 

stabilitatea şi stabilizarea taluzurilor, din următoarele considerente specifice 

analizei de stabilitate a versanţilor: 

forma şi locaţia suprafeţei de cedare se poate stabili din măsurători 

inclinometrice înregistrate în contextul programului de investigaţii de 

teren; 

se poate cunoaşte presiunea apei din pori la nivelul suprafeţei de 

cedare prin măsurători piezometrice; 

183

184 

Anghel Stanciu, Irina Lungu, Nicolae Boţi, Jenel Copilău 

factorul de siguranţă la declanşarea alunecării este 1,00. 

Astfel, modelarea alunecării se poate realiza cu suficientă acurateţe prin 

calculul invers. De asemenea, proiectarea lucrările de intervenţie şi calculele de 

stabilitate se fac pe acelaşi profil transversal şi ca atare rezultatele studiului în 

analiza stabilităţii (înainte şi după stabilizarea propusă) devin comparabile. Orice 

erori introduse în calculul invers, de stabilire a parametrilor de calcul din analiza 

de stabilitate, se transferă şi în proiectarea lucrării de susţinere, ceea ce 

presupune că indiferent ce lucrare se va realiza ca soluţie de reabilitare, va spori 

cu siguranţă rezerva de stabilitate [1], [2]. 

Rămâne de răspuns la întrebarea „Cât de mare trebuie să fie rezerva de 

stabilitate (Fs,min = 1,..?) pentru care să fie garantată stabilitatea?” Opiniile sunt 

diverse, fiind greu de stabilit care dintre ele sunt exagerări în sensul reducerii sau 

dimpotrivă, sporirii costurilor lucrărilor de reabilitare necesare. Astfel, există 

următoarele alternative: 

unele specificaţii avansează o valoare unică de Fs,min = 1,30, ca fiind 

suficientă pentru a avea garanţia stabilităţii, indiferent de cauzele 

generatoare de instabilitate, de tipul şi mărimea alunecării; 

specialişti în geotehnică, cu experienţă în domeniul alunecărilor de 

teren sunt de părere că factorul de siguranţă minim trebuie să aibă o 

valoare (variabilă) în care să se regăsească influenţele directe ale 

anumitor cauze specifice zonei precum şi valori de la reduse la mari 

proporţional crescătoare pentru alunecări de la reduse la mari. 

Asupra mărimii alunecării se poate lua în considerare volumul în mod absolut 

dar şi suprafaţa ocupată/proiectată în plan a volumului de rocă alunecat – 

tabelul 1. [2]. 

Tabelul 1. Valori orientative privind mărimea alunecării: 

Aria de extindere a masei alunecate 

Descriptorul de nivel 

pe suprafaţa terenului (m2 ) 

foarte mică < 200 

mică 200 ÷ 2.000 

medie 2.000 ÷ 20.000 

mare 20.000 ÷ 200.000 

foarte mare 200.000 ÷ 2.000.000 

gigantică/uriaşă > 2.000.000 

2. Aprecieri asupra factorului de siguranţă la alunecare 

Deşi poate deveni un subiect în sine al unor cercetări ulterioare, 

variabilitatea factorilor de siguranţă minim acceptaţi în proiectarea lucrărilor de 

reabilitare poate fi privită orientativ, faţă de Fs = 1,50 considerat minim în 

proiectarea taluzurilor, prin aprecieri calitative şi comparative în raport de 

valoarea menţionată – tabelul 2 [2]. 

Tabelul 2. Valori ale factorilor de siguranţă recomandaţi în proiectarea lucrările 

de reabilitare ale versanţilor potenţiali instabili


Elementul variabil al analizei de 

stabilitate a versantului 

Factorul de siguranţă ar trebui să fie 

relativ: 

mai mare (> 1,5) mai mic (1 ÷ 1,5) 

Tipul mişcării alunecării Foarte rapidă Foarte lentă 

Nivel de studiu/analiză realizat(ă) Preliminar De detaliu 

Mărimea alunecării (volum de rocă 

instabil) 

Mică 

Mare 

Consecinţele potenţiale pentru vieţile 

omeneşti şi daune materiale 

Foarte mari 

Nesemnificative 

Experienţa inginerului geotehnician în 

domeniul alunecărilor de teren 

Limitată 

Foarte mare 

Instabilitatea/cedarea/alunecarea se consideră iniţiată într-un versant 

atunci când factorul de siguranţă la alunecare Fs = 1,00, ceea ce face valabilă 

afirmaţia prin care masa alunecătoare se află în echilibru limită. Aceasta relevă 

faptul că variaţia factorului de stabilitate faţă de valoarea 1,00 dă măsura 

stabilităţii sau instabilităţii unei zone de interes. 

Ca definiţie, deşi aceleaşi în esenţă, se acceptă mai multe formulări, dintre care 

următoarele au o profundă semnificaţie geotehnică, caracteristică mediilor 

discrete şi nu celor continui [5]: 

factorul de stabilitate reprezintă raportul dintre rezistenţa la forfecare 

disponibilă (maxim a fi mobilizată) şi rezistenţa la forfecare medie 

necesar a fi mobilizată pentru ca pământul, în lungul suprafeţei de 

cedare date, să fie în stadiul limită de echilibru (Fs = Fsmed = 1); 

factorul de stabilitate este definit prin acel factor cu care trebuie redusă 

rezistenţa la forfecare a unui pământ, în lungul suprafeţei de cedare, 

pentru a aduce masa alunecătoare într-o stare de echilibru limită. 

3. Considerente geotehnice în calculul factorului de siguranţă la 

alunecare 

Există două aspecte extrem de importante în conducerea calculului necesar 

unei analize de stabilitate şi care sunt corelate între ele: 

analiza în tensiuni totale sau în tensiuni efective; 

analiza pe termen scurt sau pe termen lung. 

Asupra acestor două aspecte, studiile întreprinse sunt în consens asupra 

următoarelor observaţii [2], [4], [5]: 

[1] pentru argilele şi prafurile normal consolidate şi pentru o analiză pe termen 

scurt se aplică analiza în tensiuni totale; 

[2] pentru argilele şi prafurile supraconsolidate, nu este un consens asupra 

unui anumit tip de analiză întrucât rezistenţa la forfecare pe planul de 

rupere se modifică destul de repede; există reguli empirice stabilite pentru 

situaţii particulare şi din acest punct de vedere are o mare importanţă 

experienţa acumulată din studierea argilelor din zona respectivă. 

185

186 


[3] în ceea ce priveşte stabilitatea pe termen lung, pentru toate tipurile de 

argilă/pământuri coezive în sens larg se recomandă analiza în tensiuni 

efective; 

[4] există conceptul de stabilitate critică, care se instalează de cele mai 

multe ori în timpul execuţiei lucrărilor de reabilitare a versantului, când prin 

dislocarea unor volume de rocă în anumite zone se creează condiţii „mai 

critice” decât în analiza de stabilitate pe termen scurt sau lung în sensul 

clasic; explicaţia rezidă în faptul că presiunea apei din pori poate deveni 

pozitivă (la pământuri normal consolidate) sau negativă (la pământuri 

supraconsolidate) în raport de creşterea tensiunii tangenţiale active în 

lungul suprafeţei de cedare; în acelaşi timp, creşterea deplasării masei 

alunecătoare transferă rezistenţa la forfecare de la valoarea maximă, 

spre valoarea reziduală, având semnalat prin aceasta conceptul de 

cedare progresivă. 

Analizele de stabilitate se pot conduce prin aceleaşi metode din două 

perspective diferite: 

[1] calculul direct al factorului de siguranţă la alunecare Fs; rezultatul urmărit 

este acela de a stabili rezerva de stabilitate de care dispune versantului 

prin zonarea arealului pe baza valorilor Fs calculate după secţiuni/profile 

caracteristice în concordanţă cu zonarea potenţialului, probabilităţii şi 

riscului la alunecare cunoscut; 

[2] calculul invers, prin care pornind de la cunoaşterea că Fs = 1,00 

înseamnă echilibru limită sau iniţierea instabilităţii / cedării / alunecării, se 

pot stabili caracteristicile pământului din lungul suprafeţei de cedare şi 

care folosite în proiectarea lucrărilor de reabilitare vor conduce cu 

siguranţă la creşterea factorul de siguranţă faţă de stadiul echilibrului 

limită. 

De menţionat, că prin programele de calcul existente în analiza stabilităţii, 

calculul invers ar putea fi eludat (cu un anumit grad de risc asumat al 

utilizatorului), mergând prin calculul direct la valori ale factorilor de siguranţă, 

selectarea zonelor în care aceştia sunt unitari sau subunitari, simularea pe model 

a prezenţei unei lucrări de reabilitare, adaptabilă dimensional la necesitatea 

creşterii valorii Fs într-o nouă rutină de calcul. 

4. Soluţii de stabilizare marginală 

Evaluarea caracteristicilor pământului prin calcul invers are avantajul că, 

deşi zona este temporar stabilizată post-alunecare, soluţii de stabilizare sunt 

necesare pentru construcţii noi, în special pentru dezvoltarea căilor de acces în 

cartiere rezidenţiale noi, cu costuri competitive. 

Bermele sunt considerate soluţii viabile mecanic dar cu limitări privind 

materialele folosite şi permeabilitatea acestora. O altă variantă a bermei clasice 

este cea de realizare a unei umpluturi de înlocuire a pământului natural cu piatră 

spartă [1], [3], cu încastrare sub suprafaţa de alunecare – fig. 1. 

Această soluţie este surprinzător de eficientă în cazul alunecărilor versanţilor 

plani, în care volumul de rocă are o zonă extinsă de rocă anterior alunecată, cu 

o rezistenţă la forfecare pe planul de rupere reziduală, de valoare foarte redusă,


şi pentru care beneficiul unei berme la baza alunecării are prea puţină eficienţă 

în creşterea rezervei de stabilitate. 

Limitările pe care le are soluţia de umplutură interioară din piatră spartă sunt 

înregistrate în următoarele situaţii: 

- suprafaţa de alunecare se găseşte la adâncime mare, astfel încât, 

soluţia este costisitoare şi cu riscuri în execuţie datorită stabilităţii 

taluzurilor temporare ale excavaţiilor în versantul instabil; 

- dacă umplutura se găseşte într-o zonă inundabilă sau sursă de apă de 

mari dimensiuni, nu poate drena apa gravitaţional şi efectul de 

submersie a pietrei sparte reduce beneficiul propriei greutăţi şi 

rezistenţa la forfecare faţă de situaţia în care drenajul funcţionează 

perfect. 

Fig. 4. Soluţie de stabilizare prin umplutură interioară volumului de rocă 

alunecătoare 

Reprofilarea terenului şi introducerea bermelor se pot combina într-o soluţie 

de stabilizare unitară (fig. 2), putând reduce limitările de aplicare a fiecăreia în 

parte, ca soluţii individuale. 

Această reabilitare este corelată şi cu reprofilarea zonei amonte, astfel încât 

geometria nou obţinută, combinată cu o rezistenţă la forfecare medie în lungul 

suprafeţei de cedare superioare celei iniţiale să obţină creşterea factorului de 

siguranţă dorit [1]. 

Stabilizarea marginală se poate constitui în acest caz şi într-o îmbunătăţire a 

condiţiilor de fundare pentru construcţii ce transmit încărcări reduse şi medii, 

pentru care fundarea în suprafaţă este prima opţiune economică. Îmbunătăţirea 

terenului de fundare poate fi valabilă atât în situaţia unor terenuri slabe, foarte 

deformabile şi cu capacitate portantă redusă, cât şi în situaţia unor pământuri cu 

comportament special: pământuri sensibile la umezire, pământuri sensibile la 

îngheţ-dezgheţ, pământuri lichefiabile, pământuri reziduale, umpluturi recente 

neconsolidate. 

187

188 


Stabilitatea pe termen scurt a taluzurilor rezultate în procesul de execuţie al 

bermei impune o analiză de stabilitate sensibilă la alegerea parametrilor 

pământului din lungul suprafeţei anticipate de cedare, în special pentru taluzul 

amonte, în contextul nivelului apei subterane. Aceasta este dependentă de 

permeabilitatea pământului în care se execută excavaţia, dar mai mult de 

mărimea perioadei de timp în care excavaţia este expusă condiţiilor atmosferice, 

până la completarea bermei. 

5. Concluzii 

Fig. 2. Soluţie mixtă de reabilitare a unui versant 

Deşi în România există o experienţă redusă în managementul alunecărilor de 

teren aplicat proiectelor de dezvoltare / investiţii, studiile şi publicaţiile de 

specialitate la nivel internaţional menţionează existenţa în principal a unor 

principii de management a riscului la alunecare [1], [6] care financiar au 

implicaţii extreme: 

- acceptarea riscului – în măsura în care riscul este considerat tolerabil 

de autoritatea locală /regională (avantajele nete ale proiectului în 

zona de interes compensează neajunsurile unui risc la alunecare); 

- evitarea riscului – prin relocarea proiectului, modificarea proiectului 

sau chiar abandonarea promovării acelui proiect; 

- reducerea frecvenţei alunecărilor de teren din zonă – prin adoptarea 

şi implementarea unor măsuri de stabilizare care să controleze 

circumstanţele în care s-ar putea declanşa o instabilitate;


- reducerea consecinţelor unei alunecări în zonă – prin adoptarea şi 

implementarea unor măsuri de protecţie/apărare a investiţiilor 

existente în zonă sau de ameliorare a comportării versantului la 

alunecare. 

Stabilizarea marginală prin soluţiile propuse presupune aplicarea celui de al 

treilea principiu din lista celor enumerate anterior, fiind accesibil unor proiecte de 

investiţii pe termen mediu-lung, având şi o componentă corelată cu al patrulea 

principiu, ceea ce în final reprezintă atingerea scopului iniţial, acela de reducere 

a riscului la alunecare. 

Bibliografie 

[1]. J. Copilău, Teză de doctorat, (Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi, 

2008). 

[2]. D.H. Cornforth, Landslides in practice, (John Wiley & Sons, 2005). 

[3]. I. Lungu, A. Stanciu, J. Copilău, Landslide risk management in rehabilitation works for 

transportation infrastructure, Proceedings of the PIARC International Seminar, (Iasi, 

Romania, 2009). 

[4]. S. Manea, Evaluarea riscului de alunecare a versanţilor, (Conspress, Bucureşti, Romania, 

1998). 

[5]. A. Stanciu, I. Lungu, Fundaţii – Fizica şi Mecanica Pământurilor, (Editura Tehnică, 

Bucureşti, România, 2006). 

[6]. Landslides Risk Management – Guideline for Landslide Susceptibility, Hazard and Risk 

Zoning for Land Use Planning, Journal and News of the Australian Geomechanics Society, 

42, 1, (2007). 

189




MANAGEMENTUL INFRASTRUCTURILOR CRITICE. 

AVARIA DE LA COMBINATUL PETROCHIMIC TELEAJEN 

– INSTALAŢIA DE PIROLIZĂ 

Abstract 

Mihai OLTENEANU 1 

In this article is presented a real case, about the critical structures; an accident it 

was happened in December 1983 while the pyrolysis installation from the Teleajen 

Petrochemical Complex was in technological tests 

Rezumat 

În acest articol se prezintă un caz real, privind structurile critice; un accident s-a 

produs în luna decembrie 1983, care a avut loc în timp ce instalaţia de piroliză de la 

Combinatul Petrochimic Teleajen se afla în probe tehnologice 

Cuvinte-cheie: probe tehnologice, instalaţia de piroliză, Combinatul 

Petrochimic Teleajen 

Societatea actuală se bazează pe tehnologii de înaltă eficienţă: instalaţii 

industriale, infrastructura de transport (autostrăzi, poduri metalice şi altele) supuse 

unor atacuri destructive naturale regionale sau globale, cutremure, erupţii 

vulcanice, furtuni, sau provocate de grupări teroriste. Acestea fiind distruse 

produc dezechilibre în buna funcţionare a societăţii, periclitează securitatea 

socială şi sănătatea cetăţenilor. 

Se prezintă un caz real: Avaria de la Combinatul Petrochimic Teleajen. 

În noaptea de 6-7 decembrie 1983, a avut loc o explozie la instalaţia de 

piroliză de la C.P.T. care se afla în probe tehnologice. 

Instalaţia a fost reprodusă după licenţa firmei germane „LURGHI” (R.F.G.). La 

realizarea obiectivului a participat Institutul de Proiectare şi Inginerie Tehnologică 

(coordonator Elena Ceauşescu), industria românească constructoare de maşini 

(coordonator Gheorghe Oprea), întreprinderile de construcţii montaj 

(coordonator Ion Petre). 

Urma să intre în producţie în ziua de 7 decembrie 1983, de Sfântul Nicolae, 

ca un cadou de ziua numelui pentru Nicolae Ceauşescu, care deşi ateu, îşi 

sărbătorea sfântul, ca să nu scape încă un prilej de obedienţă pentru supuşii lui. 

La primele cercetări s-a emis ipoteza unui sabotaj care să aibă un efect 

contrar celui pe care îl sconta dictatorul. 

1Ing., jurnalist de ştiinţă (e-mail: mihai.olteneanu@gmail.com).

Managementul infrastructurilor critice. 

Avaria de la Combinatul Petrochimic Teleajen – instalaţia de piroliză 

Pentru anchetarea cauzelor avariei a fost numită de partid, dar N.C. a 

hotărât să nu implice partidul în această cauză (!) şi să se constituie o comisie 

guvernamentală, care avea să fie condusă de Marin Enache. Pentru 

operabilitate s-au alcătuit două subcomisii: 

- subcomisia tehnică; 

- subcomisia de protecţia muncii. 

Subcomisia tehnică a definit avaria ca fiind un „accident tehnic” şi a estimat 

pagubele ca fiind de 210 milioane lei sau 35 milioane de dolari U.S.A. 

Subcomisia de protecţia muncii a raportat că au fost numeroase victime 

omeneşti, 40 morţi, mulţi mutilaţi pe viaţă, răniţi grav şi uşor. Dar sub presiunea 

unor factori de răspundere din Ministerul de Interne ca Tudor Postelnicu, Macri şi 

alţii a stabilit învinuiri netemeinice şi nelegale contra unor ingineri care lucrau la 

instalaţie în timpul probelor tehnologice. Această comisie a fost influenţată şi de 

procurorul general Bracaciu. 

Rezultatele anchetei au fost prezentate de ministrul chimiei ing. Caranfil 

comitetului Politic al fostului C.C.P.C.R. la data de 27 februarie 1984. 

Cauzele reale ale avariei nu au fost reţinute de cuplul prezidenţial şi s-a făcut 

tot ce a fost posibil pentru a fi ascunse şi a se găsi vinovaţi. S-a luat hotărârea 

iniţială ca cei găsiţi vinovaţi să fie deferiţi justiţiei militare, care urma să aplice 

pedeapsa capitală. În urma unei expertize efectuate de firma „Lurghi”, care a 

confirmat accidentul tehnic, procesul incriminaţilor a fost trecut la Judecătoria 

Ploieşti. 

Cauza reală a avariei a fost o neglijenţă sau incompetenţă a celor care au 

asigurat montajul instalaţiei. Pe o coloană a fluxului tehnologic pe unde urma să 

treacă un fluid de hidrocarburi la temperaturi foarte înalte şi apoi la temperaturi 

foarte scăzute s-a instalat o conductă de oţel cu rezistenţă numai la temperaturi 

foarte joase. Astfel că la trecerea fluidului cu temperaturi înalte, conducta a 

cedat producând distrugătoarea explozie. Proba cea mai evidentă a acestei 

interpretări a fost găsirea fragmentului de oţel pe care era compostată marca 

oţelului. 

În comunicatul prezentat presei „Scânteia” ş.a. se scria că explozia a avut 

loc pe un fundal de indisciplină şi se cerea ca vinovaţii să fie pedepsiţi. S-a 

urmărit să fie scoase de sub acuzare unităţile coordonate de Elena Ceauşescu. 

Indicaţiile au fost să fie aleşi şi deferiţi justiţiei inginerii care au lucrat în timpul 

probelor tehnologice la instalaţia de piroliză, dar nu pentru greşeli de operare, 

pentru delicte privind normele de tehnica securităţii şi protecţiei muncii. 

Astfel au fost incriminaţi directorul tehnic ing. Constantin tatu, ing. Cojocaru şi 

încă trei ingineri. Procurorul Mielu Mitroi (ulterior procuror şef al Judeţului Prahova) 

nu a ezitat să acuze oameni nevinovaţi cu toate că s-a demonstrat cu 

documente şi martori că au fost făcute instructajele prevăzute de lege. 

Procesul cu un vădit caracter politic, dirijat de Ministerul Justiţiei prin 

participarea la şedinţe a fostului ministru adjunct Maria Bobu, a dat sentinţe între 

cinci şi opt ani privare de libertate, confiscarea averii şi imputaţii cuprinse între 500 

– 700 milioane lei. 

După eliberarea lor cei incriminaţi au fost angajaţi în producţie cu salariul 

minim şi fără recunoaşterea vechimii în muncă. 

191

192 

Mihai Olteneanu 

După evenimentele din decembrie 1989, acei ingineri condamnaţi pe 

nedrept au fost reabilitaţi la cererea procurorului general Ion Robu şi li s-au plătit 

daune. Dar banii nu acoperă traumele psihice şi sănătatea zdruncinată ca 

urmare a unei detenţii nedrepte.




PROTECŢIA INVENŢIILOR DIN DOMENIUL 

PROGRAMELOR DE CALCULATOR 

Gabriel I. NĂSTASE 

Conf. univ. dr., Membru corespondent al AOSR, 


Universitatea Creştină,,DIMITRIE CANTEMIR”, Facultatea de Finanţe, Bănci şi Contabilitate 

Director General al Departamentului de Studii Universitare de Masterat 

Director al Centrului de Cercetări, Studii şi Aplicaţii FINANŢE - BĂNCI 

Membru titular al Comitetului Român pentru Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii a Academiei 

Române (CRIFST) 

Dragoş Ionuţ G. NĂSTASE 

Ing., Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare, 

Sucursala de Cercetări Nucleare - Piteşti 

Eng., Romanian Authority For Nuclear Activities 

Institute for Nuclear Research – Pitesti 

Abstract 

The National Register of computer programs required to register: natural or legal 

persons who produce for sale, reproduce, distribute, sell or rent computer programs in 

Romania. Registration is optional for a producer of computer software, copyright 

holders of these programs, if they themselves produce, distribute, sell, reproduce or rent 

computer programs where they hold the copyright. 

Works in the National Register, the registration is done in order constitution of 

means test, it’s optional and counter-charge. 

Obtaining patent protection by (valid only for “software related inventions”) 

involves attending a mandatory administrative procedure for obtaining a patent. 

Keywords: IP protection, inventions, trademarks, software, knowledge, progress 

Rezumat 

În Registrul Naţional al Programelor pentru Calculator este obligatoriu să 

se înregistreze: persoanele fizice sau juridice care produc în vederea comercializării, 

reproduc, distribuie, comercializează sau închiriază programe pentru calculator pe 

teritoriul României. Înregistrarea e facultativă pentru: producătorii de programe 

pentru calculator, titulari ai drepturilor de autor asupra acestor programe, în cazul în 

care ei înşişi produc, distribuie, comercializează, reproduc sau închiriază programele 

pentru calculator asupra cărora deţin drepturile de autor. 

În Registrul Naţional de Opere, înregistrarea se face în scopul preconstituirii 

unui mijloc de probă; ea este facultativă şi contra-cost. 

Obţinerea protecţiei prin brevet de invenţie (valabil numai pentru,,invenţiile din 

domeniul programelor de calculator”) presupune parcurgerea unei proceduri 

administrative obligatorii de obţinere a brevetului de invenţie. 

Cuvinte-cheie: protecţie intelectuală, invenţii, mărci, programe de calculator, 

cunoaştere, progres

194 

Gabriel Năstase, Dragoş Ionuţ G. Năstase 

Protecţia prin brevet de invenţie – limitată (sistemul european) 

preconizează:,,Programele de calculator în sine nu sunt considerate 

invenţii”.,,Sunt brevetabile însă invenţiile din domeniul programelor de calculator, 

respectiv invenţiile (I) a căror realizare implică utilizarea unui calculator, a unei 

reţele de calculatoare sau a altor aparate programabile, (...) şi (II) care sunt 

realizate, în tot sau în parte, cu ajutorul unuia sau mai multor programe de 

calculator”. 

Chiar şi în cazul programelor utilizate pentru realizarea de invenţii 

considerate a fi,,invenţii în domeniul programelor de calculator”, programul în 

sine, privit separat, va fi protejat tot prin drept de autor, nu prin brevet de 

invenţie. 

Obţinerea protecţiei prin drept de autor este automată, fără formalităţi 

suplimentare. 

În Registrul Naţional al Programelor pentru Calculator este obligatoriu să se 

înregistreze: persoanele fizice sau juridice care produc în vederea comercializării, 

reproduc, distribuie, comercializează sau închiriază programe pentru calculator 

pe teritoriul României. Înregistrarea e facultativă pentru: producătorii de 

programe pentru calculator, titulari ai drepturilor de autor asupra acestor 

programe, în cazul în care ei înşişi produc, distribuie, comercializează, reproduc 

sau închiriază programele pentru calculator asupra cărora deţin drepturile de 

autor. 



Obţinerea protecţiei prin brevet de invenţie (valabil numai pentru,,invenţiile 

din domeniul programelor de calculator”) presupune parcurgerea unei proceduri 


Semnele sub care este produs şi comercializat un program pentru calculator 

pot fi înregistrate ca mărci (exemplu; Windows este marcă a companiei Microsoft 

Corporation). Aspectul exterior poate fi protejat prin DMI – coperta ambalajului 

sub care se comercializează software-ul, interfeţele grafice. 

Titularul drepturilor de autor asupra programelor pentru calculator poate fi: 

persoană juridică – în cazul în care programul este operă colectivă – drepturi 

morale şi patrimoniale; persoană fizică (autorul programului) – când programul 

pentru calculator nu constituie operă colectivă – drepturi morale şi, în principiu, şi 

patrimoniale; angajatorul, persoană fizică sau juridică, al autorului e titular al 

drepturilor patrimoniale de autor, dacă: programul a fost creat în exercitarea 

atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile angajatorului sau dacă nu există 

prevedere contractuală contrară. 

Drepturile morale se referă la divulgare, paternitate, denumire, integritate, nu 

şi retractare. Drepturile patrimoniale înseamnă a autoriza sau a interzice: 

reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă, temporară sau 

permanentă, prin orice mijloace şi sub orice formă, a unui program inclusiv în 

cazul în care reproducerea este determinată de instalarea, stocarea, rularea sau 

executarea, afişarea sau transmiterea în reţea; traducerea, adaptarea,

Protecţia invenţiilor din domeniul programelor de calculator 

aranjarea şi orice alte transformări aduse unui program pentru calculator, 

precum şi reproducerea rezultatului acestor operaţiuni, fără a prejudicia 

drepturile persoanei care transformă programul pentru calculator; distribuirea 

originalului sau a copiilor unui program pentru calculator sub orice formă; 

importul în vederea comercializării pe piaţa internă; închirierea; împrumutul. 

În cazul programelor pentru calculator nu se aplică limitările generale ale 

drepturilor de autor. Bunăoară, nu este permisă reproducerea fără 

consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei 

familii (aşa-numita copie privată). 

Cât priveşte dreptul la copia de arhivă sau de siguranţă:,,Utilizatorul autorizat 

al unui program pentru calculator poate face, fără autorizarea titularului 

dreptului de autor, o copie de arhivă sau de siguranţă, în măsura în care aceasta 

este necesară pentru asigurarea utilizării programului”. 

Încălcarea dreptului de autor asupra programelor pentru calculator atrage, 

după caz: răspunderea civilă (despăgubiri plătite titularilor de drepturi) – 

persoana fizică şi persoana juridică: răspunderea penală (infracţiuni de piraterie, 

de reproducere neautorizată de software, de operaţiuni neautorizate cu 

software original) – persoana fizică şi, din iunie 2005, şi persoana juridică; 

răspunderea contravenţională (atât în legea dreptului de autor, cât şi în alte legi) 

– persoana fizică şi persoana juridică. 

Legea protejează şi măsurile tehnice de protecţie a programelor pentru 

calculator, precum şi informaţiile privind regimul drepturilor. 

Asocierea noţiunii de,,globalizare” cu sintagma,,tehnologia informaţiei şi 

comunicaţii” a pătruns în conştiinţa epocii noastre ca un binom indestructibil: 

abrevierea,,IT&C” demonstrează interconectarea şi interdependenţa unui 

compact, ce constituie forţa motrice a economiei globale. Analiştii au formulat şi 

un paradox al globalizării: cu cât economia devine universală, cu atât actorii ei 

devin mai mici, mai mulţi şi mai puternici. Paradoxul se regăseşte în reducerea 

dimensiunii companiilor (externalizarea, delocalizarea sunt incluse în strategiile 

marilor companii naţionale şi internaţionale), ca şi în creşterea numărului şi a 

importanţei întreprinderilor mici şi mijlocii, mai ales a microîntreprinderilor. 

Întreprinzătorul a devenit elementul central al creşterii economice, iar resursele 

umane alcătuiesc activul intangibil cel mai valoros pentru întreprindere. În 

această mişcare planetară de la mare spre mic, companiile cooperează prin 

alianţe strategice, evitând astfel creşterea dimensională. Tehnologiile noi şi mai 

ales telecomunicaţiile accentuează acest proces. Astfel, la INTERNET nu sunt 

conectate statele, ci indivizii; iar numărul acestora creşte continuu, cifra exactă a 

conectărilor nefiind cunoscută cu precizie. Cooperarea, în plan virtual, a luat 

forma reţelelor de calculatoare interconectate, asigurând o acoperire globală, 

care oferă utilizatorilor locali, individuali, schimbul de informaţii prin poşta 

electronică; grupuri sau forumuri de dezbateri, nu numai economice. Dezvoltarea 

comunicaţiilor se desfăşoară paralel cu miniaturizarea şi ieftinirea 

echipamentelor. Evoluţiile din ultimul deceniu, în plan economic, social, politic şi 

tehnologic, au avut un puternic impact asupra modului în care proprietatea 

intelectuală este creată, protejată şi comercializată. INTERNETUL a introdus noi 

forme de proprietate intelectuală. Personalizarea utilizatorilor pe INTERNET şi 

195

196 


atribuirea unor adrese unice, uşor de reţinut, s-au realizat prin numele de 

domeniu. Spre deosebire de mărcile de comerţ şi de servicii, care sunt protejate 

teritorial, numele de domenii au protecţie globală, fără însă a asigura o 

diferenţiere între bunuri şi servicii. Datorită vizibilităţii globale a unui site pe 

INTERNET şi a rolului acestuia în publicitatea comercială, numele de domeniu este 

utilizat, în anumite situaţii, ca instrument de concurenţă neloială, fie prin preluarea 

unor mărci notorii (fără drept de proprietate), fie prin folosirea unor nume 

apropiate mărcilor notorii sau prin utilizarea unor metode informatice care să-l 

ducă pe utilizator spre un anumit site. Lipsa unor reglementări clare în perioada 

de început a înregistrării numelui de domeniu, aplicarea principiului,,primul venit, 

primul servit” au generat numeroase conflicte între sistemul teritorial al mărcilor şi 

sistemul global al numelui de domeniu. Organizaţia Mondială a Proprietăţii 

Intelectuale şi ICANN au elaborat, în 1999, o procedură pentru protecţia mărcilor 

notorii la rezervarea numelui de domeniu, care însă nu este aplicată la nivel 

naţional. 

Într-adevăr, societatea informaţională şi tehnologiile noi au lărgit enorm aria 

creaţiei intelectuale şi, implicit, au impus abordări juridice pentru înregistrarea şi 

protecţia drepturilor de proprietate intelectuală, în domenii precum: produsele 

de informare (baze de date); programe de calculator; web-site-uri; spaţiul aerian; 

genomul uman. INTERNETUL a deschis era autoreglementărilor, determinând 

crearea unui cadru de organizare şi funcţionare bazat pe sistemul democratic al 

reglementărilor convenite, făcând transparente caracterul şi natura acestui 

proces, monitorizat. INTERNETUL permite şi încurajează cooperarea la nivel 

planetar. Societatea informaţională a generat un cadru legislativ propriu, 

structurat de organismele internaţionale. Astfel, Legea-cadru pentru semnătura 

digitală a fost elaborată de UNCITRAL şi adoptată de ONU. În spaţiul Uniunii 

Europene, aspectele specifice societăţii informaţionale au fost reglementate prin 

Directive şi transpuse în legislaţii naţionale. 

Prin obligaţiile însuşirii acquisului comunitar, România a adoptat pachetul de 

legi pentru societatea informaţională: legea semnăturii digitale; legea comerţului 

electronic; legea protecţiei datelor private; legea furnizării informaţiilor şi serviciilor 

publice prin mijloace electronice; instrumente de plată cu acces la distanţă; 

legea accesului la serviciul universal; legea mărcii temporale. Această marcă e 

definită ca un set de tehnici prin care se permite oricărei persoane să constate în 

ce moment a fost semnat un document electronic. 

Legislaţia drepturilor de autor, datând din 1886, când a fost semnată la 

Berna, Convenţia pentru Protecţia Creaţiilor Artistice şi Literare, a fost 

modernizată şi extinsă în anii noştri, prin reglementări în domeniul protecţiei 

programelor de calculator, al transmiterii prin satelit şi al retransmiterii prin cablu, 

al protecţiei bazelor de date ca efect al apariţiei noilor domenii de creaţie 

intelectuală. Cadrul juridic din România s-a dezvoltat prin transpunerea 

Directivelor europene (bunăoară Directiva privind dreptul de autor în societatea 

informaţională), precum şi prin completarea cu norme metodologice şi măsuri 

pentru combaterea pirateriei în domeniul audio, video şi al programelor de 

calculator, pentru asigurarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul 

operaţiunilor de vămuire. De asemenea, au fost introduse noi registre: Registrul


Naţional al Fonogramelor, Registrul Programelor pentru Calculator şi Registrul 

Video (timbre holografice), administrate de Oficiul Român pentru Drepturile de 

Autor. 

Unul dintre cele mai eficiente este trasabilitatea produselor şi a animalelor. 

Introducerea unui microprocesor în organismul unui animal permite localizarea 

permanentă a acestuia, program declanşat şi în România. Un procedeu similar 

poate fi aplicat şi pentru a se localiza produsele, implicit pentru a urmări 

deplasarea acestora în lanţurile de aprovizionare şi de distribuţie. Sistemul este 

cunoscut sub denumirea de cod EPC (Electronic Product Code) şi se bazează pe 

utilizarea undelor radio: un mic emiţător conţinând codul numeric unic este 

introdus în produs; informaţia de identificare unică este receptată de un scaner, 

fără intervenţia umană Codul electronic de produs, succesor evoluat al codului 

de bare, devine astfel un mijloc eficient pentru identificarea produselor 

contrafăcute. 

Apariţia unor noi forme de piraterie în era INTERNETULUI este consecinţa 

accesului liber la informaţia multilaterală, facilitat de tehnologia electronică. 

Apar domenii noi de creaţie intelectuală, dar şi noi oportunităţi pentru furt şi 

plagiat de produse digitale (software, jocuri electronice, informaţii, muzică, etc.). 

Software-ul Microsoft, cel mai mult utilizat, a oferit şi instrumentele principale ale 

pirateriei pe INTERNET prin cele două comenzi utilizate asociat: copy şi paste. 

Copierea de muzică şi software de pe INTERNET, reproducerea şi distribuirea 

acestora au cunoscut evoluţii periculoase. Potrivit raportului BSA (Business 

Software Alliance), rata anuală a pirateriei software în România a atins, la sfârşitul 

lui 2003, nivelul de 73 la sută, iar valoarea programelor utilizate ilegal a depăşit 49 

de milioane de dolari. Niveluri înalte ale pirateriei s-au înregistrat în toate ţările 

Europei Centrale şi de Est; în Uniunea Europeană, se piratează 37 la sută din 

software-ul utilizat, costurile fiind de peste opt miliarde de euro. 

Noile tehnologii au creat premise pentru modificări esenţiale în 

managementul proprietăţii intelectuale cu efecte benefice la nivel 

macroeconomic şi microeconomic. INTERNETUL şi produsele software permit 

accesul uşor la informaţia publică. Bazele de date cu brevete, mărci şi alte forme 

de proprietate industrială constituie o sursă bogată de informaţii capabile să 

faciliteze dezvoltarea economică prin transfer tehnologic şi prin investiţii. 

Modernizarea procedurilor de înregistrare a formelor de proprietate intelectuală 

prin tehnica on-line are efecte pozitive asupra duratei şi costurilor operaţiunii. 

Cadrul legislativ existent (semnătura digitală, marca temporală), infrastructura de 

comunicaţii, plăţile electronice sunt factori favorizanţi pentru efectuarea 

înregistrărilor on-line, procedură deja aplicabilă în cadrul înregistrării numelui de 

domeniu la RNC. Managerii întreprinderilor devin din ce în ce mai preocupaţi de 

acumularea de brevete şi mărci, pe care să le folosească în strategiile de 

dezvoltare prin fuziuni sau achiziţii ori în tranzacţii comerciale. Datorită valorii sale, 

proprietatea intelectuală constituie un element major în managementul firmelor 

mari, care dispun şi de resursele necesare pentru crearea oportunităţilor de 

afaceri, pentru sporirea locurilor de muncă şi instruirea resurselor umane. 

Dacă ne referim numai la muzică, INTERNETUL face disponibilă, la scară 

mondială, imensa moştenire a compozitorilor şi interpreţilor din patrimonial artistic 

197

198 


universal: iubitorii artei sunetelor au posibilitatea, cvasinelimitată, de a se bucura 

de piesele preferate, la preţuri accesibile, în condiţii stabilite de ei înşişi. În acelaşi 

timp, INTERNETUL oferă o,,armă” nouă pentru piraţi spre a,,ucide” drepturile de 

autor şi drepturile conexe: utilizarea neautorizată a muzicii. Furtul acestui tip de 

proprietate intelectuală a crescut în ultimii ani în progresie geometrică. 

Compozitorii, interpreţii şi executanţii, industria muzicală în ansamblu, sunt cele 

mai mari victime. Site-urile cu arhive musicale neautorizate pe INTERNET, care 

utilizează formate multiple, precum was-files sau fişiere MP3, furnizează ilegal 

fonograme,,on-line” oricărui deţinător al unui computer personal conectat la 

INTERNET. Muzica de pe aceste site-uri poate fi copiată (descărcatădownloaded) 

şi/sau ascultată la nesfârşit, fără autorizarea şi fără compensarea 

compozitorilor, a interpreţilor ori a producătorilor de fonograme, a celor care au 

investit creativ sau financiar în realizarea producţiilor respective. Dată fiind natura 

specifică a acestui furt, prejudiciile sunt greu de calculate, dar nu imposibil. 

Doctrina dă dreptul cumpărătorului legal să-şi vândă (să înstrăineze, în orice 

mod) copia pe care a cumpărat-o legal, dar nu-i conferă dreptul de a distribui 

copii ale acelei muzici prin punerea ei la dispoziţia publicului pe un site INTERNET, 

spre a putea fi descărcată şi nici dreptul de a trimite fişiere digitale prietenilor. 

Altfel spus: dacă cineva a cumpărat un CD poate să decidă să-l vândă sau să-l 

ofere unui prieten, dar nu poate să ofere un număr practic nelimitat de copii ale 

acelui CD pe un site, în timp ce el îşi păstrează copia cumpărată pentru el. 

Este o încălcare a legii copierea în întregime a unui CD, fără autorizarea 

titularilor. 

Formatul MP3 este o modalitate de prezentare a unui număr foarte mare de 

piese muzicale într-un spaţiu foarte redus, folosindu-se o tehnologie specială de 

comprimare, aplicată începând din 1992. Utilizarea sa a avut un impact pozitiv 

asupra industriei muzicale, permiţându-i să intensifice interesul consumatorilor faţă 

de muzica,,on-line”. Totuşi, industria muzicală are cel puţin un motiv de îngrijorare, 

deoarece această tehnologie poate, la fel de uşor, să fie utilizată şi pentru 

distribuirea copiilor pirate, nu numai pentru promovarea celor legale. 

Folosind INTERNETUL şi mediile optice, copierea digitală subminează din ce în 

ce mai mult protecţia dreptului de autor. Copierea digitală pe scară largă este 

ieftină şi uşoară, copiile perfecte sunt nelimitate, dar şi greu de detectat 

(invizibilitate, dotare tehnică greu de infiltrat). Arestările nu inchid reţeaua de 

distribuţie. În aceste condiţii, criminalitatea organizată este implicată în 

producerea şi distribuirea de piese piratate. Numai prin investigaţii penale şi 

urmăriri judiciare se pot desfiinţa reţelele infractoare. Ţările lumii trebuie să-şi 

întărească legislaţia specifică acestui gen de criminalitate. Legislaţia din Hong 

Kong bunăoară, prevede confiscarea produselor fabricilor cu activităţi de tip 

criminal. 

Legea nr. 285/2004 prevede măsuri tehnice de protecţie a drepturilor de 

autor şi conexe. Adică, utilizarea oricărei tehnologii care să prevină sau să 

împiedice actele ce nu sunt autorizate de titularii drepturilor recunoscute prin 

lege. Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la trei la cinci ani 

realizarea, în scopuri comerciale, cu orice mijloace şi în orice mod, de mărfuri 

pirat sau de dispozitive pirat de control al accesului, precum şi importul, tranzitul


sau orice altă modalitate de introducere a acestora pe piaţa internă. De 

asemenea închirierea de mărfuri pirat sau de dispozitive pirat de control al 

accesului, precum şi oferirea spre vânzare sau spre închiriere a acestora, prin 

anunţuri publice sau prin mijloace electronice de comunicare, constituie 

infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la şase luni la trei ani sau cu 

amendă de la 50 de milioane la trei sute de milioane de lei. 

Prin,,importuri paralele” înţelegem importuri de produse purtătoare ale unor 

drepturi de proprietate intelectuală, realizate fără autorizarea titularului de drept, 

dacă anterior importului produsele au fost puse pe piaţă chiar de titularul 

dreptului sau cu acordul limpede exprimat al acestuia. În termeni comerciali, 

conceptul are în vedere exclusiv comerţul cu produse originale, şi nu se referă la 

cele contrafăcute. În mod uzual, importurile paralele alcătuiesc,,piaţa gri” (sau 

cenuşie), iar comerţul cu produse contrafăcute intră în sfera,,pieţei negre”. 

În contextul globalizării pieţei şi al uniformizării ofertei de bunuri şi servicii, 

companiile multinaţionale îşi concentrează tot mai mult atenţia asupra distribuţiei 

produselor şi a serviciilor, căutând realizarea unui control tot mai strict pe lanţul 

distribuţiei. Pentru industriile producătoare, a apărut o problemă acută: lipsa 

controlului riguros asupra circulaţiei transnaţionale a produselor, după punerea 

lor pe piaţă de către titularul mărcii în cauză. Interesul pentru 

fenomenul,,importuri paralele” este imens pe plan mondial. În România acest 

interes este mult mai puternic decât în alte zone, el fiind potenţat de mişcările 

specifice pieţei în formare. Este perioada când, la noi, se pun bazele unor 

raporturi de distribuţie stabile pentru importul mărcilor renumite; pătrund pe piaţa 

românească din ce în ce mai mult marii actori ai comerţului mondial. Formarea şi 

dezvoltarea unei pieţe noi presupune acţiuni de promovare şi de susţinere a 

mărcii ce nu se pot realiza decât în cadrul unei distribuţii organizate şi în mare 

măsură controlate de producători. Pe de altă parte, se face simţită în ţara 

noastră capacitatea firmelor mici şi mijlocii de a se adapta cerinţelor pieţei libere, 

flexibilitatea lor în a găsi noi surse de aprovizionare a pieţei autohtone, căutânduse 

mereu exportatori capabili să le ofere produse de calitate la preţul cel mai 

bun. Aceşti comercianţi exercită o presiune continuă spre eliminarea oricărei 

îngrădiri a importurilor paralele. 

Acest comerţ pare absolut cinstit dacă importatorul respectă obligaţiile 

fiscale şi comerciale legate de comerţul cu produse originale. Principalul factor 

afectat în mod direct de,,importurile paralele” este importatorul autorizat, 

integrat canalelor de distribuţie agreate de titularul mărcii. El este angajat, faţă 

de titular, printr-o serie de obligaţii ce privesc promovarea mărcii şi efectuarea 

unor investiţii menite să susţină imaginea comerţului său la un nivel compatibil cu 

cel al mărcii pe care o reprezintă. Legislaţia concurenţei a acceptat impunerea 

acestor limitări şi standarde, ca factori favorabili protejării mărcii şi stimulării 

creşterii calităţii produselor şi a serviciilor oferite. Dar comercianţii,,importurilor 

paralele” nu au nicio obligaţie contractuală, realizând astfel un avantaj 

concurenţial prin posibilitatea de a oferi aceleaşi produse la preţuri mai mici. 

Titularul mărcii este pus de,,importurile paralele” în imposibilitatea de a 

controla distribuţia produselor sale până la consumatorul final; el nu va fi în stare 

199

200 


să controleze calitatea serviciilor de distribuţie şi de comerţ, riscând ca imaginea 

şi prestigiul mărcii să fie afectate de calitatea proastă a acestora. 

Recentele dezvoltări teoretice şi jurisprudenţiale au definit noţiunea de 

marcă, asociind-o nu numai cu produsele sau serviciile oferite sub imaginea ei, ci 

şi cu serviciile de comerţ şi distribuţie prin care acestea ajung la consumatorul 

final. Numai aşa, marca îşi va putea îndeplini cu succes funcţia sa esenţială, de a 

indica originea comercială a produselor şi a serviciilor. Distinctivitatea mărcii se 

realizează nu numai în raport de produsele sau serviciile pe care este aplicată, ci 

şi în raport de modul unitar şi specific în care acestea sunt comercializate. Spre a 

da un exemplu: nu ne putem aştepta ca produsele Mc Donald`s să fie revândute 

cu succes la un chioşc de stradă. 

Prin achiziţionarea de produse din,,importuri paralele”, consumatorii sunt 

induşi în eroare asupra originii comerciale a bunurilor, existând o ruptură între 

produsele de marcă şi serviciile asociate acestora în mod obişnuit. Cele mai dese 

prejudicii sunt lipsirea de garanţie şi de service de calitate, deficienţe ale 

materialelor de utilizare în limba română, sau chiar lipsa lor, neconcordanţa 

calităţii produselor cu normele locale privind protecţia consumatorului, 

disfuncţionalităţi ale produselor neadaptate parametrilor surselor de energie sau 

furnizorilor de servicii în comunicaţii. 

Se poate susţine că interzicerea lor, în temeiul dreptului la marcă, ar fi o 

extindere excesivă a monopolului conferit de aceasta, o îngrădire nejustificată a 

liberei concurenţe, o barieră în calea liberei circulaţii a produselor şi a serviciilor. 

Permisivitatea legislativă faţă de importurile paralele ar crea climatul 

concurenţial necesar împiedicării creşterii artificiale a preţurilor, rezultând în acest 

fel un beneficiu direct pentru consumatorii care vor putea achiziţiona produse de 

calitate la preţuri mai mici. 

Aspectele negative şi cele pozitive ale importurilor paralele au reprezentat 

fundamentul pe care legislaţiile naţionale au adoptat o politică de încurajare sau 

de restricţionare a acestui tip de comerţ, soluţiile adoptate fiind diferite de la o 

epocă la alta, de la un stat la altul. Modalitatea juridică prin care se poate 

promova o politică sau alta faţă de importurile paralele se realizează prin 

definirea diferită a noţiunii de epuizare a dreptului la marcă. În funcţie de cum a 

înţeles legiuitorul naţional sau cel comunitar să reglementeze noţiunea de 

epuizare a dreptului, vom distinge între sisteme permisive faţă de importurile 

paralele (epuizare internaţională) şi sisteme prohibitive (epuizare naţională sau 

regională). 

Legiuitorul român nu a înţeles că, prin Legea 84/1998 privind mărcile şi 

indicaţiile geografice, să adopte o soluţie tranşantă şi explicită. Articolul 37 

stipulează că,,Titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor 

persoane deţinerea, oferirea spre vânzare sau comercializarea produselor care 

poartă această marcă, pentru produsele care nu au fost puse în comerţ de însuşi 

titularul sau cu consimţământul acestuia”. 

Prevederea a stârnit dezbaterea noţiunii,,în comerţ”, care suportă ambele 

interpretări: atât în sensul unei epuizări naţionale, dacă prin,,în comerţ” se 

consideră piaţa naţională, cât şi în sensul unei epuizări internaţionale, dacă se 

are în vedere piaţa internaţională. Ca argument pentru epuizarea naţională:


dreptul la marcă nu poate fi dislocat de caracterul ei teritorial, astfel încât nu pot 

fi avute în vedere la epuizarea mărcii decât acele acte de comerţ care au avut 

loc în teritoriul de protecţie. Argumentul pentru epuizarea internaţională: 

România a dorit ca multe alte state, să încurajeze circulaţia liberă a produselor 

într-o perioadă în care are multă nevoie de dezvoltare economică. Considerăm 

că legiuitorul român a urmărit să adopte sistemul epuizării internaţionale a 

dreptului la marcă, permiţând realizarea importurilor paralele. Conform 

principiului de drept: acolo unde legea nu face o distincţie, nici cei care o aplică 

nu sunt abilitaţi să o facă. 

Dimensiunile informaţionale ale INTERNETULUI (peste zece milioane de pagini) 

fac dificilă monitorizarea folosirii ilicite a unor drepturi de autor, mai ales că 

motoarele de căutare inventariază numai o parte din aceste pagini. 

Monitorizarea utilizării drepturilor de autor necesită resurse importante, de care nu 

toate întreprinderile dispun. Ea este şi mai dificilă pentru creatorii individuali. 

Soluţia constă în crearea de organisme specializate: societăţi de management 

colectiv care să vegheze asupra drepturilor de autor. 

Răspunsul la această întrebare este dat de nivelul de cultură în materia 

proprietăţii intelectuale al întreprinzătorilor, care trebuie să cunoască aspectele 

esenţiale referitoare la: formele proprietăţii intelectuale; protecţia oferită de 

înregistrarea unei forme de proprietate intelectuală; perioada şi aria teritorială 

pentru care se asigură protecţia; instituţiile abilitate să efectueze înregistrarea. În 

condiţiile liberalizării pieţei, exportatorii români trebuie să înregistreze drepturile de 

proprietate intelectuală pe pieţele unde operează prin: solicitarea protecţiei prin 

brevet de invenţie în ţările în care urmează să fie exportate produsele sau 

tehnologiile rezultate prin aplicarea unei invenţii; înregistrarea mărcilor pe plan 

internaţional, în conformitate cu tratatele la care România a aderat; protejarea 

desenelor şi a modelelor industriale prin înregistrare potrivit legislaţiei naţionale a 

ţării unde se solicită înregistrarea; protejarea indicaţiilor geografice şi a 

denumirilor de origine. 

Ministerul Economiei şi Comerţului a iniţiat un program de finanţare a 

acţiunilor de înregistrare a întreprinderilor româneşti pe alte pieţe. Camera 

Internaţională de Comerţ de la Paris a inclus între preocupările sale problematica 

proprietăţii intelectuale. Recent, a lansat iniţiativa BASCAP (Business Action to 

Stop Counterfeiting and Piracy), pornind de la constatarea că;,,Contrafacerea şi 

pirateria sunt cele mai mari ameninţări pentru afaceri”. Iniţiativa va mobiliza 

eforturile întreprinzătorilor, educatorilor şi consumatorilor, conjugate cu ale 

guvernelor naţionale, pentru implementarea legislaţiei referitoare la proprietatea 

intelectuală şi ocrotirea ei de contrafaceri şi piraterie. 

201

202 

Bibliografie 


2. NĂSTASE, I., G., Asigurarea prin lege a respectării drepturilor de proprietate 

industrială ale inventatorilor, Revista CALITATEA, anul X, nr. 1-2, ianuariefebruarie 

2009, p. 67 

3. NĂSTASE, I., G., Implicaţiile cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării în 

sistemul de securitate, Teză de doctorat, Ministerul Apărării Naţionale, 

Universitatea Naţională de Apărare, Colegiul de Război, Bucureşti, 2008 

4. NĂSTASE, I., G., Gestiunea Financiară a Întreprinderii. Metode de analiză, evaluare şi 

calcul al eficienţei economico-financiare a activelor imobilizate necorporale. Studii de caz 

– Brevetul de invenţie, Editura PROUNIVERSITARIA, Bucureşti 2010 

5. NĂSTASE, I., G., LEPĂDATU, Gh., Interdependenţe ale dezvoltării economice şi 

tehnologice cu protecţia mediului, Revista CALITATEA, anul X, nr. 6, iunie 2009, p. 

40-45 

6. NĂSTASE, I., G., NĂSTASE, G., I., D., Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea 

tehnologică-factori de progres, Revista INOBAROMETRU, anul I, nr. 2, octombrie 

2009, p. 5 

7. NĂSTASE, I., G., Economie and Financial Crisis in Romania in our Globalized World, 

Causes, Effects and Solution, Revista METALURGIA INTERNATIONAL, vol 

XV(2010), nr. 3, p. 111-113 

8. NĂSTASE, I., G., BADEA, C., D., NĂSTASE, G., I., D., General Concepts of Political 

Science, Revista Metalurgia International, vol V(2010), nr. 1, p. 195-200 

9. NĂSTASE, I., G., BADEA, C., D., NĂSTASE, G., I., D., Modele ale dezvoltării 

inovatoare prin ştiinţă, Revista COGITTO, nr. II, martie 2010, vol. II, Editura 

PROUNIVERSITARIA, Bucureşti, 2010, p. 106-135 

10. NĂSTASE, I., G., BADEA, C., D., Probleme ale sistemului de cercetare-dezvoltareinovare 

(CDI) din România, Revista EUROMENTOR, vol I, martie 2010, p. 29-30




PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, COMPONENTĂ 

IMPORTANTĂ A AVUŢIEI NAŢIONALE 









Abstract 

Dragoş Ionuţ G. NĂSTASE 

Ing., Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare, 

Sucursala de Cercetări Nucleare - Piteşti 

Eng., Romanian Authority For Nuclear Activities 

Institute for Nuclear Research – Pitesti 

Scientific research and technological development, generating new creations 

(inventions, innovations, designs, distinctive signs and industrial enterprises and 

regional areas, brands, trade marks, names of origin) has a role tech major 

restructuring and modernization of all branches of national economy. Therefore, it 

must develop a coherent and responsible for safeguarding and promoting intellectual 

property rights. 

Rezumat 

Keywords: research, development, innovation, intellectual property, national 

wealth, economic progress 

Activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, generatoare de creaţii 

noi (brevete de invenţii, inovaţiile, desenele şi modelele industriale, precum şi de semne 

distinctive pentru întreprinderile industriale sau zonele teritoriale, mărci, semne 

comerciale, nume de origine) are un rol major în tehnologizarea, restructurarea şi 

modernizarea tuturor ramurilor economiei naţionale. Ca urmare, se impune elaborarea 

unei politici coerente şi responsabile pentru apărarea şi promovarea drepturilor de 

proprietate intelectuală. 

Cuvinte-cheie: cercetare, dezvoltare, inovare, proprietate intelectuală, avuţie 

naţională, progres economic

204 


La nivel mondial, an de an, patrimoniul cultural, tehnic şi ştiinţific îşi măreşte 

dimensiunile valorice şi spirituale ca urmare a activităţii creatoare a membrilor 

societăţii. Întrucât sporul de valoare şi de prosperitate este o consecinţă a actului 

de creaţie, protecţia creatorilor şi a creaţiilor lor trebuie să fie unul dintre factorii 

principali pe care trebuie să-i aibă în atenţie şi cei implicaţi în structurile sistemului 


În principal, protecţia creatorilor, respectiv a brevetelor de invenţie, 

certificatelor de desen şi de marcă, a modelelor industriale, se face cu ajutorul 

unei instituţii juridice a proprietăţii intelectuale, care este Oficiul de Stat pentru 

Invenţii şi Mărci (OSIM) – organ guvernamental de specialitate, cu autoritate 

unică pe teritoriul României, care acţionează în conformitate cu legea şi cu 

prevederile convenţiilor internaţionale la care statul român este parte. 

Activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, generatoare de 

creaţii noi (brevete de invenţii, inovaţiile, desenele şi modelele industriale, precum 

şi de semne distinctive pentru întreprinderile industriale sau zonele teritoriale, 

mărci, semne comerciale, nume de origine) are un rol major în tehnologizarea, 

restructurarea şi modernizarea tuturor ramurilor economiei naţionale. Ca urmare, 

se impune elaborarea unei politici coerente şi responsabile pentru apărarea şi 

promovarea drepturilor de proprietate intelectuală. 

Protecţia creatorilor, alţii decât cei de proprietate industrială, se face de 

către Oficiul Român pentru Protecţia Drepturilor de Autor (ORDA). 

În principal, protecţia creatorilor se face cu ajutorul instituţiei juridice a 

proprietăţii intelectuale. Proprietatea intelectuală se referă la creaţii ale minţii: 

invenţii, opere literare şi artistice şi simboluri, nume şi imagini utilizate în comerţ. În 

România sunt protejate următoarele obiecte ale proprietăţii intelectuale, astfel: 

[1] proprietatea industrială, care include la rândul ei: invenţiile, mărcile, 

desenele şi modelele industriale, noile soiuri de plante, indicaţiile 

geografice, topografii ale circuitelor integrate; 

[2] dreptul de autor şi drepturile conexe. Dreptul de autor se referă la: 

operele literare şi ştiinţifice, lucrări muzicale şi artistice şi design-ul 

arhitectonic. Sunt recunoscuţi şi protejaţi ca titulari de drepturi conexe: 

artiştii interpreţi sau executanţi, pentru propriile interpretări sau execuţii, 

producătorii de înregistrări sonore, pentru propriile înregistrări, şi 

organismele de radiodifuziune şi televiziune, pentru propriile emisiuni. 

Ideile inovative şi creative sunt,,motorul” afacerilor de succes. Ideile în sine 

nu au totuşi o valoare comercială dacă nu sunt dezvoltate şi transpuse în produse 

şi servicii noi, care să permită firmei dumneavoastră să obţină beneficii ca rezultat 

al spiritului inovator. Proprietatea intelectuală, în special brevetele de invenţie, 

poate juca un rol determinant pentru transformarea ideilor inovative şi a 

invenţiilor în produse competitive, care să permită creşterea semnificativă a 

marjei de profit. 

De asemenea, brevetele de invenţie se pot folosi pentru a obţine venit din 

licenţierea acestora către alte firme, care au capacitatea adecvată de a le 

comercializa. Acest lucru nu numai că economiseşte banii firmei, dar în acelaşi 

timp produce un venit sigur şi stabil, ca rezultat al invenţiilor angajaţilor, fără a 

face niciun fel de cheltuieli de comercializare.

Proprietatea intelectuală, componentă importantă a avuţiei naţionale 

Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturi de proprietate ca toate 

celelalte – ele permit creatorului sau proprietarului unui brevet de invenţie, al unei 

mărci sau al unei opere protejate prin drept de autor să beneficieze de pe urma 

muncii sau a investiţiei sale. Aceste drepturi sunt evidenţiate în articolul 27 din 

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care stipulează faptul că fiecare om 

trebuie să beneficieze de protecţia drepturilor morale şi materiale care decurg 

din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este. 

Importanţa proprietăţii intelectuale a fost recunoscută pentru prima dată de 

Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 şi de 

Convenţia de la Berna pentru protecţia lucrărilor artistice şi literare din 1886. 

Ambele tratate sunt administrate de către Organizaţia Mondială a Proprietăţii 

Intelectuale (OMPI). Proprietatea industrială a început să aibă suport legislativ 

începând cu anul 1879 când a apărut prima lege română privind mărcile (a 7-a 

în lume în acel moment). În anul 1906 a fost iniţiată prima Lege română asupra 

invenţiilor, când se înfiinţează Serviciul Industriei şi Brevetelor în cadrul Ministerului 

Industriei şi Comerţului. 

În perioada interbelică a funcţionat Oficiul de Proprietate Industrială, iar în 

perioada 1975-1990 instituţia a funcţionat ca organism de stat în coordonarea 

Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (CNST). Începând cu anul 1990, 

funcţionarea OSIM s-a făcut în baza HG 374/1990, HG 62/1991 completate cu 

prevederile art. 3 din HG 506/1992 ş.a.m.d. 

În temeiul unei hotărâri de guvern, OSIM a revizuit întreaga legislaţie în 

domeniu, în scopul armonizării acesteia cu prevederile legislaţiei europene şi ale 

Acordului privind aspectele dreptului de proprietate intelectuală legate de 

comerţ (TRIPS). Competenţa OSIM constă în înregistrarea, examinarea şi 

acordarea brevetelor de invenţie şi a brevetelor pentru soiuri de plante, a 

certificatelor de înregistrare a mărcilor şi a indicaţiilor geografice, a desenelor şi 

modelelor industriale şi a topografilor de circuite integrate şi pentru administrarea 

acestor drepturi de protecţie, până la decăderea lor. 

Brevetele se acordă numai invenţiilor care: - sunt noi, - se bazează pe o 

activitate inventivă, - au aplicabilitate industrială. În sensul legii, nu sunt 

considerate invenţii: ideile; descoperirile; teoriile ştiinţifice; metodele matematice; 

programele de calculator în sine; soluţiile cu caracter economic sau de 

organizare; diagramele; metodele de învăţământ; regulile de joc; planurile şi 

metodele de sistematizare; fenomenele fizice în sine; reţetele culinare; realizările 

cu caracter estetic. În România, procedeele de tratament chirurgical sau 

terapeutic efectuate la om sau la animale şi metodele corespunzătoare de 

diagnostic pot fi considerate invenţii aplicabile industrial. 

Durata brevetului şi implicit a protecţiei este de 20 de ani începând cu data 

depozitului naţional reglementar. Pentru menţinerea în vigoare a brevetului se 

plăteşte o taxă anuală, calculată de la data înregistrării. 

Brevetul de invenţie conferă titularului dreptul de a interzice terţilor să 

efectueze, fără autorizarea sa, pentru produse, fabricarea; comercializarea; 

oferirea spre vânzare; folosirea; importul sau stocarea în vederea comercializării, 

a oferirii spre vânzare sau a folosirii; pentru procedee sau metode; folosirea 

acestora. 

205

206 


Conform principiului teritorialităţii, dreptul prin brevet şi efectele sale se 

limitează la România; prin efectul brevetului acordat, sfera sa de întindere este 

dată de conţinutul revendicărilor, descrierea şi desenele fiind de interes în 

redactarea acestora. 

În prezent, există în ţară 14 centre regionale pentru promovarea proprietăţii 

industriale, coordonate de OSIM, care funcţionează pe lângă camerele de 

comerţ şi industrie ale judeţelor Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Constanţa, 

Suceava şi Timiş; pe lângă universităţile tehnice din Braşov, Craiova, şi Iaşi; pe 

lângă fundaţiile pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii din judeţele 

Covasna, Galaţi şi Maramureş; la Centrul de implementare a invenţiilor din Târgu 

Mureş. 

În asigurarea protecţiei juridice a desenelor şi a modelelor industriale, un rol 

important îl are identificarea creaţiilor de design industrial, realizată de serviciul 

de resort al OSIM în colecţiile depuse la oficiu, înregistrate între 1993-1999, în 

depozitele constituite conform Angajamentului de la Haga, ca şi în colecţiile din 

Franţa, Australia, Finlanda, Norvegia, Suedia, Statele Unite, Japonia şi Ungaria. De 

asemenea OSIM operează investigaţii în vederea evitării contrafacerii în 

România. Cercetările documentare pentru mărci sunt realizate atât în baza 

naţională de date, cât şi în baza internaţională, ce are România ca ţară 

desemnată pentru protecţie. 

Există mai multe motive care fac ca protecţia proprietăţii intelectuale să fie 

imperios necesară. În primul rând, progresul şi prosperitatea umanităţii depind de 

creativitatea ei în domeniile tehnic şi cultural, în al doilea rând, protecţia juridică 

a creaţiilor noi încurajează investiţiile şi conduc la alte inovaţii, în al treilea rând, 

promovarea şi protecţia proprietăţii intelectuale stimulează creşterea 

economică, duc la crearea de noi locuri de muncă şi noi ramuri de activitate şi la 

îmbunătăţirea calităţii vieţii. 

Un sistem de proprietate intelectuală eficient şi echitabil poate fi de ajutor 

tuturor ţărilor în exploatarea potenţialului de proprietate intelectuală care este un 

instrument puternic de dezvoltare economică şi de progres social şi cultural. 

Acest sistem contribuie la instaurarea unui echilibru între interesele inovatorului şi 

interesul public, asigurând un mediu propice creativităţii şi invenţiei, în beneficiul 

tuturor. 

Avantajele de care poate beneficia fiecare dintre noi se referă la: 

Drepturile de proprietate intelectuală care recompensează creativitatea şi 

efortul uman şi care reprezintă motorul progresului umanităţii. Iată câteva 

exemple: 

industria cinematografică, industria înregistrărilor audio şi video, 

activitatea editorială şi industria software-ului care investesc miliarde de dolari 

pentru amuzamentul milioanelor de oameni din toate colţurile lumii, nu ar exista 

fără protecţia dreptului de autor; 

consumatorii n-ar putea achiziţiona cu încredere produsele sau serviciile 

fără o protecţie internaţională eficientă a mărcii, în măsură să descurajeze 

contrafacerea şi pirateria; 

fără avantajele pe care le oferă sistemul de brevete, cercetătorii şi 

inventatorii ar fi prea puţin stimulaţi pentru a continua să caute să îşi amelioreze


produsele sub aspectul calităţii şi al eficienţei în interesul consumatorilor din lumea 

întreagă. 

În domeniul proprietăţii industriale, România este integrată în circuitul 

internaţional prin tratatele la care este parte. Proprietatea industrială este 

reprezentată prin Brevetul de invenţie. 

Brevetul conferă dreptul exclusiv asupra unei invenţii, care poate fi un produs 

sau un procedeu ce oferă un nou mod de a face ceva sau aduce o nouă soluţie 

tehnică pentru rezolvarea unei probleme. 

Brevetul garantează titularului protecţia invenţiei. Această protecţie este 

acordată pentru o perioadă limitată, care poate fi în general de 20 de ani. 

Protecţia prin brevet înseamnă că invenţia nu poate fi realizată, utilizată, 

distribuită sau vândută fără consimţământul titularului de brevet. 

Drepturile care decurg dintr-un brevet pot fi apărate în mod normal prin 

introducerea unei acţiuni în faţa unui tribunal care, în cea mai mare parte a 

sistemelor, are autoritatea de a face să înceteze orice încălcare a drepturilor ce 

decurg din brevet. În acelaşi timp, tribunalul poate şi să declare nul un brevet 

contestat de un terţ. 

Brevete 

invenţii 

Reprimarea 

concurenţei 

neloaiale 

Dreptul de 

autor 

Proprietatea 

intelectuală 

Proprietate 

industrială 

Creaţii noi Semne distinctive 

Desene şi 

modele 

industriale 

Mărci 

Semne de interes 

pentru o 

întreprindere 

Nume 

comerciale 

Indicaţii de 

provenienţă 

Figura 1 - Componentele proprietăţii intelectuale 

Semne de interes pentru 

o zonă teritorială 

Nume de 

origine 

207

208 


Titularul unui brevet are dreptul de a decide cine poate şi cine nu poate să 

folosească invenţia brevetată pe durata protecţiei. El poate pe baza unei licenţe 

să permită terţilor să utilizeze invenţia pe baza unor condiţii convenite de comun 

acord. El poate de asemenea, să vândă dreptul asupra invenţiei unui terţ care 

devine în felul acesta titularul brevetului. La expirarea brevetului, protecţia ia 

sfârşit şi invenţia intră în domeniul public, adică titularul pierde drepturile exclusive 

asupra invenţiei şi aceasta poate fi exploatată liber, din punct de vedere 

comercial de către terţi. 

Brevetele au o funcţie stimulatoare căci ele oferă indivizilor atât 

recunoaşterea creativităţii lor cât şi recompense materiale pentru invenţiile care 

se pot comercializa. Ele încurajează astfel inovaţia datorită căreia calitatea vieţii 

oamenilor se îmbunătăţeşte în mod constant. 

Invenţiile brevetate au invadat de fapt toate aspectele vieţii cotidiene, de la 

iluminarea electrică (brevete deţinute de Edison şi Swan) şi plastic (brevetele lui 

Bae Keland) până la pixuri (brevetele lui Biro) şi microprocesoare (brevetele Intel, 

de exemplu). 

Toţi titularii de brevete sunt obligaţi în schimbul protecţiei brevetului, să facă 

publice informaţii despre invenţiile lor, în scopul îmbogăţirii fondului de cunoştinţe 

tehnice din întreaga lume, acest lucru încurajând creativitatea şi inovaţia. Astfel, 

nu numai că brevetul îi oferă protecţie titularului invenţiei, dar furnizează şi 

informaţii preţioase şi constituie o sursă de inspiraţie pentru viitoarele generaţii de 

cercetători şi inventatori. 

După 1990, printr-un pachet legislativ specific proprietăţii industriale, 

România dispune de un sistem inovator de protecţie în acest domeniu şi de 

mijloace necesare pentru apărarea drepturilor de proprietate industrială. 

Obiectivele proprietăţii industriale protejate prin legislaţia română sunt: invenţiile, 

desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu. 

În domeniul invenţiilor au intrat în vigoare: 

- Legea 64/91 privind brevetele de invenţii; 

- Regulamentul de aplicare a legii 64/91; 

- Legea 120/92 privind taxele pentru cererile de brevet de invenţie şi 

pentru brevetele de invenţie. 

În domeniul desenelor şi modelelor industriale a intrat în vigoare legea 

129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale cu o anexă 

privind,,Cuantumul şi termenele privind plata taxelor pentru desenele şi modelele 

industriale în lei şi valută”. 

- Pentru protecţia mărcilor şi indicaţiilor geografice există Legea 84/1998. 

Principiul fundamental al legii invenţiilor constă în aceea că,,dreptul la 

brevetul de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său de drepturi” (art. 

3). Legea cuprinde şi prevederi pentru cazurile referitoare la inventatorul salariat. 

Legea este generoasă în ceea ce priveşte obiectul protecţiei, protejându-se 

fără restricţii produse, procedee, metode, dar şi noi soiuri de plante, hibrizi sau noi 

rase de animale, fiind excluse de la brevetare doar elementele ce contravin 

ordinei publice şi bunelor moravuri. 

O întărire a drepturilor de proprietate industrială este realizată prin art. 35 din 

lege, prin care se asigură,,protecţia provizorie a cererilor de brevet de invenţie


publicate”, protecţie care conferă practic aceleaşi drepturi ca şi brevetul 

eliberat. 

Protecţia programelor pentru calculator include orice expresie a unui 

program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice fel 

de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de concepţie pregătitor, 

precum şi,,manualele”, prevede protecţia prin drept de autor. 

Protecţia prin brevet de invenţie – limitată (sistemul european) 

preconizează:,,Programele de calculator în sine nu sunt considerate 

invenţii”.,,Sunt brevetabile însă invenţiile din domeniul programelor de calculator, 

respectiv invenţiile (I) a căror realizare implică utilizarea unui calculator, a unei 

reţele de calculatoare sau a altor aparate programabile, (...) şi (II) care sunt 

realizate, în tot sau în parte, cu ajutorul unuia sau mai multor programe de 

calculator”. 

Chiar şi în cazul programelor utilizate pentru realizarea de invenţii 

considerate a fi,,invenţii în domeniul programelor de calculator”, programul în 

sine, privit separat, va fi protejat tot prin drept de autor, nu prin brevet de 

invenţie. 

Obţinerea protecţiei prin drept de autor este automată, fără formalităţi 

suplimentare. 

În Registrul Naţional al Programelor pentru Calculator este obligatoriu să se 

înregistreze: persoanele fizice sau juridice care produc în vederea comercializării, 

reproduc, distribuie, comercializează sau închiriază programe pentru calculator 

pe teritoriul României. Înregistrarea e facultativă pentru: producătorii de 

programe pentru calculator, titulari ai drepturilor de autor asupra acestor 

programe, în cazul în care ei înşişi produc, distribuie, comercializează, reproduc 

sau închiriază programele pentru calculator asupra cărora deţin drepturile de 

autor. 



Obţinerea protecţiei prin brevet de invenţie (valabil numai pentru,,invenţiile 

din domeniul programelor de calculator”) presupune parcurgerea unei proceduri 


Semnele sub care este produs şi comercializat un program pentru calculator 

pot fi înregistrate ca mărci (exemplu; Windows este marcă a companiei Microsoft 

Corporation). Aspectul exterior poate fi protejat prin DMI – coperta ambalajului 

sub care se comercializează software-ul, interfeţele grafice. 

Titularul drepturilor de autor asupra programelor pentru calculator poate fi: 

persoană juridică – în cazul în care programul este operă colectivă – drepturi 

morale şi patrimoniale; persoană fizică (autorul programului) – când programul 

pentru calculator nu constituie operă colectivă – drepturi morale şi, în principiu, şi 

patrimoniale; angajatorul, persoană fizică sau juridică, al autorului e titular al 

drepturilor patrimoniale de autor, dacă: programul a fost creat în exercitarea 

atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile angajatorului sau dacă nu există 

prevedere contractuală contrară. 

Drepturile morale se referă la divulgare, paternitate, denumire, integritate, nu 

şi retractare. Drepturile patrimoniale înseamnă a autoriza sau a interzice: 

209

210 


reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă, temporară sau 

permanentă, prin orice mijloace şi sub orice formă, a unui program inclusiv în 

cazul în care reproducerea este determinată de instalarea, stocarea, rularea sau 

executarea, afişarea sau transmiterea în reţea; traducerea, adaptarea, 

aranjarea şi orice alte transformări aduse unui program pentru calculator, 

precum şi reproducerea rezultatului acestor operaţiuni, fără a prejudicia 

drepturile persoanei care transformă programul pentru calculator; distribuirea 

originalului sau a copiilor unui program pentru calculator sub orice formă; 

importul în vederea comercializării pe piaţa internă; închirierea; împrumutul. 

În material programelor pentru calculator nu se aplică limitările generale ale 

drepturilor de autor. Bunăoară, nu este permisă reproducerea fără 

consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei 

familii (aşa-numita copie privată). 

Cât priveşte dreptul la copia de arhivă sau de siguranţă:,,Utilizatorul autorizat 

al unui program pentru calculator poate face, fără autorizarea titularului 

dreptului de autor, o copie de arhivă sau de siguranţă, în măsura în care aceasta 

este necesară pentru asigurarea utilizării programului”. 

Încălcarea dreptului de autor asupra programelor pentru calculator atrage, 

după caz: răspunderea civilă (despăgubiri plătite titularilor de drepturi) – 

persoana fizică şi persoana juridică: răspunderea penală (infracţiuni de piraterie, 

de reproducere neautorizată de software, de operaţiuni neautorizate cu 

software original) – persoana fizică şi, din iunie 2005, şi persoana juridică; 

răspunderea contravenţională (atât în legea dreptului de autor, cât şi în alte legi) 

– persoana fizică şi persoana juridică. 

Legea protejează şi măsurile tehnice de protecţie a programelor pentru 

calculator, precum şi informaţiile privind regimul drepturilor. 

Asocierea noţiunii de,,globalizare” cu sintagma,,tehnologia informaţiei şi 

comunicaţii” a pătruns în conştiinţa epocii noastre ca un binom indestructibil: 

abrevierea,,IT&C” demonstrează interconectarea şi interdependenţa unui 

compact, ce constituie forţa motrice a economiei globale. Analiştii au formulat şi 

un paradox al globalizării: cu cât economia devine universală, cu atât actorii ei 

devin mai mici, mai mulţi şi mai puternici. Paradoxul se regăseşte în reducerea 

dimensiunii companiilor (externalizarea, delocalizarea sunt incluse în strategiile 

marilor companii naţionale şi internaţionale), ca şi în creşterea numărului şi a 

importanţei întreprinderilor mici şi mijlocii, mai ales a microîntreprinderilor. 

Întreprinzătorul a devenit elementul central al creşterii economice, iar resursele 

umane alcătuiesc activul intangibil cel mai valoros pentru întreprindere. În 

această mişcare planetară de la mare spre mic, companiile cooperează prin 

alianţe strategice, evitând astfel creşterea dimensională. Tehnologiile noi şi mai 

ales telecomunicaţiile accentuează acest proces. Astfel, la INTERNET nu sunt 

conectate statele, ci indivizii; iar numărul acestora creşte continuu, cifra exactă a 

conectărilor nefiind cunoscută cu precizie. Cooperarea, în plan virtual, a luat 

forma reţelelor de calculatoare interconectate, asigurând o acoperire globală, 

care oferă utilizatorilor locali, individuali, schimbul de informaţii prin poşta 

electronică; grupuri sau forumuri de dezbateri, nu numai economice. Dezvoltarea 

comunicaţiilor se desfăşoară paralel cu miniaturizarea şi ieftinirea


echipamentelor. Evoluţiile din ultimul deceniu, în plan economic, social, politic şi 

tehnologic, au avut un puternic impact asupra modului în care proprietatea 

intelectuală este creată, protejată şi comercializată. INTERNETUL a introdus noi 

forme de proprietate intelectuală. Personalizarea utilizatorilor pe INTERNET şi 

atribuirea unor adrese unice, uşor de reţinut, s-au realizat prin numele de 

domeniu. Spre deosebire de mărcile de comerţ şi de servicii, care sunt protejate 

teritorial, numele de domenii au protecţie globală, fără însă a asigura o 

diferenţiere între bunuri şi servicii. Datorită vizibilităţii globale a unui site pe 

INTERNET şi a rolului acestuia în publicitatea comercială, numele de domeniu este 

utilizat, în anumite situaţii, ca instrument de concurenţă neloială, fie prin preluarea 

unor mărci notorii (fără drept de proprietate), fie prin folosirea unor nume 

apropiate mărcilor notorii sau prin utilizarea unor metode informatice care să-l 

ducă pe utilizator spre un anumit site. Lipsa unor reglementări clare în perioada 

de început a înregistrării numelui de domeniu, aplicarea principiului,,primul venit, 

primul servit” au generat numeroase conflicte între sistemul teritorial al mărcilor şi 

sistemul global al numelui de domeniu. Organizaţia Mondială a Proprietăţii 

Intelectuale şi ICANN au elaborat, în 1999, o procedură pentru protecţia mărcilor 

notorii la rezervarea numelui de domeniu, care însă nu este aplicată la nivel 

naţional. 

Bibliografie 

- NĂSTASE, I., G., Asigurarea prin lege a respectării drepturilor de proprietate industrială 

ale inventatorilor, Revista CALITATEA, anul X, nr. 1-2, ianuarie-februarie 2009, p. 67 

- NĂSTASE, I., G., Implicaţiile cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării în 

sistemul de securitate, Teză de doctorat, Ministerul Apărării Naţionale, Universitatea 

Naţională de Apărare, Colegiul de Război, Bucureşti, 2008 

- NĂSTASE, I., G., Gestiunea Financiară a Întreprinderii. Metode de analiză, evaluare şi 

calcul al eficienţei economico-financiare a activelor imobilizate necorporale. Studii de caz – 

Brevetul de invenţie, Editura PROUNIVERSITARIA, Bucureşti 2010 

- NĂSTASE, I., G., LEPĂDATU, Gh., Interdependenţe ale dezvoltării economice şi 

tehnologice cu protecţia mediului, Revista CALITATEA, anul X, nr. 6, iunie 2009, p. 40- 

45 

- NĂSTASE, I., G., NĂSTASE, G., I., D., Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologicăfactori 

de progres, Revista INOBAROMETRU, anul I, nr. 2, octombrie 2009, p. 5 

- NĂSTASE, I., G., Economie and Financial Crisis in Romania in our Globalized World, 

Causes, Effects and Solution, Revista METALURGIA INTERNATIONAL, vol XV(2010), 

nr. 3, p. 111-113 

- NĂSTASE, I., G., BADEA, C., D., NĂSTASE, G., I., D., General Concepts of Political 

Science, Revista METALURGIA INTERNATIONAL, vol V(2010), nr. 1, p. 195-200 

- NĂSTASE, I., G., BADEA, C., D., NĂSTASE, G., I., D., Modele ale dezvoltării inovatoare 

prin ştiinţă, Revista COGITTO, nr. II, martie 2010, vol. II, Editura 


- NĂSTASE, I., G., BADEA, C., D., Probleme ale sistemului de cercetare-dezvoltare-inovare 

(CDI) din România, Revista EUROMENTOR, vol I, martie 2010, p. 29-30 

211




INTERDEPENDENŢA DINTRE SPIONAJUL ECONOMIC ŞI 

VULNERABILITATEA BREVETELOR DE INVENŢIE 









Abstract 

Currently, as a result of globalization, scientific intelligence acquires new 

dimensions and new values, which gives it its distinctive status and therefore can not 

be subordinated to other intelligence activities (political, military, economic, etc.). 

Scientific espionage by its specific activities, serving both political interests, military 

and economic. 

Patent interest to increasingly broader Western economic environment. Designed 

originally to protect commercial and paternity of inventions, patents - through patentdocument 

format made the circuit of public information - gradually acquire the role of 

information technology vehicle. 

Rezumat 

Keywords: economic espionage and counterespionage, patents, vulnerability 

exploitation 

În prezent, ca urmare a procesului de globalizare, spionajul ştiinţific capătă noi 

dimensiuni şi noi valenţe, care-i conferă acestuia un statut distinct şi, ca urmare, nu 

poate fi subordonat celorlalte activităţi de spionaj (politic, militar, economic etc.). 

spionajul ştiinţific prin activităţile sale specifice, slujeşte deopotrivă interese politice, 

militare şi economice. 

Brevetele de invenţii suscită un interes din ce în ce mai larg în mediul economic 

occidental. Destinate, iniţial să asigure protecţia comercială şi de paternitate a 

invenţiilor, brevetele – prin forma de document-brevet pus în circuitul informaţional 

public – dobândesc progresiv rolul de vehicul de informare tehnologică. 

Cuvinte-cheie: spionaj şi contraspionaj economic, brevete de invenţie, 

vulnerabilitate, valorificare

Interdependenţa dintre spionajul economic şi vulnerabilitatea brevetelor de invenţie 

Spionajul economic - Vulnerabilitatea brevetelor de invenţie 

În prezent, ca urmare a procesului de globalizare, spionajul ştiinţific capătă 

noi dimensiuni şi noi valenţe, care-i conferă acestuia un statut distinct şi, ca 

urmare, nu poate fi subordonat celorlalte activităţi de spionaj (politic, militar, 

economic etc.). spionajul ştiinţific prin activităţile sale specifice, slujeşte 

deopotrivă interese politice, militare şi economice. 

Se poate spune că spionajul ştiinţific este o activitate de interfaţă între 

celelalte activităţi de spionaj, întrucât el urmăreşte sustragerea celor mai 

valoroase idei din domeniul ştiinţei, al activităţii de cercetare ştiinţifică şi 

dezvoltare tehnologică. 

,,Pentru a justifica o anume , unii dintre autori au încercat 

să localizeze spionajul ştiinţific în cadrul celui tehnico-ştiinţific, uitând că oficinele 

secrete caută să obţină date complexe din cercetarea fundamentală şi tehnicoaplicativă 

şi să influenţeze chiar şi cercetările din domeniul istoriografiei, să afle şi 

să folosească în propaganda lor diversionistă date despre originea unor limbi 

naţionale, să exploateze rezultatele obţinute din domeniul tuturor ştiinţelor – 

exacte sau umaniste – mergând până la identificarea şi cunoaşterea 

preocupărilor cotidiene ale oamenilor de ştiinţă” 1 . 

Brevetele de invenţii suscită un interes din ce în ce mai larg în mediul 

economic occidental. Destinate, iniţial să asigure protecţia comercială şi de 

paternitate a invenţiilor, brevetele – prin forma de document-brevet pus în 

circuitul informaţional public – dobândesc progresiv rolul de vehicul de informare 

tehnologică. Astfel, în prezent se dezvoltă numeroase baze de date specializate, 

capabile să ofere centrelor de cercetare (deopotrivă publice şi private) o 

posibilitate suplimentară de a urmări evoluţia tehnologică în domeniul specific şi 

de a studia mai bine concurenţa. Considerat un indicator ştiinţific şi tehnologic 

important, numărul şi valoarea brevetelor ataşate unei persoane sau colectivităţi 

(ştiinţifice, dar şi economice) reprezintă un indicator economic cuprins în analiza 

şi gestiunea structurii financiare a întreprinderii. 

Stocul actual de brevete este estimat la circa 4 milioane, repartizat după 

cum urmează: 40% în Europa (din care 32% în Europa occidentală şi 8% în Europa 

centrală şi estică); 40% în America de Nord şi de Sud (din care 30% în SUA): 18% în 

zona Asiei şi Pacificului (din care 15% în Japonia). Din alt unghi de comparaţie se 

remarcă un grav dezechilibru între Nord şi Sud, circa 85% din stocul de brevete 

fiind localizat în zona O.C.D.E. 

Numărul cererilor de brevete oferă o măsură a activităţilor intelectualinventive 

ale unei ţări, precum şi a capacităţilor de difuziune tehnologică şi 

comercială a invenţiilor brevetate. Ca o tendinţă recentă, semnificativă, studiile 

de specialitate apreciază creşterea masivă a brevetelor depuse (protejate) în 

afara ţării de origine. Acest fenomen a fost favorizat de demararea unor 

1 HDLADCHI, P., B., Spionajul economic armă a concurenţei capitaliste, Editura POLITICĂ, 

Bucureşti, 1985, p.9 

213

214 

Gabriel Năstase 

proceduri internaţionale şi europene care permit întreprinderilor să se protejeze 

mai uşor şi mai economic pe mai multe pieţe în acelaşi timp. 

Brevetul de invenţie a devenit o redutabilă armă de concurenţă, în special 

pentru marile întreprinderi, care dispun de întregul aparat juridic pentru a 

înregistra rapid şi eficace cereri de brevete. Acest instrument, ce presupune 

subtile abilităţi juridice, poate fi folosit fie pentru blocarea potenţialilor concurenţi, 

fie pentru a obţinerea unor câştiguri în diverse negocieri comerciale. 

Insuficienta cunoaştere şi/sau nerespectarea cadrului legislativ de protecţie 

a invenţiilor româneşti şi plasarea acestei responsabilităţi la nivelul conducerilor 

agenţilor economici generează situaţii de descurajare sau chiar anihilare a 

iniţiativelor, precum şi de prejudiciere a intereselor societăţilor comerciale cu 

capital public. 

În acest context, conducerile societăţilor comerciale au latitudinea de a 

opera clasificarea documentelor existente în secrete şi secrete de serviciu sau 

nesecrete, fiind omisă aplicabilitatea Legii 23/1971 şi a Ordonanţei 

Guvernamentale 1590/1991 în domeniu. 

Apariţia Legii 64/1992 privind brevetele de invenţii şi, respectiv, taxele pentru 

cererile de brevet de invenţie, au avut un efect contrar celui scontat, 

determinând diminuarea interesului pentru cercetare şi pentru protejarea ideilor 

tehnice de valoare, atât din partea autorilor individuali, cât şi a conducerilor 

societăţilor comerciale, îndeosebi ca urmare a situaţiei financiare cu care se 

confruntă acestea. 

Factori de răspundere în domeniu, apreciază că situaţia este urmarea 

valorilor mari ale taxelor de brevetare practicate atât în ţara noastră, cât şi pe 

plan mondial (taxele pentru obţinerea unui brevet internaţional pot ajunge la 

circa 10-20 mii dolari SUA, sumă ce depăşeşte mult posibilităţile financiare ale 

cercetătorilor români). 

Din dorinţa de a face reclamă propriilor produse, inventatorii nu respectă 

minime reguli de protejare a soluţiilor tehnice cu caracter de noutate, 

divulgându-le prin expunerea tuturor informaţiilor privind principiile de 

funcţionare, ceea ce favorizează materializarea lor de către cei interesaţi. 

În situaţia menţionată se află numeroase produse ale căror elemente cu 

caracter de noutate constau în desene şi modele industriale (mobilă, sticlărie, 

ceramică, etc. – protejate în România în conformitate cu Legea nr. 129/1992), 

dar neprotejate în exterior. Acestea sunt expuse la diferite expoziţii şi filmate, iar 

ulterior reproduse şi comercializate în străinătate fără acordul părţii române. 

În acest sens, promovarea unei legislaţii corespunzătoare economiei de 

piaţă, în domeniul mărcilor, introducerea de amendamente la legislaţia actuală 

privind invenţiile, în conformitate cu observaţiile şi sugestiile inventatorilor şi 

titularilor de invenţii este un imperativ al reformei ce urmează a fi înfăptuită în 

această perioadă 1 . 

Perioada de tranziţie impune, de asemenea, îmbunătăţirea calităţii de 

examinare a invenţiilor, respectarea termenelor de eliberare a certificatelor de 

1 NĂSTASE, I., G., Metode de evaluare şi de analiză a eficienţei economice în transferul internaţional de 

tehnologii. Teză de doctorat, specializarea Analiză economico-financiară, Facultatea de 

Contabilitate şi Informatică de Gestiune, Academia de Studii Economice. Bucureşti, 2001.

Interdependenţa dintre spionajul economic şi vulnerabilitatea brevetelor de invenţie 

marcă, precum şi îmbunătăţirea activităţii consilierilor de proprietate industrială 

autorizaţi. 

Este clar că pentru ţările aflate în tranziţie, preluarea experienţei ţărilor 

dezvoltate şi realizarea unui schimb de idei va putea aşeza pe baze sănătoase, 

atât juridic, cât şi tehnico-economic, infrastructura tehnică românească. 

Pentru aceasta, se impune ca OSIM-ul să-şi lărgească atribuţiile şi cu 

problematica dreptului de autor, devenind astfel foarte util activităţii de inovare şi 

inventică. 

Esenţială pentru realizarea unei noi infrastructuri tehnice, în domeniul 

invenţiilor, inovaţiilor, modelelor şi mărcilor este o schimbare la nivelul de 

conducere al OSIM-ului şi o strânsă conlucrare cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi 

Inovării. 

Bibliografie 

NĂSTASE, I., G., Asigurarea prin lege a respectării drepturilor de proprietate industrială 

ale inventatorilor, Revista CALITATEA, anul X, nr. 1-2, ianuarie-februarie 2009, p. 67 

NĂSTASE, I., G., Implicaţiile cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării în 

sistemul de securitate, Teză de doctorat, Ministerul Apărării Naţionale, Universitatea 

Naţională de Apărare, Colegiul de Război, Bucureşti, 2008 

NĂSTASE, I., G., Gestiunea Financiară a Întreprinderii. Metode de analiză, evaluare şi 

calcul al eficienţei economico-financiare a activelor imobilizate necorporale. Studii de caz – 

Brevetul de invenţie, Editura PROUNIVERSITARIA, Bucureşti 2010 

NĂSTASE, I., G., LEPĂDATU, Gh., Interdependenţe ale dezvoltării economice şi 

tehnologice cu protecţia mediului, Revista CALITATEA, anul X, nr. 6, iunie 2009, p. 40- 

45 

NĂSTASE, I., G., NĂSTASE, G., I., D., Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologicăfactori 

de progres, Revista INOBAROMETRU, anul I, nr. 2, octombrie 2009, p. 5 

NĂSTASE, I., G., Economie and Financial Crisis in Romania in our Globalized World, 

Causes, Effects and Solution, Revista METALURGIA INTERNATIONAL, vol 

XV(2010), nr. 3, p. 111-113 

NĂSTASE, I., G., BADEA, C., D., NĂSTASE, G., I., D., General Concepts of Political 

Science, Revista METALURGIA INTERNATIONAL, vol V(2010), nr. 1, p. 195-200 

NĂSTASE, I., G., BADEA, C., D., NĂSTASE, G., I., D., Modele ale dezvoltării 

inovatoare prin ştiinţă, Revista COGITTO, nr. II, martie 2010, vol. II, Editura 


NĂSTASE, I., G., BADEA, C., D., Probleme ale sistemului de cercetare-dezvoltareinovare 

(CDI) din România, Revista EUROMENTOR, vol I, martie 2010, p. 29-30 

215




Abstract 

A ZECEA EDIŢIE A FORUMULUI REGIONAL AL 

ENERGIEI – FOREN 2010 

VERONICA OLTENEANU 1 

Between 13 th and 17 th June 2010 on Neptun-Olimp, Romania took place the 

works of the Regional Energy Forum, the most important event in the area which is 

held every two years. The main theme was Energy and major regional issues – 

Dialogue and cooperation. Starting from this generic, the works were carried out in five 

sections covering the most important issues and hot topics for the European Central 

Region and South-East. On the FORUMS were attended with materials the most 

important leaders from the fields of energy, production, developers, investors, 

prestigious researches, academics, the country and abroad. The official languages were 

Romanian and English. At the same time have been organized 16 round tables and two 

study groups in the WEC (World Energy Council). 

The discussions were related to energetic policies, electricity generation from 

conventional sources and renewable energy markets, the role of transmission and 

distribution of electricity on the open market of electricity; pricing and tariffs on oil and 

natural gas; coal and other primary energy resources like biomass, clean fossil fuels, 

energy efficiency. 

During the 2010 FOREN it was an exhibition where prestigious companies from 

the country and abroad presented the most important trends of global sustainable 

development of energetic worldwide industry 

Rezumat 

Keywords: Regional Energy Forum, FOREN, Dialogue and cooperation, round 

tables 

În perioada 13-17 iunie 2010 la Neptun-Olimp, România s-au desfăşurat 

lucrările Forumului Regional al Energiei, cel mai important eveniment în domeniu 

care are loc o dată la doi ani. Tema principală a fost Energia şi problemele majore 

regionale – Dialog şi cooperare. Pornind de la acest generic, lucrările s-au desfăşurat în 

cinci secţiuni cuprinzând cele mai importante subiecte şi teme de actualitate pentru 

Regiunea Central Europeană şi de Sud-Est. Au participat cu comunicări cei mai 

importanţi lideri din domeniul energiei, producţiei, dezvoltatori, investitori, cercetători 

de prestigiu, academicieni, din ţară şi din străinătate. Limbile oficiale au fost româna şi 

engleza. În acelaşi timp s-au organizat 16 mese rotunde şi două grupuri de studii în 

cadrul WEC (World Energy Council). 

Discuţiile s-au referit la politicile energetice; producerea energiei electrice prin 

surse clasice şi regenerabile; pieţe de energie; rolul operatorilor de transport şi 

distribuţia energiei electrice pe piaţa liberă de electricitate; politici de preţuri şi tarife în 

1Ing., jurnalist de ştiinţă (e-mail: mihai.olteneanu@gmail.com).

A zecea ediţie a Forumului Regional al Energiei – FOREN 2010 

domeniul petrolului şi gazelor naturale; cărbune şi alte resurse primare de energie ca 

biomasa, combustibili fosili curaţi; creşterea eficienţei energetice. 

În timpul lucrărilor FOREN 2010 a funcţionat o expoziţie la care companii de 

prestigiu din ţară şi străinătate au prezentat cele mai importante tendinţe de dezvoltare 

durabilă din industria energetică mondială. 

Cuvinte-cheie: Forumul Regional al Energiei, FOREN, dialog şi cooperare, 

mese rotunde 

În perioada 13-17 iunie, la Neptun-Olimp România, s-au desfăşurat lucrările 

Forumului Regional al Energiei, cel mai important eveniment în domeniu, care are 

loc odată la doi ani. Tema principală a fost: 

Energia şi problemele majore regionale; 

Dialog şi cooperare. 

Pornind de la acest generic au fost dezvoltate în cinci secţiuni cele mai 

importante subiecte şi teme de actualitate pentru România şi pentru Regiunea 

Central Europeană şi de Sud – Est. 

Ceremonia de deschiderea lucrărilor FOREN 2010 a avut loc în ziua de 13 

iunie 2010, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Municipiul Constanţa, la care au 

participat aproximativ 800 de specialişti, de către domnul dr. ing. Iulian Iancu, 

deputat în Parlamentul României şi preşedinte al Comitetului Naţional Român al 

Consiliului Mondial al Energiei (CNR–CME), care a fost şi moderatorul principalelor 

evenimente. 

Au luat cuvântul personalităţi din diferite ţări care şi-au exprimat opiniile 

personale şi au transmis salutul din partea comapniilor pe care le reprezentau. 

Din cuvântarea preşedintelui CNR-CME reţinem unele idei care justifică 

amploarea evenimentului. 

În ultimii doi ani care s-au scurs decând a avut loc evenimentul FOREN 2008 

lumea s-a schimbat, a debutat criza economică la nivel mondial şi nimeni nu ar fi 

bănuit dimensiunile şi consecinţele acesteia. Principala noastră responsabilitate o 

reprezintă modul de dezvoltare economică a lumii, mai exact suntem 

responsabili pentru această dezvoltare. 

Trăim într-o lume de o complexitate infinită şi un extrem de sensibil echilibru şi 

interdependenţă. 

Populaţia lumii este într-o creştere continuă sporindu-şi numărul cu 78 de 

milioane de locuitori annual. Se remarcă o urbanizare în special în Asia cu un 

consum sporit de energie. Principalele şase megaoraşe ale lumii, cu mai mult de 

10 milioane de locuitori, sunt în Asia. 

Principalii factori care influenţează dezvoltarea au fost clasificaţi astfel: 

securitatea energetică; schimbările climatice; inegalitatea între state şi în 

interiorul statelor. 

În 2009 a scăzut cu 2% consumul de materii prime energetice, dintre acestea 

cu 3% consumul de petrol, cu 3,5% consumul de energie electrică la nivel 

mondial, însă în România aceste cifre se multiplică cu 3. 

S-a înregistrat o reducere a emisiilor de CO2 ca urmare a comprimării 

economice, Organizaţia Mondială a Muncii atenţionează că în următorii ani 

217

218 

Veronica Olteneanu 

populaţia şi forţa de muncă săracă va creşte cu 200 milioane de locuitori, adică 

10 ţări ca România vor intra în zona ţărilor sărace. 

Investiţiile în zona energiei pe plan mondial vor creşte cu 21 trilioane de 

dolari, estimare făcută de Agenţia Internaţională a Energiei, dintre care 5,6 

trilioane numai în zona de producere a energiei, iar în zona energiilor 

regenerabile 2,6 trilioane de dolari. Numai necesarul de consum anual de 

energie presupune un efort de 240 miliarde Euro. 

În zilele de 14-17 iunie a.c. s-au desfăşurat în staţiunea Neptun – Olimp 

lucrările propriu-zise ale forumului, la care au participat cu comunicări cei mai 

importanţi lideri din domeniul energiei, producţiei, specialişti, dezvoltatori, 

investitori, cercetători de prestigiu, academicieni, membrii ai corpului didactic 

universitar de specialitate din capitală şi din centrele universitare. 

În cele cinci secţiuni limbile oficiale au fost româna şi engleza. Secţiunile au 

fost următoarele: 

Secţiunea I, Politici energetice generate prin resurse clasice şi 

regenerabile, moderator prof. dr. ing. Ioan Dan Gheorghiu, ISPE; 

Secţiunea II, Rolul operatorilor în transportul şi distribuţia în piaţa liberă a 

electricităţii, moderator drd. ing. Victor Ionescu, OPCOM; 

Secţiunea III, Piaţa de energie, moderator ing. Ioan Folescu, Electrica şi 

ec. Adrian Băicuşi, Transelectrica; 

Secţiunea IV, Petrol şi gaze, moderator dr. ing. Petru Lificiu, ANRE; 

Secţiunea V, Cărbune, uraniu şi surse regenerabile, moderator ing. 

Alexandru Pătruţi, ANRM. 

În acelaşi timp s-au organizat 16 mese rotunde şi două grupuri de studii în 

cadrul WEC (World Energy Council). 

Comunicările ştiinţifice şi discuţiile interactive care au avut loc în cele cinci 

sesiuni şi la mesele rotunde au cuprins următoarele idei referitoare la: 

o politicile energetice; 

o producerea energiei electrice prin surse clasice şi regenerabile; 

o pieţe de energie; 

o rolul operatorilor de transport şi distribuţia energiei electrice pe piaţa liberă 

de electricitate; 

o politicile de preţuri şi tarife în domeniul petrolului şi gazelor naturale; 

o cărbune şi alte surse primare de energie: biomasa, combustibili fosili 

curaţi; 

o creşterea eficienţei energetice. 

Asociaţia “Societatea Inginerilor de Petrol şi Gaze” s-a implicat în această 

acţiune prin dr. ing. Gheorghe Buliga, preşedinte care a moderat sesiunea 

“Resurse energetice regionale de petrol şi gaze, opţiuni tehnologice” şi a 

prezentat lucrarea în curs de editare “Influenţa emisiilor asupra încălzirii globale”. 

În timpul desfăşurării lucrărilor FOREN 2010 a fost deschisă o expoziţie, la care 

companii de prestigiu din ţară şi străinătate au prezentat cele mai importante 

tendinţe de dezvoltare durabilă din industria energetică mondială. La 

deschiderea acestei expoziţii, domnul Iulian Iancu preşedinte CNR-CME a susţinut 

o scurtă alocuţiune în care, printre altele a spus: “din această criză se desprinde

A zecea ediţie a Forumului Regional al Energiei – FOREN 2010 

faptul că sectorul energetic poate avea un rol deosebit putând să constituie o 

oportunitate în sectoarele economice, sociale şi politice. 

În acest moment se desprinde faptul că la nivel mondial relansarea 

economică are la bază tehnologia avansată, modernă, prioritatea 

reprezentând-o eficienţa energetică şi industria verde. O surpriză o constituie 

faptul că în România se vor produce turbine eoliene, una dintre acestea fiind 

expusă la intrarea în expoziţie; la Satu Mare se produc panouri fotovoltaice; a 

apărut şi poate fi văzut un autoturism electric produs de firma Tesla. 

Această piaţă a tehnologiilor, echipamentelor şi industria verde, este în 

momentul de faţă cuantificată ca efort pentru următorii ani la nivelul a 2,5 

trilioane de dolari, din acestea 1,5 şi le-au asumat deja Statele Unite şi China. Din 

păcate, astăzi, comportamentul este naţionalist, adică programul de stimulare a 

acestei tehnologii, a acestei industrii declarate “industria verde” este dedicat 

companiilor de pe teritoriul unor anumite ţări. Unii susţin că în aceste condiţii 

energia trebuie reinventată”. 

Două evenimente majore au atras în mod deosebit pe specialişti: 

- în ziua de 15 iunie a.c.”Ziua energiei României” a cărei temă principală a 

fost “Cogenerarea în România”; 

- în ziua de 16 iunie a.c. “Forumul ministerial”, la care tema principală a 

fost “Rolul guvernului şi al organizaţiilor internaţionale în promovarea securităţii 

energetice”. 

Deşi lucrările FOREN 2010 s-au desfăşurat în condiţii dificile sub aspect 

financiar, social, politic şi chiar meteorologic, au avut un succes deplin datorită 

faptului că în toată acţiunea s-a putut observa înalta pregătire a participanţilor şi 

prin problemele actuale care au fost dezbătute şi o organizare atentă. 

219




O SUTĂ DE ANI DE LA DESCHIDEREA CURSULUI 

DESPRE ZĂCĂMINTELE PETROLULUI (1911 – 2011) 

Veronica OLTENEANU 1 

Prof. L. Mrazec la deschiderea cursului „despre petrol”, spunea: „petrolul este 

sângele care circulă prin venele şi arterele civilizaţiei actuale / moderne”. 

Civilizaţia petrolului care a debutat în secolul al XIX-lea are drept combustibil 

petrolul. 

Petrolul (ţiţeiul) este o substanţă minerală energetică, un amestec de 

hidrocarburi lichide, solide şi gazoase, sursă energetică importantă pentru 

omenire. 

Cele mai vechi utilizări ale petrolului pe teritoriul ţării noastre au fost atestate 

prin săpăturile arheologice efectuate la cetăţile de la Sucidava, Tomis, Histria şi 

Târguşorul Vechi, unde între zidurile edificate în secolele I – V, au fost găsite 

hidrocarburi cu care s-au consolidat aceste ziduri. 

Într-un hrisov domnesc este citat faptul că fii lui Alexandru cel Bun au dat 

satul Lucăceşti cu gropile de păcură mânăstirii Bistra. Despre aceste gropi au 

apărut informaţii şi în alte înscrisuri oficiale de la 1517, 1546. Într-un zapis domnesc 

a lui Mihail Şuţu datat 15 august 1676, am aflat că fântănarii din Păcureţi 

(Prahova) se îndeletniceau cu scoaterea şi comercializarea păcurii încă din anul 

1550. 

Marele domnitor şi cărturar Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa Descriptio 

Moldaviae apărută în 1716 scria: „Pe malurile râului Tazlăul Sărat, nu departe de 

Moineşti, în ţinutul Bacăului, iese un izvor de răşină minerală pe care ţăranii îl 

folosesc pentru ungerea osiilor”. Domnitorul cărturar, a întocmit o hartă a 

Moldovei pe care a însemnat unde se găseau izvoare de păcură. 

Din alte surse documentare, aflăm că în perioada 1780 – 1820 din Moldova 

se exploata nafte „care gâlgâie din pământ”. Din această perioadă, sub 

denumirea de „băieşi sau fântănari” erau cunoscuţi oamenii care se ocupau cu 

prospectarea şi exploatarea petrolului. 

Prin codicele lui Caragea şi Calimachi, la începutul secolului al XIX-lea se 

stabilea dreptul domnitorului statului de exploatare a bogăţiilor subsolului. Prin 

Regulamentul Organic, proprietarul terenului de la suprafaţă era şi proprietarul 

bogăţiilor subsolului. 

Exploatarea ţiţeiului se făcea printr-o tehnică simplă. Izvoarele de petrol se 

găseau în terasele unor râuri, din care se colectau în butoaie şi se transporta cu 

care trase de boi în porturile dunărene, pe traseu era comercializat prin sate. 

De la sfârşitul secolului al XIX-lea erau cunsocute ca zăcăminte exploatabile, 

în Muntenia la Păcureţi, Băicoi, Colibaşi şi din Moldova de la Lucăceşti, Tazlăul 

1Eng., science journalist (e-mail: mihai.olteneanu@gmail.com).

O sută de ani de la deschiderea cursului despre zăcămintele petrolului (1911 – 2011) 

Sărat, zemeş, Salonta, Teşcani. Producţia din cele două principate ajungând la 

79.600 tone. 

S-au perfecţionat prelucrarea (rafinarea) obţinându-se şi uleiuri minerale 

folosite pentru ungerea pieselor în mişcare şi frecare de la locomotivele cu aburi 

şi vapoare. 

În anul 1886, a apărut primul automobil cu motor cu ardere internă, care a 

dat startul unei noi civilizaţii care avea ca sursă de energie – petrolul. 

În statisticile mondiale din anii 1857 şi 1859, este consemnată pentru prima 

dată o producţie mondială de petrol realizată în Ţările Române, acestea fiind 

declarate ca primele teritorii din Europa şi din lume producătoare de petrol. 

După doi ani, în 1861, apare în statistici şi USA, cu o producţie de petrol. Faptele sau 

produs astfel. Primăria oraşului Bucureşti, dorind să modernizeze iluminatul 

capitalei a lansat o licitaţie care a fost câştigată de rafinăria intitulată „Găzăria 

Ploieşti” situată la Râfov, proprietatea fraţilor Mehedinţeanu, care prin contract 

producea 2700 tone de ţiţei pentru iluminatul oraşului Bucureşti. În 2009, 

comunitatea petroliştilor a aniversat: - 150 de ani de la prima atestare în 

statisticile mondiale a producţiei de petrol şi – faptul că Bucureşti a fost primul 

oraş din lume iluminat cu „petrol lampant / gaz lampant”. 

În anul 1911, prof. L. Mrazec a publicat în „Revue du petrole” nr. 3, anul IV un 

articol, din care avem un extras ( tiraj aparte), scris în limba română şi franceză, 

intitulat: „Generatorii minerali de energie. Lecţie de deschiderea cursului despre 

zăcămintele petrolului, făcut în Laboratorul de Mineralogie şi Petrografie al 

Universităţii din Bucureşti”, de L. Mrazec, profesor la Universitatea Bucureşti. 

Acesta prezintă o programă analitică din care reiese că acest curs predat în anul 

şcolar 1911 – 1912, în urmă cu o sută de ani, este primul din lume ţinut la o 

universitate din Europa sau din America. 

Principalele capitole ale cursului profesorului L. Mrazec au fost: 

I. originea hidrocarburilor naturale din coaja pământului: 

a) Hidrocarburi juvenile; 

b) Hidrocarburi vadoase. 

Condiţiunile lor de geneză. Sapropelite. Roce mume ale petrolului. Ape 

sărate. 

II. formarea zăcămintelor de petrol: zăcăminte primare, zăcăminte 

secundare. Migraţiunea hidrocarburilor: căile, cauzele şi mecanismul acestei 

migraţiuni. 

III. Proprietăţile şi caracterele zăcămintelor: Roce de acumulare, roce 

izolatoare. Forme de zăcământ, apele şi gazele din zăcământ. Dezvoltarea 

orizontală şi verticală a zăcămintelor. Fenomene din timpul exploataţiunei. 

Circulaţiunea petrolului, producţiunea etc. Influenţa nivelului aerostatic şi a 

nivelului hidrostatic asupra zăcămintelor de petrol. Raportul între compoziţia 

petrolului şi condiţiunile sale generale de zacere. 

IV. Clasificaţia zăcămintelor. Zăcămintele din România. Vedere 

generală asupra distribuţiunei de petrol pe suprafaţa pământului şi producţiei lor. 

V. Principii generale pentru prospectarea zăcămintelor de petrol. 

Singura sursă de petrol din Europa erau zăcămintele de petrol din Principate, 

iar ţările care aveau nevoie de produse petroliere importau din Statele Unite la un 

221

222 

Veronica Olteneanu 

preţ ridicat. În această situaţie zăcămintele petroliere româneşti au devenit 

atractive pentru investitorii străini, fapte care vor aduce foloase dar şi pagube 

economiei româneşti. 

Legea minelor din 1885, care a fost întocmită de oameni fără experienţă a 

condus la avantaje importante pentru investitorii străini care au profitat din plin 

de „aurul negru românesc”. Astfel s-au constituit o serie de societăţi cu capital 

străin care prospectau, explorau, exploatau şi comercializau produsele petroliere. 

În anul 1896, a luat fiinţă Societatea Steaua Română cu capital german 

provenit din grupul financiar Deutsche Bank. 

În anul 1904, s-a înfiinţat Societatea Româno-Americană, cu capital exclusiv 

american, provenit de la Standard Oil. 

Importanţa României ca ţară producătoare de petrol este confirmată şi de 

faptul că în 1907 a avut loc la Bucureşti cel de al treilea congres internaţional de 

petrol. 

În 1908, s-a constituit Societatea Astra Română, sub patronajul concernului 

Royal Dutch-Shell şi au apărut ca ciupercile societăţi de prospectare, exploatare, 

procesare şi distribuţia petrolului. 

În anul 1915, societăţile care se ocupau de petrolul românesc aparţineau în 

proporţie de 48% grupurilor financiare anglo-olandeze; 28% băncilor germane, 

restul funcţionau firme franceze, italiene, ş.a. 

În 1919, după primul război mondial, inginerii români au constituit prima 

societate românească cu capital românesc, firma Creditul Minier. 

Prof. L. Mrazec, o mare personalitate în domeniul cercetărilor petrolifere, a 

predat la Universitatea din Bucureşti în anul şcolar 1911-1912, primul curs din lume 

intitulat: „Generatorii minerali de energie. Lecţie de deschiderea cursului despre 

zăcămintele petrolului”, făcut de L. Mrazec, profesor la universitate. Ulterior, după 

reforma învăţământului din 1948 s-a înfiinţat Institutul de Petrol şi Gaze care 

funcţionează ca Universitatea de Petrol-Gaze din Ploieşti, la care vin să înveţe 

studenţi din ţările cu zăcăminte de petrol şi gaze. 

Constituţia românească din 1923, prevedea proprietatea statului asupra 

bogăţiilor subsolului. O serie de legi stipulau ca societăţile cu capital străin să 

angajeze 70% ingineri români şi 80% maiştri, iar în posturile de răspundere 50% 

erau angajaţi români. 

La declanşarea celui de al doilea război mondial, Germania nazistă avea ca 

obiectiv ocuparea României pentru a acapara zăcămintele de petrol. După 

ocuparea României prin amnistiţiul din anul 1944, sovieticii au exploatat petrolul 

românesc, făcând un adevărat jaf asupra zăcămintelor româneşti. 

De reţinut: 

[1] Petrolul din zăcămintele româneşti a fost cunoscut şi utilizat încă din 

secolul al XIX-lea. 

[2] România este prima ţară din lume citată în statisticile mondiale din 1857 – 

1859, ca fiind producătoare de petrol.

O sută de ani de la deschiderea cursului despre zăcămintele petrolului (1911 – 2011) 

[3] Primul curs universitar de petrol din lume a fost predat de prof. L. Mrazec 

la Universitatea din Bucureşti, în anul universitar 1911 – 1912, adică acum 

o sută de ani. 

[4] Specialiştii români şi-au adus contribuţia în toate domeniile de cercetare, 

prospectare şi exploatare a zăcămintelor de petrol. 

[5] Învăţământul superior de specialitate prin Institutul de Petrol şi Gaze s-a 

înfiinţat la Bucureşti în anul 1948 prin reforma învăţământului. În prezent, 

Universitatea de Petrol-Gaze din Ploieşti este recunoscută şi frecventată 

de studenţi din întreaga lume care vor să se specializeze în această 

ramură. 

223




Rezumat 

UNIVERSALITATEA ŞTIINŢEI MILITARE 

General-locotenent prof. univ. dr. Teodor FRUNZETI 



Ştiinţa militară este o ştiinţă particulară, ce aparţine ştiinţei definită în sensul 

cel mai larg. Aceasta reprezintă ansamblul cunoştinţelor militare - principii, norme şi 

reguli de ducere a războiului, mijloace de luptă, strategii defensive, strategii ofensive, 

teorii asupra luptei armate, statutul şi rolul forţei umane în conflictul armat etc. – 

acumulate de omenire de-a lungul timpului ca urmare a dezvoltării gândirii militare şi 

a practicii ducerii luptei armate. Practic, aceasta cuprinde o serie de domenii ştiinţifice 

care permit punerea în aplicare a politicii de apărare militară a unei ţări. Cercetători, 

teoreticieni, strategi, ingineri, tehnicieni şi personal de încercare a prototipurilor 

elaborează în mare parte aceste diferite domenii. Pe de altă parte, ştiinţa militară 

încearcă să adapteze cel mai bine instrumentele militare ale unei naţiuni la politica 

guvernamentală a acesteia. În acest scop, ea studiază armamentul de folosit pentru a 

răspunde cel mai bine problemelor cu care ea va fi confruntată într-un eventual război. 

Această ştiinţă, de asemenea, înglobează elaborarea teoriilor militare bazându-se pe 

bătăliile trecute în vederea dezvoltării de strategii de apărare sau de atac. Astfel, este 

vorba de ameliorarea capacităţilor de lovire sau de răspuns al armatei ţării, 

determinând cele mai bune strategii şi cel mai bun material de război de folosit. 

Argumentarea universalităţii ştiinţei militare presupune atât descrierea 

progreselor făcute de omenire în domeniile ducerii războaielor şi a mijloacelor de luptă, 

cât şi analiza „produselor” unor autori referitoare la război. Pentru a demonstra 

caracterul universal al ştiinţei militare credem că ambele aspecte – practica şi teoria 

militară – în timp şi spaţiu, adică din cele mai vechi vremuri şi pe întregul mapamond, 

se cer relevate simultan. Desigur, demersul nostru este direct condiţionat de 

posibilitatea accederii la informaţiile necesare şi suficiente pentru a putea să 

demonstrăm ceea ce ne-am propus – universalitatea ştiinţei militare. 

1. Consideraţii preliminare 

Argumentarea universalităţii ştiinţei militare presupune atât descrierea 

progreselor făcute de omenire în domeniile ducerii războaielor şi a mijloacelor de 

luptă, cât şi analiza „produselor” unor autori referitoare la război. Pentru a 

demonstra caracterul universal al ştiinţei militare credem că ambele aspecte - 

practica şi teoria militară - în timp şi spaţiu, adică din cele mai vechi vremuri şi pe 

întregul mapamond, se cer relevate simultan. Desigur, demersul nostru este direct

Universalitatea ştiinţei militare 

condiţionat de posibilitatea accederii la informaţiile necesare şi suficiente pentru 

a putea să demonstrăm ceea ce ne-am propus - universalitatea ştiinţei militare. 

Din păcate informaţiile sunt mai reduse pentru anumite perioade de timp şi 

din unele spaţii, în timp ce pentru altele sunt destul de bogate. 

În evoluţia gândirii militare se conturează două momente esenţiale: 

momentul practic-empiric, având în atenţie soluţionarea de către comandanţi 

de diferite trepte a problemelor nemijlocite ale acţiunilor militare, moment apt să 

inoveze, să genereze idei geniale, originale în concepţie şi momentul teoretic 

(gândire militară teoretică), menit să sesizeze esenţa şi legităţile luptei armate, să 

generalizeze experienţa practică a războaielor, să elaboreze principii 

fundamentale, călăuzitoare. 

Contribuţii importante la progresul gândirii militare într-o epocă istorica dată 

aduc, desigur, descoperirile ştiinţifice, economice, politice, psihologice, filozofice, 

istorice, tehnice, la care se adaugă cele ce răspund necesităţii de cunoaştere. În 

cadrul acestora un rol esenţial revine ştiinţei militare (teoriei generale a ştiinţei 

militare), care s-a cristalizat abia în epoca modernă. Multă vreme, ansamblul 

cunoştinţelor ştiinţifice privitoare la ştiinţa militară au fost integrate artei militare, 

care nu reprezintă decât un element structural al ştiinţei militare. 

Ca noţiune ştiinţifică a apărut în literatura militară din Grecia antică sub 

denumirea de polenike tekné – arta războiului. Datorită accepţiei sale largi, 

tekhné poate fi tradus atât ca meşteşug cât şi ca ştiinţă şi artă. 

Se conturează treptat şi conţinutul artei militare: pregătirea războiului 

(întărirea frontierelor, construirea de cetăţi, înzestrarea armatei, montarea şi 

mobilizarea etc.); tactica, (repartizarea militarilor în unităţi organizate, exersarea 

procedeelor tactice); planificarea şi executarea operaţiilor militare (strategiké 

tekhne), adică arta comandantului militar. Cu acest conţinut arta militară 

datează încă din secolul al IV-lea î.Hr., perioadă din care ne-a rămas, 

fragmentar, şi în cel mai vechi manual de artă militară, în limba greacă 1 . 

Fireşte, arta militară moştenită din generaţie în generaţie, deci şi gândirea 

militară, este mult mai veche decât scrierile generalizatoare în acest domeniu. În 

forma sa primară, gândirea militară (arta militară) are aceeaşi vechime ca şi 

războiul şi se poate reconstitui parţial pe baza acţiunilor militare cunoscute, 

având deci ca izvor principal datele şi informaţiile, surprinzător de bogate pentru 

unele perioade, din scrierile istorice. Înseşi principiile teoretice ale strategiei şi 

tacticii din perioadele ulterioare au ca sursa principală tot analiza acţiunilor 

concrete de luptă. 

2. Statutul ştiinţei militare în ansamblul ştiinţelor 

Ştiinţa militară este o ştiinţă particulară, ce aparţine ştiinţei definită în sensul 

cel mai larg. Aceasta reprezintă ansamblul cunoştinţelor militare - principii, norme 

şi reguli de ducere a războiului, mijloace de luptă, strategii defensive, strategii 

ofensive, teorii asupra luptei armate, statutul şi rolul forţei umane în conflictul 

1 Lt.col.drd. Alexandru RIZESCU, Aspecte ale istoriei gândirii militare până în secolul al XIX-lea, 

http://www.actrus.ro/reviste/4_2001/1r2.html 

225

226 


armat etc. – acumulate de omenire de-a lungul timpului ca urmare a dezvoltării 

gândirii militare şi a practicii ducerii luptei armate. Practic, aceasta cuprinde o 

serie de domenii ştiinţifice care permit punerea în aplicare a politicii de apărare 

militară a unei ţări. Cercetători, teoreticieni, strategi, ingineri, tehnicieni şi personal 

de încercare a prototipurilor elaborează în mare parte aceste diferite domenii. Pe 

de altă parte, ştiinţa militară încearcă să adapteze cel mai bine instrumentele 

militare ale unei naţiuni la politica guvernamentală a acesteia. În acest scop, ea 

studiază armamentul de folosit pentru a răspunde cel mai bine problemelor cu 

care ea va fi confruntată într-un eventual război. Această ştiinţă, de asemenea, 

înglobează elaborarea teoriilor militare bazându-se pe bătăliile trecute în 

vederea dezvoltării de strategii de apărare sau de atac. Astfel, este vorba de 

ameliorarea capacităţilor de lovire sau de răspuns al armatei ţării, determinând 

cele mai bune strategii şi cel mai bun material de război de folosit. 

În educaţia militarilor, acest termen include toate domeniile ştiinţifice care 

sunt stăpânite (adică însuşite, interiorizate şi aplicate) în caz de gestionare a unui 

conflict armat. Aceasta comportă serviciile de informaţii, materialul militar, 

simulările conflictelor, statisticile şi logistica. 

Pe de altă parte, ştiinţa militară a fost şi este încă înţeleasă, în general, ca 

un „ansamblu de cunoştinţe referitoare la domeniul războiului (conflictului armat), 

cu preponderenţă la lupta armată pregătită şi desfăşurată în cadrul acestuia” 1 . 

Această definiţie înglobează, evident, pregătirea şi întrebuinţarea forţelor armate 

în război, şi de asemenea, procedeele şi metodele de ducere a acţiunilor 

militare. 

Analiza războiului se face, de regulă, post-factum. Scopul oricărei analize 

este, în primul rând, acela de a asigura crearea unor premise pentru înţelegerea 

şi pregătirea războiului viitor, adică a părţii celei mai dinamice şi mai dramatice a 

confruntării, a vârfului de traiectorie (confruntarea armată) a războiului. 

Ştiinţa militară nu este altceva decât acea ramură a ştiinţei care se ocupă 

de identificarea, localizarea, definirea şi cunoaşterea acestei traiectorii, adică a 

cauzelor, legilor şi legităţii fenomenului război, a acţiunii militare în general, a 

împrejurărilor care îl favorizează, care determină sau impun acţiunea militară, a 

condiţiilor care îl generează, a momentelor care îl declanşează, mai precis, care 

determină etapa sau etapele de confruntare armată violentă, a efectelor şi 

implicaţiilor. 

„Teoria nu are o finalitate practică: ea nu furnizează «reţete», ea este 

obligatoriu mediatizată prin doctrină“ 2 . Dar ştiinţa militară se află, ca suport, în 

toate componentele artei militare: istoria artei militare; geografia militară; 

geostrategie; medicina militară; logistica militară; tehnologia militară; strategie; 

domeniul operativ; tactică; acţiunea militară; acţiunea civil-militară. 

Cu alte cuvinte, ştiinţa militară nu este doar teorie militară, ci devine tot mai 

pronunţat, sistem de sisteme, adică un metasistem care integrează în acelaşi 

spaţiu cele trei mari componente ale sistemelor dinamice militare: teoria militară; 

1 Col. dr. Constantin ONIŞOR, Teoria strategiei militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 

Bucureşti, 1999, p. 25. 

2 Hervé Coutau Bégarie, Bréviaire stratégique, http://www.stratisc.org, p. 64.


practica militară; arta războiului şi luptei armate. De asemenea, ştiinţa militară se 

află în toate nivelurile artei militare: strategic; operativ; tactic. 

Ştiinţa militară, în ansamblul ei, dar şi în componentele ei, este 

interdisciplinară. În ea se regăsesc, deopotrivă, atât ştiinţele tradiţionale - 

matematica, fizica, chimia, biologia, biofizica etc., cât şi noile ştiinţe ale 

microsistemelor, macrosistemelor şi proceselor. 

3. Evoluţia ştiinţei militare în timp şi spaţiu 

3.1. Antichitatea greco-orientală (de la ultimul sfert al veacului al VI-lea la 

jumătatea celui de-al doilea secol î.Hr.) 

Practic, în această perioadă încep să apară documente scrise cu referire la 

aspecte militare ale epocii respective 1 . În general, sunt descrise bătălii 

importante de către gânditori ai acelor vremuri. Astfel, vom găsi date şi informaţii 

despre război în lucrările lui Herodot, Tucidide, Xenofon. Informaţiile oferite de 

către aceştia pot fi completate cu cele existente în operele unor scriitori din 

epocă. De exemplu, povestirea bătăliei de la Salamina în tragedia lui Eschil, 

„Perşii”. Desigur, în preluarea unor astfel de informaţii trebuie manifestată 

prudenţă, mai ales când vine vorba de efectivele armatelor ce s-au confruntat. 

În domeniul tacticii, adică al artei de a pune în practică optim mijloacele 

disponibile într-o situaţie şi la un moment dat, se remarcă următoarele: atacul în 

forţă asupra unui punct, străpungerea şi apoi încercuirea inamicului demoralizat; 

pornirea atacului printr-o „ploaie” de proiectile, pentru a facilita asaltul; 

angajarea tuturor forţelor disponibile succesiv. 

În ceea ce priveşte strategia, aceasta viza obţinerea de rezultate politice 

prin combinarea operaţiilor militare. 

Despre război au scris unii filosofi greci şi nu numai. În acest sens, amintim pe 

următorii: Socrate (arta războiului înseamnă aplicarea regulilor tacticii); Platon 

(evocă calităţile unui bun strateg: percepţia şi comanda); Dionysodoros (unul 

dintre sofişti, dădea în plan practic cursuri de tactică şi elibera diplome atestând 

aptitudinea de a exercita comanda); Xenofon (a scris despre experienţa 

practică a luptei). 

La rândul lor, istoricii au descris conflictele prin cauze, operaţii, bătălii. Dar 

unii dintre ei au mers mai departe. De exemplu, Tucidide explică şi critică, atunci 

când este cazul, pe cei implicaţi într-o bătălie. 

Pe lângă autori amintiţi menţionăm câţiva autori importanţi în domeniul 

gândirii militare: „Arta războiului” (Sun Tzî), „Anthasastra” (Kautiliya), „Cum trebuie 

să se apere cei încercuiţi” (Eneas Tacticianul), „Stratageme” (Sextus Iulius 

Frontinus), „Conducătorul de oşti” (Onasandru), „Tactica” (Flavius Arrianus), „Arta 

militară” (Flavius Vegitius Renatus) şi „Strategia lui Mauricius”, care mai târziu a fost 

tradus şi publicat sub titlul „Arta militară”. 

Potrivit surselor existente, Sun Tzî a trăit în secolele VI -V î.Hr., fiind recunoscut 

ca o autoritate pe tărâmul gândirii militare. Opera sa „Arta războiului”, cunoscută 

1 Alain BRU, Histoire de la guerre à travers l’armement, 

http://www.stratisc.org/act_bru_hisguerre_Ch3.htm 

227

228 


şi sub denumirea de „Cele treisprezece articole despre arta războiului”, 

reprezintă, începutul gândirii militare sistematice, constituită în concepte, idei şi 

încearcă să realizeze un instrument de orientare a conducerii trupelor în lupta. 

Lucrarea sa reflectă condiţiile istorice ale lumii antice şi este influenţată de şcolile 

filosofice chineze din acea vreme, în special de sistemul filosofic al lui Lao Tzî. 

3.2. Antichitatea romană (secolul al VIII-lea î.Hr.–secolul al V-lea d.Hr.) 

În ceea ce priveşte funcţiile militare, în perioada analizată, menţionăm cele 

trei mari reforme militare din -509 la +476, inclusiv cea privind „marea unitate” 

standard, legiunea 1 . Caracteristicile acestor trei reforme au fost: reforma lui 

Camille - legiunea înlocuieşte falanga, iar sabia ia locul lăncii; reforma lui Marius - 

plebei voluntari sunt admişi în armată, dar legionarul este plătit şi echipat de stat; 

perioada imperială vede dezvoltându-se progresiv cavaleria; reforma lui Septime 

Sever - se suprimă interdicţia legionarului de a se căsători înainte de finele 

contractului de 20 de ani. 

Tactica consta în aceea că legiunea romană, o trupă disciplinată, solidă şi 

bine antrenată, trebuia, mai întâi, să poată opri elanul adversarului, apoi datorită 

priceperii şi tehnicii de luptă să-l descurajeze, ca, în cele din urmă, să treacă din 

apărare la ofensivă şi punerea în derută a adversarului. Practic, legiunea trebuia 

să poată să lupte în orice teren. 

În materie de strategie, Roma nu a avut decât trei proiecte politice 

succesive în cursul unui mileniu: asigurarea supravieţuirii sale; cucerirea unui 

„Imperiu colonial” care să-i asigure preeminenţa totală în lumea occidentală de 

atunci; apărarea Imperiul contra popoarelor barbare ce venea din Nord şi din 

Est. 

În ceea ce priveşte gândirea militară teoretică, cu excepţia lui Sun Tzî, sursa 

citată menţionează că, din Antichitate până într-o perioadă foarte recentă, 

aceasta s-a bazat în esenţă pe informaţiile din istorie: să cauţi în trecut ceea ce a 

reuşit şi ceea ce a fost cauza eşecurilor, apoi, să tragi învăţăminte pentru viitor. 

Dintre gânditorii acestei perioade amintim pe Cezar, care în „Războiul galilor” 

relata experienţa personală de comandant şi pe Flavius Vegetus Renatus care, la 

finele secolului al IV-lea cu al său „Tratat de artă militară” s-a îndepărtat de 

modelul epocii folosind faptele istorice cu titlu explicativ sau demonstrativ, 

inversând priorităţile celorlalţi autori din această perioadă. 

Această perioadă s-a făcut cunoscută prin crearea unei reţele de drumuri 

în întregul imperiu. Existenţa acestor drumuri facilita deplasarea şi intervenţia 

legiunilor în zona în care era o revoltă sau intraseră invadatori. 

3.3. Evul Mediu (secolul al V-lea – secolul al XV-lea) 

În domeniul funcţiilor militare în Evul Mediu 2 , conform sursei citate, cu 

excepţia câtorva noutăţi la nivel de tehnică militară atinse de Roma, veritabile 

noutăţi nu au apărut decât începând cu secolul al XI-lea. 

1Alain BRU, Histoire de la guerre à travers l’armement, 

http://www.stratisc.org/act_bru_hisguerre_Ch4htm. 


http://www.stratisc.org/act_bru_hisguerre_Ch5.htm


De o manieră generală, Evul Mediu a fost o perioadă de relativ progres în 

domeniul conducerii trupelor. Totuşi, în această perioadă, adesea comandantul 

suprem - şeful politic, suveranul sau un mare feudal, frecvent prea tânăr sau prea 

bătrân - se limita la a da directive tactice principalilor subordonaţi. Apoi, el 

trebuia să fie un exemplu luptând în fruntea armatei în loc să rămână pe o poziţie 

care i-ar fi permis să conducă efectivele potrivit situaţiei de pe câmpul de bătaie. 

Calităţile de comandă ale şefului suprem erau decisive în obţinerea victoriei. 

Totodată, coaliţiile se distingeau prin multiple şi interminabile consilii de război 

ceea ce lăsa să scape ocaziile favorabile şi în care calităţile de orator dominau 

competenţa militară; experienţa militară a suveranului era redusă întrucât acesta 

adesea ajungea la putere la ieşirea din adolescenţă; codul cavaleresc modela 

comportamentul în luptă al comandanţilor militari de toate rangurile. Acest lucru 

făcea ca trupa să acţioneze în luptă potrivit propriei iniţiative şi nu la ordinul şefilor 

săi; conceptele de bravură şi onoare al cavalerului aduceau atingere eficacităţii 

în luptă (nu se culegeau informaţii despre inamic, nu erau permise surprizele şi 

viclenia în luptă). 

La sfârşitul acestei perioade se reţin câteva aspecte semnificative în plan 

militar: artileria ajunge la o maturitate tehnică; armamentul individual s-a 

răspândit în toate armatele, fără însă a atinge acelaşi grad de maturitate. 

De o manieră inexplicabilă, deoarece China părea să fi inventat praful de 

puşcă, armatele sale au folosit puţin această descoperire. Totuşi, pare posibil ca 

Marele Han mongol Cubilai să fi folosit guri de foc şi arme portabile pentru 

cucerirea regatului Song, prin anii 1268-1269. Prin urmare, armamentul, 

echipamentul şi tacticele vor arăta un imobilism secular. 

Imobilismul Japoniei, în materie de armament, va fi şi mai net. Armura 

japoneză clasică se menţine iar armamentul tip al soldatului comportă adesea 

un arc şi o sabie. Lupta se reducea, fără cea mai mică idee tactică, după un 

schimb de săgeţi la un feroce duel. Ea se purta exclusiv pe jos. 

În plan operativ, în Occident, perioada dintre Imperiu până la Carolingieni 

se limita la acţiunile cel mai simple: pentru valurile succesive de invadatori 

barbari - să ştie să reunească la momentul dorit războinicii hoardelor ce mergeau 

mai mult sau mai puţin paralel, pentru a produce pierderi maxime luptătorilor prin 

şocul pe care cercetaşii îl raportau a fi iminent; pentru adversari (popoare 

constituite cel mai adesea din populaţii implantate de vreme îndelungată), 

alertaţi de sosirea refugiaţilor - să cheme toţi bărbaţii în stare să poarte arme şi să 

încerce respingerea invadatorilor. 

În Evul Mediu, strategia militară, ca un palier al strategiei generale, era 

completată de alte paliere: diplomaţia, banii, combinaţiile matrimoniale. 

În Europa Occidentală, literatura de inspiraţie militară rămâne vreme 

îndelungată foarte săracă. Practic, toţi autorii (Joinville, Guillaume de Tyr, 

Ambroise, Villehardin etc.) se limitează la amintirile lor de campanie de foşti 

comandanţi fără o analiză critică a raţiunilor profunde ale rezultatelor luptelor. 

Avantajul acestor relatări este acela că aflăm cine, unde, când şi cum a 

participat la acele lupte. 

Totuşi, putem reţine câteva excepţii dar niciuna anterioară secolului al XIIIlea: 

229

230 


- Jean de Mung, care în 1284 a tradus „De Re militari” a lui Vegece, 

adăugând comentarii critice formulate sub titlul „Arta cavaleriei”; 

- călugărul Plan du Carpin care, trimis ambasador pe lângă mongoli, a 

redactat la întoarcere - către 1240 - un material asupra caracteristicilor tactice 

ale luptei a acestor invadatori ai Europei Orientale, prezentând atât consideraţii 

asupra deficienţelor armatelor occidentale în raport cu tacticele necunoscute, 

cât şi mijloacele de ale remedia. 

- singura lucrare teoretică este „Le Rosier des Guerres”, redactată de un 

colectiv la ordinul lui Ludovic al XI-lea. Lucrarea priveşte, în esenţă, nivelul tactic. 

Totuşi, el arată înaintea lui Clausewitz, că strategia militară nu este decât un 

palier al proiectului politic şi reciproc, că războiul nu este decât urmarea politicii, 

dusă prin alte mijloace. În plus, această operă colectivă evidenţiază luarea în 

calcul a inamicului, a terenului, informaţiilor, a siguranţei în deplasare şi în 

staţionare, păstrarea secretului. De asemenea, lucrarea vorbeşte de rolul surprizei 

în alegerea unei bune poziţii, de superioritatea artileriei şi de folosirea raţională a 

infanteriei, de luarea în calcul a condiţiilor meteorologice, de coeziune amorală, 

de buna stare fizică a oamenilor şi a cailor, de aprovizionarea lor. 

La cealaltă extremitate a Eurasiei apărea lucrarea „Cele 36 de 

stratageme”, cu o origine nedefinită, dar se pare din epoca Ming (1368-1640). 

Practic, lucrarea prezintă o serie de „sfaturi” sub forma unor proverbe, urmat 

fiecare de un scurt text, de o citare din Yijing (vechi text divinatoriu) şi de 

anecdote justificative pentru proverbe. Nivelul este cel tactic, dar ca valoare 

sunt sub cele din „Arta războiului” a lui Sun Tzî. 

În această perioadă, Bizanţul vede apărând câteva opere generale de tip 

enciclopedie. Amintim astfel: 

- scrierile lui Urbicius precum şi ale lui Anonymus Byzantinus de pe timpul 

domniei lui Iustinian (527-565), se caracterizează prin reflectarea situaţiei din 

Roma epocii târzii; 

- „Manualul” lui Heron cel Tânăr care, recunoştea că l-a elaborat plecând 

de la preluările din Apollodor, Biton, Filon, Aeneas, Heron cel Bătrân etc.; 

- „Enciclopedia” elaborată de diverşi autori la ordinul lui Constantin 

Porfyrogenete, bazată tot pe opere din Antichitate. 

3.4. Contribuţia civilizaţiei mayaşe şi aztece la ştiinţa militară 

Cu o existenţă cuprinsă între 600 î.Hr. până în 1524 d.Hr., când începe 

cucerirea spaniolă, civilizaţia mayaşă, în ansamblul ei, era caracterizată de un 

grad ridicat de diversitate culturală şi politică (arheologii au identificat circa 31 

de dialecte mayaşe 1 vorbite la momentul desfăşurării cuceririlor spaniole, 

principiul politico-administrativ fundamental fiind acela al vasalităţii diverselor 

oraşe-stat faţă de oraşul-stat central). 

Fragmentată politic, societatea mayaşă a fost pentru multă vreme sfâşiată 

de războaie interne, unele fiind doar raiduri menite să captureze prizonieri 

destinaţi sacrificiului ritual, altele adevărate campanii de distrugere a unor state 

rivale. În principal, mayaşii declanşau războaie pentru obţinerea de avantaje 

1 Handbook to Life in the Ancient Maya World, Lynn V. Foster, Facts on File Inc., New York, 2004, p. 3


economice (realizate prin plata tributului, de exemplu) sau controlul rutelor 

comerciale. În ciuda conflictelor frecvente, nu există însă o perspectivă 

aprofundată a dimensiunii militare a societăţii mayaşe. 

Sursele de informare consultate nu au dat indicii despre existenţa unor 

lucrări teoretice din domeniul gândirii militare. 

În sensul obiectivităţii ştiinţifice, trebuie să menţionăm, încă de la început că 

tot ceea ce cunoaştem despre ducerea războiului de către azteci se datorează 

ciocnirilor pe care aceştia le-au avut cu armata spaniolă, scrierile unor preoţi sau 

conchistadori spanioli fiind izvoare primare de informaţie în acest sens. Nici 

această civilizaţie nu oferă informaţii despre lucrări teoretice privind războiului, 

sau alte aspecte legate de strategia ori tactica militară 1 . 

3.5. De la Renaştere la Secolul Luminilor (1500 - 1789) 

Evoluţia materialelor militare, în perioada analizată, se distinge prin: 

ameliorări ale mijloacelor de luptă (de exemplu, tunul se diversifică şi se 

îmbunătăţeşte calitativ din punctul de vedere al materialelor din care se 

confecţionează, al proiectilelor folosite); transformări fundamentale ale 

mijloacelor de luptă (perfecţionarea archebuzei sub aspectul aprinderii pulberii şi 

dotării cu baionetă; apariţia şi utilizarea pistoletului; fortificaţiile care se 

îndepărtează de castelul - fort şi, după două secole, se ajunge la cel de-al treilea 

sistem Vauban); realizări în întregime noi (este cazul navelor exclusiv de război, cu 

punţi suprapuse pe acre erau montate baterii); dispariţia unor mijloace de luptă 

(suliţa este înlocuită de baionetă; armura, redusă la cască şi cămaşa de zale era 

folosită doar de genişti şi cavaleria grea; sabia care rămâne doar ca un semn 

distinctiv al rangului în societate şi pentru parade; arbaleta; arcul) 2 . 

În secolul al XVI-lea, printre autorii cei mai importanţi ce s-au ocupat de 

aspecte teoretice ale războiului se află Nicolas Machiavelli (1469-1527) printre 

lucrările acestuia se află: „Arta războiului”, publicată în 1920, şi „Principele”. 

Aceasta din urmă este lucrarea în care Machiavelli face următoarele precizări: 

rolul privilegiat pe care statul trebuie să-l acorde apărării; recrutarea trupei să se 

efectueze dintr-un mediu sănătos fizic şi moral; educaţia şi exerciţiul sunt cele mai 

importante în formarea curajului militarilor; disciplina este mai valoroasă decât 

impetuozitatea în război. De fapt, autorul a tratat, pe de o parte, strategia 

generală cu „Principele” şi, pe de altă parte, cu „Arta războiului” nivelul tactic. 

Se cuvine să menţionăm aici că din aceeaşi perioadă în care a fost scrisă 

celebra sa carte „Principele" datează şi cunoscuta lucrare „Învăţăturile lui 

Neagoe Basarab către fiul sau Theodosie", scrieri pe care mulţi comentatori le 

asemuiesc, prin structura şi factura lor, prin sistemul de gândire politică, etică şi 

militară. Cartea voievodului român a constituit astfel, o lucrare de valoare 

europeană pentru acea perioadă 3 . 

1Manuel AGUILAR-MORENO, Handbook to Life in the Aztec World, California State University, Los 

Angeles, 2006 



3Lt.col.drd. Alexandru RIZESCU, Aspecte ale istoriei gândirii militare până în secolul al XIX-lea, 

http://www.actrus.ro/reviste/4_2001/1r2.html, p.4 

231

232 


Secolul al XVII-lea, atât de „fertil” în conflicte, dovedeşte că marii 

comandanţi nu riscă de loc să facă opere teoretice. Turenne, de exemplu, a 

lăsat o voluminoasă corespondenţă, şi Vauban mai mult încă. Dar scrisorile către 

rege sau miniştrii săi sunt dări de seamă, cereri, propuneri de operaţii sau de 

lucrări, care nu căutau să se sprijine pe o doctrină generală personală. Vauban a 

lăsat 12 volume „Motivele mele”, care acoperă cele mai multe activităţi umane, 

până la libertatea de conştiinţă, expansiunea colonială, sau amenajarea de căi 

navigabile. Totuşi, „Motivele mele”, în afara unor aluzii, nu tratează de loc 

problema militară. 

Secolul al XVIII-lea cunoaşte un anumit număr de spirite curioase care vor 

studia problema militară. În principal, ei se interesau de maniera în care 

mijloacele disponibile puteau folosite cu mai multă eficacitate, cum odinioară au 

făcut-o Alexandru Machedon, Hanibal sau Cesar. 

La începutul secolului, Maurice de Saxa, în ale sale „Reveriile” (1732), făcea 

trimitere la recrutare, organizare, administraţia armatei - reforme foarte avansate 

pentru timpul său. 

Un predecesor al marilor gânditori de la sfârşitul secolului a fost cavalerul de 

Folard. Printre lucrările sale se numără: „Tratat al războiului de partizani (1717) ce 

a rămas în manuscris, „Noi descoperiri privind războiul”(1724), „Trata al coloanei şi 

ordinii profunde” (1727), care va deveni lunga prefaţă a „Comentarii privind 

istoria lui Polybe” (1730). 

La sfârşitul perioadei analizate, menţionăm ca autori militari pe cavalerul Du 

Teil şi contele de Guibert. Primul a publicat în 1778 o broşură: „Despre folosirea 

artileriei noi în războiul de campanie” care propovăduieşte spiritul ofensiv, chiar în 

situaţia defensivă, tratează combinarea armelor. El arată că artileria trebuie să-şi 

concentreze focul pentru a crea un efect decisiv asupra unui punct al liniei 

adverse. Apoi, infanteria va exploata acest efect. Al doilea, Charles Benoit, 

conte de Guibert (1743-1790), a fost ofiţer şi scriitor militar. Opera sa se întinde pe 

21 de ani şi cuprinde: „Eseu general de tactică” (1770); „Memoriu adresat 

publicului şi armatei privind operaţiile Consiliului de Război” (1787); „Tratat al forţei 

publice, considerată în toate raporturile sale” (1790). 

În esenţă, de Guibert a fost un analist şi renovator al tacticii, s-a ridicat la 

nivelul operativ şi apoi la cel strategic până la a prevedea natura conflictelor din 

viitor. În acest sens, el afirma că soldaţii vor fi cetăţeni şi cetăţenii soldaţi, iar 

certurile dintre suverani vor deveni lupte între popoare, iar naţiunile în întregime 

vor participa la aceste conflicte. De asemenea, analizând capacităţile naţiunilor 

europene, el va avertiza cu o viziune profetică asupra ameninţării giganticei Rusii 

pentru mica Europă. 

3.6. De la Revoluţia Franceză până în ajunul războaielor moderne (1789- 

1861) 

În această perioadă, ritmul descoperirilor tehnice şi al punerii lor în aplicare 

se accelerează mult: se trece de la diligenţă la calea ferată; de la nava cu


pânze la nava echipată cu motor cu aburi; de la curierul călare la telegraful 

electric 1 . 

Perioada 1789-1815 este marcată în plan ştiinţific de descoperiri tehnice şi 

de punere a lor în aplicare: dezvoltarea industriei chimice, a siderurgiei, 

debuturile folosirii pilei electrice, cricul hidraulic, turbina hidraulică, calea ferată, 

telegraful electric, elicea. 

Gândirea militară a acestei perioade se face cunoscută în: 

- Franţa: Mareşalul Gouvion - Saint-Cyr face o analiză a campaniilor din 

Revoluţie şi din perioada Imperiului; mareşalul Bugeaud cere întoarcerea la 

definiţia marilor principii, valabile pentru formele moderne ale războiului. El 

deduce abandonul definitiv al ordinii profunde, în profitul lanţului de trăgători, 

larg răspândiţi pe teren. În general, literatura militară franceză din această 

perioadă se constituie din memorii de război mai interesante pentru istorici decât 

pentru teoreticieni. 

- Austria: arhiducele Carol are un aport interesant: el afirmă că strategia 

pregăteşte bătălia iar tactica este cea care trebuie să o câştige. 

- Prusia: Carl von Clausewitz, cu lucrarea sa fundamentală „Despre război” 

ce este studiată şi astăzi. Ea are următoare structură: Natura războiului; Teoria 

războiului; Despre Strategie în general; Angajamentul; Forţele militare; Apărarea; 

Atacul; Planul de război. „Războiul este continuarea politicii prin alte mijloace” 

este cea mai cunoscută şi citată afirmaţie a sa. Printre tezele susţinute de acesta 

se numără şi următoarele: esenţa conducerii de dat războiului: executarea 

planului conceput fără a se lăsa deturnat de dificultăţile care se pot ivi aici; 

bătălia este un scop şi nu un mijloc, căci scopul războiului este distrugerea forţelor 

inamice; retragerea, chiar voluntară şi ne executată sub presiunea inamicului, 

influenţează mult moralul trupei; ofensiva este forma decisivă a războiului? 

Răspunsul dat de Clausewitz este unul nuanţat. 

Dar gândirea lui Clausewitz depăşeşte mult cadrul problemelor strict 

militare, pentru a evidenţia raporturile între război şi politică. 

Anton Jomini constituie cazul cel mai special. Colonel la 33 de ani, a 

publicat în 1803, redifuzată în 1811, sub titlul „Tratat al marilor operaţii militare” 

„Tratat al marilor operaţii militare”. De remarcat nivelul operativ pe care îl 

abordează şi capacitatea sa de sinteză. 

Iată câteva dintre ideile susţinute de Jomini: războiul nu este o ştiinţă 

pozitivă şi dogmatică, ci o artă şi mai mult decât aceasta un fel de dramă 

pasională în care spiritul şi moralul maselor, talentele şi caracterele 

comandanţilor exercită o acţiune primordială; condamnarea imobilismului şi 

susţinerea vitezei operaţiilor; susţine avantajele ofensivei strategie (operaţionale) 

şi este rezervat în privinţa ofensivei tactice; secretul victoriei se află manevra 

foarte simplă ce constă în a duce grosul forţelor pe o aripă a inamicului. 

În privinţa contribuţiei celorlalte naţiuni la dezvoltarea gândirii militare se 

pare că nu se întâlneşte nici un teoretician demn de acest renume în Anglia, 

Spania, Rusia, SUA sau Italia. 



233

234 


3.7. Perioada războaielor moderne (1861-1914) 

Primele războaie moderne din 1861 la 1914 definesc o epocă în care 

superioritatea industrială, tehnică şi ştiinţifică tinde din ce în ce mai mult să 

constituie un factor cel puţin la fel de important ca superioritatea numerică şi 

geniul militar al comandantului. Această perioadă poate fi calificată ca 

perioadă de „ruptură” militară aşa cum a fost, la vremea lor, răspândirea armei 

de foc individuală şi a tunului 1 . 

Această ruptură se bazează pe trei puncte principale: folosirea energiei 

artificiale mecanice, cu posibilităţile deschise pentru transportul masiv şi rapid, 

terestru şi apoi maritim; transmiterea instantanee a informaţiei la foarte mari 

distanţe în orice condiţii meteorologice, cu obligaţia de a pune la punct o 

infrastructură adecvată; creşterea, considerabilă, a cadenţei de tragere, a 

distanţei de lovire a ţintei şi a puterii de foc la armele de toate calibrele. 

În acelaşi timp, toate categoriile de forţe armate cunosc noi dezvoltări ca 

urmare a progreselor ştiinţifice şi tehnologice în aproape toate domeniile de 

activitate umană. 

Se poate spune că perioada 1861-1918 a fost una săracă în scriitori ce 

tratează problemele militare. Gândirea strategică este rară iar ideile de tactică 

sau operative se lovesc de un fenomen nou: dezordinea ce rezultă din progresele 

tehnice rapide. Căci, acum, nu se poate face abstracţie într-o tactică de 

armamentul folosit şi la nivelul operativ,dacă nu se ţine seama de mijloacele de 

legătură şi de transport. 

Perioada 1871-1914 a cunoscut o dezvoltare a regulamentelor pe categorii 

de forţe armate. De exemplu, în Franţa, în 1875, apărea un nou regulament al 

infanteriei. Din păcate acest regulament şi cele care i-au urmat nu au scăpat de 

critici severe. Doctrina ce sta la baza lor nu răspundea ideii de naţiune. Printre 

criticii lor menţionăm: generalii Lewal, Fay, Pierrin, Canonge, Cardot. 

Ca regulă generală, autorii germani din această perioadă se plasează la 

un nivel mai înalt decât al francezilor. Sub influenţa lui Clausewitz, gândirea 

militară se ridică la nivel strategic, mai precis la nivel politico-strategic. Astfel, se 

sublinia că pregătirea unui război pretinde eforturi importante, mai ales 

financiare, economice, industriale şi umane. Execuţia sa rapidă va consimţi 

importante sacrificii umane. Printre autorii germani se numără: Von des Goltz; von 

Bernardi; von Falkenhausen, von Bieberstein. Toţi susţin că războiul modern nu se 

confundă cu conflictele cavalereşti de altă dată, ci reprezintă mijloace de 

achiziţia unor avantaje economice şi politice. 

În ceea ce priveşte celelalte naţiuni, gândirea militară se evidenţiază printro 

serie lucrări, apărute mai ales în SUA, de tip memorii de război. În ele apar unele 

consideraţii de nivel tactic, dar nimic pentru nivelele operaţional şi strategic. 

3.8. Războiul modern ideologic (1918-1945) 

În această perioadă se revine puternic la aspectul ideologic al războaielor. 

Aceste războaie moderne devin înainte de toate un război de materiale - 


http://www.stratisc.org/act_bru_hisguerre_Ch8.htm


cantitativ/numeric şi calitativ/performanţă - pe care nu le pot compensa 

sacrificiile umane consimţite de către beligeranţi care dispun de mijloace 

industriale insuficiente 1 . 

În perioada analizată, materialele militare au cunoscut modificări ce privesc 

următoarele aspecte: generalizarea a ceea ce exista deja în 1918; punerea la 

punct materiale noi (arme automate, mitraliere, artilerie, aviaţia, rachete 

balistice, torpila cu cap acustic de căutare, arma nucleară etc.); producţia în 

mare serie de aparate şi ansambluri complexe (de regulă, destinate materialelor 

noi). 

Gândirea militară cunoaşte o dezvoltare interesantă: 

- J.F.C. Fuller a publicat: „Tancurile în marele război” (1920) care 

constituie un bilanţ critic; „Reformarea războiului” (1923) în care îşi prezintă 

concepţiile asupra viitoarelor materiale blindate şi celui al „Marile unităţi 

mecanizate”; „Fundamentele ştiinţei războiului” (1926); „Despre războiul viitor” 

(1929); „Regulament III” (1930). 

- Basil Liddell Hart a publicat în 1923 „Tancuri cu Fuller şi câţiva alţi 

nonconformişti - Hobbart, Martell etc.” 

- Lt.col. de Gaulle a publicat: „Franţa şi armata sa” (1938); „Spre o 

armată de profesie” (1934) în care propunea folosirea blindatelor în formaţii 

masive; crearea unei armate de manevră şi de şoc, mecanică, formată din 

personal de elită. 

- Hans von Seckt a publicat „Geuselegende Gedanken fur den 

Wiederaufban unsere Wertmacht” (1921). 

- Erwin Rommel a publicat „ Infanteria atacă” (1933); 

- Heinz Wilhelm Guderian, teoretician militar, a publicat în 1937 „Achtung! 

Panzer!”. 

Mai mult decât primul, al doilea conflict mondial a fost marcat de puterile 

industriale respective a naţiunilor beligerante, dar şi intrarea în forţă a ştiinţei în 

luptă, asociată cu rapiditatea trecerii de la stadiul cercetării fundamentale sau 

aplicate, a celei de folosire operaţională (radar, rachete balistice, arma 

nucleară). 

3.9. Perioada contemporană 

Această perioadă se caracterizează prin ameninţarea nucleară reciprocă 

între cele două blocuri militare, care s-au confruntat între 1945 şi 1990 pentru 

împărţirea zonelor de influenţă mondială, a jucat un rol important în evitarea 

celui de-a treilea război mondial ce, dacă ar fi avut loc ar fi condus la distrugerea 

vieţii pe pământ. În ciuda „păcii atomice” lumea nu a trăit în pace: conflicte 

între clienţi ai celor două blocuri, războaie civile interne, cele între naţiuni de 

„gradul doi” (de exemplu, războiul dintre Iran şi Irak), războaie legate de 

decolonializare. Blocurile antagoniste au acumulat materiale de război clasice şi 

nucleare numeroase. Această perioadă este marcată de fantastice progrese ale 

ştiinţei şi tehnicii. În acelaşi timp, peisajul industrial a fost radical bulversat. Dacă în 

1945 cel mai bun indicator al puterii economice al unei naţiuni era producţia de 



235

236 


oţel, astăzi, acest indicator şi-a pierdut valoarea: puterea economică se măsoară 

cu producţia de materiale realizate prin tehnici de vârf (electro-informatică, 

spaţiu, energie nucleară etc.). Ca noutate, dacă timp de 45 de ani „pacea 

armată” a domnit în Europa, de la destrămarea comunismului s-au multiplicat 

conflictele minore între mici naţiuni vecine, dar şi sub forma de războaie civile de 

creare a noi state. 

În prezent, cunoştinţele în domeniul militar cunosc o amplă dezvoltare, se 

vorbeşte chiar de o revoluţie în domeniul militar (Revolution in Military Affairs - 

RMA), activitate ce a cuprins toate armatele din lume, instituţii aflate într-un 

concret şi alert proces de transformare pentru a ţine pasul cu mutaţiile din viaţa 

societăţii umane. 

RMA nu este un proces de sine-stătător, ci este parte a mult mai vastei 

revoluţii în tehnologia informaţională ce, ea însăşi, este în centrul proceselor 

specifice globalizării. Este evident că, întrucât globalizarea a permis ca 

tehnologia să se dezvolte rapid, iar resursa umană, comerţul şi investiţiile 

financiare să transcendă graniţele statelor, revoluţia în domeniul militar a fost 

potenţată de acest fenomen. Mai mult, RMA nu a luat naştere într-un „vid 

strategic” 1 , nefiind o coincidenţă faptul că dezvoltarea sa a luat amploare în 

etapa post-Război Rece a globalizării, la fel cum consecinţele militare ale 

revoluţiei industriale au coincis avântului naţionalismului. 

În acest context, pentru ştiinţa militară contemporană se naşte întrebarea 

„Viitorul războiului stă în tehnologie?”. Astăzi, progresul tehnologic a revitalizat 

ideea de RMA. Datorită emergenţei şi perfecţionării tehnologiilor, analiştii militari 

implementează deja îmbunătăţiri în viteza, capacitatea şi, în general, precizia 

armelor. De asemenea, perfecţionarea rapidă a computerelor, capacitatea de 

interconectare a forţelor armate se vor îmbunătăţi substanţial. Acest progres al 

tehnologiei a dus, în viziunea lui Michael O’Hanlon, la roboţi militari de artilerie 

fără pilot care prevestesc un viitor al câmpului de luptă virtual şi al războaielor 

fără victime umane 2 . Mai mult, dacă tehnologia o permite, războiul în orice parte 

a lumii poate fi dus de pe teritoriul naţional: muniţiile ghidate, avioanele de luptă 

şi artileria ar putea fi desfăşurate fără a face un pas pe pământ străin. Este 

evident că RMA favorizează tehnologic ţările avansate, în special SUA 3 . Experţii 

militari se tem că diferenţa tehnologică considerabilă va împiedica statele să 

participe la operaţiile multinaţionale, iar inegalităţile cauzate de capabilităţile 

tehnologice variate ale statelor pot constitui o sursă de tensiuni între ţări. 

În istoria umanităţii, războiul a rămas un aspect esenţial al existenţei. Unele 

entităţi s-au angajat în război atacând, în timp ce alţii au făcut-o pentru a se 

apăra. Deşi războaiele variază în cauze, componente şi magnitudine, un singur 

aspect rămâne acelaşi: războiul se schimbă. Tehnologia de război s-a schimbat 

cel mai mult, de unde şi ideea că războiul va continua să existe atâta timp cât 

vremurile şi tehnologia evoluează. 

1François HEISBOURG, Special Comment, în Disarmament Forum, Number 4/2001, pp. 3-4. 

2 Michael O’HANLON, Technological Change and the Future of Warfare: Understanding the Revolution 

in Military Affairs, Brookings Institution Press, 2000, p.3. 

3 Simon DALBY, Geopolitics, the Revolution in Military Affairs and the Bush Doctrine, în International 

Politics, Volume 46, Numbers 2-3/2009, pp. 234-252.


RMA nu a transformat în totalitate nici arta războiului, nici ştiinţa militară în 

ansamblul său, însă a permis dezvoltarea unor noi elemente ale artei strategice, 

celei operative şi tacticii militare. Procedeele, metodele şi regulile artei militare 

clasice au fost reevaluate şi adaptate atât noului stadiu, noilor cerinţe şi 

posibilităţi ale mijloacelor de luptă, cât, mai ales, noilor tipuri de riscuri, pericole şi 

ameninţări de natură militară şi nonmilitară la adresa securităţii. Astfel, ştiinţa 

militară în perioada contemporană va trebui să pornească de la premisa că în 

viitorul apropiat, acţiunile militare vor avea loc, probabil, într-un spaţiu de luptă 

fluid, multidimensional, caracterizat de asimetrie, mobilitate, dispersabilitate, 

descentralizare, manevrabilitate şi flexibilitate. De asemenea, armatele 

principalelor state dezvoltate şi nu numai au trecut la profesionalizare şi 

externalizare a unor funcţii. Toate aceste schimbări îşi găsesc reflectarea şi în plan 

teoretic unde strategi, analişti militari, cercetători şi teoreticieni elaborează 

doctrine, concepţii, strategii etc. de întrebuinţare a armatei în prevenirea şi 

soluţionarea conflictelor. Pe de altă parte, lupta împotriva terorismului 

internaţional a făcut necesară o concertată şi amplă activitate de cercetare 

privind rolul armatei în această luptă. 

Astăzi, tendinţele sunt de dezvoltare a ştiinţei militare în fiecare ţară sau 

grupuri de ţări. În acest din urmă caz, este vorba de statele membre ale unor 

alianţe politico-militare ca, de exemplu, NATO. Pe de altă parte, lucrări care, prin 

conţinutul lor, aparţin domeniului ştiinţei militare au apărut în toate statele lumii. 

Acum, mai mult ca oricând, este organizată o cercetare militară fundamentală 

vizând problematica războiului, ca fenomen social complex, pe de o parte, şi se 

elaborează doctrine pentru fiecare categorie de forţe armate şi nu numai, 

strategii diverse vizând securitatea şi apărarea naţională, pe de altă parte. 

Difuzarea cunoştinţelor ştiinţifice, inclusiv în materie de ştiinţă militară, este 

semnificativ amplificată de puternicul progres realizat în domeniul informaticii şi 

comunicaţiei, pe de o parte, şi de complexul fenomen al globalizării, pe de altă 

parte. 

4. Argumente în favoarea universalităţii ştiinţei militare 

În evoluţia sa temporală şi spaţială, ştiinţa militară a cunoscut două 

momente esenţiale: momentul practic-empiric, având în atenţie soluţionarea de 

către comandanţi de diferite trepte a problemelor nemijlocite ale acţiunilor 

militare, moment apt să inoveze, să genereze idei geniale, originale în concepţie 

şi momentul teoretic, menit să sesizeze esenţa şi legităţile luptei armate, să 

generalizeze experienţa practică a războaielor, să elaboreze principii 

fundamentale, călăuzitoare. Aceste momente se derulează pe două dimensiuni 

şi anume: temporală şi spaţială. Deşi, iniţial, aspectul practic-aplicativ este 

primordial, odată cu conturarea ştiinţei militare ca disciplină ştiinţifică şi element 

structural al ştiinţei, cele două momente devin la fel de importante şi 

interdependente. 

Ştiinţa militară este definită prin universalitatea sa pe două dimensiuni: 

temporală şi spaţială. Această trăsătură definitorie a ştiinţei militare se manifestă 

prin intermediul următoarelor variabile: 

237

238 


1. Astăzi, ştiinţa militară este internaţională, dar mediile ce o produc sunt 

particulare şi naţionale. De fapt, compararea cu istoria ştiinţei militare naţionale 

arată cum rezultatele universale sunt generate plecând de la traiectorii 

particulare şi interferenţe. Universalul se construieşte puţin câte puţin prin 

intermediul contextelor culturale diferite care nu neagă, ci exprimă o realitate 

anume. Universalitatea ştiinţei militare atinge şi pune în valoare diversitatea 

demersurilor de cunoaştere ştiinţifică a fenomenului militar contemporan realizat 

la nivel naţional. Rezultatele acestei cunoaşteri sunt apoi difuzate în toate mediile 

interesate şi ca efect al globalizării informaţionale. 

2. Ştiinţa militară există doar ca diversitate creatoare. Cunoaşterea ştiinţifică 

în domeniul militar nu a fost, nu este şi nici nu va fi produsă exclusiv doar de o 

parte a umanităţii, potrivit culturii şi intereselor sale, în timp ce cealaltă parte se 

mulţumeşte să profite de unele din binefacerile sale. Valoarea cercetării nu 

rezidă doar în partea rezultatelor sale care pot fi luate în seamă într-o societate 

globalizată, ci mai ales printr-o ridicare a nivelului cultural al ţărilor şi regiunilor în 

cadrul cărora şi pentru care ea se dezvoltă. Multiplicarea şi diversificarea polurilor 

de cercetare în domeniul militar permit să se dezvolte o bogăţie, un capital 

cultural, ce deschide un acces mai larg la ele pentru populaţii mai numeroase. 

De asemenea, ea permite să emeargă nevoile, preocupările şi metodele de 

muncă originale, utile pentru întreaga comunitatea ştiinţifică, inclusiv cea 

militară. 

3. Ştiinţa militară este caracterizată de continuitate. Aceasta înseamnă că 

nivelul la care ea ajunge la un moment dat este rezultatul activităţii continue a 

comandanţilor, gânditorilor, cercetătorilor ştiinţifici, analiştilor, strategilor, 

tacticienilor din vremurile trecute şi cei de astăzi, atât la nivel naţional, cât şi 

internaţional. Prezentarea principalelor perioade istorice ale realizării de produse 

ale practicii şi teoriei militare pe parcursul acestei comunicări apreciem că este o 

dovadă a acestei continuităţii temporale şi spaţiale a ştiinţei miliare. De fapt, 

această variabilă vizează atât dimensiunea temporală cât şi pe cea spaţială a 

universalităţii ştiinţei militare. 

4. Ştiinţa militară a jucat, joacă şi va juca un rol semnificativ în evoluţia 

progresului tehnic şi tehnologic. Practic, activitatea din armată a contribuit şi va 

contribui la evoluţia progresului tehnic şi tehnologic. În acest sens, două exemple 

credem că sunt elocvente şi suficiente. Mai întâi, laserul, descoperit de 

cercetătorii militari a ajuns, acum, să fie larg folosit în lumea civilă. Apoi, 

Internetul, care a apărut şi s-a manifestat iniţial în mediul militar, a trecut „pragul” 

şi de el au beneficiat şi beneficiază toţi oamenii interesaţi de o astfel de realizare 

în materie de informatică şi comunicaţii. Totuşi, din păcate, omul are o astfel de 

structură psihică şi determinare socială încât are reflexul de a folosi fiecare 

progres ştiinţific şi tehnic pentru a-şi perfecta „panoplia” războinică. Aceasta atât 

pentru că el se teme că va fi devansat de adversarul său, declarat sau posibil, 

cât şi pentru că este convins de justeţea cauzei sale, acest sentiment oferindu-i 

confortul de a îndepărta scrupulele morale. Şi această variabilă exprimă 

dimensiunile temporală şi spaţială a universalităţii ştiinţei militare. 

5. Globalitatea este o altă variabilă actuală a dimensiunilor spaţială şi 

temporală a universalităţii ştiinţei militare. Aceasta din urmă, în toate epocile dar


mai ales în prezent, se defineşte prin globalitate, în sensul că produsele sale, în 

timp, devin bun comun al tuturor oamenilor, al actorilor statali şi nonstatali. 

Desigur, globalitatea sa se referă la generalizarea cunoaşterii ştiinţifice în 

domeniul militar, atât pe căi obişnuite, comune, cât şi prin mijloace specifice 

serviciilor de informaţii. Pe de altă parte, fenomenul complex şi multidimensional 

al globalizării actuale joacă un rol semnificativ în dezvoltarea ştiinţei militare prin: 

revoluţia în afacerile militare; revoluţia în domeniul informaticii şi comunicaţiilor; 

implicarea activă a actorilor nonstatali în derularea conflictelor armate actuale; 

circulaţia relativ liberă a cunoştinţelor din toate domeniile, inclusiv din cel militar, 

atât la nivel naţional şi regional, cât şi internaţional; privatizarea unor sectoare de 

cercetare - dezvoltare, inclusiv în domeniul mijloacelor de luptă; externalizarea 

unor sarcini din armată către firme private ce oferă servicii de natură militară şi 

de securitate. 

6. Dinamismul este o altă variabilă ce defineşte dimensiunea temporală a 

universalităţii ştiinţei militare. De fapt, ştiinţa militară atât ca parte integrantă a 

ştiinţei, cât şi ca domeniu particular al cunoaşterii umane a cunoscut o 

dezvoltare dinamică de-a lungul timpului. Aceasta întrucât nevoile colective şi 

individuale de apărare şi de securitate, pe de o parte, şi necesitatea asigurării 

resurselor materiale pentru existenţa fiecărei persoane şi comunităţi umane, pe 

de altă parte, au impus căutări asidue în direcţia cercetării-dezvoltării atât pentru 

producerea unor mijloace de luptă performante, cât şi pentru generarea 

conceptelor, doctrinelor, strategiilor şi tacticelor aferente folosirii celor dintâi în 

lupta armată. Astfel, apariţia unui nou mijloc de luptă, să spunem la „inamicul 

posibil” a dus la producerea „antidotului” la acesta de către „adversarul vizat”. 

De exemplu, apariţia aviaţiei militare şi dezvoltarea sa a condus la crearea unor 

mijloace eficace de luptă împotriva acestora. Aşa a apărut artileria antiaeriană. 

În plus, au apărut noi concepte, noi doctrine, strategii şi tactici care sporeau 

eficacitatea acţiunilor militare în care se foloseau noile mijloace de luptă. De 

asemenea, modificările în materie de concepţii, conducere şi organizare a luptei 

armate a impulsionat evoluţia dinamică a ştiinţei militare. Ştiinţa militară, de la 

apariţia sa, s-a constituit permanent într-un sprijin concret al practicii militare – de 

la optimizarea organizării forţelor armate la înzestrarea lor cu echipamente şi 

armament cu o eficacitate sporită. 

7. Interacţiunea cu celelalte ştiinţe particulare reprezintă o variabilă ce 

exprimă dimensiunile temporală şi spaţială a universalităţii ştiinţei militare. De-a 

lungul evoluţiei sale şi pe toate continentele populate ale lumii, ştiinţa militară s-a 

aflat, se află şi se va afla într-o continuă şi sistematică interacţiune cu celelalte 

ştiinţe particulare. Pe de o parte, cunoştinţele noi dobândite de ştiinţa militară, cu 

utilitate pentru domeniul civil trec, în timp, din mediul militar în celelalte sectoare 

de activitate umană. O serie de cunoştinţe şi date generate de către celelalte 

ştiinţe, desigur care îşi află o utilitate pentru mediul militar, sunt împrumutate, 

asimilate, interiorizate şi dezvoltate de către ştiinţa militară. În acest mod, se 

realizează un schimb reciproc avantajos pentru cele două domenii de activitate 

umană – civil şi militar – fie pe căi deschise, comune şi acceptate de toţi actorii 

implicaţi în asemenea acţiuni, fie pe căi mai mult sau mai puţin specifice. În plus, 

ştiinţa militară asimilează şi foloseşte cunoştinţe, metode şi tehnici ce au fost 

239

240 


create de alte discipline ştiinţifice cum ar fi, de exemplu, matematica, filosofia, 

sociologia, pedagogia adulţilor, cibernetica, statistica socială. În acelaşi timp, 

teorii, concepte şi forme de organizare promovate şi descoperite de practica şi 

teoria militară sunt folosite de către celelalte ştiinţifice. Astăzi, întâlnim frecvent 

concepte precum strategie, tactică, stat major etc. sau forme de organizare a 

activităţii din diferite instituţii de stat ori private după modelul militar. 

În plus, faţă de variabilele definitorii ale dimensiunilor temporală şi spaţială 

ale universalităţii ştiinţei militare prezentate mai sus, apreciem că aceasta din 

urmă (adică, universalitatea ştiinţei militare) este pusă în evidenţă şi de trei 

aspecte esenţiale. 

Mai întâi, ştiinţa militară este parte integrantă a ştiinţei, ultimul termen luat în 

cel mai larg sens al său. Prin conţinutul său, metodele de cunoaştere folosite şi 

utilitatea sa, ştiinţa militară se înscrie în rândul celorlalte ştiinţe sociale şi nu numai. 

Apoi, această caracteristică este probată prin cumularea în timp a 

cunoştinţelor din domeniul militar rezultate din activitatea tuturor militarilor, 

cercetătorilor ştiinţifici, teoreticienilor militari şi strategi, indiferent de ţara de 

origine sau de epoca în care au trăit şi muncit. De exemplu, astăzi, unele lucrări 

ale teoreticienilor militari cum ar fi Sun Tzî ori Clausewitz, de exemplu, sunt încă 

studiate, analizate şi folosite în elaborarea unor noi lucrări similare. Bineînţeles, se 

cumulează acele cunoştinţe care au rezistat timpului, în sensul că au trecut cu 

bine de verificările la care au fost supuse în practica socială atât în mediul militar, 

cât şi civil. 

În fine, ştiinţa militară este strâns legată de evoluţia, în timp, a mijloacelor de 

luptă. Practic, dezvoltarea ştiinţei militare a determinat evoluţia ascendentă a 

practicii militare. Progresul tehnic şi tehnologic în materie de mijloace de luptă şi 

ştiinţa militară se influenţează reciproc, susţinându-se continuu şi sistematic. 

Descoperirea unor mijloace de luptă mult mai performante, pe de o parte, este 

rezultatul dezvoltării ştiinţei militare, şi, pe de altă parte, un moment de 

declanşare a unor noi direcţii de cercetare în direcţia folosirii lor eficace în luptă. 

Concluzii 

Ştiinţa militară este o componentă a ştiinţei şi se defineşte, în principal, prin 

universalitatea sa. Evoluţia sa, pe dimensiunile temporală şi spaţială, a fost una 

continuă şi în strânsă interdependenţă cu dezvoltarea societăţii umane, în 

general, şi a cunoaşterii ştiinţifice în special. 

Caracterul internaţional, continuitatea, dinamismul, impactul semnificativ 

asupra progresului tehnic şi tehnologic, interdependenţa cu celelalte ştiinţe sunt 

variabile ce definesc dimensiunile temporală şi spaţială a universalităţii ştiinţei 

militare. 

Evoluţia şi dezvoltarea ştiinţei militare vor continua şi în anii ce vin sub 

impactul efectelor globalizării şi trecerii societăţii umane într-o nouă etapă de 

dezvoltare şi anume cea a societăţii cunoaşterii. 

Universalitatea ştiinţei militare este o realitate exprimată prin produsele 

practicii şi teoriei militare, în timp şi spaţiu, de-a lungul existenţei şi dezvoltării 

societăţii umane.

Bibliografie 


1. AGUILAR-MORENO, Manuel, Handbook to Life in the Aztec World, California 

State University, Los Angeles, 2006; 

2. BUHLER, Alexandre, Comprendre le combat antique: la notion de choc, 

http://trjca.mmsh.univ-aix.fr/abuhler.htm; 

3. BRU, Alain, Histoire de la guerre à travers l’armement, 

http://www.stratisc.org/act_bru_hisguerre_tdm.html; 

4. CLARKE, H. B., The Vikings, în „Medieval Warfare: A History”, Maurice Keen, 

Oxford University Press, New York, 1999; 

5. CRISSANTHOS, Stefan G., Warfare in the Ancient World, Greenwood Publishing 

Group, 2008; 

6. COUTAU BEGARIE Hervé, Bréviaire stratégique, http://www.stratisc.org; 

7. DALBY, Simon, Geopolitics, the Revolution in Military Affairs and the Bush 

Doctrine, în International Politics, Volume 46, Numbers 2-3/2009; 

8. HEISBOURG, François, Special Comment, în Disarmament Forum, Number 

4/2001; 

9. MUREŞAN, Mircea; VĂDUVA, Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, 

Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004; 

10. O’HANLON, Michael, Technological Change and the Future of Warfare: 

Understanding the Revolution in Military Affairs, Brookings Institution Press, 2000; 

11. ONIŞOR, Constantin, Teoria strategiei militare, Editura Academiei de Înalte 

Studii Militare, Bucureşti, 1999; 

12. RIZESCU, Alexandru, Aspecte ale istoriei gândirii militare până în secolul al XIXlea, 

http://www.actrus.ro/reviste/4_2001/1r2.html; 

13. Phalange (Antiquité), http://fr.academic.ru/dic.nsf/frwiki/1321798; 

14. Un peu de Culture: La pensée militaire au Moyen Age, 

http://gentilshommesbrette.free.fr/spip.php?article49; 

15. Les théoriciens de Byzance, 

http://www.webzinemaker.com/admi/m6/page.php3?num_web=23293&rubr=4&id=1 

63021; 

16. Handbook to life in the ancient maya world, Lynn V. Foster, Facts on File Inc., New 

York, 2004. 

241




AMENINŢĂRI ŞI RISCURI LA ADRESA UNIUNII 

EUROPENE ÎN CONTEXTUL AMENINŢĂRILOR GLOBALE 

General (r) prof. univ. dr. Anghel ANDREESCU 



Mediul internaţional de securitate a înregistrat o schimbare dramatică după 

atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, când noile circumstanţe internaţionale 

reclamă alte reguli în domeniul securităţii internaţionale. 

Liderii europeni l-au însărcinat pe Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă 

şi de Securitate a Uniunii Europene, Javier Solana, pentru redactarea Strategiei 

de Securitate a Uniunii Europene, denumită şi “O Europă sigură într-o lume mai 

bună”, ca un răspuns european la contracararea noilor riscuri de securitate. 

Acestea sunt efectele negative ale globalizării, precum sărăcia, bolile, 

competiţia pentru resurse, încălzirea globală, dar şi alte pericole diferite de cele 

din timpurile Războiului Rece, cum ar fi recenta criză majoră financiară care a 

destabilizat atât economiile statelor dezvoltate, cât şi pe cele în curs de 

dezvoltare. 

În Strategia de Securitate a Uniunii Europene, două concepte sunt cheie: 

prevenirea conflictelor şi prevenirea agresiunii. Nu se poate face nicio referire la 

folosirea forţei sau acţiuni preemptive, aşa cum sunt prevăzute în Strategia de 

Securitate Naţională a Statelor Unite ale Americii din anul 2002. 

La cinci ani de la adoptarea Strategiei Europene de Securitate, Uniunea 

Europeană a prezentat un Raport privind punerea în aplicare a Strategiei 

“Asigurarea securităţii într-o lume în schimbare”, unde analizează provocările 

globale şi ameninţările principale: 

a)Proliferarea armelor de nimicire în masă. 

Această ameninţare a fost apreciată drept cel mai mare pericol la adresa 

Uniunii Europene de către terorişti, dar şi de către unele state; 

b) Terorismul şi criminalitatea organizată. 

Rămân o mare ameninţare la adresa Europei şi a lumii; 

c) Securitatea cibernetică; 

d) Securitatea energetică; 

e) Schimbările climatice. 

Acestea sunt descrise în raport drept un factor care multiplică ameninţările, 

exacerbează conflictele. În data de 26 mai 2010, Consiliului Uniunii Europene i s-a 

prezentat primul raport de evaluare şi descriere a situaţiei privind ameninţările la 

adresa Uniunii Europene (Raportul M.A.D.R.I.D.). 

Acesta are la bază trei documente strategice: 

- Raportul Europol de evaluare a ameninţării pe care o reprezintă 

criminalitatea organizată (Raportul OCTA);

Ameninţări şi riscuri la adresa Uniunii Europene în contextul ameninţărilor globale 

- Raportul Eurojust privind situaţia terorismului şi evoluţia acestuia (Raportul 

TE – SAT); 

- Analiza anuală a riscului efectuată de Frontex (Raportul ARA). 

Actualul document, referitor la situaţia în care se găseşte Uniunea 

Europeană, analizează ameninţările specifice precum: terorismul, criminalitatea 

organizată, criminalitatea informatică, provocările la adresa controlului 

frontierelor, a protecţiei civile, infracţionalitatea transfrontalieră, violenţa şi, mai 

ales, corupţia. 

Toate aceste ameninţări se vor discuta în scurt timp, în cadrul Consiliului JAI 

2010, cu privire la securitatea internă şi alte provocări externe, pentru 

identificarea priorităţilor în domeniu şi evident îmbunătăţirile de care se va ţine 

seama în cadrul acţiunilor concertate ale statelor membre. 

Se mai are în vedere şi o metodologie pentru statele membre UE, care să 

faciliteze coordonarea planurilor de acţiune. 

O situaţie aparte o constituie problema dezastrelor natural, care a devenit 

stringentă în ultima perioadă de timp şi care va fi analizată până în 2012. 

Uniunea Europeană a mai creat în februarie 2007 un program specific de 

prevenire şi gestionare a efectelor terorismului şi altor riscuri de securitate pentru 

anii 2007-2013, ca parte a programului general privind securitatea şi libertăţile 

civile. 

Analizând rapoartele Europol, Eurojust şi Frontex, desprindem următoarele 

concluzii, pe genuri de ameninţări prezente şi viitoare la adresa securităţii Uniunii 

Europene: 

1. Terorism 

Numărul atacurilor teroriste în Uniunea Europeană a scăzut, însă terorismul şi 

violenţa extremă rămân o ameninţare majoră la adresa securităţii statelor Uniunii 

Europene, mai ales a celor care sunt membre NATO şi UE şi participă cu trupe în 

Afganistan şi Irak. 

Violenţa separatistă a reprezentat o ameninţare constantă în câteva state 

ale Uniunii Europene: Spania, Franţa, Irlanda de Nord. 

Terorismul islamic reprezintă în continuare o ameninţare gravă la adresa 

cetăţenilor Uniunii Europene prin grupările afiliate Al - Qaeda din unele state ale 

Africii (Maghrebul islamic), Orientul Apropiat, ori Asia de sud - est. 

PKK a desfăşurat acţiuni de mică amploare în Europa de vest, axându-se pe 

acţiuni dure la adresa Turciei. 

“Terorismul reprezintă privatizarea războiului. Este non–statul care atacă 

statul.” 1 

Al-Qaeda nu a executat acţiuni teroriste semnificative în ultimii ani, însă şi-a 

promovat ideologia fundamentalist – integristă, având la dispoziţie multe resurse 

financiare şi va rămâne cea mai mare ameninţare la adresa lumii civilizate. 

Deţine poziţii importante în Pakistan, Afganistan, Irak, Magreb, etc. 

Încearcă, prin activitatea de propagandă, consolidarea poziţiei şi evitarea 

coagulării unei eventuale opoziţii, a unei părţi din clerul islamic, precum şi 

1 Destrămarea naţiunilor, Ordine şi haos în secolul XXI, Robert Cooper, Ed. Univers, 2007, pag.13 

243

244 

Anghel Andreescu 

emiterea unei fatwa împotriva sa. Continuă colectarea de fonduri din toată 

lumea, inclusiv din Europa, precum şi recrutarea de noi adepţi, persoane din a 

doua şi a treia generaţie de imigranţi, din comunităţile locale, autohtoni trecuţi la 

islam, fiind vizate multe state din Europa (Marea Britanie, Elveţia, Austria, Franţa, 

Olanda, Norvegia, Spania, Italia, Danemarca etc.). 

Ideologia fundamentalistă are în continuare o priză semnificativă în lumea 

arabă, musulmană, în rândul păturilor sărace, chiar şi de nivel mediu sau mai sus. 

Are loc o extensie în Africa de Nord, dar şi în alte zone de interes: Yemen, Liban, 

Thailanda, etc. Sunt vizate în continuare ţintele occidentale din toată lumea. 

Procesul de recrutare s-a internaţionalizat şi datorită internetului, ca şi pregătirea 

acestora. Au apărut manuale de pregătire a teroriştilor, adresate chiar 

analfabeţilor, dar şi celor titraţi. Vor continua, şi chiar amplifica, atentatele 

netradiţionale executate de femeile kamikaze şi copii sinucigaşi. Deşi a suferit 

pierderi mari, totuşi şi-a diversificat reţeaua şi are în vedere folosirea mijloacelor 

neconvenţionale: chimice, biologice, radiologice sau nucleare, deci o schimbare 

dramatică în tacticile de luptă. 

Directorul Institutului de Politică Internaţională pentru Antiterorism din Israel 

aprecia că: “Amplificarea şi acutizarea terorismului, în general, şi a modului de 

manifestare în special, au fost posibile datorită condiţiilor favorizante ale mediului 

de securitate, dar şi al vulnerabilităţilor instituţiilor abilitate cu contracararea 

acestui fenomen. Terorismul este preţul plătit de civilizaţia occidentală pentru 

hegemonia sa şi impunerea principiilor democratice în lume.” Media nu trebuie 

să mai devină un mijloc de promovare a violenţelor extreme, de dragul creşterii 

audienţei, şi să-şi schimbe modul de avertizare a publicului. 

O problemă aparte, care constituie o ameninţare gravă la adresa Uniunii 

Europene, dar mai ales a ţării noastre, o constituie situarea sa în zona extinsă a 

Mării Negre. În zonă s-au înfiinţat de mult celule islamice: Kosovo, Bosnia, 

Adzerbaijan, Ucraina, Transnistria, Albania, etc. Caucazul de Nord reprezintă zona 

cu cea mai mare influenţă fundamentalist islamică din Europa. Aici se doreşte 

înfiinţarea marelui califat islamic, format din: Cecenia, Daghestan, Abhazia, 

Inguşeţia, Osetia de Nord, Adigeea şi Republica Kabardino - Balkaria. Baze 

logistice, precum şi celule ale Al - Qaeda, sunt prezente în majoritatea statelor 

membre UE, problemă deja cunoscută de Uniunea Europeană. 

În concluzie, a apărut o nouă formă de terorism transnaţional caracterizat 

prin: mai bine organizat, mai subtil, dificil de analizat şi identificat, descentralizat, 

regionalizat, conferind autonomie fiecărei celule. 

De subliniat şi prezenţa iraniană în Balcani, a interesului pentru şiiţii din: 

Macedonia, Kosovo, Albania, Sandzak, Bosnia şi Herţegovina şi care acţionează 

la nivelul agenţiilor reprezentanţilor oficiali, populaţiei, lăcaşurilor de cult, mediului 

de afaceri, guvernului, cu multe milioane de euro investite în educaţia religioasă, 

inclusiv deplasări la locurile sfinte ale Islamului. Tot din Balcani a luat fiinţă Al - 

Qaeda Albă care, în mai mulţi ani, s-a răspândit în toată Europa. Combaterea 

acestui flagel se realizează prin: modelul integrat al frontierelor, capacitatea 

operaţională a agenţiilor UE de răspuns flexibil şi mai ales integrat, cooperarea 

poliţienească, optimizarea bazei de date comune.


Coordonatorul pentru terorism din UE, Gilles de Kerchove, a accentuat pe 

traducerea în fapt a strategiei de acţiune adoptată: protecţie, prevenire, 

represiune (urmărirea în justiţie) şi reacţia instituţiilor cu ocazia ultimelor consfătuiri, 

simpozioane ori consilii JAI. 

2. Criminalitatea organizată 

Criminalitatea organizată este legată de terorism, constituind o sursă 

importantă de finanţare a acestuia. Grav este faptul că există deja în Europa 

aproximativ 4 milioane de consumatori de cocaină, 1,5 milioane de consumatori 

de opiu, deci şi o sursă majoră pentru infracţionalitatea stradală. Profiturile 

obţinute din acest gen de activitate sunt enorme. Astfel, Conform Fondului 

Monetar Internaţional, numai din infracţiunile financiare se obţin, anual, peste 5% 

din PIB-ul mondial. Din vânzările de droguri ilicite se obţin peste 100 mld. euro/an 

şi tot atât din domeniul TVA. La fel se obţine din contrabanda de ţigări şi 

contrafacerea acestora. Grupările mafiote au obţinut în anul 2009 un profit de 

peste 135 mld. euro din crima organizată. Criminalitatea organizată mai 

presupune şi imigraţia ilegală, traficul de persoane, furturile de autovehicule, etc. 

La toate Consiliile JAI ori Conferinţele pentru îmbunătăţirea Strategiei de 

Securitate a Uniunii Eropene, s-au discutat şi problemele de mai sus. Astfel, în 2008 

se aprecia că cel puţin 1 trilion de $ spală anual crima organizată mondială, iar 

Banca Mondială aprecia că se pierde datorită corupţiei o sumă exorbitantă de 

până la 2 bilioane $. 

Cel mai grav lucru este că oamenii îşi pierd încrederea în instituţiile statului, 

conform unui Eurobarometru din noiembrie 2009, privind corupţia, mai mult de ¾ 

dintre europeni fiind de acord că în ţara lor corupţia este o problemă majoră 

(78%). 

Afganistanul livrează peste 90% din necesarul de droguri pentru Europa, iar 

Balcanii de vest reprezintă o regiune de tranzit către Uniunea Europeană pentru 

imigraţie ilegală, trafic de persoane în vederea exploatării sexuale, droguri, ţigări, 

monedă falsă, arme de foc. Asia de Vest este ruta de tranzit, cea mai 

importantă, pentru traficul ilicit de heroină din Afganistan şi Pakistan către UE. 

Frontierele Rusiei sunt cele mai vizitate pentru rutele de tot felul spre Uniunea 

Europeană. 

De subliniat mobilitatea deosebită din ultimii ani în Uniunea Europeană. 

Astfel, Slovenia are 1,5 milioane de locuitori, dar este tranzitată anual de 14 - 16 

milioane de persoane, iar peste Oceanul Atlantic aproximativ 20 - 25 milioane de 

persoane. 

Întrebarea este: cum împăcăm securitatea cu libertatea de mişcare? 

3. Criminalitatea informatică 

Internetul a facilitat considerabil comunicarea, pregătirea, recrutarea 

teroriştilor şi toate tipurile de crimă organizată. Anonimatul a dus la utilizarea de 

către terorişti pentru a face propagandă, a recruta, a pregăti, a influenţa grupuri 

mari de oameni. Se apreciază că există, pe internet, peste 1500 de site - uri cu 

imagini care prezintă abuzuri asupra copiilor. 

245

246 


Nu se cunoaşte valoarea pagubei bazate pe infracţiuni informatice, însă 

sunt peste 150.000 de viruşi şi alte tipuri de coduri dăunătoare în circulaţie şi peste 

150.000 de calculatoare virusate în fiecare zi. Instrumentele informatice pot 

reprezenta o ameninţare directă la adresa securităţii, elemente care favorizează 

majoritatea formelor de criminalitate organizată şi terorism. 

În cadrul globalizării, folosirea internetului este la modă pentru a executa 

atacuri asupra infrastructurilor unui stat în condiţiile unui sentiment de siguranţă al 

celor care săvârşesc asemenea infracţiuni. Se impune în domeniu elaborarea 

unui Cod european de semnalare şi de eliminare de pe internet. 

4. Controlul frontierelor 

Statisticile în domeniu arată că există o presiune în creştere la frontierele 

maritime sudice, precum şi utilizarea în creştere a rutei Balcanilor. Acest lucru se 

datorează declinului situaţiei securităţii şi economiei din ţările terţe, în special în 

cele din Africa, Orientul Mijlociu, Caucaz, dar şi din fostele republici sovietice. 

Controlul frontierelor necesită abordare coordonată şi integrată datorită 

convergenţei rutelor exploatate de criminalitatea organizată, terorism, trafic de 

persoane, etc. 

Datele statistice ale Frontex - ului indică, în anul 2009, o creştere alarmantă 

de interceptări de treceri frauduloase a frontierei de către Grecia. 

Anchetele penale, procedurile de returnare sunt îngreunate de 

documentele false de călătorie, de identitate şi/sau de declaraţiile false 

referitoare la identitate, cetăţenie, rute, fapt ce a impus măsuri urgente prin 

introducerea unor elemente biometrice de identificare în vederea evitării fraudei 

de identitate, eliminarea corupţiei în domeniu, iar statele membre Europol şi 

Frontex, trebuie sprijinite în timp real pentru folosirea modalităţilor electronice de 

verificare a documentelor. 

De asemenea, cooperarea cu ţările terţe trebuie să funcţioneze impecabil în 

creşterea capacităţilor sporite de identificare în cursul controalelor la frontieră. 

Pe lângă o exigenţă crescută la frontierele externe ale Uniunii Europene se 

impune şi o atenţie sporită la frontierele interne şi de-a lungul principalelor reţele 

rutiere, feroviare şi aerogări, prin servicii de supraveghere comună specifică, 

conform acquis-ului Schenghen, instrumentelor prevăzute în Decizia Priim. 

Nu în ultimul rând Frontex, Europol şi Eurojust să colaboreze cu Interpol şi alte 

autorităţi de aplicare a legii, în vederea utilizării în comun a informaţiilor puse la 

dispoziţie de toate agenţiile Uniunii Europene în domeniul JAI. 

5. Protecţia civilă 

Referitor la dezastrele naturale şi cele provocate de om, riscurile depind de 

climă, de situaţia geografică. Astfel, statele membre din partea de sud şi est sunt 

mai expuse cutremurelor şi incendiilor forestiere, iar cele din nord sunt mai expuse 

inundaţiilor sau căderilor puternice de zăpadă. Toate sunt influenţate de 

schimbările climaterice din ultimii ani, vezi inundaţiile catastrofale din: Polonia, 

Franţa, Spania, România şi din ţările Europei Centrale.


La acestea se pot adăuga penuria de energie, consecinţele atacurilor 

teroriste, catastrofele ecologice care pot provoca perturbări grave ale societăţii. 

Comisia şi statele Uniunii Europene vor elabora orientări pentru o evaluare a 

riscurilor pe parcursul anului 2010 şi realiza până în 2012 o evaluare de ansamblu 

a riscurilor din Uniunea Europeană. 

Mecanismul comunitar de protecţie civilă prevede coordonarea prin 

intermediul Centrului de monitorizare şi de informare a Uniunii Europene a 

răspunsului operaţional imediat al statelor membre la dezastrele din interiorul şi 

din afara Uniunii Europene. Cooperarea regională dintre statele membre în 

domeniul aplicării legii în timpul unor dezastre majore are o mare importanţă, vezi 

participarea la inundaţii, incendii în comun în ţări precum: Polonia, Grecia, 

Bulgaria şi România. 

6. Statele eşuate 

Aceste state sunt ruinate de efectele devastatoare ale corupţiei sistemice, 

de fapt este o dezintegrare progresivă a societăţii, prin erodarea statului de drept 

în cadrul sectorului public, prin denaturarea concurenţei în cadrul sectorului 

privat ca urmare a corupţiei. 

Ultimul raport al ONU (martie 2008) privind crima organizată, indică zona din 

sud estul Europei drept lider european (şi nu numai), cât priveşte corupţia care a 

devenit o parte a economiilor şi societăţilor locale. Crima organizată a luat forme 

sofisticate şi sistematice, sub forma taxelor de protecţie, fraudelor, deturnarea 

fondurilor de stat, controlul pieţelor locale, cooperarea prin operaţii în ţări diferite. 

Organizaţiile criminale sunt foarte violente, puternice, bine structurate, greu de 

penetrat, cu o experienţă crescută şi în extindere continuă. 

Crima organizată asigură o mare parte din finanţarea terorismului zonal. De 

fapt, zona balcanică este o zonă de tranzit, refugiu, recuperare şi pregătire a 

grupărilor teroriste (la graniţa Kosovo şi Albania). Criminalitatea transfrontalieră 

din regiune este foarte flexibilă în alegerea rutelor şi modalităţilor de acţiune. 

Traficul de persoane reprezintă a doua activitate lucrativă după droguri. A 

crescut rolul reţelelor asiatice care au penetrat toate statele din zonă. Pericolul 

cel mai mare îl reprezintă transformarea continentului european din “bază 

logistică în zonă operaţională”. Trendul este însă unul de normalizare pentru 

această zonă, adică de securitate, prosperitate, stabilitate, însă până la 

ajungerea standardelor statelor nordice ale Europei, respectiv Finlanda, aflată în 

primele rânduri din lume, prin lipsa corupţiei, este un drum lung şi anevoios. 

Uniunea Europeană pregăteşte, după discuţii periodice şi consultări de mai mulţi 

ani, o nouă strategie de securitate care să înglobeze schimbările care au avut 

loc din toate punctele de vedere, deşi prima formă a documentului a fost o 

reuşită. 

Se va avea în vedere: 

- Strategia actuală nu face referire la Rusia, la securitatea energetică; 

- Schimbarea accentuată a climei; 

- Uniunea Europeană vede politica externă şi de securitate nu numai prin 

prisma relaţiilor cu SUA, deşi va rămâne opţiunea principală; 

- Ameninţarea la nivel de stat a Rusiei; 

247

248 


- Relaţia NATO - UE este o competiţie costisitoare pentru resurse, deci 

trebuie să acţioneze împreună; 

- UE poate să aibă grijă singură de Bosnia şi Kosovo, însă SUA şi UE să 

elaboreze împreună strategia de securitate, lupta împotriva terorismului. 

Atacurile teroriste care au avut loc la 11 septembrie 2001 au constituit un 

nou prilej pentru Uniunea Europeană de a îmbunătăţi cooperarea între agenţiile 

de aplicare a legii din Europa şi cele din SUA, în vederea combaterii terorismului. 

Succesul existenţei UE va depinde de cooperarea cât mai strânsă în domeniul 

poliţienesc, judiciar, migraţie, azil şi controlul la frontiere. Europa ar putea deveni 

mai mult decât o mare putere morală, politică şi economică, aşa cum afirma 

Barroso, iar “procesul de coagulare a Uniunii Europene ar fi singura şi cea mai 

mare şi puternică mişcare ca reacţie la scară mondială împotriva hegemoniei 

americane şi ar putea să ducă la un secol al XXI - lea cu adevărat multipolar” 1 . 

Opinia lui Samuel Huntington este infirmată de un alt autor, care afirmă că “o 

nouă ordine mondială s-ar putea să nu devină deloc realitate, ci să rămână o 

aspiraţie, în special pentru cei ce trăiesc în noua ordine europeană” 2 . 

Bibliografie 

[1]. Strategia de Securitate a Uniunii Europene, Roma, 2003 

[2]. Strategia ONU de combatere a terorismului, 2006 

[3]. Strategia de Securitate Naţională a SUA, 2002 

[4]. Comunicare a Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind dialogul public – privat 

în cercetarea şi inovarea în domeniul securităţii, Bruxelles, 2007 

[5]. Ghidul privind abordarea comună în lupta împotriva terorismului 

[6]. Proiect de concluzii ale Consiliului privind utilizarea mecanismului european de protecţie civilă 

în evenimente majore în Uniunea Europeană, Bruxelles, 2010 

[7]. Declaraţia UE – SUA şi a statelor membre privind combaterea terorismului, Bruxelles, 2010 

[8]. Proiect de concluzii ale Consiliului din 2010 privind comunicarea comisiei "Crearea unui spaţiu 

de libertate, securitate şi justiţie pentru cetăţenii Europei. Plan de acţiune pentru punerea în 

aplicare a Programului de la Stockholm." 

[9]. Directiva 2008/114/CE a Consiliului din 8 decembrie 2008 privind identificarea şi desemnarea 

infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţii de îmbunătăţire a protecţiei acestora 

[10]. Primul raport principal de evaluare şi descriere pentru dezbatere internă (Raportul 

M.A.D.R.I.D.), Bruxelles, 2010 

[11]. Anexa. Program de lucru pe anul 2010 pentru prevenire, pregătire şi gestionare a consecinţelor 

terorismului şi securitate conexe 

[12]. Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI, George Friedman, Editura Litera, 


[13]. Destrămarea naţiunilor. Ordine şi haos în secolul XXI, Robert Cooper, Editura Univers, 


[14]. Despre paradis şi putere. America şi Europa în noua ordine mondială, Robert Kogan, Editura 

Antet, Bucureşti, 2005 

1 Despre paradis şi putere. America şi Europa în noua ordine mondială, Robert Kagan, Ed. Entet, 

Bucureşti, 2005, pag.19 

2 Idem pct.1, pag. 101




EVOLUŢII TEHNOLOGICE ŞI ŞTIINŢIFICE ÎN 

DOMENIUL COMUNICAŢIILOR ŞI INFORMATICII 

MILITARE ŞI INFLUENŢA ACESTORA ASUPRA 

PLANIFICĂRII ŞI DUCERII ACŢIUNILOR MILITARE 

Abstract 

Constantin MINCU 1 

In this article are presented, in a short manner, technological and scientific 

evolutions in the area of military communications and IT systems and equipments, 

over the last 40 years, and their proven influence, demonstrated by some real military 

actions that took place during this period, in planning and performing military actions 

and also in efficient use of all systems of weapons available to modern armies. 

In the last part, some evaluations and conclusions are drawn regarding 

relevant to this area evolutions in the romanian army and their effects, more or 

less positive, over a medium and long time span. 

Rezumat 

În acest articol sunt prezentate pe scurt evoluţiile ştiinţifice şi tehnologice în 

domeniul comunicaţiilor şi informaticii militare, precum şi în cel al sistemelor şi 

echipamentelor IT, de-a lungul a peste 40 de ani. Se evidenţiază rolul şi influenţa lor 

dovedită în unele acţiuni militare de apărare care au avut loc în acest timp, la 

planificarea şi realizarea acţiunilor militare şi, de asemenea, eficienţa utilizării lor în 

toate sistemele de arme existente în armatele moderne. 

În final, se subliniază evoluţiile relevante ce decurg în privinţa acestor aspecte, 

mai ales în cadrul Armatei Române, dar şi efectele lor, mai mult sau mai puţin pozitive, 

pe termen mediu şi lung. 


Dezvoltările tehnologice şi ştiinţifice în domeniul cercetării, proiectării, 

realizării şi implementării unor noi sisteme şi echipamente de comunicaţii şi 

informatice militare, îndeosebi după anul 1970, determină schimbări majore în 

toate timpurile de activităţi militare, pe timp de pace, în situaţii de criză şi la 

război. 

De fapt, acest curs este propriu tuturor activităţilor umane organizate: ştiinţă, 

cultură, producţia de bunuri şi servicii, transporturi, comunicaţii, mass-media, 

sistemele financiar-bancare, petrecerea timpului liber etc. 

1G-ral. Mr. (r) Prof. Dr., Membru Titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România

250 


De la câteva sute de utilizatori ai reţelelor „Internet”, îndeosebi instituţii 

guvernamentale, universităţi şi institute de cercetare - dezvoltare, s-a ajuns în 

decembrie 2009 1 la un număr de 1,802 miliarde, reprezentând un grad de 

penetrare de 26,6% din populaţia globului (în Europa 53%, România situându-se 

pe locul 11 în clasamentul statelor europene cu 7,787 milioane de utilizatori şi cu 

un grad de penetrare de 35,5% - locul 12 după acest criteriu). 

Dezvoltarea explozivă a acestor sisteme informaţionale globale şi a celor 

specializate pe anumite domenii cheie a adus şi va continua să aducă 

importante câştiguri în organizare şi eficienţă, însoţite şi de importante riscuri şi 

vulnerabilităţi (acestea din urmă au început să fie luate în calcul şi studiate cu 

mai mare atenţie în diferite foruri politice, militare, administrative şi academice 

după anul 1996). 

În perioada care face obiectul analizei (1970-2010) constatăm că 

cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea unor noi tehnologii, adesea revoluţionare, 

pentru utilizări civile diverse şi pentru cele militare au mers mână în mână şi s-au 

stimulat reciproc, adesea ajungându-se la implementarea unor sisteme şi 

echipamente similare, sau în orice caz, apropiate ca performanţe, cu un plus de 

rezistenţă fizică, în medii grele, pentru sectorul de apărare. 

În cele ce urmează vom prezenta evoluţiile pentru domeniul militar şi cele 

conexe în unele ţări dezvoltate, cu referire comparativă la România, în câteva 

aspecte mai importante. 

2. Evoluţii tehnologice şi ştiinţifice în domeniul comunicaţiilor şi 

informaticii militare 

Revenind la domeniul militar, în zona sistemelor tehnice pentru comanda şi 

controlul forţelor şi pentru utilizarea, în timp aproape real, a sistemelor de senzori 

opto-electronici, în scopul eficientizării sistemelor de arme bazate în spaţiul 

cosmic, pe platforme aeriene, navale şi terestre, nu putem să nu observăm că 

progresele cele mai importante au fost determinate de mai mulţi factori, printre 

care enumerăm: 

a. Dezvoltările tehnologice în producţia echipamentelor de 

comunicaţii şi a celor informatice (componentele hardware şi 

software). De remarcat evoluţiile rapide şi consistente în lărgirea 

benzilor radio, în tipurile de modulaţie şi de codare utilizate, cu 

efecte directe asupra creşterii fluxurilor informaţionale şi a 

protecţiei la acţiunile de război electronic, extinderea tehnologiei 

microundelor şi a comunicaţiilor prin sateliţi militari şi comerciali, 

miniaturizarea echipamentelor, concomitent cu scăderea 

consumului energetic, protecţia sporită la acţiunile de război 

informaţional, în sensul cel mai larg cu putinţă, etc; 

b. Creşterea uluitoare a performanţelor computerelor în ultimii 30-40 

de ani, pe baza unor cercetări interdisciplinare aprofundate în 

privinţa fenomenelor fizice, electrice, electronice şi logice în 

1 http://www.internetworldstats.com/stats.htm

Evoluţii tehnologice şi ştiinţifice în domeniul comunicaţiilor şi informaticii militare şi influenţa 

acestora asupra planificării şi ducerii acţiunilor militare 

251 

construirea şi punerea la lucru a acestor maşini inteligente. Un rol 

important l-a avut cercetarea şi perfecţionarea continuă a 

procesoarelor (microprocesoarelor), elemente vitale prezente în 

toate sistemele de calcul, sistemele de senzori, de arme inteligente 

şi entităţi destinate complexului de activităţi numit astăzi „război 

informaţional”. 

Istoria acestor microprocesoare 1 este fascinantă şi demnă de studiat de 

către cei interesaţi, pentru ca aceste mici elemente au schimbat şi continuă să 

schimbe fizionomia conflictelor militare, începând de la aspectele umane până 

la aspectele militare şi tehnice de cel mai înalt nivel (superputeri, puteri regionale, 

alianţe) şi până la luptător, indiferent de mediul în care este nevoit să acţioneze 

(un text în rezumat este prezentat în anexa nr. 1); 

Unirea conceptuală, tehnologică şi operaţională a echipamentelor şi 

reţelelor de comunicaţii digitale cu echipamentele de calcul electronic 

şi aplicaţiilor software. Este un fapt început în armatele moderne de top 

în anii ’80, continuat în anii ’90 şi consolidat în mod cât se poate de clar 

în anii 2000. Aşa s-a ajuns la sisteme şi subsisteme puternic integrate de 

tipul C4I (+ variante), destinate tuturor nivelelor ierarhice şi tuturor tipurilor 

de categorii de forţe şi arme, precum şi sistemelor complexe de 

armamente (rămâne totuşi de analizat de ce în România în general şi în 

Armata României în special, această unire este negată sau chiar se 

lucrează „cu spor” pentru impiedicarea ei). 

Presiunile mari asupra structurilor militare de comandă şi control pentru 

scurtarea continuă a ciclului conducerii şi pentru efectuarea corectă şi 

rapidă a unei analize multicriteriale a unui volum uriaş de date şi 

informaţii necesare planificării şi ducerii operaţiei (luptei). Acest singur 

aspect necesită o abordare sistematică şi aprofundată, în mod deosebit 

în structurile de comandă şi control din Armata României, structuri în 

care timpul de elaborare a deciziei şi transmitere la executanţi este de 

8-10 ori mai mare decât în Armata SUA (cauza principală este lipsa 

sistemelor integrate de tipul C4ISR, dar şi pregătirea încă insuficientă a 

militarilor de toate gradele); 

Perfecţionarea senzorilor opto-electronici şi apariţia unor noi tipuri cu 

performanţe ridicate, plasaţi pe diferite platforme - terestre, aeriene, 

navale şi cosmice. Se apreciază că progresul în acest domeniu, mai ales 

după anul 2000 (în special prin efortul unor mari companii americane, 

sprijinite de Guvernul SUA şi Pentagon) este determinant într-o 

confruntare militară modernă, unde un competitor poate vedea de 2-3 

ori mai departe şi cu o precizie centimentrică, decât un altul. Este vorba 

de radare de diferite tipuri, senzori în infraroşu, senzori acustici, senzori de 

mediu (temperatură, vânt, precipitaţii, furtuni, uragane, radiaţii, etc). Se 

aşteaptă noi dezvoltări spectaculoase în următorii 5-10 ani în acest 

domeniu sensibil, aspecte care vor fi diferenţiatori de luat în seamă în 

evaluarea puterii militare reale a unui stat; 

1http://en.wikipedia.org/wiki/central_processing_unit

252 


Apariţia şi dezvoltarea hărţilor digitale a însemnat şi înseamnă un pas 

uriaş înainte în planificarea tuturor acţiunilor militare, în vizualizarea 

corectă a tuturor aspectelor fizice şi geografice ale terenului, în oferirea 

unui sprijin vital pentru luptător, mai ales când suportul topografic digital 

s-a unit cu tehnologia GPS şi cu programe software sofisticate de 

comandă şi control şi cu cele destinate utilizării diferitelor sisteme de 

arme. Practic terenul, spaţiul georgrafic al acţiunilor de luptă a devine 

mai prietenos şi mai accesibil cu cel care posedă tehnologia. În final, 

este vorba de salvarea vieţii a mii, poate zeci de mii de luptători, şi de 

ce nu – obţinerea victoriei, dacă tot vorbim de război (unde se situează 

România şi Armata sa în acest domeniu este mai greu de spus. Oricum, 

în următorii cinci ani trebuie realizat un oarecare progres, altfel – înapoi 

la hărţile tradiţionale şi la celebrele tente cu carioca. Până planificăm o 

operaţie constatăm ca s-a terminat războiul); 

Apariţia şi dezvoltarea conceptului de „război informaţional” şi a 

măsurilor de protecţie pentru infrastructura informaţională proprie, 

concomitent cu distrugerea infrastructurii inamicului şi efectele directe şi 

adesea perverse asupra planificării şi ducerii acţiunilor militare de orice 

tip şi în oricare mediu fizic. Sunt deja sute de cărţi, articole, studii şi 

analize pe acest subiect complex, inclusiv a unor autori prestigioşi din 

România. Pe teren însă, în domeniul practicii militare curente, rezultatele 

sunt aproape nule. De ce? Din aceleaşi motive pentru care Armata şi 

Puterea Armată (ca expresie a statalităţii) nu mai contează în România 

după 1990. Mulţi specialişti străini şi autohtoni sunt de acord că 

aspectele războiului informaţional dacă sunt ignorate nu pot duce 

decât la înfrângere şi dezastru în toate aspectele vieţii sociale, nu numai 

în cele militare (a se vedea o listă bibliografică rezonabilă pentru cei 

interesaţi); 

Elaborarea unor noi concepte privind ducerea războiului cum sunt: 

„războiul bazat pe reţea”, „infrastructura de reţea şi informaţională în 

cadrul războiului bazat pe reţea”, „aspecte ale conflictelor militare 

asimetrice”, „lupta împotriva terorismului internaţional”, „războiul 

cibernetic”, etc, solicită un mare efort de gândire şi analiză din partea 

politicienilor, liderilor militari şi analiştilor politico-militari (cei care îşi merită 

această denumire) de a determina „un drum”, o cale argumentată de 

acţiune, la specificul fiecărei zone geografice, politico-militare, 

economice, fără a copia integral şi necritic concepţia SUA şi Armatei 

sale. O ţară ca România nu poate avea pretenţia absurdă de a înfiinţa 

comitete, agenţii, forţe, comandamente şi alte structuri cu aceeaşi 

denumire şi funcţii cu ale aliatului american. O dată că nu are resurse şi 

chiar dacă ar avea nu este dispusă să angajeze niciun euro, iar pe de 

altă parte tot statul, statalitatea şi puterea militară, aferentă nu mai 

prezintă niciun interes pe termen scurt şi mediu pentru „liderii” politici 

români de astăzi. Poate pentru cei de mâine. Ca o consecinţă firească 

şi directă a progreselor înregistrate (menţionate, pe scurt, mai sus) dar şi 

ca o necesitate în exercitarea actului de comandă şi control, toate



253 

armatele NATO (şi nu numai), începând cu anii ’70, au demarat un 

proces consistent şi susţinut puternic din punct de vedere financiar, de 

modernizare a sistemelor de comunicaţii şi informatică (CIS), iar mai 

târziu, începând cu anii ’80, a unor complexe sisteme integrate de tipul 

C3I (C4I, C4ISR + variante). 

Liderii politici şi militari din principalele state occidentale au înţeles că 

aceste dezvoltări pot fi un diferenţiator important în aprecierea şi 

posibila manifestare a puterii militare în exercitarea descurajării 

eventualilor agresori şi în promovarea intereselor politice, economice şi 

militare ale statelor lor. Nu în ultimul rând, au dat un impuls important 

complexului militar-industrial şi expansiunii unor puternice companii din 

domeniile high-tech, acţiune însoţită de beneficii în domeniul locurilor 

de muncă şi a profiturilor individuale şi colective. 

Astfel, beneficiind de realizările ştiinţifice şi tehnologice ale perioadei, în anii 

’70 au avut loc progrese semnificative în domeniul CIS: 

Dezvoltarea unor reţele de comunicaţii militare permanente (teritoriale), 

la început analogice, apoi analogic-digitale mixte şi în final (anii ‘80) 

digitale (în mod deosebit în SUA, Franţa, Germania, Italia şi Marea 

Britanie); 

Creşterea capacităţii transportului de date în detrimentul utilizării 

comunicaţiilor de voce atât în reţelele globale (Internetul) cât şi în cele 

militare specializate; 

Cercetarea, dezvoltarea şi implementarea unor sisteme CIS de înaltă 

tehnologie, cu un grad ridicat de integrare şi complexitate, 

automatizate, pentru toate nivelurile ierarhice, categoriile de forţe şi de 

arme. Putem exemplifica cu sistemele: MSE - SUA, AUTOKO - Germania, 

SOTRIN - Italia, RITA - Franţa; 

Creşterea explozivă a rolului comunicaţiilor radio militare bazate pe 

sisteme şi echipamente performante HF, VHF şi UHF terestre, aeriene şi 

navale, precum şi a comunicaţiilor radio de voce, date şi 

videoconferinţă, prin sateliţi militari şi comerciali; 

Începând cu anii ’80 (îndeosebi după 1985) şi anii ’90 au avut loc dezvoltări 

cantitative şi calitative importante, în domeniul CIS (C4I + variante), ritmul 

accelerat fiind impus de Administraţia SUA şi Pentagon: 

Dezvoltarea şi implementarea la toate categoriile de forţe, eşaloanele 

şi armele a unor sisteme puternic integrate de tipul C3I (C4I + variante). 

Promotori tehnologici dar şi decizionali: SUA, Marea Britanie, Italia, 

Franţa, Germania; 

Apariţia, dezvoltarea şi utilizarea la trupe a hărţilor digitale, fapt ce a 

permis şi permite un mai mare grad de precizie a mişcării forţelor şi o 

integrare din ce în ce mai pronunţată a diverşilor senzori optoelectronici 

cu sistemele CIS şi cu vectorii de lovire; 

Cercetarea, dezvoltarea şi implementarea unor clase de senzori optoelectronici 

şi integrarea acestora în sistemele de arme, ducând la o 

mai mare precizie şi o reacţie (lovire) în timp aproape real;

254 


Aplicarea unor lecţii învăţate din conflictele care au avut loc în lume 

(îndeosebi de către Armata SUA); 

Eleborarea unor noi concepte şi soluţii tehnologice complexe în 

domeniul C4ISR (+ variante) în SUA şi în cadrul NATO, pe baza unei 

conlucrări strânse între industrie şi militari (în România acest aspect 

lipseşte cu desăvârşire, dar mai mult decât atât, orice colaborare este 

descurajată din start de suspiciuni tipic dâmboviţene); 

După anul 1999 şi până în prezent (2010) (cu aceeaşi promotori tradiţionali): 

Dezvoltarea integrării, miniaturizării şi rezistenţei în condiţii grele a 

sistemelor şi echipamentelor C4ISR (+ variante); 

Apariţia, fundamentarea teoretică şi experimentarea practică a unor 

concepte noi în cadrul NATO Network, în ceea ce înseamnă acum 

„NATO ENABLED CAPABILITIES” (NNEC); 

Lansarea şi consolidarea teoretică şi experimentarea în teatrele de 

acţiuni şi în aplicaţii a conceptului „Război bazat pe reţea” (Armata 

SUA, începând cu anul 1999); 

Creşterea eforturilor NATO şi SUA de a ridica nivelul armatelor europene 

din NATO, în domeniul C4I (+ variante). Unele însă nu pot, iar altele nici 

nu pot nici nu vor (este cazul tipic al României); 

Dezvoltarea conceptului de „reţea de reţele”, „sistem de sisteme” sau 

„federaţie de sisteme”, însemnând un grad mai ridicat de 

compatibilitate (interoperabilitate) între sisteme diferite din aceeaşi ţară 

şi între sisteme ale aliaţilor şi forţelor puse în comun sub aceeaşi 

comandă; 

Creşterea comunicaţiilor VoIP după modelul reţelelor comerciale 

(Internet), inclusiv în câmpul tactic, pe suport radio performant; 

Perfecţionarea mijloacelor fizice şi electronice de protecţie a 

comunicaţiilor de voce şi date; 

Utilizarea mult mai largă a sistemului GPS atât în planificarea sistemelor 

C4ISR, cât şi în planificarea operaţiilor (luptelor) şi a diverselor sisteme de 

arme inteligente. 

3. Unele influenţe ale noilor dezvoltări ştiinţifice şi tehnologice a 

sistemelor şi echipamentelor de comunicaţii şi informatică asupra 

planificării şi ducerii acţiunilor militare 

Specialiştii şi analiştii din domeniul militar 1 sunt unanimi în a aprecia că 

dezvoltarea fără precedent a tehnicii şi tehnologiilor, apariţia unor noi produse şi 

servicii performante cu o dezvoltare accelerată – mă refer refer în special la 

tehnologia informaţiei, tehnologiile speciale, sistemele de comunicaţii digitale, 

aplicaţiile software dedicate planificării şi ducerii operaţiei (luptei) precum şi la 

1 Lucrările Simpozionului Jubiliar AFCEA, Washington DC, 18-19 iunie 2006, cu intervenţiile: 

Amiralului Edmund P. Giambastini Jr., Vicepreşedinte (la acea dată) al Statului Major Întrunit al 

Armatei SUA şi ale Generalului (ret.) Colin L. Powell (fost secretar de stat).



255 

cele implementate în sistemele de arme – au un impact major asupra tuturor 

categoriilor de forţe, arme, sisteme de armamente şi implicit asupra rezultatelor 

scontate ale acţiunilor în situaţii de criză sau de război. 

Este de înţeles că nu vom putea, în spaţiul rezervat, să identificăm şi să 

prezentăm toate influenţele posibile (sunt foarte numeroase şi în continuă 

dezvoltare). Voi încerca să aduc în atenţia celor interesaţi doar câteva, care mi 

se par mai importante şi mai vizibile astăzi. 

Astfel, în domeniul resurselor umane militare şi civile, din sistemele militare 

se pot identifica: 

o Cerinţe noi şi dure în pregătirea profesională, psihică şi 

în dezvoltarea calităţilor morale pentru a face faţă unor 

sisteme din ce în ce mai complexe şi mai greu de 

gestionat; 

o Necesitatea înţelegerii, de la general la soldat, a noilor 

„unelte” ale erei informaţionale în toată complexitatea 

lor tehnică şi operaţională, în scopul utilizării lor în mod 

firesc, natural, fără sincope datorate stresului 

tehnologic (de către toţi combatanţii, indiferent de 

funcţie, grad sau armă); 

o Aprecierea justă a limitelor sistemelor C4ISR (+ variante) 

în condiţiile unui război informaţional dur, dus cu toate 

mijloacele moderne. În acest scop militarii trebuie să 

rămână capabili ca la nevoie să poată acţiona fără 

aceste mijloace, care pot intra în congestie sau chiar în 

colaps (acest lucru s-a înţeles deja chiar şi în cele mai 

tehnologizate armate, cum este cea a SUA); 

o Testarea, la aplicaţii şi exerciţii, în condiţii cât mai 

apropiate de realităţile câmpului de luptă modern, a 

modului de relaţionare a luptătorilor cu sistemele de 

arme complexe, asistate de computere sau integrate 

în complexe tehnice şi operaţionale de tipul C4ISR; 

o Pregătirea specifică şi luarea măsurilor necesare pentru 

protejarea luptătorilor faţă de acţiunile de război 

pshiologic utilizate de inamic pe timp de pace, în 

situaţii de criză şi la război; 

În exercitarea comenzii şi controlului de la nivelul strategic şi până la 

soldat: 

o Amplificarea posibilităţilor comandanţilor, statelor 

majore şi luptătorilor de a cunoaşte inamicul şi intenţiile 

acestuia în timp real (cvasireal) prin utilizarea 

posibilităţilor sistemelor C4ISR (acolo unde acestea 

există); 

o Analiza rapidă, multicriterială, a situaţiilor complexe, 

utilizând computerele şi programele software specifice 

şi prin aceasta scurtarea timpului afectat tuturor

256 


activităţilor de comandament şi stat major (ciclul 

conducerii); 

o Stocarea datelor şi informaţiilor detaliate despre toate 

aspectele operaţiei (luptei) în cronologia desfăşurării 

acestora şi desprinderea, prin analiză, a unor lecţii 

pentru viitor; 

o Replicarea şi stocarea automată a datelor şi 

informaţiilor din punctul de comandă de bază 

(principal) în alte 1-2 puncte de comandă proprii, în 

unele puncte de comandă ale eşaloanelor 

subordonate şi în punctele de comandă ale eşalonului 

superior; 

o Numirea unor înalţi comandanţi după criterii cât mai 

dure privind profesionalismul, pregătrirea psiho-morală 

şi rezistenţa în condiţii de stres, în condiţiile în care 

aceştia exercită managementul unor sistme umane şi 

tehnice complexe şi cu o largă desfăşurare spaţială (se 

înţelege de la sine că numirile politice clientelare sunt 

destinate, din start, distrugerii coeziunii şi eficienţei 

structurilor militare din oricare armată modernă); 

o Prin aportul noilor tehnologii au fost posibile micşorarea 

numărului şi gabaritului mijloacelor de comunicaţii şi 

informatice, precum şi a celulelor de comandă, în 

unele situaţii de aproape 10 ori. Acest fapt a dus la 

creşterea gradului de mobilitate şi protecţie a tuturor 

punctelor de comandă; 

În domeniul integrării subsistemelor de senzori ISR în complexele sisteme 

C4ISR: 

o Se desprinde clar ideea că sistemele de comunicaţii şi 

informatică nu pot fi un diferenţiator puternic în acţiuni 

militare complexe fără o integrare operaţională şi 

tehnică a unei largi clase de senzori opto-electronici 

(sisteme radar, senzori cu infraroşii, senzori optici, senzori 

acustici, sisteme de marcare şi ochire laser, etc.) în 

ceea ce înţelegem astăzi prin sisteme înalt integrate de 

tipul C4ISR (+ variante); 

o Crearea pe baza tuturor informaţiilor şi datelor culese 

prin mijloace tehnice moderne (inclusiv satelitare) şi 

umane a unei imagini comune asupra spaţiului de 

desfăşurare a acţiunilor militare, punerea acestora la 

dispoziţia celor cu drept de cunoaştere, în timp real sau 

aproape real; 

o Crearea posibilităţilor operaţionale şi tehnice de a 

„vedea” mai departe şi mai repede decât inamicul, 

prin performanţele reunite ale senzorilor, oamenilor şi 

computerelor;



257 

o Luarea unor măsuri tehnice şi organizatorice de 

protejare a senzorilor faţă de contramăsurile posibile 

ale inamicului; 

o Posibilitatea reală ca fiecare luptător să devină el însuşi 

un senzor integrat în sistem, prin mijloace de 

comunicaţii, microcomputerele şi senzorii pe care îi 

poartă în luptă, indiferent de mediul şi locul în care se 

află la un moment dat; 

Ca o concluzie la acest capitol se poate afirma că noile mijloace tehnice 

(comunicaţii, computere, aplicaţii software, senzori) determină, în mod direct, o 

eficienţă şi o rapiditate sporite actelor de comandă şi control, aducând totodată 

noi riscuri şi vulnerabilităţi interne şi externe, care trebuiesc cunoscute şi 

contracarate. 

4. Evoluţia sistemelor de comunicaţii şi informatică în Armata 

României 

Apreciez că dezvoltarea transmisiunilor Armatei României după cel de-al 

doilea război mondial este foarte bine sintetizată în capitolul comunicaţii şi 

informatică (pag. 408 - 441) din Encilopedia Armatei României, publicată în anul 

2009, capitol republicat de C.Trs. şi în Revista Comunicaţiilor şi Informaticii nr. 2 (10) 

din 2009. 

Este, cred, necesar să readucem în atenţie câteva aspecte mai importante 

şi cu efecte pozitive sau negative în timp (unele prelungindu-se până astăzi): 

Din 1950 până în 1968 putem vorbi de transmisiuni la limita de jos a unei 

armate europene, cu tehnică exclusiv analogică, majoritatea importată 

din U.R.S.S, de regulă, cu cel puţin 10 ani în urmă faţă de dotarea 

forţelor armate ale aliatului de atunci; 

Evenimentele din august 1968 i-au trezit la realitate pe decidenţii politici 

şi militari români (nu pentru mult timp) care au realizat precaritatea 

cantitativă şi calitativă a structurilor şi mijloacelor tehnice pentru 

exercitarea conducerii trupelor în acele vremuri. S-a pus accentul pe 

proiectarea şi fabricarea în ţară a unor tipuri de tehnică şi echipamente 

cu performanţe acceptabile, adaptate la nevoile de conducere a 

trupelor pe teritoriul naţional. 

În anul 1978, Comandamentul Trupelor de Transmisiuni (C.T.T) a întocmit 

„Studiul de dezvoltare a armei transmisiuni” care a propus, în principal, 

măsuri pentru perfecţionarea transmisiunilor armatei în scopul evitării 

stagnărilor, învechirii materiale şi morale a tehnicii, scăderii capacităţii 

de reacţie a conducerii în situaţii deosebite. 

Au existat unele progrese, mai ales în producerea tehnicii pentru 

eşaloanele tactice, dar la mijlocul anilor ’80 entuziasmul s-a topit. 

Măsurile excesive de economisire impuse armatei de către conducerea 

politică de atunci au făcut ca dinamica încurajatoare a eforturilor de 

perfecţionare a mijloacelor şi forţelor de transmisiuni să nu determine 

îmbunătăţiri evidente, anul 1989 găsind sistemul de transmisiuni al

258 


armatei la nivelul unuia analogic, echipat cu tehnică eterogenă 

învechită, cu foarte multe elemente de risc tehnic, fără forme evidente 

de tranzit către digitalizare, informatizare şi automatizare. 

Începând cu anul 1990 a demarat un nou proces de modernizare a 

transmisiunilor militare, sub toate aspectele sale (resurse umane, structuri 

organizatorice, sisteme şi echipamente tehnice), proces care s-a 

dovedit şi se dovedeşte lung şi anevoios, desfăşurat adesea în condiţii 

de ostilitate, mai ales din partea acelora care au obligaţia legală de a 

aloca un minim de resurse financiare: 

o Până la începutul lunii februarie 1993 în 

Comandamentul Transmisiunilor, Informaticii şi 

Electronicii (C.T.I.E) a fost definitivată forma finală a 

„Concepţiei de organizare şi realizare a Sistemului de 

Transmisiuni al Armatei României - STAR”; 

o Concepţia menţionată a fost analizată şi aprobată în 

şedinţa C.S.A.T. din data de 09.06.1993; 

Este necesar să menţionez că la baza concepţiei unitare aprobate prin 

Hotărârea nr. 0031 din 09.06.1993 au stat: 

o Experienţa proprie din Armata României acumulată dea 

lungul anilor în domeniul proiectării, realizării şi utilizării 

sistemelor de transmisiuni militare; 

o Experienţa şi tehnologiile avansate în unele armate din 

ţări NATO (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, 

Belgia) transmise armatei noastre prin publicaţii, cărţi 

de specialitate, studii, analize, întâlniri directe, etc; 

o Structura proiectată a forţelor armatei noastre în 

perspectiva anilor 2005 – 2010; 

o Organizarea conducerii armatei pe întreaga scară 

ierarhică la pace, criză şi război; 

o Asigurarea în deplină siguranţă şi acurateţe tehnică a 

relaţiilor informaţionale, pe baza unor reguli puse de 

acord cu celelalte instituţii ale statului cu atribuţii în 

domeniul securităţii, apărării naţionale şi ordinii publice, 

utilizând resursele existente şi pe cele ce vor fi 

implementate în mod gradual (conceptul de „reţea de 

reţele”, pe baza unor soluţii organizatorice şi tehnice de 

interoperabilitate); 

Începând cu anul 1994 s-a trecut la fundamentarea conceptuală şi 

tehnică a Proiectului STAR (RTP şi Programul radio HF şi VHF cu staţii cu 

salt de frecvenţă), pe baza consolidării cunoştinţelor şi accesului la 

informaţii privind experienţa şi tehnologiile unor armate moderne 

occidentale şi în urma învăţămintelor desprinse pe timpul participării 

unor specialişti români la seria de aplicaţii „Combined Endeavor” şi la 

activităţi organizate de Cartierul General al NATO (după ianuarie 1995) 

şi la unele armate ale alianţei (SUA, Marea Britanie, Germania, Italia, 

Belgia, etc.). Un rol important l-a avut şi efortul de îndeplinire a



259 

obiectivelor de interoperabilitate în domeniul comunicaţiilor şi 

informaticii stabilite cu NATO în procesul de pregătire pentru aderare 

(1995-2002). De implementarea cerinţelor acestor obiective a depins, în 

mod clar şi fără echivoc, invitarea ţării noastre, în octombrie 2002, de a 

intra în alianţă cu drepturi şi obligaţii depline; 

Fără a intra în prea multe detalii1 se poate afirma că până acum (2010) 

au fost făcuţi paşi importanţi în consolidarea unor sisteme de 

comunicaţii şi informatică moderne, fără să se ajungă încă la nivelul 

sistemelor puternic integrate de tipul C4ISR (+ variante), îndeosebi din 

lipsa resurselor financiare alocate, astfel: 

o Reţeaua de Transmisiuni Permanentă (R.T.P), având 

acum 253 de centre de diferite dezvoltări, dispuse pe 

tot cuprinsul ţării; 

o Reţeaua de Comunicaţii de Sprijin de Companie 

(R.C.S.C); 

o Reţeaua Radio cu Servicii Integrate (R.R.S.I); 

o Sistemul Criptat de Videoconferinţă (V.T.C); 

o Sistemul de Comunicaţii prin Satelit (S.C.S); 

o Sistemul de Comunicaţii şi Informatică Desfăşurabilă 

(S.C.I.D); 

o Sisteme de Comunicaţii Mobile Tetra – Dimetra; 

o Dezvoltarea primelor reţele de date în cadrul 

INTRAMAN, pentru implementarea, pas cu pas, (în 

funcţie de resurse) a Sistemului Informatic Integrat al 

Ministerului Apărării (SIIMAN); 

De remarcat rolul important al evoluţiilor pozitive în sistemele de 

comunicaţii şi informatice militare pentru realizarea şi punerea în 

funcţiune a primelor sisteme de tipul C4I pentru Forţele Aeriene şi Forţele 

Navale: 

o SCCAN - „Sistemul de Comandă şi Control Aerian 

Naţional”; 

o SCOMAR - „Sistem Integrat de Cercetare şi Observare 

la Marea Neagră”; 

Rămân, din păcate, ca nerealizări importante, sistemele C4ISR pentru 

marile unităţi şi unităţile din Forţele Terestre (pentru eşaloanele Batalion, 

Brigadă şi Divizie). Aceste proiecte sunt plimbate în planurile de 

înzestrare, de la un an la altul, încă din 1999. Din cauza rectificărilor de 

buget, în totalitate negative, la adresa M.Ap., primele care sunt radiate 

sunt resursele pentru aceste sisteme vitale pentru operaţie şi luptă în 

Forţele Terestre (inclusiv pentru forţele dislocate în Teatrele de Operaţii 

din străinătate). 

1 Revista Comunicaţiilor şi Informaticii, nr. 2 (10)/2009, pag. 30-36

260 

5. Câteva concluzii 


1. Aş începe cu afirmaţiile Generalului (ret.) Colin L. Powell (AFCEA, 2006, 

Washington DC): 

Oamenilor de stat civili şi militari le revin înalte responsabilităţi 

politice şi morale faţă de luptătorii trimişi în teatrele de operaţii; 

Soldaţii (în sensul extins de luptători) nu pot fi obiectul acţiunilor 

propagandistice şi politicianiste, al lacrimilor de crocodil, 

exprimate în mass-media, după ce s-au întâmplat nenorociri, 

soldate cu pierderi de vieţi tinere; 

Înzestrarea cu armament, echipamente IT&C şi mijloace de 

protecţie pentru militari trebuie să fie prioritatea zero a Armatei 

SUA (n.a. - şi a oricărei alte armate); 

Războaiele şi conflictele moderne au dovedit, fără tăgadă, că 

a crescut exponenţial importanţa sistemelor C4ISR, de la nivel 

strategic şi până la soldat. Aceasta înseamnă vizualizarea, în 

timp real, a spaţiului de operaţii (luptă), informaţie pertinentă 

pentru luptători, aspecte care salvează vieţile mai mult decât 

grosimea blindajelor; 

2. Evoluţiile domeniului (CIS, C4ISR etc.) continuă în ritm alert în armatele 

NATO şi non NATO (Rusia, China, India, etc.) în competiţia dură pentru câştigarea 

şi menţinerea superiorităţii informaţionale. 

3. Rapiditatea schimbărilor este evidentă în domeniul computerelor şi al 

aplicaţiilor software, în dezvoltarea tehnologiilor spaţiale, în miniaturizarea 

componentelor şi echipamentelor, fapt care contribuie direct la sporirea 

mobilităţii şi protecţiei trupelor. 

4. Armata României s-a mişcat corespunzător (în condiţiile unor limitări 

financiare dure) în perioada 1994-2006, dar după această dată, practic, a 

abandonat programele şi proiectele de modernizare în domeniul C4ISR, 

principala structură care are de suferit fiind Statul Major al Forţelor Terestre, marile 

unităţi şi unităţile din subordine. 

Bibliografie 

*** Legea privind protecţia informaţiilor clasificate, nr. 182/2002, M.Of. 248/2002; 

*** Legea privind securitatea naţională a României, nr. 51/1991, M.Of. 163/1992; 

*** Securitatea informaţiilor, Centrul de Expertiză în Domeniul Securităţii, Bucureşti, 

2008; 

*** Sisteme informaţionale – Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare 

internaţională, Editura UNAp, Bucureşti, 2007; 

- Alexandrescu C. şi alţii, Supremaţia electromagnetică, Editura UNAp, Bucureşti, 

1999; 

- Alexandrescu C., Ameninţări informaţionale asupra sistemelor de comandă şi 

control în acţiunile militare moderne “SI-2007”;



261 

- Alexandrescu C., Teodorescu C., Războiul electronic contemporan, Editura Sylvi, 

1999; 

- Constantin Alexandrescu, Decebal Ilina, Constantin Mincu, Bazele matematice ale 

organizării sistemelor de transmisiuni, Ed. Militară, Bucureşti, 1994; 

- Dr. Constantin Mincu, Dr. Gruia Timofte, Compatibilitatea Sistemelor 

Radioelectronice, Ed. Olimp, Bucureşti, 1999. 

- Dr. Constantin Mincu, dr. Victor Greu, Ing. Costel Rotariu, Salt de frecvenţă şi 

contrasalt de frecvenţă, Ed. Militară, Bucureşti, 1998; 

- Prof. Univ. Dr. Cristea Dumitru, Sisteme C4I, Editura Militară, Bucureşti, 2005; 

- Prof. Univ. Dr. Cristea Dumitru, Infrastructura de reţea şi informaţională în cadrul 

războiului bazat pe reţea, Editura CTEA, Bucureşti, 2008; 

- EUROCOM D/1 Tactical Communications Systems. Basic Parametersm 1986; 

- Davids S. Alberts, Richard E. Hayes, Planning – Complex Endeavours, CCRP; 

- FM 34-1 Intelligence and Electronic Warfare Operations, Headquarters Department 

of the Army, Washington DC; 

- Mureşan M., Văduva Gh., Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura UNAp, 

Bucureşti, 2005; 

- Serviciul Istoric al Armatei – Enciclopedia Armatei României, colectiv de autori, 

Editura CTEA, Bucureşti, 2009; 

- Toffler Alvin şi Heidi, Război şi anti-război, Editura Antet, Bucureşti, 1995; 

- Toffler Alvin, Powershift, puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995; 

Reviste de specialitate: 

Gândirea Militară Românească, anii 2001-2010; 

Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, 2008-2010; 

Revista Forţelor Terestre, anii 2005-2010; 

Impact Strategic, anii 2006-2010; 

Revista de ştiinţe militare, anii 2006 – 2009; 

Romanian Military Thinking Journal, anii 2005 – 2010; 

Revista comunicaţiilor şi informaticii nr. 2 (10)/2009 – număr special; 

Revista comunicaţiilor şi informaticii – număr special, 14 iulie 2008.




DEZVOLTAREA ŞI IMPLEMENTAREA NEC - SUPORT AL 

CAPABILITĂŢILOR EUROPENE ÎN ACTUALUL CONTEXT 

SOCIAL-POLITIC 

General locotenent (r) profesor universitar dr. Cristea DUMITRU 



Abstract 

In an increasingly complex and challenging security environment, the European 

Union seeks a comprehensive approach in response to any crisis by exploiting the full 

range of civil and military instruments. Recognizing ongoing efforts in the European 

Union, in the Member States, and in industry, Network Enabled Capabilities could 

facilitate this comprehensive approach through informed and timely decision-making 

and coherent execution, based on the seamless and efficient sharing and exploitation of 

information by competent personnel, properly tailored processes, and developed 

networks. Moreover, NEC is one of the 12 actions emerging from the Capability 

Development Plan as critical priorities for the European Union, as agreed by the 

European Defence Agency participating Member States. 

Rezumat 

Într-un mediu de securitate din ce în ce mai complex şi mai provocator, Uniunea 

Europeană caută să identifice o abordare cuprinzătoare în răspuns la orice situaţie de 

criză, prin exploatarea întregii game de instrumente civile şi militare. În recunoaşterea 

eforturilor continue din Uniunea Europeană, statele membre şi industrie, capabilităţile 

facilitate de reţea pot permite această abordare cuprinzătoare prin procese de luare a 

deciziei informate şi oportune şi de executare coerentă, pe baza unor reţele informatice 

dezvoltate, a unor procese corespunzător elaborate, a unui personal competent şi a unui 

sistem de exploatare şi difuzare a informaţiilor eficient şi fiabil. Mai mult, NEC face 

parte din setul de 12 acţiuni definite în Planul de dezvoltare a capabilităţilor ca fiind 

priorităţi critice pentru Uniunea Europeană şi convenite ca atare de către statele 

participante la Agenţia Europeană de Apărare. 


Lumea traversează o perioadă de transformare fundamentală în multe 

dimensiuni cu o viteză extraordinară. Schimbările apărute în mediul de securitate 

şi în fizionomia ducerii acţiunilor de luptă moderne prin introducerea unor noi 

tehnologii, sisteme şi platforme de arme inteligente, a unor senzori avansaţi şi 

digitalizarea spaţiului de luptă modern constituie câteva elemente ce au 

schimbat profund fizionomia conflictului militar din secolul XXI.

Dezvoltarea şi implementarea NEC (Network Enabled Capabilities – capabilităţi facilitate de reţea) – suport 

al capabilităţilor europene în actualul context social-politic 

263 

Reducerea efectivelor şi a bugetelor militare, restructurările, reorganizările, 

transformările, dotarea cu tehnică de vârf, profesionalizarea, apariţia unor noi 

riscuri şi ameninţări, creşterea ponderii operaţiilor militare altele decât războiul 

conduc la schimbarea concepţiei de ducere a acţiunilor militare, la apariţia de 

noi strategii, doctrine şi la noi abordări privind pregătirea forţelor armate. Este 

evident faptul că noile tipuri de conflicte se deosebesc de cele precedente prin 

mediul extins de confruntare, caracterul asimetric, mediatizarea intensă, 

creşterea importanţei operaţiilor informaţionale, focalizarea pe structuri critice. 

Digitalizarea spaţiului de luptă modern, modelarea şi simularea acţiunilor de 

luptă, câştigarea războiului informaţional, a celui bazat pe reţea sunt deziderate 

ale marilor puteri cu efecte deosebite asupra aspectului şi evoluţiei conflictelor 

actuale. Prin implementarea tot mai largă a conceptelor de lucru în reţea se 

urmăreşte realizarea în mod cât mai eficient a colectării, procesării, producerii, 

distribuţiei şi utilizării informaţiei. Organizaţiile militare şi cele civile trebuie să aibă 

accesul şi controlul permanent al informaţiei şi mediului informaţional necesar 

pentru sprijinul şi executarea misiunilor sau sarcinilor. Liderii militari sau civili trebuie 

să fie în măsură să sincronizeze şi să integreze operaţii în spaţiul de operaţii 

modern, în timp util, oriunde pe glob. Conectivitatea globală între forţele aliate 

sau din coaliţii va fi, în opinia noastră, o capabilitate critică pentru succesul 

misiunilor şi un atu important pentru mobilitate, timp de răspuns optim, angajarea 

în operaţii. Interoperabilitatea sistemelor şi integrarea informaţiei trebuie să fie 

asigurate în spaţiul de operaţii pentru creşterea semnificativă a eficienţei 

operaţiilor de tip multinaţional sau întrunit, civil-militare şi pentru sprijinul 

autorităţilor de comandă. 

2. Delimitări conceptuale şi determinări doctrinare 

Ţările dezvoltate şi-au menţinut poziţia de dominare militară în lume, 

începând cu anii 1990, în mare parte datorită tehnologiei militare superioare. 

Ultimii ani au demonstrat însă că acest decalaj se micşorează pe măsură ce 

preţul acestei tehnologii scade rapid, iar tot mai multe ţări investesc masiv în 

programe de modernizare militară. Într-un efort de a menţine avantajul militar, 

ţările dezvoltate s-au orientat nu numai către modernizarea tehnologică a 

echipamentelor lor militare, ci şi către explorarea intensivă a unor noi concepte 

de reţele şi sisteme care ar trebui să le permită îmbunătăţirea semnificativă a 

eficienţei cu care acestea îşi exploatează echipamentele. Statele Unite ale 

Americii a devenit lider al acestei linii de dezvoltare, denumindu-şi noua teorie 

Război bazat pe reţea (Network Centric Warfare -NCW). Conceptul de război 

bazat pe reţea descrie, în mod succint, combinaţia strategiilor, tacticilor, 

tehnicilor şi procedurilor organizaţiilor, pe care o forţă bazată pe reţea le poate 

angaja, pentru crearea unui avantaj decisiv în luptă 1 . 

Dacă acest concept se ancorează strict în realitatea forţelor militare 

americane, urmaşul său, capabilităţi NATO facilitate de reţea (NNEC) a extins 

teoria la nivelul întregii Alianţe Nord-Atlantice. Capabilitatea facilitată de reţea 

1 Cf. Garstka, J.J., Network Centric Warfare Offers Warfighting Advantage, Signal Magazine, USA, May 

2003.

264 

Cristea Dumitru 

este abilitatea cognitivă şi tehnică a Alianţei de a conduce componentele 

diferite ale mediului operaţional, de la nivelul strategic, inclusiv Comandamentul 

NATO, pană jos la nivelul tactic, printr-o infrastructură informaţională şi de reţea 

unică, integrată 1 . 

Obiectivul aplicării unor noi concepte precum războiul bazat pe reţea şi 

capabilităţi NATO facilitate de reţea în planificarea, organizarea şi ducerea 

acţiunilor de luptă îl constituie capacitatea de a oferi tuturor liderilor de la toate 

nivelurile subordonate informaţiile aproape în timp real care le vor permite să 

înţeleagă situaţia tactică şi să acţioneze în conformitate cu intenţia 

comandantului. Această capacitate crescută de conducere generează noi 

provocări operaţionale. În timp ce subordonaţii au acces mai larg la situaţia 

tactică, comandanţii de la niveluri mai înalte au acces la planuri tactice foarte 

detaliate. Aceştia din urmă nu trebuie să cedeze tentaţiei de a conduce acţiuni 

militare minore de la nivelul subordonaţilor deoarece intenţia lor ar putea reduce 

beneficiile sistemelor informatice moderne şi înţelegerea situaţiei pe care ei o 

sprijină. Prin urmare, este necesar să se dezvolte lideri puternici la toate nivelurile şi 

să se creeze premisa că încrederea şi coeziunea forţelor sunt bazate pe 

echipamente şi sisteme complexe şi combinate de tipul C4ISR şi sunt materializate 

printr-o instruire realistă, exerciţii şi aplicaţii. 

Din perspectiva Uniunii Europene, conceptul NEC este definit ca fiind 

capacitatea de a realiza un mediu coeziv de acţiune pentru efortul unit al 

entităţilor şi actorilor civili şi militari, de la toate nivelurile, în cadrul misiunilor şi 

operaţiunilor de management al crizelor conduse de Uniunea Europeană, prin 

procese de luare a deciziei informate şi oportune şi de executare coerentă, pe 

baza unor reţele informatice dezvoltate, a unor procese corespunzător 

elaborate, a unui personal competent şi a unui sistem de exploatare şi difuzare a 

informaţiilor eficient şi fiabil. NEC are potenţialul de a revoluţiona complet 

ducerea acţiunilor de luptă. Cu toate acestea, mare parte a entuziasmului şi 

perspectivelor cu care a fost creditat NEC s-au concentrat asupra tehnologiei 

necesare pentru a transforma NEC în realitate. Eforturile depuse pentru 

dezvoltarea doctrinei sau procedurilor care ar fi necesare transformării 

tehnologiei NEC în avantajul decisiv sugerat de concept au fost însă lipsite de 

consistenţă. Numai prin combinarea noii tehnologii cu o doctrină special 

concepută pentru exploatarea avantajelor oferite de NEC va conduce la 

asigurarea deplinei superiorităţi militare pe câmpul de luptă. Pentru ca NEC să 

atingă potenţialul maxim, doctrina trebuie să fie dezvoltată în trei mari direcţii. 

Prima dintre acestea o constituie realizarea în NEC a unui echilibru între comanda 

misiunii şi implicarea comandantului direct în deciziile de ordin tactic. Cea de-a 

doua direcţie doctrinară de dezvoltat o reprezintă scăderea structurii verticale 

de comandă a unităţilor pentru a da posibilitatea unor subgrupuri mai mici şi mai 

agile de a colabora într-un întreg sinergic. În cele din urmă, NEC impune 

dezvoltarea unui limbaj comun care să fie utilizat şi înţeles de către toate 

categoriile de forţe pentru a realiza, în mod corespunzător, cunoaşterea situaţiei 

şi autosincronizarea acţiunilor. 

1 NNEC Vision and Concept, MCM-0032-2006, Allied Command Transformation, Norfolk, Virginia, 

USA, 2006, p.2.



265 

NEC se bazează pe premisa că militarii trebuie să se îndepărteze de actuala 

modalitate de conducere a operaţiilor, centrată în jurul platformelor de luptă, 

pentru a se îndrepta către conducerea bazată pe reţea, în care toţi participanţii 

îşi pun la dispoziţie, unii altora, toate informaţiile de care dispun pentru a duce la 

perfecţiune cunoaşterea situaţiei 1 . Această sporire a cunoaşterii situaţiei şi 

capacitatea corespunzătoare de a reacţiona mai rapid decât adversarul ar 

trebui să ofere militarilor un avantaj exponenţial, fără schimbarea platformelor de 

luptă sau armamentului acestora. 

Statele Unite ale Americii au continuat cu hotărâre dezvoltarea conceptului 

NCW şi a tuturor cerinţelor tehnologice asociate. În prezent, SUA au evoluat 

conceptul NCW în conceptul Operaţiunilor centrate pe reţea (Network Centric 

Operations - NCO), publicaţiile de specialitate americane definind NCO ca fiind 

exploatarea elementelor de reţea umane şi tehnice ale unei forţe întrunite 

instruite în mod corespunzător, prin integrarea completă, colectivă, a 

capabilităţilor, cunoaşterii situaţiei, cunoştinţelor, experienţei şi elementelor 

superioare de luare a deciziei pentru a obţine un nivel ridicat de eficienţă şi 

agilitate în medii dispersate, descentralizate, dinamice şi nesigure 2 . Programele 

NCO şi NEC sunt similare în majoritatea aspectelor, dar există şi diferenţe. Cea 

mai importantă diferenţă o reprezintă mărimea şi aspiraţiile celor două proiecte. 

SUA au dat un mare capital de încredere şi a depus multe eforturi pentru 

dezvoltarea NCO şi se aşteaptă ca NCO să pătrundă şi să guverneze aproape 

toate aspectele operaţiunilor militare, având reţelele în centrul capabilităţilor. 

Viitorul mediu NCO trebuie să dispună de reţele capabile să filtreze în mod 

automat cantităţi uriaşe de date şi să schimbe obiectivul misiunilor şi folosirea 

forţelor şi mijloacelor în funcţie de un set de instrucţiuni emise de comandanţi şi 

statele majore. Această viziune elimină practic factorul uman din ecuaţie, 

ducând la îndeplinirea multor sarcini prin intermediul unui proces automatizat. În 

contrast cu NCO, NEC este perceput ca fiind doar un facilitator al operaţiunilor 

curente, care nu va reduce personalul sau orele de muncă necesare, ci va 

asigura doar informaţii mai sigure şi oportune comandanţilor şi operatorilor pentru 

luarea deciziilor. 

În prezent, NEC este doar o teorie şi va rămâne aşa până când tehnologia şi 

doctrina vor fi pe deplin dezvoltate pentru a face NEC funcţional. Există multe 

indicii care ne arată că NEC va avea capacitatea să transceadă sau să elimine 

barierele care există între nivelele tactic, operaţional şi strategic ale războiului 3 . 

Acest fapt se datorează calităţii NEC de a propaga informaţiile şi cunoaşterea 

situaţiei la toţi participanţii proprii din teatrul de operaţii. Nivelul strategic va avea 

curând capacitatea de a supraveghea şi de a influenţa fiecare decizie şi acţiune 

de la nivelul tactic, iar în mod similar, aşa-numitul caporal-strategic va putea 

influenţa conducerea strategică a campaniei. Aceasta premisă conduce la 

1 Cf. John Owens, NEC – How will it affect the philosophy of Mission Command in the future?, Defence 

Research Paper, Shrivenham, UK, 2003, p.2 

2 US Dept. Of Defense, Net-Centric Environment: Joint Functional Concept, Version 0.95, Washington 

D.C., 2004, p.1 

3 Cf. D.Alberts, J.Garstka and F.Stein, Network Centric Warfare: Developing and Leveraging Information 

Superiority, Washington D.C., 1999, p.82

266 


concepţia că dezvoltarea NEC trebuie să se concentreze în mod direct asupra 

modului în care poate fi utilizat pentru a obţine efecte decisive, în mod simultan, 

la nivelele tactic, strategic şi politico-militar ale războiului. 

Natura NEC determină o dependenţă specială de gradul de dezvoltare a 

doctrinei, pentru obţinerea întregului potenţial. Motivul pentru care NEC va fi atât 

de dependent de doctrină este datorat faptului că NEC promite să adune, întrun 

singur loc, cantităţi imense de informaţii de la fiecare senzor instalat pe 

câmpul de luptă. În timp ce această superioritate informaţională asupra unui 

adversar poate fi tradusă printr-un avantaj decizional, aceasta crează şi 

posibilitatea de a supraîncărca şi paraliza sistemul. Pentru ca NEC să funcţioneze, 

cantităţi mari de informaţii trebuie analizate, filtrate şi integrate pentru a obţine 

un produs care să permită obţinerea superiorităţii decizionale. Mare parte din 

această activitate depinde de elementul uman 1 , care poate folosi experienţa şi 

cunoştinţele despre situaţia respectivă, precum şi unele tipuri de rutine 

procedurale şi doctrinare, care să poată conduce la executarea efectivă a 

misiunii. Capabilitatea totală a NEC va necesita dezvoltarea simultană a zonelor 

de capabilităţi tehnologice şi cognitive. Tehnologia nu poate, de una singură, să 

poată utiliza toate informaţiile ce vor fi generate de NEC şi, pe cale de 

consecinţă, apreciem că doctrina trebuie să fie astfel dezvoltată încât să 

permită oamenilor să interfaţeze cu sistemul pentru a transforma informaţiile în 

cunoştinţe exploatabile. 

3. Capabilităţile militare europene 

La data de 19 noiembrie 2007, Consiliul Uniunii Europene a aprobat 

Catalogul de Progres 2007 ce încununa procesul lansat ca urmare a aprobării 

Obiectivelor Globale 2010. Catalogul identifică cantitativ şi calitativ deficienţele 

din domeniul capabilităţilor militare pe baza cerinţelor stabilite în Catalogul 

Cerinţelor 2005 şi a contribuţiilor detaliate în Catalogul Forţei 2007. Acesta 

analizează implicaţiile potenţiale ale acestora pentru sarcinile militare ce trebuie 

executate în operaţiunile de management al crizelor. 

Concluzia Catalogului de Progres 2007 este aceea că Uniunea Europeană 

are, pentru orizontul de timp 2010, capabilitatea de a desfăşura întregul spectru 

de operaţiuni militare al Politicii Europene de Securitate şi Apărare (European 

Security and Defence Policy - ESDP), în parametrii specificaţi în Ipotezele de 

Planificare Strategică, cu niveluri diferite de riscuri operaţionale rezultate din 

deficienţele identificate. Unele dintre deficienţele identificate sunt considerate 

ca fiind critice, acestea referindu-se la capabilităţile de a transporta forţele în 

teatru, de a le disloca în teatru, de a le proteja şi de a obţine superioritatea 

informaţională. 

Consiliul director al Agenţiei de Apărare Europene (European Defence Agency - 

EDA) a admis versiunea iniţială a Planului de Dezvoltare a Capabilităţilor 

(Capability Development Plan - CDP) la data de 8 iulie 2008, în baza concluziilor 

iniţiale desprinse din Catalogul de Progres 2007, a altor studii privind mediul 

1 Cf.John McColl, Adapting Command Hierarchies: Does NEC Pose a Threat or an Opportunity?, RUSI 

Journal 149/1, 2004, p.54



267 

tehnologic şi operaţional posibil în următorii 15 ani, precum şi a programelor şi 

lecţiilor învăţate din operaţiunile recente sau aflate în desfăşurare. O nouă 

versiune a CDP va fi remisă comitetului director al EDA la sfârşitul anului 2010. 

Statele membre ale Uniunii Europene, EDA, Comitetul Militar UE, Staff-ul Militar UE şi 

Secretariatul General al Consiliului cooperează pentru definitivarea noii versiuni a 

CDP. 

Scopul CDP este acela de a furniza informaţii statelor membre care să le 

faciliteze procesul de luare a deciziilor în contextul opţiunilor de capabilităţi 

naţionale, să le stimuleze cooperarea şi lansarea unor noi programe comune, în 

scopul eliminării lipsurilor din domeniul capabilităţilor militare europene. 

În iulie 2008, comitetul director al EDA a apreciat versiunea iniţială a CDP ca 

fiind un proces în desfăşurare, a aprobat concluziile generale ale acestuia şi a 

admis dezvoltarea capabilităţilor militare dintr-un prim grup de 12 domenii, din 

totalul de 24 identificate în versiunea iniţială a CDP. Această primă tranşă 

cuprinde capabilităţi militare din următoarele domenii: 

● Măsuri pentru contracararea sistemelor de apărare antiaeriană portabile 

● Operaţiuni ale reţelelor de calculatoare 

● Măsuri anti-mină în zonele de litoral 

● Analiza detaliată a implicaţiilor acţiunilor militare 

● HUMINT şi instruirea în domeniul cultural şi al limbilor străine 

● Arhitectura acţiunilor de informaţii militare, de supraveghere, selectare a 

ţintelor şi cercetare 

● Sprijinul medical 

● Apărarea chimică, biologică, radiologică şi nucleară 

● Sprijinul logistic asigurat de terţe părţi 

● Măsuri de apărare împotriva dispozitivelor explozive improvizate 

● Sporirea acţiunilor elicopterelor 

● Capabilităţi facilitate de reţea (Network Enabled Capability – NEC) 

Întrucât obiectul studiului nostru îl reprezintă dezvoltarea şi implementarea 

NEC la nivelul Uniunii Europene, în continuare vom analiza doar evoluţia acestei 

capabilităţi europene, desprinsă din contextul primei tranşe de capabilităţi 

militare a versiunii iniţiale a CDP. 

4. Dezvoltarea şi implementarea NEC în sprijinul capabilităţilor europene 

În cadrul unei acţiuni comune a Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene, la 

12 iulie 2004 a fost înfiinţată Agenţia Europeană de Apărare (European Defence 

Agency – EDA), în scopul sprijinirii statelor membre şi Consiliului în efortul lor de a 

îmbunătăţi capabilităţile europene de apărare în domeniul managementului 

crizelor şi pentru susţinerea Politicii Europene de Securitate şi Apărare. Raportul 

viziunii pe termen lung publicat de EDA în octombrie 2006 specifica faptul că NEC 

trebuie să fie o prioritate de dezvoltare fundamentală pentru operaţiunile ESDP, în 

contextul unei nevoi tot mai accentuate de realizare a interoperabilităţii civilmilitare. 

În scopul obţinerii superiorităţii informaţionale pe timpul operaţiunilor de 

management a crizelor, EDA decide la 28 iunie 2008 să îl angajeze pe generalul 

german în rezervă Rainer Schuwirth pentru a concepe un proiect pentru Uniunea 

Europeană, referitor la exploatarea NEC în sprijinul operaţiunilor de management

268 


al crizelor. Înaintea trecerii sale în rezervă, generalul Schuwirth a avut funcţia de 

şef al statului major al Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate în Europa 

(Supreme Headquarters Allied Power Europe - SHAPE), iar anterior deţinuse 

funcţia de director general al statului major militar al Uniunii Europene (EU Military 

Staff - EUMS). Generalul Schuwirth finalizează proiectul, iar Consiliul emite la 5 

septembrie 2008 documentul cu nr.12737/08, „Conceptul european pentru NEC 

în sprijinul ESDP”. În urma analizării documentului din punct de vedere militar, 

Comitetul Militar al Uniunii Europene a declarat: 

● au fost identificate principalele obiective pentru dezvoltarea NEC în 

sprijinul ESDP; 

● dezvoltarea NEC va aborda probleme legate de personal, informaţii, 

precum şi de tehnologii de reţea; 

● dezvoltarea NEC este deschisă participării tuturor statelor membre; 

● se impune o cooperare strânsă cu NATO pentru explorarea dezvoltării 

proceselor şi instrumentelor NEC comune, atunci când este cazul, în scopul 

evitării duplicării eforturilor. Toate produsele obţinute în urma unei astfel de 

cooperări vor fi puse la dispoziţia tuturor statelor membre; 

● realizarea unei interoperabilităţi cu NATO, atunci şi unde va fi cazul, se va 

face fără a limita destinaţia NEC pentru ESDP; 

● implementarea cu succes a conceptului NEC impune participarea şi 

hotărârea tuturor entităţilor Uniunii Europene şi actorilor implicaţi, inclusiv 

alocarea resurselor necesare. 

În decembrie 2008, EDA a semnat contractul pentru Studiul de implementare 

al NEC, ce a fost acordat consorţiului EURONEC. Studiul a demarat în ianuarie 

2009 cu o întrunire la care au participat 80 de experţi din statele membre 

participante, precum şi din instituţiile şi industria Uniunii Europene. Acest studiu 

este programat să dureze 18 luni şi va furniza o descriere a ceea ce va trebui NEC 

să realizeze în viitor în ceea ce priveşte utilizatorii, informaţiile şi tehnologia 

(„Viziunea NEC”), cu obiectivul general de a facilita un efort unificat al actorilor 

militari şi civili din operaţiunile de management al crizelor ale ESDP. Acest studiu 

propune, de asemenea, un „Itinerariu NEC”, cu acţiuni clare şi termene (2012, 

2018 şi dincolo de anul 2025) pentru o implementare efectivă a NEC. Consorţiul 

EURONEC este format din 6 companii europene (BAE Systems, IST ltd., EADS 

Deutschland Gmbh, Indra Sistemas S.A., Selex Sistemi Integrati SPA, THALES 

Communications SA şi SAAB AB - liderul administrativ al proiectului), care au fost 

deja implicate în desfăşurarea în Europa a unor iniţiative referitoare la NEC. 

Studiul de implementare al NEC va trebui să răspundă unui număr de peste 

200 de recomandări sau condiţii decisive, dintre care considerăm a fi relevante 

următoarele: 

guvernanţă atât la nivel înalt cât şi la nivel inferior; 

identificarea comunităţilor de interese şi descrierea rolurilor acestora; 

definirea unei strategii de informaţii / date; 

stabilirea unui cadru legal pentru punerea la dispoziţie a informaţiilor; 

identificarea şi definirea serviciilor informatice nucleu iniţiale; 

federalizarea comunicaţiilor prin IP (totul prin IP); 

tehnologii web semantice;



269 

dezvoltarea principiilor şi instrucţiunilor pentru atributele capabilităţilor 

facilitate de reţea; 

dezvoltarea metodologiei şi criteriilor de evaluare; 

înfiinţarea unor laboratoare de evaluare şi testare distribuite în statele Uniunii 

Europene; 

realizarea unor conferinţe şi demonstraţii referitoare la progresul studiului; 

realizarea unui caz pilot şi implementarea practică a acestuia (Transportul 

strategic aerian facilitat de reţea). 

Apreciem că, în condiţiile manifestării îndelungate a efectelor crizei 

economice în statele membre ale Uniunii Europene, implementarea efectivă a 

conceptului NEC în structurile civil-militare europene de management al crizelor 

va fi întârziată. Retehnologizarea forţelor militare puse la dispoziţia Uniunii 

Europene de către statele membre în cadrul grupurilor de luptă este puţin 

probabilă în viitorul apropiat, întrucât bugetele de apărare ale forţelor armate au 

fost reduse semnificativ în toate statele europene. Mai mult, considerăm că în 

actualul context social-politic, amploarea relativ redusă a operaţiunilor de 

management al crizelor desfăşurate până în prezent de Uniunea Europeană nu 

justifică mobilizarea unor fonduri financiare importante, care să permită 

realizarea sinergiilor dintre actorii civili şi militari din teatrele de operaţiuni. 

5. Concluzii 

Conceptul NEC al Uniunii Europene descrie o abordare complexă destinată 

realizării mai eficiente a comenzii şi controlului, precum şi o gestionare superioară 

a informaţiilor în operaţiunile de management al crizelor ale Uniunii Europene. 

Acesta este un concept ce vizează dezvoltarea unui program mai larg al Uniunii 

Europene, de transformare a modului în care informaţiile sunt obţinute, gestionate 

şi schimbate în cadrul acestu tip de operaţiuni. Se estimează ca în anul 2025 

entităţile civile şi militare ale Uniunii Europene să deprindă întreaga cultură de 

colaborare, stabilită prin utilizarea deplină a posibilităţilor colaborative ale NEC 

din Uniunea Europeană. 

Capabilităţile facilitate de reţea răspund viziunii Uniunii Europene de a deţine 

o capabilitate civil-militară, care să susţină crearea sinergiilor dintre actorii civili şi 

militari angajaţi în operaţiunile de management al crizelor. NEC va impune 

abilitatea de a lucra împreună în diverse forme: integrare, cooperare, 

colaborare, coordonare etc. şi va crea mediul propice pentru a lucra cu 

informaţiile. 

În opinia noastră, singura modalitate prin care Europa îşi poate găsi 

maturitatea de a rămâne puternică din punct de vedere economic şi 

competitivă la nivel global în următorii 15 ani, este de a promova societatea 

facilitată digital, colaborativă la toate nivelurile, astfel încât să poată să se 

menţină ca un partener de valoare şi lider în domeniul tehnologiei pentru restul 

lumii.




TENDINŢELE DE EVOLUŢIE ALE ŞTIINŢEI MILITARE 

ÎN ERA INFORMAŢIONALĂ 

Colonel (r) prof. univ. dr. Gruia TIMOFTE 



Abstract 

Complexity and change are the two defining characteristics of the Information 

Age. The advanced information and communication technologies and the capabilities 

they impart significantly change the nature of military roles, missions, and methods. 

The military science and its components have a complex development and adaptation to 

the new strategic environment and operational concepts regarding the preparation and 

the conduct of military actions 

Rezumat 

Complexitatea şi schimbarea sunt două caracteristici definitorii ale societăţii 

contemporane. Succesul nostru ca indivizi, organizaţii şi societăţi va depinde din ce în 

ce mai mult de capacitatea de adaptare, în timp aproape real, la situaţiile dinamice şi 

complexe caracteristice. 

Răspunsul cu succes la provocările erei informaţionale solicită trei elemente: 

recunoaşterea schimbărilor; înţelegerea implicaţiilor acestor schimbări; elaborarea 

răspunsurilor şi măsurilor oportune şi eficiente. 

1. Caracterizarea erei şi societăţii informaţionale 

Nu există nici o îndoială că tehnologiile avansate din informatică şi 

telecomunicaţii şi capacităţile pe care le oferă acestea vor schimba în mod 

semnificativ rolul, misiunile şi metodele din mediul militar. Schimbările se vor 

produce nu numai la nivelul marilor puteri militare, ci şi la nivelul statelor mici şi 

chiar al participanţilor nestatali. 

Prima revoluţie informaţională modernă a început la mijlocul secolului XIX şi a 

durat aproape 100 de ani. Aceasta a îmbunătăţit comunicaţiile prin utilizarea 

telegrafului, telefoniei şi transmisiunilor radio. Aceste tehnologii au transformat nu 

numai abilitatea omenirii de a comunica, dar şi viaţa oamenilor. În societăţile 

industriale, acestea au schimbat relaţiile dintre oameni şi modul în care erau 

conduse afacerile, guvernarea, politica militară şi organismele pentru politica 

externă. [1] 

A doua revoluţie informaţională se extinde de la mijlocul secolului XIX până 

în anii `80. În această perioadă, noile tehnologii precum televiziunea, 

calculatoarele şi sistemele de comunicaţii prin satelit se impun cu preponderenţă 

în prelucrarea si transmiterea informaţiei în diferite formate. Aceasta este

Tendinţe de evoluţie ale ştiinţei militare în era informaţională 

apreciată ca moment de debut al celei de-a treia revoluţii informaţionale 

moderne, numită şi „revoluţia cunoaşterii”, cuprinzând dezvoltări în tehnologia 

informaţiei şi comunicaţiilor care afectează în mod semnificativ politica, 

economia, sociologia şi cultura privind crearea şi distribuţia cunoştinţelor. 

Cele mai importante tehnologii ale revoluţiei informaţionale contemporane 

sunt următoarele: semiconductorii avansaţi; calculatoarele; fibra optică; 

tehnologia celulară; sateliţii de comunicaţii, poziţionare, supraveghere şi 

recunoaştere; interconectarea avansată; interacţiunea îmbunătăţită omcalculator, 

compresia si transmisia digitale. 

Concomitent cu acestea se dezvoltă şi alte tehnologii care interacţionează 

cu cea informaţională: tehnologia cu energie directă şi cea invizibilă (stealth); 

robotica; miniaturizarea; sistemele micro-electro-mecanice; biotehnologia şi 

ingineria biologică; biologia moleculară; cele pentru modificarea 

comportamentului uman; nanotehnologia; senzorii de toate categoriile şi cu cost 

redus; aerosolii; sistemele laser cu bătaie mare; utilizarea insectelor şi animalelor 

ca agenţi de urmărire şi senzori; armamentul non-letal etc. 

O societate informaţională este aceea în care creaţia, distribuţia, difuziunea, 

utilizarea, integrarea şi manipularea informaţiei reprezintă activităţi economice, 

politice şi culturale semnificative. [2] 

Uniunea Internaţională pentru Telecomunicaţii a stabilit o serie de indicatori 

cu ajutorul cărora se evaluează nivelul de dezvoltare al societăţii informaţionale 

la nivelul statelor, regiunilor şi globului prin determinarea dezvoltării tehnologiei 

informaţiei şi comunicaţiilor (TIC). Aceşti indicatori au fost grupaţi în 3 categorii, 

astfel [3]: 

a) indicatori pentru infrastructura şi accesul la tehnologia informaţiei şi 

comunicaţiilor: 

- numărul de linii telefonice fixe la o 100 de locuitori; 

- numărul de telefoane celulare active la o 100 de locuitori; 

- lărgimea de bandă internaţională pentru Internet (bit/s); 

- proporţia calculatoarelor instalate la domiciliul populaţiei; 

- proporţia populaţiei cu acces la Internet de la domiciliu. 

b) Indicatori privind utilizarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor: 

- numărul de utilizatori ai Internetului la o 100 de locuitori; 

- numărul de utilizatori ai Internetului de bandă largă ficşi (cu viteză de 

cel puţin 256 kbit/s) la o 100 de locuitori; 

- numărul de utilizatori ai Internetului de bandă largă mobili (cu viteză 

de cel puţin 256 kbit/s) la o 100 de locuitori. 

c) Indicatori privind abilităţile în folosirea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor: 

- proporţia adulţilor cu abilităţi de a citi, scrie şi înţelege (de la 15 ani 

inclusiv); 

- nivelul de educaţie secundară şi terţiară. 

Unele date privind extensia regională şi globală a Internetului (la 30.06.2010) 

sunt prezentate în tabelul 1. [4] 

În ceea ce priveşte dezvoltarea în domeniul calculatoarelor se înregistrează 

următoarele direcţii de acţiune: creşterea în continuare a puterii de prelucrare – 

de câteva ori 1015 operaţii pe secundă; îmbunătăţirea lărgimii de bandă pentru 

271

272 

Gruia Timofte 

memorie concomitent cu creşterea vitezei de interconectare prin arhitecturi 

paralele cu mii de procesoare şi asigurarea unui software de mare performanţă; 

prelucrarea vectorială; iar în domeniul hardware-ului – perfecţionarea 

microprocesoarelor, îmbunătăţirea tehnologiilor de interconectare, creşterea 

capacităţii memoriei, dezvoltarea dispozitivelor de intrare/ieşire, stocarea şi 

compresia fişierelor etc. În tabelul 2 sunt prezentate primele 10 supercalculatoare 

din lume şi caracteristicile lor de bază. [5] 

Tabelul 1 

Regiunea 

Populaţia 

(estimare) 

Utilizatori 

Internet 

30.06.2010 

Ultimele date 

privind 

utilizatorii 

Internet 

Nivel de 

penetrar 

e 

(%) 

Nivel 

de 

creştere 

2000- 

2010 

(%) 

Nivel 

creştere 

(%) 

Africa 1.013.779.050 4.514.400 110.931.700 10,9 2.357 5,6 

Asia 3.834.792.852 114.304.000 825.094.396 21,5 622 42 

Europa 813.319.511 3.284.800 63.240.946 29,8 352 3,2 

Orientul Mijlociu 212.336.924 105.096.093 475.069.448 58,4 1.825 24 

America de Nord 344.124.450 108.096.800 266.224.500 77,4 146 13,5 

America Latină 592.556.972 18.068.919 204.689.836 34,5 1.032 10,4 

Oceania / Australia 34.700.201 7.620.480 21.263.990 61,3 179 1,1 

Total în lume 6.845.609.960 360.985.492 1.966.514.816 28,7 449 100 

Nr. 

crt. 

1 

2 

Locul instalării 

Oak Ridge National 

Laboratories, USA 

National Supercomputing 

Centre, Shenzhen, China 

3 DOE/NNSA/LANL, USA 

4 

5 

National Institute for 

Computational Sciences, 

University of Tennessee, USA 

Fonschungszentrum Juelich, 

Germany 

6 NASA, USA 

7 

National Supercomputing 

Centre, Tianjin, China 

Tipul calculatorului, 

producătorul şi anul 

Jaguar – Cray XT5-HE, 

Cray Inc., 2009 

Nebulae-TC 3600 

Blade, Dawning, 2010 

Roadrunner-Blade 

Center QS22/LS21 

Cluster, IBM, 2009 

Krahen XT-5, Cray Inc., 

2009 

JUGENE-Blue Gene/P, 

IBM, 2009 

Pleiades-ALTIX, SGI, 

2010 

Tianhe-1 TH-1 Cluster, 

NUDT, 2009 

Nr. de 

procesoare 

Puterea de 

prelucrare 

Tabelul 2 

Puterea 

(KW) 

224.162 1759x1012 6950,6 

120.640 1271x1012 - 

122.400 1042x1012 2345,5 

98.928 831,7x1012 - 

294.912 825,5x1012 2268 

81.920 772,7x1012 3096 

71.680 563x1012 -

Nr. 

crt. 

Locul instalării 

8 DOE/NNSA/LLNL, USA 

9 

10 

Argonne National 

Laboratory, USA 

Sandia National Laboratory, 

USA 


Tipul calculatorului, 

producătorul şi anul 

Blue Gene/L-e Server, 

IBM, 2007 

Intrepid-Blue Gene, 

IBM, 2007 

Red Sky-Sun Blade, Sun 

Microsystems, 2010 

Nr. de 

procesoare 

Puterea de 

prelucrare 

273 

Puterea 

(KW) 

212.992 478x1012 2330 

163.840 458x1012 1260 

42.440 433x1012 - 

Ultima decadă s-a caracterizat printr-o dezvoltare accentuată a 

infrastructurii tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor. Astfel, la sfârşitul anului 2008 

se înregistrau următoarele date: 

- peste 4 miliarde de telefoane celulare, cu o penetrare de 61%; 

- 1,3 miliarde de telefoane fixe, ceea ce înseamnă că 19 locuitori dintr-o 

100 posedau asemenea terminale; 

- aproape un sfert din cele 6,7 miliarde de locuitori avea acces la 

Internet, iar 60% din aceştia aveau conexiuni de bandă largă (335 

milioane); 

- telefonia fixă şi mobilă de bandă largă a rămas la o creştere relativ 

redusă, respectiv 6% şi 5%; 

- criza economică afectează piaţa TIC şi probabil va micşora nivelul 

investiţiilor operatorilor în reţele (IMT-2000/3G, Wimax, fibră optică etc.) şi 

va micşora ritmul de conectare la acestea. 

Ipotezele privind iminenţa unei revoluţii în domeniul militar au început să 

apară la începutul anilor `80, dar până la Operaţia „Furtuna Deşertului” din 1991 

când SUA au întrebuinţat întregul arsenal de armamente cu mare precizie 

împotriva Irakului şi întreaga lume a putut să vadă efectele acestuia şi nivelul 

tehnologic avansat la care s-a ajuns, evaluările au fost mai mult de natură 

teoretică. În anii de după acest eveniment, discuţiile, analizele şi teoriile despre 

implicaţiile tehnologiilor erei informaţionale asupra pregătirii şi ducerii războaielor 

şi conflictelor s-au multiplicat în mod substanţial. În acelaşi timp, oamenii de 

ştiinţă, analiştii şi planificatorii militari au recunoscut că implicaţiile noilor tehnologii 

pentru securitatea naţională şi politica de apărare se extind mult mai departe, 

dincolo de elementele caracteristice ale preciziei forţei. Ca urmare, doctrinele 

de apărare au început să fie modificate în concordanţă cu aceste capacităţi 

iminente. De asemenea, a crescut teama faţă de ameninţările la adresa 

informaţiei şi infrastructurii războiului, aşa cum tot mai mulţi analişti recunosc că 

tehnologiile erei informaţionale furnizează nu numai noi capacităţi, dar crează, în 

acelaşi timp, noi vulnerabilităţi. 

Abordările recente în acest domeniu evidenţiază următoarele aspecte: 

terminologia specifică este în curs de clarificare; este explorat contextul în 

continuă evoluţie; informaţia devine un factor din ce în ce mai important în 

crearea bogăţiei şi un obiect de uz curent; creşterea importanţei şi valorii 

informaţiei conduce atât la schimbări organizatorice cât şi de evaluare a 

societăţii şi domeniului militar.

274 

Gruia Timofte 

2. Efectele erei informaţionale asupra domeniului militar 

Principalele efecte ale erei informaţionale asupra domeniului militar sunt 

următoarele: timpul şi distanţa devin mai puţin importante ca şi constrângeri; 

evenimentele sunt influenţate de un număr mai mare de factori internaţionali; 

graniţele dintre participanţii internaţionali devin tot mai nesemnificative; 

guvernele democratice şi economiile libere de piaţă înfloresc, dar nu devin 

unicele forme de guvernare sau organizare economică; tendinţele spre 

regionalizare şi globalizare se accentuează; discrepanţa dintre bogaţi şi săraci 

creşte; ameninţările pot apărea din tot mai multe surse difuze, iar războiul 

asimetric reprezintă un real pericol, deşi nu este nou, pentru securitatea 

naţională; strategia, arta operativă şi tactica se schimbă; oricât de importante 

sunt tehnologiile telecomunicaţiilor şi informaţiei, acestea nu sunt singurele care 

înregistrează evoluţii evidente; revoluţia reală în domeniul militar se realizează prin 

combinarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor cu alte tehnologii care au 

aplicaţii în acest mediu. 

Unii autori sunt de părere că schimbările în politica de apărare sunt mici şi 

crescătoare, dar accelerate, iar alţii că acestea sunt masive, chiar bruşte, toate 

acestea vizând următoarele aspecte: noile tehnologii asigură avantaje 

semnificative armatelor moderne; îngrijorarea că aceste tehnologii şi capacităţi 

sunt vândute peste tot, în întreaga lume; unele limitări ale capacităţilor 

operaţionale determinate de limitele tehnologiilor; ameninţările unor grupări 

substatale la adresa statelor dezvoltate; rolul şi impactul războiului (operaţiilor) 

informaţional. 

Oportunitaţile oferite de tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor în era 

informaţională pentru domeniul militar vizează asigurarea condiţiilor pentru 

îmbunătăţirea modului de organizare, dotare şi ducere a războiului. În mod 

concret este vorba despre senzori, radare şi alte echipamente de colectare a 

informaţiei, la nivelul cărora se produc perfecţionări aproape zilnic. Aceste 

echipamente au un nivel ridicat de conectivitate la reţelele informaţionale prin 

care pot asigura o cunoaştere adecvată a spaţiului de luptă, inclusiv sistem de 

poziţionare globală pentru fiecare luptător, astfel [6]: 

- sisteme de comunicaţii globale cu mare viteză şi fidelitate de transmitere 

care îmbunătăţesc cunoaşterea spaţiului de luptă din orice punct de pe 

pământ; 

- creşterea capacităţii de lovire cu înaltă precizie care conduce la 

producerea de pierderi însemnate adversarului concomitent cu reducerea 

distrugerilor colaterale; 

- abilitatea de a analiza mai bine distrugerile din spaţiul de luptă, fapt ce 

conduce la creşterea eficacităţii şi eficienţei; 

- necesitatea pregătirii şi desfăşurării operaţiilor informaţionale care urmăresc 

protecţia informaţiilor proprii şi distrugerea (alterarea) celor ale adversarului; 

- definirea şi redefinirea unor termeni precum sunt: sistem de sisteme, operaţii 

informaţionale, superioritate informaţională, război informaţional, război 

bazat pe reţea, revoluţie în domeniul militar; 

- asigurarea superiorităţii informaţionale care constă în capacitatea de a 

colecta, prelucra şi disemina (distribui) un flux neîntrerupt de informaţii


propriu concomitent cu exploatarea sau afectarea capacităţii (abilităţii) 

adversarului de a face acelaşi lucru. 

Elementul central al superiorităţii informaţionale îl reprezintă utilizatorul uman 

al informaţiei. Fără a şti când, unde, de ce, cu ce şi cum să acţioneze, luptătorii 

nu-şi pot îndeplini misiunea eficient şi efectiv. Conceptul şi acţiunile aferente se 

aplică în mod diferenţiat şi particular, în funcţie de rolul şi importanţa 

operaţională a elementelor analizate. 

Particularităţile politicii de apărare în era informaţională. Era informaţională 

îşi pune amprenta asupra tuturor activităţilor umane. De asemenea, aceasta 

conduce la schimbarea mediului în care se manifestă politica de apărare. 

Aceste schimbări se manifestă în mai multe direcţii, dar cele mai importante sunt 

următoarele: 

- informaţia devine deosebit de importantă pentru creşterea bogăţiei, puterii 

şi influenţei. In opinia multor specialişti, informaţia a devenit deja mult mai 

importantă decât sursele tradiţionale ale bogăţiei (pământul, munca şi 

capitalul), a căror importanţă va continua să scadă şi, ca urmare, nu vor 

mai deveni obiective prioritare ale luptei. În aceste condiţii, politica de 

apărare trebuie să-şi redefinească obiectivele şi să includă activităţi privind 

apărarea şi/sau protecţia informaţiei; 

- valorile relative care incumbă individului, familiei şi societăţii (interesele 

materiale, concepţia laică şi religioasă; onoare, datorie şi patriotism; alte 

valori materiale) se vor modifica, în mod inevitabil, pe măsură ce vom fi 

bombardaţi cu din ce în ce mai multă informaţie. Pentru strategii şi 

planificatorii apărării este dificil sau imposibil să precizăm care vor fi aceste 

schimbări. Aceste îndoieli se referă la acceptarea sau nu a pierderilor 

umane şi la valoarea acestora. Se va continua disputa pentru teritorii şi/sau 

resurse, valoarea bugetelor militare acceptate din punct de vedere politic, 

nivelul distructiv al forţei, acceptarea războiului informaţional din punct de 

vedere politic etc.; 

- era informaţională a început să producă schimbări în organizarea şi 

structura tuturor elementelor societăţii, inclusiv în domeniul militar. Astfel, 

fluxurile informaţionale între nivelurile ierarhice au crescut ca volum şi viteză. 

Comanda şi controlul rămân aceleaşi elemente sensibile, iar necesitatea 

elaborării unor decizii la faţa locului este recunoscută ca fiind una reală. 

Mediul strategic şi politica de apărare. În era informaţională este afectat şi 

mediul informaţional global, structura acestuia şi modul în care el funcţionează. 

Ca urmare, mediul strategic în interiorul căruia este continuată politica de 

apărare se modifică în mod drastic. 

Timpul şi spaţiul constrâng mai puţin decât în trecut. Una din particularităţile 

importante ale erei informaţionale este aceea că timpul şi spaţiul ca şi 

constrângeri ale activităţii umane şi productivităţii se reduc drastic. Cu tot mai 

multe mesaje de diverse tipuri şi informaţii transmise cu viteza luminii la distanţe 

mari fără pierderi sau pierderi minime privind precizia sau înţelesul, timpul şi spaţiul 

devin din ce în ce mai puţin restrictive asupra multor capacităţi şi forme de 

activitate. Implicaţiile acestora asupra politicii de apărare sunt contradictorii. Pe 

275

276 

Gruia Timofte 

de o parte, cerinţele privind lărgimea de bandă şi fiabilitatea cresc şi asigură 

transmiterea informaţiilor privind evoluţia situaţiilor în timp real, de la aliniamentul 

de contact la autoritatea de comandă, ceea ce conduce la concluzia că 

activităţile de comandă şi control devin din ce în ce mai centralizate. Acest 

fenomen poate fi util în situaţii deosebite. În celelalte situaţii, fluxurile de informaţii 

cu caracteristicile menţionate mai sus vor permite autorităţilor de comandă să ia 

decizii la nivelul eşaloanelor unde s-au produs evenimentele. Cu cât informaţiile 

detaliate despre mai multe situaţii tactice ajung la autoritatea de comandă, 

devine din ce în ce mai dificil pentru aceasta să se concentreze asupra situaţiei 

strategice sau din zonele de operaţii. Ca urmare, se impune elaborarea celor mai 

numeroase decizii la eşaloanele tactice. De asemenea, se estimează că numărul 

nivelurilor ierarhice se va reduce. 

Mulţi factori internaţionali au capacitatea de a influenţa evenimentele. Era 

informaţională se caracterizează prin creşterea numărului factorilor care joacă 

un rol major în influenţarea evenimentelor. În primul rând, tehnologiile 

informaţionale avansate extind rolul corporaţiilor multinaţionale, organizaţiilor 

neguvernamentale şi chiar al personalităţilor pe scena internaţională. În al doilea 

rând, aceste tehnologii pătrund tot mai mult în domeniul afacerilor. Aceste 

fenomene au implicaţii majore dar incerte asupra politicii de apărare. Cu cât 

numărul factorilor potenţiali cu impact major asupra intereselor naţionale ale unui 

stat este mai mare, cu atât va fi mai dificil pentru autoritatea de comandă să 

descopere (identifice) acei factori care prezintă o ameninţare serioasă la adresa 

intereselor sale. Oricum, datorită micşorării rolului spaţiului şi timpului, timpul de 

răspuns la diferite evenimente este mult mai mic. Fluxurile informaţionale ignoră 

frontierele naţionale. Natura sistemelor moderne interconectate şi alte realizări în 

tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor fac ca fluxurile de informaţii să fie uneori 

reduse cu mare dificultate, iar în anumite situaţii de loc. Aceasta reprezintă o 

sabie cu două tăişuri. Pe de o parte vor creşte interacţiunile între factorii 

internaţionali, care vor fi benefice pentru democraţie şi economia de piaţă, iar 

pe de altă parte, informaţiile considerate inacceptabile sau nefavorabile se pot 

răspândi cu foarte mare uşurinţă. Permeabilitatea frontierelor permite 

întreruperea sau denaturarea informaţiilor de nivel global. Menţinerea securităţii 

informaţiilor, a sistemelor de comunicaţii şi calculatoare reprezintă o prioritate de 

înalt nivel în era informaţională, deosebit de importantă pentru securitatea şi 

apărarea naţională. 

Statele democratice şi economiile de piaţă înfloresc. Fluxurile de informaţii 

întăresc libertatea umană şi productivitatea. Cele mai dinamice şi eficiente vor fi 

statele democratice şi economiile de piaţă. Alte state şi elemente încearcă să 

restricţioneze sau împiedice accesul la tehnologia informaţiei. Sunt grupuri care 

se opun democraţiei şi economiei de piaţă şi utilizează tehnologiile erei 

informaţionale în scopul satisfacerii intereselor de grup şi personale. Pentru 

politica de apărare, era informaţională aduce mult mai multe ameninţări şi 

provocări. 

Tendinţa spre globalizare şi regionalizare se accentuează. Transferul rapid de 

informaţii permite sistemelor de producţie distribuite să se extindă dincolo de 

graniţele statale sau regionale. Pe lângă mediul mondial favorabil, de după


perioada Războiului Rece, adevăraţii agenţi ai regionalizării şi globalizării posedă 

tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor avansate. Integrarea economică are 

efecte şi în domeniul militar, conducând la creşterea decalajului tehnologic şi 

militar între diverse state. 

Decalajele dintre bogaţi şi săraci cresc. Tehnologia informaţiei şi 

comunicaţiilor conduce la dezvoltarea mai accelerată a statelor puternice, 

adâncirea decalajelor şi distribuţia asimetrică a bogăţiei. Acest fenomen are loc 

atât în interiorul statelor cât şi între acestea, conducând la tulburări interne şi la 

creşterea tensiunii internaţionale, între state şi grupuri de state. 

Tot mai multe surse ale provocărilor şi ameninţărilor. Informaţia şi tehnologia 

informaţiei se aplică la sistemele de armament existente în scopul îmbunătăţirii 

parametrilor acestora („sisteme de armament îmbunătăţite prin informaţie”) cât 

şi sistemelor de armament care nu pot funcţiona în lipsa informaţiei („sisteme de 

armament dependente de informaţie”). Cercetările în tehnologia informaţiei şi 

comunicaţiilor pot fi derulate de echipe mici sau chiar indivizi. De asemenea, pot 

fi utilizate mijloacele comerciale care pot fi transformate de către potenţialii 

adversari în provocări sau ameninţări. În perioada Războiului Rece, adversarii 

utilizau mari cantităţi de resurse pentru a realiza mijloace nucleare, aeriene, 

blindate, portavioane etc. Ca urmare, provocările şi ameninţările la adresa 

statelor mari veneau din partea altor state mari cu potenţial militar serios. În era 

informaţională, disponibilităţile oferite de tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor 

permit unui număr mare de actori, inclusiv nestatali, să creeze ameninţări şi 

provocări. În rândul acestora se înscrie şi conflictul asimetric. 

Politica de apărare şi dezvoltările tehnologice din spaţiul de luptă dincolo de 

tehnologia informaţiei. Alte tehnologii de nivel înalt se dezvoltă rapid şi au 

implicaţii serioase asupra politicii de apărare, organizării şi ducerii războiului etc. 

3. Caracteristicile informaţionale ale conflictelor secolului al XXI-lea 

Trebuie remarcat că societatea informaţională reprezintă, pe de o parte, o 

oportunitate, o cale de instruire şi educaţie, iar pe de altă parte, un risc potenţial, 

o cale de ameninţare şi agresiune. Informaţia a fost întotdeauna vizată de ţări, 

lideri politici şi comandanţi militari. Revoluţia tehnologică în domeniul 

comunicaţiilor şi informaţiei a condus la creşterea importanţei acesteia din urmă 

prin posibilităţile create de colectare, prelucrare, stocare sau diseminare, dar şi 

de atac. În societatea informaţională modernă se ignoră frontierele şi se trece 

peste orice constrângeri de ordin spaţial sau temporal. 

Sistemele şi tehnologiile informaţionale, echipamentele tehnice şi software-ul 

aferent, atât de necesare sunt, în acelaşi timp, vulnerabile la penetrări 

neautorizate, la distrugeri şi modificări accidentale sau voite de date şi programe. 

Tendinţa actuală privind amplificarea conectivităţii, în special la Internet şi în 

reţele Intranet măreşte riscul de vulnerabilitate, fiind tot mai greu să se localizeze 

un punct de acces ilegal în reţea sau un utilizator cu un comportament agresiv. 

Vulnerabilitatea sistemelor informaţionale şi informatice actuale poate antrena 

pierderi imense de ordin financiar sau de alt tip, direct sau indirect, prin 

„scurgerea” de informaţii confidenţiale cu caracter personal, economic sau 

militar. 

277

278 

Gruia Timofte 

Din punct de vedere tehnico-militar, importanţa comunicaţiilor şi informaţiilor 

constă, pe lângă valoarea lor indiscutabilă, în faptul că există mai multe ţinte 

vulnerabile, accesibile rapid şi pe scară largă care necesită tot mai multe 

mijloace şi procedee de protecţie. Armatele moderne şi-au făcut din câştigarea 

bătăliei informaţionale un obiectiv primordial al strategiei de dezvoltare. Baza 

câştigării acestei bătălii o reprezintă aplicarea cu succes a tehnologiei 

informaţionale pe întregul spaţiu de luptă, respectiv digitalizarea spaţiului de 

luptă şi acţiunilor de natură informaţională. Din punct de vedere tehnic, 

problemele referitoare la echipamente, tehnologii, proceduri, metodologii şi 

algoritmi în cadrul operaţiilor informaţionale (ofensive şi defensive) sunt posibile 

de realizat şi controlat. Informatizarea şi lupta angajată în conflictele regionale 

de forţe vor fi caracteristici ale războiului din secolul al XXI-lea. 

Conflictele de după cel de-al doilea război mondial, prin conţinutul, 

obiectivele, amploarea şi modalităţile de desfăşurare care au beneficiat de 

realizările tehnicii şi tehnologiilor proprii epocii informaţionale - ale cărei contur se 

precizează tot mai mult - evidenţiază în mare măsură ceea ce va fi definitoriu 

pentru acţiunile militare ale viitorului precum: desfăşurarea acţiunilor în toate 

mediile - pe uscat, în aer, pe apă, sub apă şi în cosmos; utilizarea de forţe şi 

mijloace diversificate, cu o mare mobilitate, putere de foc, bătaie, precizie, efect 

de nimicire şi distrugere; folosirea unor arme şi sisteme de armament foarte 

performante şi cu precizie deosebită; transparenţa spaţiului de luptă datorită 

conjugării activităţii sateliţilor de observaţie, radarelor aeropurtate şi mijloacelor 

de detecţie prin contact - active şi pasive; lovituri aplicate atât la contact cât şi 

în adâncime, concomitent cu existenţa unor măsuri de protecţie eficace; 

dispersarea şi concentrarea rapidă de forţe şi mijloace; existenţa spaţiului comun 

de dispunere şi de manevră pentru adversarii care se confruntă; spaţiul de luptă 

suprasaturat de mijloace electronice; mare consum de muniţie, carburanţi şi alte 

resurse; uriaşe pierderi materiale (căi şi noduri de comunicaţii, lucrări de artă); 

dislocări însemnate de populaţie pe criterii etnice, religioase etc.; tendinţa de a 

se evita confruntările directe, frontale, dintre forţe şi mijloace numeroase, 

accentul punându-se pe acţiunile duse de formaţiuni mici, cu o mare putere de 

foc, autonomie relativă de acţiune, o mare diversitate de procedee tactice, în 

special la flancuri, în intervale şi în adâncimea dispozitivului adversarului; 

angajarea în luptă a unor adevăraţi profesionişti. 

Spaţiul de luptă cibernetizat dezvăluie deja suficiente elemente care-l 

conturează şi-i conferă numeroase posibilităţi de dezvoltare precum: 

multitudinea sistemelor automatizate şi de armament; realizarea coordonării unor 

diverse categorii de forţe şi armament în luptă, în condiţiile impuse de 

comprimarea timpului operativ; multifuncţionalitatea forţelor luptătoare pe timpul 

desfăşurării ofensivei, cât, mai ales, pe timpul apărării; conservarea forţelor 

umane şi folosirea lor numai în situaţii deosebite sau pentru consolidarea 

succeselor; compensarea limitelor fiziologice ale comandanţilor, luptătorilor şi 

operatorilor prin utilizarea sistemelor automatizate de luptă; folosirea roboţilor 

pentru activităţi care cer eforturi mari, timp îndelungat, sacrificii sau acţiuni în 

condiţii complexe. [7]


Referitor la fizionomia viitoarelor războaie, analiştii militari occidentali au 

definit următoarele cinci tendinţe: letalitate şi dispersare crescute; volum şi 

precizie a focului mărite; integrarea masivă a tehnologiilor noi; realizarea unui 

efect distructiv mai mare; perfecţionări în asigurarea invizibilităţii mijloacelor şi în 

detectarea obiectivelor. 

Resursa informaţională este principala categorie de resurse a războiului 

modern şi vizează următoarele domenii: politic, economic, social şi militar 

necesare comenzii şi controlului la nivel strategic; capacitatea militară a 

potenţialilor adversari; doctrinele militare, organizarea şi pregătirea strategică a 

sistemelor militare, a teritoriului, economiei şi populaţiei pentru apărare; 

posibilităţilor sistemelor de armament şi tehnicii de luptă, utilizarea şi integrarea 

acestora în concepţiile de ducere a războiului; activitatea de cercetare ştiinţifică 

dedicată apărării; orientarea mass-mediei şi reacţia populaţiei faţă de conflictele 

militare; sfera şi structura informaţiilor de comandă, cooperare şi înştiinţare, 

organizarea şi utilizarea sistemelor informaţionale; caracteristicile generale, 

utilizarea şi evaluarea rezistenţei sistemelor criptografice; capacitatea de 

contracarare a acţiunilor de spionaj, diversiune şi teroriste pentru răspândirea 

ştirilor false; nivelul de pregătire şi moralul trupelor; informaţiile generale de natură 

politică, economică, financiară, socială, diplomatică etc. 

Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor oferă posibilitatea de informare în 

timp real, afectează opinia publică naţională şi mondială, modelează acţiunile 

politicienilor şi produce o întrepătrundere accentuată a nivelurilor tactic, operativ 

şi strategic. 

Comandanţii de la orice nivel trebuie să fie conştienţi că într-o lume a 

comunicaţiilor directe, în timp real, orice eveniment izolat poate fi cunoscut 

simultan la toate cele trei niveluri. În armata secolului, la începutul căruia suntem, 

operaţiile militare se bazează pe cunoaşterea rezultată din date şi informaţii 

precise, exacte şi relevante, culese, analizate şi difuzate printr-un „sistem de 

sisteme” tehnice. 

Sistemele informaţionale integrate de tip C4ISR (Comandă, Control, 

Comunicaţii, Calculatoare, Informaţii, Supraveghere şi Recunoaştere) asigură 

comandanţilor posibilităţi de a vedea, simţi, interpreta, decide şi angaja acţiuni în 

orice punct al fâşiei de acţiune sau în zona de responsabilitate informaţională 

(informativă). 

Era informaţională are drept conţinut creşterea explozivă a utilizării 

informaticii, comunicaţiilor şi mijloacelor de luptă cibernetizate, informaţia 

devenind obiectul, mijlocul şi procedura unui nou domeniu de acţiune - cel 

informaţional. Dacă aceste acţiuni sunt desfăşurate la momentul oportun şi cu 

succes, ele pot preveni conflictele, reduce pierderile sau stabiliza rapid condiţiile 

de desfăşurare a acţiunilor militare. 

Din păcate, în prezent nu există o deplină înţelegere a faptului că 

dimensiunea informaţională nu este una fabricată, ci este cât se poate de reală 

şi de actuală. Totodată, informaţia nu este percepută la adevărata ei identitate: 

ca armă, factor de risc, instrument operaţional şi tehnologic. 

Principalele caracteristici ale acţiunilor informaţionale sunt următoarele: 

volumul informaţiilor necesare elaborării deciziilor şi ducerii acţiunilor militare 

279

280 

Gruia Timofte 

sporeşte de 10 - 15 ori şi mai mult faţă de cel vehiculat în al doilea război mondial; 

creşte posibilitatea de informare şi, ca urmare, mijloacele specifice devin din ce 

în ce mai performante; influenţa benefică a prelucrării informaţiilor asupra 

capacităţii sistemelor de armament, dar şi cea nefastă a dezinformării sau a 

viruşilor informatici asupra proceselor specializate realizate cu calculatoare şi 

software adecvat; creşterea explozivă a cantităţii de informaţie necesare 

luptătorului pentru a face faţă solicitărilor din spaţiul de luptă modern; integrarea 

şi utilizarea armamentului şi tehnicii de luptă inteligente; dezvoltarea şi 

perfecţionarea structurilor specializate pentru asigurarea securităţii informaţiilor; 

caracterul cibernetic al acţiunilor militare şi apropierea tehnologică şi 

informaţională dintre comandă şi execuţie; unele dificultăţi în precizarea 

adversarilor; multitudinea ţintelor vizate; absenţa unor indicatori specifici şi clari 

de avertizare; persistenţa efectelor şi lipsa unor metode rapide de remediere a 

consecinţelor pe care le generează; utilizarea unor tehnologii relativ simple, 

ieftine şi larg răspândite; dispariţia deosebirilor dintre nivelurile de comandă. 

4. Noi concepte strategice şi operative 

Dominaţia în spectru complet semnifică capacitatea de a desfăşura operaţii 

prompte, susţinute şi sincronizate cu diverse combinaţii de forţe proiectate pentru 

situaţii specifice şi cu acces deplin, respectiv libertate de a opera în toate 

domeniile - cosmic, naval, terestru, aerian şi informaţional. Dominaţia în spectru 

complet presupune: superioritate informaţională; inovarea (perfecţionarea 

permanentă); manevra dominantă; angajarea luptei cu precizie; logistica 

concentrată; protecţia completă a forţelor.[8] 

Războiul bazat pe reţea ar fi, în sens mai larg, un concept care descrie 

combinarea strategiilor, a noilor tactici, tehnici şi proceduri, structuri 

organizatorice de forţe care se interconectează pentru a fi întrebuinţate în 

obţinerea unui avantaj decisiv la toate nivelurile războiului (strategic, operativ şi 

tactic). 

Principiile războiului bazat pe reţea nu înlocuiesc principiile cunoscute ale 

războiului, ci asigură o direcţionare suplimentară privind organizarea, instruirea şi 

desfăşurarea operaţiilor în era informaţională. Aceste principii sunt: desfăşurarea 

luptei pentru asigurarea, în primul rând, a superiorităţii informaţionale; asigurarea 

accesului neîntrerupt la informaţii prin partajarea cunoaşterii situaţiei; creşterea 

vitezei de comandă şi elaborarea deciziilor; dispersarea forţelor şi desfăşurarea 

operaţiilor discontinue; realizarea autosincronizării în întregul spaţiu de luptă; 

eliminarea grupărilor mari de forţe şi mijloace de luptă; creşterea ariei de 

cercetare (acoperire) a senzorilor; modificarea condiţiilor iniţiale în funcţie de 

ritmul schimbărilor din mediul operaţional; reducerea diferenţelor dintre nivelurile 

războiului prin desfăşurarea simultană a operaţiilor. 

Operaţiile bazate pe reţea reprezintă o teorie care materializează 

conceptele războiului bazat pe reţea şi propun ca prin aplicarea conceptelor 

erei informaţionale, pentru a accelera comunicaţiile şi a creşte nivelul de 

cunoaştere a situaţiei prin interconectarea în reţea a forţelor, să se 

îmbunătăţească atât coerenţa, cât şi eficienţa operaţiilor militare. Acestea 

permit unităţilor luptătoare să fie de dimensiuni mai mici, să acţioneze mult mai


independent şi eficient, precum şi să îndeplinească o gamă diferită de misiuni 

faţă de forţele care nu sunt conectate în reţea. Obiectivele privind comanda şi 

controlul operaţiilor bazate pe reţea cuprind următoarele: autosincronizarea; 

îmbunătăţirea înţelegerii (conştientizării) intenţiei comandantului eşalonului 

superior şi a situaţiei operaţionale la toate nivelurile de comandă; creşterea 

abilităţii de a accesa cunoştinţele comune ale forţelor proprii şi de coaliţie, 

pentru a reduce incertitudinea sau dificultăţile de transpunere în acţiuni de luptă 

a intenţiei comandantului. S-au făcut propuneri şi sugestii pentru aplicarea unor 

măsuri în scopul utilizării rigorii academice în analiza acestui concept prin 

dezvoltarea unei metrice pentru testarea ipotezelor războiului şi operaţiilor bazate 

pe reţea, care să poată fi utilizată în cercetare şi în experimentare, pentru a se 

obţine date relevante. Acestea pot fi utilizate în cercetarea completă a 

DOTMLPFI (doctrină, organizare, instruire, echipamente, leadership, educaţie, 

personal, facilităţi şi interoperabilitate); 

Războiul paralel. Ideea războiului paralel a apărut în momentul în care s-a 

impus înţelegerea inamicului ca un „sistem” sau un „organism”. Astfel, 

organizarea teoretică generală a inamicului se face pe cinci componente 

esenţiale: forţele armate combatante (la periferie); masa de oameni care nu sunt 

combatanţi direcţi; infrastructura de transport (care să asigure la timp toate cele 

necesare trupelor); lucrurile esenţiale necesare ducerii luptei; mecanismul de 

comandă şi control al întregului sistem. Esenţa acestui tip de război constă în 

organizarea şi coordonarea acţiunilor simultane asupra tuturor elementelor 

menţionate mai sus. 

Operaţii bazate pe efecte. Acestea trebuie să exprime cel mai bine ideea 

că succesul unui conflict armat poate fi evaluat prin prisma rezultatelor şi nu al 

distrugerilor. Specialiştii militari folosesc strategii, cunoştinţe, tehnici şi tactici noi 

pentru a evita conflictele de uzură, implicând forţele în locul şi momentul potrivit 

pentru a atinge efectele strategice şi operative. Implementarea operaţiilor 

bazate pe efecte se bazează pe dezvoltarea a opt categorii informaţionale 

diferite care permit proiectanţilor acestor operaţii cunoaşterea sistemelor proprii şi 

inamice şi anume: de natură tehnică; de natură geografică; de infrastructură; de 

natură organizaţională; de natură socio-politică; de natură psihologică; de 

context; de ordin dinamic. 

Operaţii decisive rapide. Conceptul de operaţii decisive rapide implică 

înfrângerea unui adversar prin reducerea capacităţii şi voinţei sale de a lupta, 

prin deplasarea, desfăşurarea, poziţionarea şi utilizarea rapidă a forţelor. 

Conceptul defineşte teoretic modul de utilizare a forţelor militare pentru 

înfrângerea decisivă şi rapidă a unui adversar, având la bază utilizarea altor 

două concepte (operaţiile bazate pe efecte şi războiul paralel), accentuând 

ideea utilizării efectului armelor şi categoriilor de forţe într-un efort întrunit şi unitar. 

În concluzie, tehnologiile erei informaţionale şi efectele acestora au impact 

nemijlocit şi substanţial asupra tuturor componentelor ştiinţei militare. De aceea, 

se impune ca teoreticienii, cercetătorii şi planificatorii militari să studieze continuu 

toate aceste evoluţii, în scopul de a elabora noi concepte teoretice, proceduri şi 

metode de acţiune privind preluarea acestora în teoria generală a ştiinţei militare 

şi arta militară (la nivelul tuturor componentelor acesteia), urmărind ca acţiunile 

281

282 

Gruia Timofte 

militare de toate categoriile să fie planificate şi desfăşurate cu succes, în cazul în 

care se impune acest lucru, atât la nivel naţional cât şi în cadrul NATO, UE sau al 

altor coaliţii multinaţionale (la care participarea forţelor naţionale este aprobată 

de către factorii de decizie constituţionali).




IMPACTUL TEHNOLOGIILOR ASUPRA STRATEGIEI 

MILITARE 

Abstract 

Viceamiral (r) prof. univ. dr. ing. Ion PLĂVICIOSU 



În analiza binomului strategie-tehnologie, se evidenţiază caracterul extrem de 

mobil al factorului tehnologie şi influenţa acestuia asupra tacticii şi strategiei militare. 

Dezvoltarea rapidă a armamentului, muniţiei şi tehnicii de luptă, prin aplicarea celor 

mai noi rezultate ale ştiintei şi cercetării ştiinţifice aplicative, a permis creşterea 

posibilităţilor de selectare a ţintelor, a preciziei distrugerii acestora, a creşterii, uneori 

fără limite, a distanţei de lovire, posibilitatea folosirii spaţiului extra-atmosferic, ţinerea 

sub control, pe cât este posibil, a efectelor colaterale. În acest context, adaptarea 

permanentă a conceptelor strategice devine o necesitate imperioasă si comandanţii care 

sunt în masură să ia decizii la acest nivel trebuie să fie instruiţi temeinic asupra 

capabilităţii mijloacelor tehnice folosite în luptă. 

Tehnologie şi strategie militară 

Din cele mai vechi timpuri, începând din perioada socializării omului primitiv, 

între indivizi au existat dispute şi lupte legate iniţial de supremaţia în cadrul 

colectivităţii şi apoi din dorinţa de a acapara terenuri de vânătoare, pescuit sau 

păşuni mai bune. Luptele se bazau, la început, pe forţa fizică şi îndemânarea 

luptătorilor în folosirea unor arme simple. Pe măsura avansării civilizaţiei şi creşterii 

nivelului de cunoştinţe şi capacităţii productive a colectivităţilor umane s-au 

dezvoltat şi “armele” forţa fizică şi îndemânarea fiind suplimentate de utilizarea 

unor “extensii” (săgeţi, praştii, suliţe etc), care permiteau scoaterea din luptă a 

inamicului acţionând fără contact nemijlocit. 

Din acest punct de vedere, indiferent de motivele care au condus în 

decursul istoriei la declanşarea războaielor (locale, regionale, globale) strategiile 

folosite au fost condiţionate de potenţialul distructiv, vis-à-vis de forţa vie şi 

infrastructurile de orice fel ale inamicului, al armelor folosite. Au crescut ca 

urmare şi efectele consecutive folosirii unor tehnici de lupta, din ce în ce mai 

perfecţionate, privind pierderile de vieţi omeneşti şi distrugerea elementelor de 

infrastructură. 

Din punctul de vedere al strategiei militare definită ca acţiune de planificare 

şi ducere a războiului este evident că elementele componente principale: 

stabilirea obiectivelor, pregătirea şi concentrarea forţelor, manevra sunt

284 

Ion Alexandru Plăviciosu 

condiţionate de amploarea şi eficienţa acţiunilor de luptă preliminate, de nivelul 

tehnic al mijloacelor de luptă utilizate. 

Este de asemenea evident că atâta timp cât aceste mijloace sunt 

superioare, ca performanţe, în câmpul de luptă, mijloacelor inamicului, există o 

bună premisă de succes a aplicării planurilor strategice. În acest context are o 

mare importanţă folosirea cu pricepere a tehnicii de luptă în vederea optimizării 

efectelor utilizării acesteia în acţiunile desfăşurate în câmpul tactic. Buna 

pregătire profesională a luptătorilor este o condiţie esenţială pentru optimizarea 

folosirii forţelor şi reducerea pierderilor în forţa vie şi în infrastructură. Această 

pregătire a evoluat istoric pentru că, de exemplu, pregătirea unui arcaş din 

perioada evului mediu necesita mult mai puţine resurse decât pregătirea unui 

pilot pe un avion de luptă supersonic sau pregătirea operatorilor din sistemele 

informatice sau de comunicaţii. Din acest exemplu rezultă, în cadrul 

componentei de planificare a strategiei, legătura dintre tehnologie şi acţiunile 

concrete de pregătire a personalului. 

Dezvoltarea cunoaşterii umane, a ştiinţei şi tehnicii a condus la dezvoltarea 

tehnologiilor militare, care au devenit din ce în ce mai sofisticate şi cu rezultate 

din ce în ce mai complexe, în utilizarea pe câmpul de luptă. Astfel, în decursul 

istoriei, războaiele au devenit din ce în ce mai violente, pierderile economice şi 

de vieţi omeneşti crescând din ce în ce mai mult, teatrele de operaţiuni s-au 

extins la nivel global. 

Comparând datele statistice referitoare la ultimele două războaie mondiale 

(v.Tabel 1), observăm, în sprijinul afirmaţiei de mai sus, o majorare substanţială a 

angajamentelor cât şi a pierderilor umane. Comparaţia s-a făcut între cele două 

mari puteri SUA şi Rusia. Din tabel reiese avantajul SUA de a nu purta război pe 

teritoriul propriu. 

Tabel 1 

Pierderi 

Total 

combatanţi 

Morţi pe 

câmpul de 

luptă 

53.402 

1.700.000 

291.557 

6.115.000 

Morţi in serviciu Răniţi 

Răzb. 1 mondial (1917-1918) 

4.734.991 

1.200.000 

63.114 

2.500.000 

204.002 

4.950.000* ) 

Răzb. 2 mondial (1940-1945) 

16.112.566 

- 

113.842 

- 

671.846 

4.012.000 

Răzb. din Coreea (1950 – 1953) 5.720.000 33.741 2.833 103.284 

Răzb. din Vietnam (1964-1975) 8.744.000 47.424 12.785 153.303 

Răzb. din Golf (1990 – 1991) 2.225.000 147 382 467 

* ) cu font italic au fost înscrise pierderile suferite de Rusia, respectiv Uniunea Sovietică 

Pierderi mari a înregistrat şi România: peste 350.000 morţi în primul război 

mondial şi peste 830.000 morti şi dispăruţi în ce cel de-al doilea război mondial. 

Motivaţiile reale ale declanşării războaielor au fost în principal de natură 

economică. 

Deşi, primul război mondial a fost etichetat de unii analişti ca o afacere de 

familie, datorită faptului că la conducerea principalelor forţe beligerante au fost 

monarhiile (din Rusia, Germania, Austro-Ungaria) înrudite prin legături de sânge, 

motivele reale au fost în principal de natură economică. Austro-Ungaria dorea

Impactul tehnologiilor asupra strategiilor militare 

să-şi impună supremaţia în Balcani, Germania dorea o mai mare putere şi 

influenţă internaţională bazată în special pe dezvoltarea forţelor navale, 

domeniu în care s-a angajat într-o cursă cu Anglia. Franţa dorea o revanşă 

împotriva Germaniei. Rusia era neliniştită de scăderea prestigiului şi influenţei 

după războiul ruso-japonez din 1905 şi a turbulenţelor civile numeroase din 

societatea rusă, care au culminat cu revoluţia bolşevică din 1917. 

Efectele majore ale primului război mondial au fost atât economice cât şi 

social-politice: Germania a fost silită să semneze în 1919, în condiţii umilitoare 

Tratatul de la Versailles, să accepte responsabilitatea începerii războiului şi să 

plătească sume foarte mari în scopul compensării costurilor războiului. Din punct 

de vedere social au cunoscut o largă răspundere ideile socialiste materializate în 

apariţia primului stat, Uniunea Sovietică, cu acest sistem economic. Tehnologiile 

au cunoscut o puternică dezvoltare după război în special în domeniul producţiei 

de automobile, aeronave, echipamente de comunicare radio, precum şi în 

managementul propriu-zis al activităţilor industriale. 

Din păcate niciuna din marile puteri, cu excepţia SUA, nu a fost mulţumită 

de rezultatele războiului în special de termenii tratatului de la Versailles (în 

particular de clauza responsabilităţii declanşării războiului şi a noilor aranjamente 

teritoriale). Au crescut formele extreme de naţionalism, militarism şi totalitarism 

agravate pe fondul unor grave depresiuni şi instabilităţi economice în Germania, 

Italia şi Japonia, s-au intensificat politicile expansioniste bazate şi pe o puternică 

dezvoltare a puterii militare în special a Germaniei facilitată de politica 

impaciuitoristă a Franţei şi Angliei. 

Efectele celui de-al doilea război mondial au fost resimţite la nivel global, în 

condiţiile în care majoritatea ţărilor lumii au fost direct sau indirect implicate în 

acţiunea militară. 

Lupta pentru independenţa naţională a ţărilor neeuropene a fost puternic 

stimulată de război. Slăbiciunile Franţei şi Angliei, două puteri imperialiste majore 

au constituit oportunităţi pentru mişcările de eliberare naţională, astfel că 

imperiile europene au intrat în colaps, în cca 3 decade după război. 

În domeniul tehnologiilor militare s-a înregistrat, în timpul războiului, un enorm 

progres: englezii au inventat radarul şi sonarul; progresele în electronică şi 

computere făcute în timpul războiului au stat la baza dezvoltării care a 

transformat fundamental lumea. Realizarea bombei atomice de către savanţii 

europeni şi americani în timpul războiului nu numai că au transformat strategiile, 

natura şi potenţialul razboaielor viitoare, ci au marcat şi începutul erei nucleare. 

Ruşii au suferit enorm în timpul războiului, Rusia occidentală a fost devastată. 

În procesul învingerii Germaniei ruşii au constituit o largă gamă de arme puternice 

şi o armată pe măsură, care a ocupat o mare parte din ţările Europei Centrale şi 

de Est. Resursele de materii prime şi materiale, precum şi potenţialul populaţiei, au 

permis Rusiei să devină alături de SUA, o superputere. 

Economia SUA a fost puternic stimulată de război considerabil mai mult 

decât în primul război mondial. Depresiunea economică din anii 1929-1933 a fost 

depăşită definitiv şi un nou complex industrial a fost construit în toate statele SUA, 

cruţate de distrugerile infrastructurii din timpul războiului. Economia SUA a devenit 

economia dominantă a lumii. După 4 ani de reconstrucţie militară, din mers, SUA 

285

286 


a devenit de asemenea un lider militar global. Poziţia SUA ca lider mondial militar 

a devenit mai evidentă ca oricând după cel de-al II-lea război mondial. 

Obiectivele strategiei militare trebuie sa fie strict legate de capabilităţile de 

care dispun armatele pentru îndeplinirea acestora: nivelul dotării cu armament şi 

tehnica de luptă cu performanţe superioare, nivelul de pregătire şi instruire a 

forţelor luptătoare, capacitatea de organizare şi conducere a acţiunilor de luptă. 

Din acest punct de vedere se poate face o comparaţie semnificativă, între 

acţiunile militare purtate în prima perioadă a evului mediu, de exemplu, bazate 

pe confruntarea directă a luptătorilor înarmaţi cu săbii, suliţe, arcuri, protejaţi de 

platoşe şi coifuri şi acţiunile purtate pe teatrele de operaţiuni modern, în care sunt 

angajate mijloace de luptă complexe destinate războiului total, unde există un 

sprijin puternic privind informaţiile, comunicaţiile optimizarea activităţilor prin 

folosirea tehnologiilor informatice, implicarea spaţiului extraterestru în acţiunile de 

luptă. 

Totodată există o puternică preocupare pentru limitarea expunerii 

luptătorilor în câmpul de luptă sau crearea mijloacelor adecvate de protecţie în 

situaţia în care prezenţa acestora este necesară. Impactul tehnologiilor asupra 

asupra strategiei militare poate fi foarte bine ilustrat de evoluţia acţiunilor militare 

ale marilor puteri, bazate exclusiv pe potenţialul şi avantajele folosirii acestora. 

Una din marile puteri ale lumii SUA şi-a corelat în permanenţă doctrina 

militara în funcţie de capacitatea tehnică de a îndeplini obiectivele propuse. 

Astfel, Doctrina James Monroe (1823) care statuează angajamentul american de 

a nu interveni în disputele dintre puterile europene şi în disputele cu coloniile lor, 

motivează tendinţa izolaţionistă, atunci când SUA nu au dorit (nu au avut 

mijloacele necesare) să intervină în alte zone ale lumii. 

Urmare a dezvoltării economice a SUA, doctrina Woodrow Wilson, fondată în 

timpul primului război mondial promovează ideea dreptului şi a obligaţiei Statelor 

Unite de a interveni pe continentul european şi oriunde altundeva în lume pentru 

apărarea libertăţii şi promovarea democraţiei. 

Şi în continuare dezvoltarea economică şi a tehnologiilor militare în SUA se 

reflectă în evoluţia principiilor doctrinare: 

- Doctrina Truman: bazată pe ideea blocării expansiunii comunismului avand 

drept sprijin şi motivaţie hegemonia nucleară a SUA 

- Doctrina Eisenhower (1957) - SUA va folosi efectiv forţa militară (represalii 

masive) împotriva oricărei agresiuni sau iminenţa unei agresiuni împotriva 

sa sau a statelor aliate, cu ideea subsidiara de contracarare a influenţelor 

ruseşti în Orientul Apropiat. Apare în mod clar intenţia SUA de a controla 

zonele cu resurse strategice de petrol. Acest obiectiv este clar expus şi în 

cadrul Doctrinei Carter (1980); 

- Doctrina Kennedy, care are ca elemente centrale distrugerea reciproc 

asigurată, (echilibrul terorii) şi răspuns flexibil în loc de represalii masive. 

Concomitent se urmărea blocarea, inclusiv prin forţă, a extinderii influenţei 

prezenţei sovietice în America Latină; 

- Doctrina Reagan, care a proclamat sprijinul necondiţionat împotriva 

comunismului oriunde în lume şi a lansat programul SDI (Strategic Defense 

Initiative) recunoscut şi sub numele de Star Wars (Războiul Stelelor).


Referitor la ultima doctrină specificată, se poate menţiona că suportul ei 

operaţional se bazează pe elemente de vârf în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, pe 

structuri operaţionale extrem de complexe care trebuie să aibă o înaltă calitate şi 

fiabilitate. Acestea includ sisteme avansate de supraveghere a zonelor de 

interes, inclusiv din spaţiul extraterestru, monitorizarea vectorilor de transport, 

distrugerea celor periculoşi înainte de a ajunge să lovească zonele importante 

de pe teritoriul SUA. În sprijinul acestui proces, expus foarte succint, se utilizează 

mijloace tehnice compuse din sisteme de poziţionare globală, sisteme sigure de 

comunicaţie, platforme hard şi soft destinate stocării, gestiunii, evaluării şi utilizării 

informaţiilor referitoare la forţele potenţiale, sistemele de arme. 

Realizarea unui program ca cel prezentat mai implică mari consumuri de 

resurse financiare, materiale şi umane, care nu sunt la îndemâna tuturor statelor. 

Şi statele mai mici ca putere economică, pot şi trebuie să participe la 

îmbunătăţirea tehnologiilor militare, să-şi coreleze obiectivele strategice în funcţie 

de acestea şi în funcţie de sarcinile pe care le au privind contribuţia la 

securitatea globală sau regională, în cadrul alianţelor militare. De o deosebită 

atenţie se bucură, în scopul scăderii costurilor echipamentelor, transferul de 

tehnologie din sfera aplicaţiilor civile şi sfera aplicaţiilor militare. 8) 

Există în acest domeniu premise de dezvoltare, compatibile cu potenţialul 

economic, care să stea în atenţia statelor mai mici şi care trebuie să constituie 

obiective de infrastructură tehnică a strategiei şi doctrinei militare naţionale: 

- dezvoltarea şi implementarea sistemelor de supraveghere aeriană a 

teritoriului naţional şi a sistemelor informatice de tip fleet-management; 

- creşterea puterii de foc a preciziei de lovire a distanţei de tragere şi a 

efectului la ţintă, ziua şi noaptea şi în orice condiţie meteo a 

armamentului clasic; 

- informatizarea punctelor de comandă prin aplicarea sistemelor C4I2 la 

diferite eşaloane începând de la batalion până la marile unităţi 

luptătoare, realizarea fluxului şi managementului informaticii la nivelul 

forţelor şi între forţe; 

- dezvoltarea mijloacelor de asigurare a manevrabilităţii şi dislocării 

rapide a forţelor şi tehnicii atât în teritoriul naţional cât şi în teatrele de 

operaţiuni; 

- dezvoltarea potenţialului de asigurare a suportului logistic pentru 

tehnica din dotare; 

- realizarea de sisteme de arme cu rază scurtă şi foarte scurtă de 

acţiune care să asigure apărarea aeriană la joasă înălţime a bazelor 

aeriene şi navale, a concentrărilor de trupe şi a unor obiective militare şi 

economice de importanţă majoră; 

Strategii specifice 

Apariţia şi menţinerea unor conflicte locale care antrenează, pe plan local, 

două naţiuni, generate de probleme economice, religioase, revendicări de 

teritorii istorice sau de altă natură, nu este indiferentă de progresul tehnologic. 

Conflictele armate locale, cu strategii specifice pot apărea chiar între naţiunile 

care fac parte din aceiaşi alianţă militară (Turcia versus Grecia în Cipru) sau între 

287

288 


promotorii „democraţiei” impusă cu de-a-sila unor naţiuni mai puţin dezvoltate şi 

populaţia acestora, având în subsidiar motivaţii economice sau de influenţă în 

anumite zone. 

De remarcat că, în acest caz, o componentă majoră a victoriei o reprezintă 

motivaţia luptătorilor, care nu pot să fie înfrânţi de forţe superioare din punct de 

vedere al pregătirii şi dotării cu echipment şi tehnică de luptă. Sunt exemple 

numeroase în acest sens: Afganistanul nu a putut fi „democratizat” nici de 

englezi, nici de ruşi şi în prezent americanii au încă probleme în această zonă. 

Deşi maşina de război americană este fără precedent în privinţa dotării şi 

capacităţii combative, nu a înregistrat succese notabile nici în Vietnam, nici în 

Coreea, Sudan sau Somalia şi în prezent, perspectivele finalizării cu succes a 

acţiunilor militare în Irak şi Afganistan sunt destul de incerte. 

În aceste „conflicte locale” se menţine, într-o oarecare măsură, utilizarea 

mijloacelor de luptă clasice: blindatele pe şenile şi pe roti, artileria de câmp în 

poziţii fixe sau artileria autopropulsată, aviaţia de vânătoare şi bombardament, 

rachetele sol-sol cu bătaie scurtă şi medie, echipamente care au fost însă 

dezvoltate în scopul reducerii vulnerabilităţii echipajelor şi sporirii capacităţii de 

distrugere. 

În variantele moderne, aceste mijloace beneficiază de componente 

electronice performante care le sporesc, la cote înalte, posibilităţile de orientare 

în câmpul tactic (prin racordarea la sisteme militare GPS şi posibilitatea folosirii 

hărţilor digitale foarte precise), capacitatea de identificare şi clasificare a ţintelor 

inamice prin folosirea senzorilor în spectrul vizibil, radar, infrarosu sau a mijloacelor 

de vedere pe timp de noapte, efectul la ţintă al armamentului prin folosirea de 

sisteme electronice de conducere a focului care măresc precizia tragerii şi reduc 

esenţial timpul de reacţie. La cele de mai sus se adaugă creşterea capacităţii de 

distrugere a muniţiei prin folosirea explozivilor cu putere mărită, explozivilor binari, 

explozivilor de volum sau, în ultimă instanţă, a focoaselor nucleare. 

Acesta este un prim aspect legat de strategia şi tactica utilizării mijloacelor 

specificate mai sus, în câmpul tactic, determinant şi pentru asigurarea unităţilor 

luptătoare. 

Unităţile lupătoare beneficiază, înainte de începerea luptei propriu-zise de 

informaţii exacte asupra inamicului, culese prin observaţii directe din sateliţi 

specializaţi sau prin miloace de cercetare UAV, TAV sau elicoptere special 

dotate 

Tehnologiile militare de înalt nivel folosite permit o mai bună organizare şi 

planificare a acţiunilor de luptă, estimarea prin simulare electronică, a mijloacelor 

necesare, precum şi a pierderilor preliminate. 

Conflictele militare recente au scos în evidenţă noi concepte în pregătirea şi 

ducerea acţiunilor de luptă, dinamice şi mobile, utilizând luptători profesionişti 

care utilizează tehnica de luptă extrem de ridicată. Spaţiul de desfăşurare a 

acţiunilor de luptă devine din ce în ce mai integrat, cuprinzând componente 

terestre, aeriene, navale, cosmice şi complet digitizat prin extinderea capacităţii 

de utilizare a informaţiilor şi de conducere a trupelor. 

Dezvoltarea tehnicii de luptă a necesitat o dezvoltare pe măsură a asigurării 

logistice şi o modificare a conceptului în scopul cuprinderii în această activitate a


asigurării corespunzătoare cu cele necesare a tuturor factorilor care activează in 

câmpul tactic. Logistica este, în esenţă, procesul de planificare a asigurării 

forţelor în vederea operaţiunilor militare. Aceasta presupune: proiectarea, 

dezvoltarea, promovarea (achiziţionarea), depozitarea, deplasarea, echiparea, 

distribuţia şi evacuarea stocurilor personalului, instalaţiilor, serviciilor de 

mentenanţă. 

Logistica globală impune în permanenţă un nivel de calitate, care 

angajează logistica militară într-un permanent proces de înoire, în concordanţă 

cu noile achiziţii tehnologice, atât în planul dotărilor, cât şi în ceea ce priveşte 

desfăşurarea multiplelor acţiuni de instruire şi sprijin. Din această perspectivă, în 

dimensionarea forţelor armate un loc aparte îl ocupă fundamentarea logistică 

pornind de la faptul că orice subunitate operativă devine funcţională printr-un 

suport logistic adecvat, gândit pe toată adâncimea eşaloanelor de nivel tactic, 

operativ şi strategic. 

Experienţa românească în acest domeniu beneficiază de numeroase 

nedorite exemple în care s-au comparat armamente, echipamente, tehnică de 

luptă, dar nu s-au rezolvat adecvat problemele asigurării cu muniţie, piese de 

schimb, materiale de intreţinere, utilaje, echipamente şi scule pentru exploatare şi 

antrenamentul luptătorilor, s-au ignorat operaţiunile de mentenanţă cu efect 

negativ a disponibilităţii în câmpul de luptă. Sistemele de asigurare logistică ale 

armatelor avansate tehnologic folosesc pe larg tehnicile informatice care asigură 

furnizarea în timp oportun şi în punctele necesare (care uneori pot fi la distanţe 

geografice considerabile) a tuturor celor necesare: hrana pentru trupe, 

combustibili, muniţie, tehnică de înlocuire piese de schimb etc. 

Tehnologiile informatice au schimbat fundamental procedurile clasice de 

asigurarea logistică a trupelor acestea devenind rapide, flexibile, eficiente, 

controlabile. 

Modelele de organizare şi dotare a unităţilor luptătoare bazate pe tehnologii 

noi inovative au permis reducerea pierderilor, în special în vieţi omeneşti, în rândul 

efectivelor armatelor moderne. Din Tabelul 1 rezultă că, deşi angajamentul SUA a 

crescut în cel de-al II-lea război mondial faţă de primul, pierderile cu forţa vie nu 

au crescut în acelaşi ritm. 

Realizarea sistemelor strategice la nivel global 

Realizarea sistemelor strategice la nivel global de genul “Războiul Stelelor” 

sau acoperirea globală cu sisteme de poziţionare sau comunicaţii necesită 

fonduri uriaşe, care sunt prohibitive chiar pentru statele bogate. 

Acesta este încă unul din aspectele care au schimbat conceptele 

strategice în sensul că investiţiile în asemenea tehnologii se pot face atrăgând 

sprijinul mai multor naţiuni interesate în strategiile de securitate. 

Contribuţia acestora poate fi numai financiară sau pot participa, ţările 

dezvoltate, la rezolvarea unor secţiuni ale programelor strategice. Exemple, la 

nivel European, sunt în domeniul avioanelor militare, multirol şi elicopterelor, a 

rachetelor cu rază mare de acţiune, a sistemelor de poziţionare globală, 

realizarea unor vehicule blindate, a sistemelor informatice specializate de 

comanda control sau gestiune. 

289

290 


În acelaşi timp fiecare naţiune trebuie să aibă în vedere propriile interese şi 

să se preocupe de participarea, în cât mai mare măsură, la ansamblul cercetăriidezvoltării 

şi producţiei tehnicii de luptă chiar dacă aparţine unei organizaţii 

politico-militare. 

Având în vedere costurile mari ale echipamentelor militare - nu numai pentru 

achiziţie ci şi pentru instituirea operatorilor, exploatare, mentenanţă, înlocuire - 

este profitabil ca sarcinile referitoare la contribuţia de securitate în cadrul alianţei 

să fie susţinute şi de către echipamente militare produse în ţară. 

Participarea statelor mici şi mijlocii la efortul de asigurare cu armament, 

muniţie şi tehnică de luptă a alianţei este de natură să uşureze efortul de dotare 

a trupelor proprii la standardele alianţei şi să evite importul de şomaj. Totodată 

sunt obligate să investească în cercetarea-dezvoltarea noilor tehnologii militare 

cu efect benefic asupra nivelului tehnologic la scară naţională, ştiut fiind că 

tehnologiile militare sunt în avangarda progresului. 

După cel de-al doilea război mondial, în special după 1965, realizarea în ţară 

a armamentului şi tehnicii necesare armatei române a fost impusă şi de 

contextual în care Uniunea Sovietică a limitat drastic exportul de tehnică militară 

performantă în România, reducând, de asemenea, substanţial asigurarea 

pieselor de schimb necesare exploatării tehnicii importată în timp. 

Ca urmare a investiţiilor masive în sectorul industriei de apărare, s-a creat 

treptat, până la finele anilor ’70 şi începutul anilor ’80, o puternică infrastructură 

de cercetare-dezvoltare şi producţie, compusă din cca 35 de intreprinderi mari 

(unele ca I.M. Cugir cu peste 18.000 de oameni, I.M. Plopeni, 16.500, “6 Martie” 

Zărneşti cu cca. 15.000 de oameni, grupul Industrial al Armatei cu peste 8.000 de 

oameni, Centrul Naţional al Industriei Aeronautice cu peste 36.000 de oameni 

etc.) cu un total de peste 140.000 angajaţi. În mod organic, cercetarea ştiinţifică 

în domeniu, cu un potenţial de cca. 8000 de cercetători ştiinţifici, ingineri 

tehnologi şi proiectanţi, a fost subordonată cerinţelor operative ale industriei de 

apărare, fiind chemată să elaboreze noi categorii de tehnică militară cu un grad 

cât mai înalt de integrare în ţară. Pe această bază, către sfârşitul anilor ’80, s-a 

reuşit eliminarea în bună măsură a importului de completare şi a unor categorii 

importante de tehnică de luptă. 

Industria naţională de apărare din perioada respectivă permitea acoperirea 

aproape integrală a panopliei de produse de tehnică militară: armament şi 

muniţie de infanterie cal. 7,62 mm, cal. 5,45 mm, cal. 12,7 mm, artilerie de câmp 

şi antiaeriană cal. 14,5 mm, cal 76 mm, cal. 100 mm, cal. 120 mm, cal. 152 mm 

(inclusiv tunurile cal. 100 mm şi cal. 120 mm şi muniţia aferentă, necesară echipării 

tancurile româneşti), blindate pe şenile şi pe roţi (tancul cu tun de 100 mm, tancul 

cu tun de 120 mm, maşina de luptă a infanteriei, maşină de luptă a vânătorilor 

de munte, transportoarele amfibii blindate 4X4 şi 8X8), elicoptere militare şi pentru 

misiuni logistice (PUMA 330H şi IAR 316 B, sub licenţă franceză), nave militare de 

luptă şi auxiliare, moderne, cu deplasamente de până la 5000 tone, dotate cu 

mijloace de descoperire şi atac al submarinelor, senzori pentru descoperirea 

ţintelor terestre, aeriene şi navale în spectrul radar şi infraroşu, echipamente 

complexe de transmisiuni (echipamente de criptare), tehnică de geniu (mijloace


de deminare, mijloace de transport şi trecere peste obstacole specifice), 

depozite specializate, echipamente de construcţii etc.. 

Toate realizările specificate mai sus au permis dotarea armatei, asigurânduse, 

în a doua parte a anilor ’80, peste 85% din necesar şi realizându-se şi unele 

disponibilităţi pentru export. S-a mai apelat la importuri pentru avioanele de 

vânătoare, pentru echipamentele de navigaţie necesare aviaţiei, tunurile navale 

automate cu centralele de tragere aferente, staţiile de radiolocaţie din sistemul 

de apărare antiaeriană, precum şi pentru o parte din armele sub apă necesare 

Marinei Militare 7). 

Armata română a fost dotată cu tehnică militară de inspiraţie sovietică, 

care, cu excepţia celei spaţiale şi nucleare, avea importante handicapuri faţă 

de tehnica similară din vest, handicapuri generate de “filosofia” concepţiei şi 

execuţia tehnicii respective. Tehnologiile din vest incorporau, la acea vreme, 

elemente de microelectronică subtile şi înalt performante, senzori şi 

microprocesoare, dispozitive optronice şi alte asemnea, în timp ce tehnica 

rusească, la dispoziţia ţările din zona de influenţă, era - comparativ - rudimentară, 

cu foarte multe componente electromecanice şi iniţial, cu electronică cu tuburi. 

Handicapurile la care s-a făcut referire mai sus s-au materializat, la aceleaşi 

performanţe, în produse cu gabarite şi greuţăţi mari, cu consumuri energetice şi 

de resurse de exploatare de asemenea mari, cu necesităţi de instruire pentru 

servanţi foarte complicate şi dificile (în special din cauza nefolosirii tehnologiilor 

de optimizare a proceselor folosind tehnica de calcul), gradul de protecţie al 

servanţilor în timpul funcţionării era redus. Tehnologiile de fabricaţie /uzinare 

folosite erau de asemenea mari consumatoare de materii prime, materiale şi 

energie şi, de regulă, problema consumurilor specifice pe unitatea de produs 

fabricat era tratată superficial. 

Privind exportul de tehnică militară înainte de 1989, România a avut o piaţă 

specific, pe care a intrat în special cu produse de artilerie şi muniţia aferentă, 

armament de infanterie, muniţie de infanterie, mijloace de comunicaţii, 

echipamente militare (uniforme, bocanci etc.). Contribuţia exportului de produse 

de tehnică militară în anii ’80 a reprezentat cca 25% din recuperarea datoriei 

externe a Romaniei (de cca 21 miliarde USD), care, în martie 1989, a fost complet 

lichidată. 

Ca urmare a restructurărilor operate la nivelul armatei şi a celorlalte forţe 

care susţin efortul de garantare a securităţii naţionale şi a scăderii drastice a 

exporturilor pe pieţele tradiţionale, după 1989, cererile de echipament şi tehnică 

militară, armament şi muniţie, au înregistrat de la an la an reduceri importante 

fapt ce a condus la un recul major al acestui sector al industriei naţionale. 

În consecinţă, s-au redimensionat capacităţile de producţie în funcţie de 

cerinţele sistemului naţional de apărare şi ale partenerilor externi. S-au iniţiat, în 

scopul eliminării paralelismelor şi supraproducţiei, regruparea capacităţilor de 

producţie şi separarea - acolo unde a fost posibil - capacităţilor militare de cele 

civile, precum şi modernizarea unor capacităţi prin asigurarea investiţiilor 

necesare. 

Şi în prezent industria de apărare este un domeniu de interes strategic pentru 

Romania. Menţinerea unui puternic sector al industriei de apărare, regândit pe 

291

292 


principiile economiei de piaţă, poate fi în măsură să asigure simultan necesităţile 

interne de tehnică, echipamente speciale, armament şi muniţii necesare pentru 

apărarea ţării. Capacităţile productive specializate pot participa la realizarea 

unei părţi insemnate din obiectivele de interoperabilitate convenite cu NATO, 

precum şi realizarea unor importante disponibilităţi pentru export. Integrarea în 

structurile NATO şi UE şi aderarea la Agenţia Europeană de Armamente nu 

impune eliminarea industriei interne de apărare ci, dimpotrivă, susţinerea ei 

materială şi financiară. 

Nu toate statele îşi permit trecerea, într-un timp rezonabil, la societatea 

informaţională şi la realizarea structurilor de luptă şi a infrastructurii logistice 

specifice războiului modern, însă eforturi în acest sens trebuie făcute. Dacă în 

domeniul structurilor şi al pregătirii cadrelor militare, costurile acestui demers sunt 

suportabile, în domeniul compatibilizării mijloacelor tehnice, a armamentului şi 

muniţiei cu cele specifice NATO, eforturile sunt mari şi costisitoare şi trebuie făcute 

prin decizie politică, într-o perioadă de timp mai îndelungată, pe baza unor 

programe precise şi atent elaborate. 

Factorii de decizie politică au obligaţia să defininească cu claritate sistemul 

riscurilor şi ameninţărilor probabile cărora România ar trebui să le facă faţă şi pe 

această bază, să stabilească structura militară naţională, caracterul şi natura 

acţiunilor militare ce vor putea fi desfăşurate în caz de agresiune, configurarea 

sistemului de mobilizare şi de pregătire a economiei şi teritoriului pentru apărare, 

sistemul de decizie politico-militară şi de conducere a acţiunilor de luptă. Deciziile 

adoptate trebuie să răspundă solicitărilor şi provocărilor războilui modern şi să 

incorporeze treptat standardele de compatibilitate şi interoperabilitate cu 

armatele aliaţilor din spaţiul strategic euroatlantic. 

Mai mult, din punct de vedere militar au apărut şi alte abordări cu structuri 

organizatorice şi dotări specifice determinate de amenintarile asimetrice, 

dezvoltarea crimei organizate şi a criminalităţii transfrontaliere, cresterea, ca 

pondere, a ameninţărilor de natură internă la adresa securităţii naţionale. 

Efectul moderator al tehnologiei 

Şi în viitor există premise pentru apariţia unor conflicte locale strict limitate 

territorial, care apar atunci când diferendele care au stat la baza izbucnirii 

acestora nu au putut fi rezolvate pe cale diplomatică. Dezvoltarea acestora în 

timp este, de regulă, limitată de reacţia internaţională care obligă beligeranţii la 

privilegierea mijloacelor diplomatice la locul războiului. 

Trăsătura previzibilă a conflictelor locale viitoare o constituie demasificarea, 

respectiv reducerea masei critice angajată in luptă; se reduc forţele, se 

optimizează armamentele, compensându-se cantitatea prin calitatea, se reduc 

costurile de mentenanţă. Se creează structuri operative mai mici, manevrabile, 

cu mare putere de lovire fiind tot mai vizibil transferul de la armele tradiţionale la 

armele neletale, controlul informaţiei, al mediilor materiale şi energetice vizibile şi 

invizibile. 

Referitor la premizele de izbucnire a conflictelor la nivel global există 

elemente pe baza cărora se poate presupune că probabilitatea de materializare 

a acestora este redusă.


În primul rând dezvoltarea tehnologiilor militare nu mai este apanajul unei 

singure mari puteri. Circulaţia informaţiilor, accesul relativ uşor la noile tehnologii, 

investiţiile umane şi financiare în cercetarea ştiinţifică cu caracter militar au 

condus la apariţia şi dezvoltarea unor noi centre de putere cu mari resurse 

economice şi demografice care accentuează fenomenul de multipolaritate: 

China, India, Japonia, Brazilia. Lărgirea “clubului atomic” cu ţări ca India, China, 

Pakistan, Israel, precum şi dezvoltarea în aceste ţări a vectorilor de transport 

precum şi a tehnologiilor spaţiale ponderează în mod semnificativ potenţialul de 

apariţie a conflictelor, armate la nivel global. 

Libera circulaţie a persoanelor a permis crearea de comunităţi puternice, în 

statele occidentale, de chinezi, indieni, pakistanezi sau africani (în special în 

Franţa), care reprezintă o sursă de transfer tehnologic, financiar şi informatic în 

ţările de origine, contribuind la accelerarea dezvoltării acestora. 

Opinia publică este mai bine şi mai concret informată, datorită reţelelor de 

socializare dezvoltate pe internet cu sute de milioane de abonaţi, asupra zonelor 

de tensiune şi a apariţiei posibilităţilor de conflict şi poate fi mai greu manipulată. 

Societatea civilă mai bine informată are un rol din ce în ce mai important în 

luarea de poziţie impotriva războiului şi poate obliga politicienii şi guvernanţii să 

prefere alte căi de soluţionare a conflictelor în locul războiului. Există în istorie, în 

epoca modernă, destule exemple în care, ca urmare a protestelor societăţii 

civile şi a organizaţiilor nonguvernamentale, s-a pus capăt conflictelor militare. 

Dezvoltarea tehnologiilor militare, creşterea potenţialului distructiv al 

armamentului, apariţia noilor tipuri de ameninţări reprezintă, în mod paradoxal, 

un element de descurajare a agresiunilor militare. 

Privind noile riscuri şi ameninţări, potrivit “conceptului strategic” adoptat de 

şefii de stat şi guvern ai ţărilor NATO la Roma în 1991, pericolul unui război în 

Europa a dispărut virtual, dar exista alte riscuri şi incertitudini cu care se confruntă 

membrii Alianţei, precum şi alte state din regiunea Euro-Atlantică. Acestea se 

referă la conflictele etnice, încălcarea drepturilor omului, instabilitatea politică, 

precaritatea economica, răspândirea armelor nucleare, biologice şi chimice si a 

căilor de furnizare a acestora. 

Se pune problema, având în vedere efortul distructiv la nivel global al noilor 

tehnologii militare, nu numai asupra forţei vii şi a infrastructurii ci şi asupra mediului 

ambiant, cu perspective sumbre privind însăşi existenţa vieţii pe pământ, dacă şi 

în ce condiţii se mai poate produce un conflict de nivelul şi amploarea ultimelor 

două conflagraţii mondiale. 

În epoca nostră războiul dus prin mijloace clasice, vizând distrugerea forţei vii 

şi a infrastructurii inamicului, este puţin probabil. Dezvoltarea tehnologiilor în 

special în domeniul informatic a condus la alt gen de ameninţări: ameninţările 

împotriva sistemelor informatice de gestiune financiară, evidenţa populaţiei, 

sisteme bancare, managementul sistemelor energetice de transport sau 

comunicaţii la nivel naţional pot avea efecte economice mult mai devastatoare 

decât un război şi pot fi declanşate din diverse locaţii, inclusiv de pe teritoriul celui 

atacat. 

293




LOGISTICA MILITARĂ 

- CA ŞTIINŢĂ, SPECIALIZARE, PROFESIE ŞI OCUPAŢIE - 

Abstract 

General de brigadă (r) prof. univ. dr. Mircea UDRESCU 



Logistics became in fact, by use, in a large field of signs, a real symbol in the 

appreciation of the general contemporary development, also in particular, for regional, 

zonal level, even for the level of lucrative organization or public administration. 

Daily press while reading is full of expressions like: didactic logistics, group 

logistics, force order logistics, criminals logistics, hospital’s logistics, national logistics, 

military logistics, global logistics, company’s logistics, public office logistics, party’s 

logistics etc. 

From the start there is an bligation to accept related to these information, that 

logistics is a notion with a larger use nowdays and it means the technical stuff 

framework where are taking place a lot of social activities, a quality criterion through 

which these are different. 

Some important specialists consider that logistics accomplishes the best the 

complex description of interaction based on division and specialization of labour 

between elements, functions, partitions and industry, between national and 

international, in conditions of changing the seller market to a buyer market. 

Globally speaking, logistics became the engine of all the processes of the worldwide 

activities and also the engine for all the activities that can be in benefit or not for a lot of 

organizatoric entities. 

On this background the military logistics represents a sum of real knowledge 

about a different business of social activities expressing the training and completing the 

military actions. More than this, military logistics became steady as an independent 

specialization and profession with the aim of pressing on the actions of incresing the 

efficiency and efficacity in the military domain. 

Keywords: management, military logistics, global logistics, change 

management, logistics specialization, logistics profession, logistics work, quality, 

efficiency, efficacy 

I. Logistica militară în contextul logisticii globale. 

În ultimii ani, logistica este o noţiune care a cunoscut o largă utilizare în nu 

numai în mass-media, dar şi în vorbirea curentă, şi căreia îi sunt dedicate diferite 

activităţi ştiinţifice, unele de înalt prestigiu. 

Prin frecvenţa cu care se face apel la logistică, într-o paletă largă de sensuri 

şi semnificaţii, aceasta a devenit, în fapt, un adevărat simbol în aprecierea

Logistica militară - ca ştiinţă, specializare, profesie şi ocupaţie 

dezvoltării contemporane generale, dar şi celei particulare, de nivel regional, 

zonal, chiar de organizaţie lucrativă sau de administraţie publică. 

La simpla lecturare a presei cotidiene, se întâlnesc din ce în ce mai 

frecvente expresii de genul: logistica didactică, logistica unei adunări, logistica 

forţelor de ordine, logistica infractorilor, logistica spitalului, logistica naţională, 

logistica militară, logistica globală, logistica firmei, logistica instituţiei publice, 

logistica formaţiunii politice ş.a.m.d. 

Pe acest fond, de la început suntem obligaţi să acceptăm un lucru împlinit: 

logistica este o noţiune, cu o din ce în ce mai mare întrebuinţare, ce sugerează 

cadrul tehnico-material în care se desfăşoară o gamă foarte mare de activităţi 

sociale, un criteriu calitativ după care acestea se deosebesc între ele. 

Cu mulţi ani în urmă, pentru ştiinţele economice, logistica era înţeleasă a fi 

„…un complex de activităţi, cuprinzând manipularea, transportul, sortarea, 

depozitarea produselor, formarea sortimentului comercial, prepararea şi 

executarea comenzilor, având drept scop deplasarea fizică a produsului de la 

producător la utilizatorul final, cu cele mai reduse costuri ocazionate de procesul 

distribuţiei 1 .” 

Pornindu-se de la conţinutul logisticii de marketing, unii cercetători au 

început să utilizeze tot mai des sintagma de logistică industrială, care 

desemnează dimensionarea optimă a fluxurilor de materiale şi a operaţiilor 

legate de acestea. Se au în vedere atât optimul decizional, de comandă, cât şi 

cel de instrumentare fizică - de depozitare, sortare, manipulare, transport etc. 

Această abordare a logisticii face să se schimbe concepţia prin care operaţiile 

legate de depozitare, sortare, manipulare etc. nu ar contribui la sporirea valorii 

produsului, cu una nouă, care argumentează faptul că valoarea unui produs 

este strâns legată de apariţia acestuia în momentul şi la locul cerute de 

consumatori, ceea ce a stat la baza filozofiei de producţie şi de desfacere a 

clienţilor exprimată de formula „Gest in time”, care demonstrează că lipsa unei 

sincronizări producţie-consum face să scadă valoarea de întrebuinţare a 

produsului, cu implicaţii majore asupra indicatorilor de eficienţă ai firmei. 

John Gatorna, considerat autoritate mondială în domeniul logisticii, a susţinut 

că „Până nu de mult, mulţi făceau greşeala de a asocia logistica cu distribuţia 

produselor finite - adică cu ultima etapă a producţiei. Acest punct de vedere a 

ignorat rolul logisticii în în gestionarea fluxurilor interne de materii prime, 

subansamble, brevete, piese şi ambalaje…Acest flux fizic este însoţit de un flux de 

informaţii în ambele sensuri care reprezintă cadrul de operare al funcţiei 

logistice.” 2 De aceea, „managerul logistician este singura persoană din firmă 

însărcinată cu gestionarea tuturor fluxurilor de informaţii şi materiale, pornind de 

la conceperea produsului şi până la consumul lui, ţinând cont de interacţiunile 

acestor fluxuri. Această poziţie îi dă posibilitatea managerului departamentului 

logistic să estimeze capacitatea firmei de a răspunde aşteptărilor 3 .” 

Pe acelaşi fond al fundamentărilor teoretice, răspunzând la întrebarea „Ce 

este logistica?, profesorul universitar doctor Bernard Helmut Kortshac, de la 

1 Colectiv, Dicţionar de marketing, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p.186 

2 John Gatorna, coordonator, Managementul logisticii şi distribuţiei, Editura Teora, 1999, p.22-23 

3 Ibidem, op. cit, p.19-20 

295

296 

Mircea Udrescu 

Universitatea Economică din Viena, aprecia că aceasta „…realizează o 

descriere complexă a interacţiunii bazate pe diviziunea şi specializarea muncii 

între elemente, funcţii, compartimente şi întreprinderi, între naţional şi 

internaţional, în condiţiile transformării pieţei vânzătorului într- piaţă a 

cumpărătorului…. Ştiinţă şi instrument de optimizare a eforturilor în cele mai 

diverse domenii: în transporturi, în funcţionarea spitalelor, în cucerirea spaţiului 

cosmic, în negocierea afacerilor, întinzându-se de la logistica întreprinderii la 

logistica naţională, de la logistica europeană la cea mondială” 1 . 

Atent la mutaţiile politice, economice şi sociale, cunoscutul sociolog Ilie 

Bădescu a apreciat că „…ştiinţa, în general, trebuie să acumuleze acele tipuri de 

capacităţi prin care se poate controla spaţiul şi timpul, dar tocmai crearea şi 

acumularea acestor capacităţi reprezintă principala preocupare a logisticii în 

domeniul fiecărei ştiinţe (…) ea a devenit posibilă graţie sintezei dintre Logistică, 

instituţii şi computer. Termenii englezi CIM - Computer Integrated Manufactoring şi 

CIL - Computer Integrate Logistics reprezintă faza computerizării operaţiilor 

logistice… În acest moment ştiinţa capătă puteri egale cu ale religiei şi filozofiei, 

în sensul că poate controla, ba chiar interveni în succesiunea secvenţelor 

temporale, transformând secvenţele temporale succesive în secvenţe 

sincronizate şi deci simultane sau reversibile. Prin unirea logisticii computerizate cu 

instituţia a rezultat managementul logistic sau logistica instituţională… Din punct 

de vedere logistic, astăzi se trece de la instituţia mică la instituţia megalitică, pe 

care nici statele naţionale foarte puternice n-o mai pot controla.” 2 

Este lesne de înţeles că logistica a evoluat şi evoluează, iar din momentul în 

care a incorporat ştiinţa, răspunzând de funcţionarea eficientă a oricărui sistem 

social, în interacţiunea dintre acestea, logistica a căpătat dimensiuni globale, 

propagându-se ca o religie, fiind indubitabil în slujba unor instituţii politice. 

În practica socială contemporană, logistica globală sugerează grupurilor 

sociale şi, în acelaşi timp, le constrânge să desfăşoare toate activităţile eficace, 

eficient şi armonios, sub ameninţarea că entităţile organizatorice ce nu pot să 

gestioneze aceste comandamente sunt eliminate din competiţia către un viitor al 

civilizaţiei şi competenţei. De fapt, logistica globală îşi are sorgintea în literatura 

consacrată firmelor multinaţionale, care au generat şi au susţinut globalizarea 

cererii şi ofertei, pentru ca, în scurt timp, de la procesele globalizatoare să se 

ajungă la o economie globalizată, un fel de „Pat al lui Procust” atât pentru firme 

cât şi pentru economii naţionale. 

Printr-o logistică adecvată, globalizarea financiară este o stare de fapt 

recunoscută, cu vocaţie mondială. Acum şi pentru perioada imediat următoare 

vom fi martorii unei accentuări a proceselor de globalizare a economiei, în care 

economiile naţionale vor fi dezarticulate şi rearticulate în baza unor constrângeri 

logistice funcţionale, care operează direct de la nivel internaţional. Pe linie de 

consecinţă, unele guverne îşi pierd parte din prerogativele de influenţare a 

economiilor naţionale, iar teritoriile supuse modelului economiei globalizate devin 

1 Dr. Ec. Mihai Korka, Timpul – factor de optimizare al activităţilor agenţilor economici, articol, 

Sisteme logistice nr.2, 1991, p.7 

2 Ilie Bădescu, logistica instituţională şi structura câmpului politic, comunicare la Simpozionul 

internaţional „România peste 50 de ani”, Sinaia, 1992, volum cu acelaşi titlu, p.3-4


din ce în ce mai interdependente, încât manifestă evoluţii sincrone, cu nuanţări 

de omogenizare. 

Desigur, logistica globală catalizează procesele economiei globalizate în 

baza unor scopuri şi obiective economice globale. La nivel internaţional, logistica 

globală este motorul tuturor acţiunilor de mondializare, acest proces putând fi în 

favoarea sau în defavoarea năzuinţelor naţionale. El poate să fie favorabil, în 

măsura în care permite ţărilor considerate mărginaşe să se integreze în procesul 

general de dezvoltare, să participe în mod echitabil la redistribuirea bogăţiilor şi 

la consolidarea nivelului superior de civilizaţie. Dar poate fi şi nefavorabil, atunci 

când unele ţări se pot confrunta cu globalizarea fenomenelor cronice marcate 

de sărăcie, criminalitate organizată, radicalizarea fanatismelor de sorginte 

etnică, diluarea puterii statale etc. 

În contextul logisticii globale, la nivel naţional, logistica militară apare ca un 

subsistem puternic particularizat, alături de logistica specifică diferitelor domenii 

de activitate, exprimând contextul tehnico-material în care se instruiesc forţele 

militare şi în care se pregătesc şi se duc acţiuni militare. 

II. Logistica militară - ca ştiinţă. 

Dincolo de aspectele practice, logistica militară se individualizează ca un 

ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre un domeniu distinct al 

activităţilor sociale. Ea studiază legile care guvernează dotarea şi înzestrarea 

armatei, pe baza cărora se pot face previziuni ştiinţifice privitoare la pregătirea şi 

ducerea acţiunilor militare. 

În cadrul logisticii militare ca ştiinţă se pot distinge: un bogat material faptic şi 

numeroase experimente ale domeniului; o mulţime de ipoteze sub care se 

previzionează, cantitativ şi calitativ, eforturile logistice generale ale societăţii 

româneşti, precum şi eforturile logistice ale structurilor militare operaţionale; 

noţiuni, teorii şi legităţi specifice confirmate sau infirmate de practica logistică; 

concepţii generale şi particulare de cercetare a condiţionărilor tehnico-materiale 

şi financiare a campaniilor militare etc. 

Cunoştinţele generale şi particulare referitoare la asigurarea multilaterală a 

trupelor s-au închegat într-o ştiinţă de sine stătătoare, denumită logistica militară, 

pe baza legilor şi principiilor la care face mereu trimitere. 

Dezvoltarea logisticii militare a fost determinată, înainte de toate, de 

eliminarea subiectivismului în dotarea şi înzestrarea unităţilor şi marilor unităţi, 

precum şi de mutaţiile pe care le-a generat progresul tehnic în toate domeniile 

de activitate cu conţinut militar, întregul ansamblu logistic obţinând o importantă 

recunoaştere internaţională, prin integrarea României în NATO şi în Uniunea 

Europeană. 

Ca atare, definirea logisticii, acceptată de NATO, a fost preluată şi de 

armata noastră, prin aceasta înţelegându-se „…ştiinţa planificării şi executării 

deplasărilor şi întreţinerii forţelor armate… ce se referă la următoarele activităţi: 

proiectarea şi dezvoltarea, achiziţia, depozitarea, transportul, distribuţia, achiziţia 

297

298 


sau construcţia, întreţinerea, folosirea şi declasarea de instalaţii; achiziţia sau 

furnizarea de servicii; precum şi suportul medical şi servicii de sănătate” 1 . 

În concepţia noastră, se poate accepta şi o definiţie mai scurtă şi mai 

expresivă, de maniera: „Logistica militară este ştiinţa şi arta prin care structuri 

adecvate asigură trupele cu tot ceea ce le este necesar pentru instruire şi pentru 

ducerea acţiunilor militare. Din această definire rezultă că logistica militară se 

constituie într-un ansamblu coerent de principii, reguli şi activităţi care au menirea 

să asigure multilateral trupele. Prin buna lor punere în practică, logistica îşi aduce 

contribuţia la obţinerea victoriei, iar prin ignorarea lor, logistica devine scuza 

condamnabilă a celor ce o ignoră în justificarea înfrângerilor şi a suferinţelor 

îndurate de soldaţi. 

III. Logistica militară - ca specializare sau profesie şi ocupaţie. 

Desigur, în ultima vreme, cuvântul logistică, împreună cu sintagmele sale, a 

cunoscut o largă întrebuinţare. Cea mai mare parte a respondenţilor consideră 

că, în anii următori, sunt de aşteptat mutaţii importante atât faţă de ştiinţa 

logisticii, cât şi faţă de specializările, profesiile sau ocupaţiile logistice. 

Deşi oamenii susţin cu uşurinţă că stăpânesc principiile teoretice ale logisticii, 

puţine sunt situaţiile în care acţiunile lor sunt proiectate cu claritate, cursurile lor 

sunt gândite prin analiza costurilor, iar gestionarea lor este lipsită de risipă. 

Asemenea situaţii, destul de frecvente în unele domenii, întreţin abordările 

teoretice cu privire la rolul logisticianului în cadrul oricărei organizaţii, încercânduse 

poziţionarea activităţilor în logistică atât ca specializare, cât şi ca profesie sau 

ocupaţie, cu un accent din ce în ce mai mare pe eliminarea opiniilor conform 

cărora oricine este şi un bun logistician. 

În tot mai multe locuri, logistica este tot mai înţeleasă ca o nouă specializare, 

expresie a practicii sociale, ce presupune o intensă activitate intelectuală de 

coordonare a funcţiilor şi persoanelor implicate în atingerea unor scopuri bine 

determinate, prin optimizarea utilizării resurselor tehnico-materiale ce se 

angajează în asemenea eforturi. 

Opiniile cercetătorilor nu au fost şi nu sunt concordante când se analizează 

logistica din punctul de vedere al profesiei sau ocupaţiei. 

Literatura de specialitate face puţine delimitări sau nu face nici-o deosebire 

între profesie, ocupaţie, meserie şi îndeletnicire, termenii substituindu-se reciproc. 

Profesia este definită în diferite moduri: gen de muncă pe care o persoană o 

poate executa pe baza unei pregătiri teoretice şi practice speciale, formă de 

activitate specializată pusă la dispoziţia persoanei de către societate sau formă 

a diviziunii sociale a muncii în vederea căreia s-au acumulat cunoştinţe şi în 

legătură cu care există aptitudini şi atitudini folosite pentru a sfătui şi îndruma pe 

ceilalţi etc. Profesia este sinonimă cu specializarea. 

Uneori se pune semnul egalităţii între specializare şi profesie, pe de o parte, şi 

ocupaţie, pe de altă parte, aceste noţiuni fiind conexe, având multe elemente 

de interdependenţă, dar şi aspecte care le individualizează. 

1 NATO, Manualul logisticii, traducere, p.3. Se regăseşte în SMG/PF – 4, Doctrina pentru sprijinul 

logistic al operaţiilor întrunite, 2003, p.7


Desigur, ocupaţia este o activitate socială utilă, depusă de o persoană în 

una din ramurile muncii, care devine sursa principală de venit a oricărui individ. 

Componentă a structurii funcţionale a organizaţiei, ocupaţia reprezintă o 

anumită formă specifică de activitate desfăşurată concret şi curent de către un 

angajat într-un anumit domeniu, de regulă, pe baza unei specializări sau profesii, 

formă socială prin care acesta îşi aduce contribuţia la schimbul social de 

activităţi. 

Specializarea sau profesia, dar şi ocupaţia au dobândit statut formal, 

devenind realităţi socialmente omologate, definite şi reglementate normativ. 

Specializarea sau profesia se manifestă efectiv prin mai multe ocupaţii care pot fi 

acoperite de o anumită pregătire sau formaţie înmănuchiate în profesie. Spre 

exemplu, cei care deţin specializarea sau profesia de economist pot exercita mai 

multe ocupaţii, printre care: cadru didactic în învăţământul liceal; cadru didactic 

în învăţământul superior; cercetător într-un institut de specialitate; manager 

operaţional sau chiar de vârf într-o organizaţie; funcţionar în instituţii de stat etc. 

De aceea, suntem îndreptăţiţi să susţinem acele puncte de vedere care 

consideră că specializarea sau profesia reprezintă forma specifică de pregătire a 

forţei de muncă individuale, iar ocupaţia forma sub care se manifestă concret, 

socialmente necesar, profesia sau specializarea. 

Pe cale de consecinţă, logistica este pe cale să devină o specializare sau 

profesie, în măsura în care funcţia din structura organizatorică a firmei va cere 

cunoştinţe de specialitate specifice, şi este o ocupaţie, în măsura în care aceste 

cunoştinţe vor fi transpuse în practica sistemului de învăţământ ca cerinţă 

socială. Ca atare, din moment ce acceptăm că există o logistică militară, ne 

putem întreba dacă s-au lămurit specializările sau profesiile logistice, precum şi 

ocupaţiile ce trebuie acoperite de aceste profesii. De aici rezultă proiectarea 

traiectoriei în carieră a cadrelor de logistică. 

Cu toate că logistica, cu multiplele sale componente, inclusiv logistica 

militară, devine pe plan internaţional o profundă specializare, responsabilă de 

numeroase profesii, în ţara noastră, în domeniul logistic totul seamănă cu situaţia 

în care unii vorbesc foarte frumos despre pădure, numai pentru a ajunge 

pădurar, dar cunosc foarte puţin despre ceea ce înseamnă fiecare copac şi 

cum se îngrijeşte o pădure. Se creează astfel imaginea că oricine este foarte bun 

la logistică, mai ales pentru funcţii superioare, totul lăsând impresia că trebuie să 

se accepte managementul implacabil după formula „Se poate şi aşa”. 

În practica socială, după asemenea principii, pentru cei care nu se ştie ce 

trebuie să ştie se creează funcţii, pentru cei care nu ştiu ce trebuie făcut 

activităţile sunt lipsite de perspectivă, iar criteriile de apreciere nu pot fi decât 

îngăduitoare. Chiar dacă se observă că în multe domenii de activitate, logistica 

se rezolvă după principiile lui „se poate şi aşa”, pentru logistica militară pledăm 

pentru învăţământ specializat de logistică, pentru specialităţi de logistică, pentru 

o traiectorie riguroasă în carieră a cadrelor de logistică, pentru lucrul bine făcut în 

acest domeniu. 

299

300 


IV. Mutaţii previzibile în domeniul logisticii militare 

În plan general, logistica este pe cale să devină un instrument ştiinţific global, 

la îndemâna structurilor sociale, cu ajutorul căruia se urmăreşte armonizarea şi 

fluenţa informaţiilor, materialelor, proceselor etc., în scopul desfăşurării tuturor 

activităţilor cu costuri cât mai mici şi cu efecte cât mai mari. Ca atare, 

considerăm că, în viitorul apropiat nu va mai constitui o surpriză faptul că vor 

apărea cât mai multe institute de proiectări, cercetări şi consiliere logistică, se vor 

desfăşura tot mai multe activităţi ştiinţifice naţionale şi internaţionale dedicate 

logisticii, se vor individualiza cât mai multe discipline de sinteză logistică, se vor 

impune în practică tot mai multe funcţii de logistică etc. 

În legătură cu componenta militară a logisticii, susţinem următoarele opinii, 

astfel: 

1. Viitorul nu prea îndepărtat este pe cale să impună logistica militară ca 

fiind o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare în rândul ştiinţelor militare, constituită 

din legi, norme, concepţii şi principii specifice şi având drept obiect de studii 

asigurarea multilaterală a trupelor cu tot ceea ce le este necesar pentru instruire 

şi luptă. Acest domeniu ştiinţific va avea caracter interdisciplinar, el operând cu 

cunoştinţe manageriale, matematice, economico-financiare, medicale, 

psihologice, ecologice, culturale etc. În măsura în care va exprima principiile şi 

normele practice de asigurare a unităţilor şi marilor unităţi cu materiale, tehnică şi 

subsisteme de asistenţă, logistica militară va putea fi percepută drept 

componentă importantă a artei militare, alături de tactică şi strategie. 

2. Logistica militară românească este bine să se concretizeze cât mai 

repede posibil, pe de o parte, în plan ideatic – într-un sistem coerent de organe, 

structuri, relaţii şi reguli prin care oamenii, structurile umane şi tehnica din dotare 

să fie cât mai bine asigurate cu ceea ce le este necesar. În principiu, sistemele 

logistice, prin compartimentele de planificare prevăd nevoile de materiale şi 

servicii, iar prin sistemul de relaţii repartizează şi asigură transferul bunurilor 

necesare de la producător până la consumatorul final. Deoarece, în prezent, 

cerinţele generale ale logisticii se realizează prin activitatea dispersată a 

numeroase organe, unele numite de concepţie, altele de execuţie, între acestea 

nu de puţine ori existând diferite stări concurenţiale, se simte nevoia unei viziuni 

integratoare asupra logisticii, pentru a realiza un optim logistic, pornindu-se de la 

ideea verificată de practică, după care suma de optim al activităţilor logistice nu 

este egală cu optimul sistemului logistic. 

3. Concomitent cu realizarea unor structuri logistice operaţionale, este de 

aşteptat să se găsească forme adecvate de pregătire a cadrelor de logistică. 

Acestea trebuie să posede, ca fond cultural comun, temeinice cunoştinţe 

economico-financiare, juridice, de marketing şi management, care vizează 

aprovizionarea, depozitarea, conservarea, evidenţa, distribuţia şi deplasarea 

spaţială a bunurilor, la care trebuie să se adauge temeinice cunoştinţe militare. 

Ignorarea diferenţelor specifice în abordarea specializărilor, renunţarea, din 

comoditate intelectuală la proiectarea pe specialităţi a traiectoriei în evoluţia 

carierei militare şi considerarea că oricine poate deveni ofiţer de logistică, mai 

ales pentru posturile de conducere, constituie o opţiune managerială ce se va 

dovedi o serioasă eroare.


4. În mod evident, forţele militare au o existenţă la pace şi una specifică de 

război. Pornind de la cerinţele generale ale logisticii, considerăm util ca logistica 

militară românească să se construiască pe două mari componente de baza: 

logistica de pace şi logistica pentru situaţii de criză şi război. În mod evident, este 

de conceput ca logistica de pace să fie guvernată de norme care să conducă 

preponderent spre eficienţă, în timp ce logistica de criză şi război să fie 

guvernată de norme care să conducă spre eficacitate. Pentru situaţiile de pace, 

şi chiar pentru cele de criză, considerăm raţional să se realizeze circa 25-20 de 

baze logistice, de mare capacitate, capabile să asigure instruirea şi locaţia 

pentru circa 1-2 mari unităţi de tip brigadă fiecare. Dispuse în afara marilor 

aglomeraţii urbane, dar dispunând de spaţii logistice corespunzătoare, bazele 

logistice preconizate pot asigura concentrarea forţelor pentru instruire prin rotaţia 

contingentelor şi pot să conducă la renunţarea la cele câteva sute de locaţii 

actuale ce necesită enorme fonduri cu întreţinerea şi menţinerea lor în stare de 

operativitate, în timp ce viaţa generală a militarilor este tot mai mult supusă 

campaniilor de raţionalizare. 

Logistica a fost, este şi va fi percepută în modalităţi diferite. Mai ales pentru 

următorii ani, logistica este pe cale să marcheze gândirea şi cultura noastră 

organizaţională. În acest proces se încadrează şi logistica militară, iar atunci când 

se caută soluţii, orice raţionament este benefic. Ca atare, cele relatate, 

sugerează unele preocupări în direcţia proiectării de structuri logistice suple, 

mobile, eficace, puse în slujba deservirii impecabile a soldatului şi tehnicii militare. 

Bibliografie selectivă 

1. Covey, Stephen R., Etica liderului eficient, Editura Allfa, Bucureşti, 2000. 

2. Druker, Peter, Despre profesia de manager, Editura Meteor Press, Bucureşti, 1998. 

3. Eppler, Mark, Capcanele managementului, Editura Polirom, Bucureşti, 2007. 

4. Gatorna, John, coordonator, Managementul logisticii şi distribuţiei, Editura 

Teora, Bucureşti, 1999. 

5. Kotter, John, Forţa schimbării – cum diferă lidershipul de management, Editura 

Publica, Bucureşti, 2009 

6. Mihuleac, Emil, Stângaciu, Stan, Managerul profesionist, Editura Maiko, 

Bucureşti, 1996. 

7. Neagu, Cibela, Udrescu, Mircea, Managementul organizaţiei, Editura Tritonic, 


8. Newton, Richard, Managementul schimbării, Editura All, Bucureşti, 2009 

301




ACTUALITATEA GÂNDIRII MILITARE A 

DOMNITORULUI NEAGOE BASARAB 

PRIVITOARE LA RĂZBOI ŞI ARMATĂ 

General de brigadă (r) prof. univ. dr. Florian TUCĂ 



Colonel (r) Prof. univ. dr. Eugen SITEANU, 

Membru asociat al AOSR 

Associated Member of Academy of Romanian Scientists 

Referindu-se la minţile luminate şi la înfăptuirile epocale ale unor voievozi, 

domnitori şi reputaţi oameni de cultură din trecut ale poporului român, care şi-au 

servit şi apărat în mod exemplar Ţara, Neamul şi Limba noastră, limba vechilor 

cazanii, marele nostru poet Vasile Alecsandri scria într-una din lucrările sale: „Sunt 

nume destinate,/ Să steie neclintite pe-a timpilor hotare,/ Şi veşnic să răspândă o 

falnică lumină,/ Prin secoli ce în umbră, trecând, li se închină”. 

Între aceste minţi luminate pe care le avea în vedere aşa-zisul „Bard de la 

Mirceşti”, se înscrie, la loc de cinste, şi Neagoe Basarab, strălucitul domnitor al Ţării 

Româneşti din perioada 1512-1521. Aşa cum ni-l portretizează istoricul A.D. 

Xenopol, el a fost „un domn ales, blând, bun şi iubitor de pare”. 

Potrivit aprecierilor omului de cultură Bogdan Petriceicu Haşdeu, Neagoe 

Basarab a fost „un Mare Aurelin al Ţării Româneşti, principe, artist şi filozof care ne 

face a privi cu uimire o epocă excepţională de pace şi cultură în mijlocul unei 

întunecoase furtuni, de mai mulţi secoli, scurtând intervalul dintre anii 1512-1521”. 

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, Nicolae Iorga, Luceafărul istoriografiei 

româneşti, socoteşte, pe bună dreptate, să afirme că Neagoe Basarab „a fost nu 

doar un „domnitor ales, blând, bun şi iubitor de pace, ci şi un mare gânditor şi 

scriitor pe teme de ordin religios, cultural, moral şi militar”. Pe drept cuvânt, după 

epoca domniei sale, pentru tot ceea ce a lăsat în urma sa în principal în 

domeniul culturii, urmaşii săi îl vor considera un adevărat „prinţ al renaşterii în 

spaţiul românesc”. 

În domeniul cultural, aspect de care se ocupă, în principal, comunicarea 

noastră, se cer şi se impun a fi puse în evidenţă cu prioritate două realizări fără 

egal în epoca medievală românească şi chiar europeană care poartă pecetea 

numelui lui Neagoe Basarab. Este vorba, mai întâi de toate, de zidirea splendidei 

mănăstiri de la Curtea de Argeş, locaş de cult care este socotit atât pe plan 

naţional, cât şi european, „o adevărată minune a lumii”. Este vorba, apoi, de 

scrierea cărţii cu o tematică cu totul nouă pentru epoca dată, intitulată pe câr 

de simplu, pe atât de expresiv, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său 

Theodosie”. Cartea cu acest titlu incitant şi chemător la lectură, poate fi

Actualitatea gândirii militare a domnitorului Neagoe Basarab 

privitoare la război şi armată 

considerată, fără teama de a se exagera cu ceva, un autentic tratat de 

literatură politică, filozofică, religioasă şi militară, o strălucită carte de învăţătură 

pentru cei ce urmau să fie înălţaţi în fruntea Ţării, dar şi al colaboratorilor lor 

apropiaţi, care erau sfătuiţi cum trebuiau să se comporte şi să acţioneze pentru 

a-şi servi Patria în chip exemplar, cu cinste, cu demnitate, cu responsabilitate şi cu 

sorţi cerţi de izbândă atât în condiţii de pace şi de linişte, cât şi în vremuri de 

răstriste, cu precădere în timp de război. Foarte multe pasaje din ea reprezintă 

pentru cei sus puşi din zilele noastre, şi nu numai pentru ei, izvoare autentice de 

învăţătură. Lucrarea respectivă s-a impus în epoca în care a fost scrisă şi tipărită, 

dar şi după aceea, prin originalitate, prin conţinutul său de idei, de teze şi de 

sfaturi pe care le cuprinde, dar şi prin utilitate practică. Prin originalitate, pentru 

că ea a reprezentat prima scriitură românească cu o tematică aşa de bogată 

nu doar din spaţiul de vieţuire românească, ci şi din cel european. Prin conţinut 

de idei, de teze şi de sfaturi pentru că acestea au fost cu grijă alese, sunt la 

obiect şi acoperă o arie largă de domenii de activitate, începând cu cele de 

ordin cultural-istoric, filozofic şi religios şi terminând cu cele cu specific pur militar. 

Referindu-se la acest aspect major al cărţii, profesorul şi istoricul Dan Zamfirescu, 

cel care, în epoca noastră, a scos la lumină, din negura uitării, textele cuprinse în 

cartea de învăţătură la care ne referim, apreciază, cu deplin temei şi pe deplin 

convingător că „Neagoe Basarab deţine în literatura noastră veche locul lui 

Eminescu în literatura modernă”. Şi, mai departe, acelaşi autor, care în prezent 

este Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, socoteşte că 

această carte de învăţături reprezintă: „expresia integrală, la o înălţime neatinsă 

de nici un alt creator, a profilului moral şi a valorii intelectuale ale poporului 

român întreg... Puţine literaturi se pot mândri – în momentul acela şi chiar mai 

târziu – cu o expresie aşa de sintetică, de clară şi de categorică a etosului şi 

complexului de valori ale poporului ce l-a născut”. 

Cartea de „învăţătură” scrisă de Neagoe Basarab se impune atenţiei 

cititorului fiindcă în ea sunt cuprinse învăţături clare, directe şi concrete de 

activitate şi de comportament pentru cel care urma să ocupe scaunul domniei - 

fiul său Theodosie - dar şi pentru cei din anturajul său şi pentru poporul de rând. 

De exemplu, domnitorul Ţării Româneşti îşi îndemna fiul şi pe cei din anturajul său 

să-i aprecieze şi să-i judece pe toţi oamenii, adică pe cei sus-puşi şi pe cei de jos, 

care reprezentau „talpa ţării”, „după credinţă şi după fapte.... Judecaţi cu 

dreptate şi prietenii şi străinii, şi pe cei mari şi pe cei mici. De nimeni să nu vă fie 

ruşine, iar Judecătorul nostru suprem este Dumnezeu. De aceea să nu se laude 

înţeleptul cu înţelepciunea sa, nici puternicul cu puterea sa, nici bogatul cu 

bogăţia sa, ei măcar de a fi împărat, măcar domn, măcar biruitor, toţi să 

cunoască pe Dumnezeu care le-a făcut şi le conduce pe toate şi cu frică şi 

cutremur să facă judecata pe pământ”. Referitor la conţinutul atât de direct şi 

de clar exprimat al citatului de mai sus, simţim nevoia să facem acum şi aici 

următoarea apreciere: sunt şi în zilele noastre nu doar valoroase, captivante, ci 

pe deplin actuale aprecierile pe care le făcea, cu aproape 500 de ani în urmă, 

Neagoe Basarab cu privire la felul în care trebuiau priviţi, trataţi şi judecaţi 

componenţii membrii societăţii româneşti medievale, începând de la vlădică, 

până la opincă. 

303

304 

Floriean Tucă, Eugen Siteanu 

Într-un spaţiu substanţial din cartea de „Învăţături” a lui Neagoe Basarab se 

abordează o gamă deosebit de largă şi de interesantă de probleme de ordin 

direct militar. Ne referim, de bună seamă, la cele cu privire la război şi la oştire. 

Referindu-se direct şi concret la aceste probleme, doi analişti militari de certă 

valoare din cea de a doua parte a secolului trecut şi anume generalul dr. Ion 

Cupşa şi colonelul Traian Mutaşcu, ambii foşti profesori la catedra de istoria a 

artei militare de la fosta Şcoală Superioară de război, subliniau, printre altele, întrun 

studiu de specialitate: „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său 

Theodosie constituie, pe plan militar, prima încercare de analiză şi de 

generalizare teoretică a bogatei experienţe acumulate de oştile române în 

războaiele drepte pe care au fost nevoite să le poarte. Ele pot fi considerate ca 

făcând parte dintr-un autentic manual de artă militară românească pentru 

perioada epocilor antică şi medievală. De altfel, la baza formulărilor puse în 

circulaţie în scris de către ilustrul domnitor român, care a fost şi ostaşi-luptător şi 

şef al oştirii române din epoca sa, a stat analiza temeinică şi în mod critic, a 

evenimentelor militare din perioadele de glorie ale unor iluştri voievozi şi 

comandanţi de oşti antemergători lui Neagoe Basarab, aşa cum au fost Basarab 

I, Mircea cel Bătrân (1310-1352), Bogdan I (1363-1367), Vladislov I (1364-1377), 

Mircea cel Bătrân (1386-1418), Iancu de Hunedoara (1441-1456), Vlad Ţepeş 

(1448, 1456-1462 şi 1476), Ştefan cel Mare (1457-1504), Radu cel Mare (1495-1508) 

şi mulţi alţii”. Ideile, tezele şi concepţiile de ordin militar cuprinse în cartea de 

„Învăţături” a lui Neagoe Basarab, reprezenta, pe de o parte înalta sa cultură, 

profunda sa gândire militară, iar pe de altă parte, puterea sa genială de a 

formula idei, teze şi concepte de ordin militar care aveau să-şi aibă valabilitate 

nu numai pentru epoca sa, ci şi după aceea, chiar până în zilele noastre, am zice 

noi. 

Cu toate că în cartea sa Neagoe Basarab se ocupă pe larg de o gamă 

largă de probleme de ordin militar, el nu a fost socotit de către urmaşi, un om 

războinic. N-a fost socotit un domn războinic nu pentru că iar fi fost teamă sau că 

n-ar fi fost capabil să se înfrunte cu duşmanii cotropitori, ci fiindcă a avut marea 

înţelepciune ca în perioada domniei sale, prin gândire şi prin acţiuni pacifiste, să 

înlocuiască sabia cu arma diplomaţiei, să se înţeleagă cu posibilii săi adversari la 

„masa verde”, cum se zice în diplomaţie. Referindu-se la aceste evidente însuşiri şi 

calităţi ale lui Neagoe Basarab, reputatul om de cultură Virgil Cândea ne spune 

următoarele cu privire la autorul nepereche al cărţii de „învăţături”: „Ce a 

însemnat Neagoe pentru noi şi de ce îl preamărim azi, cu mai multă veneraţie, 

parcă, decât cei dinaintea noastră, de ce sufletul şi se înfioară mai tare la rostirea 

numelui său şi a faptelor lui? Pentru că în multe din trăsăturile voievodului... ne 

regăsim exemplar strămoşii şi firea românească. Mai întâi clarviziunea lui. Într-o 

vreme când cel mai mare imperiu din Mediterana orientală pândea momentul 

unei expediţii spre centrul Europei, Neagoe dovedeşte calm, curaj şi mai ales 

luciditate, ţinându-şi la depărtare adversarii”. 

Ţinându-şi la distanţă respectabilă pe posibilii săi adversari militari prin acţiuni 

şi prin măsuri bine gândite şi ferm înfăptuite, în cartea sa de „învăţături”, Neagoe 

Basarab l-a sfătuit pe fiul său, care potrivit cutumilor vremii în urma la tron, cum să 

se comporte atunci când hotarele şi independenţa ţării s-ar fi aflat în primejdii.



Părintele îşi îndemna de la suflet la suflet şi în mod convingător fiul ca în viaţă 

şi în domnie să fie condus în permanenţă de sentimente paşnice şi să nu se 

angajeze fără temei în acţiuni războinice. Pe această linie, într-un capitol special 

al cărţii despre care discutăm, el îi cerea pretendentului la tron şi celor din 

preajma sa: „Să nu iubiţi vremurile de răzmeriţă şi să nu săriţi la fapte de trufie... Iar 

dacă duşmanul, mai puternic, vrea să pornească războiul asupra ţării, iar ţara nu 

este pregătită pentru luptă, domnul să caute să evite războiul prin acţiuni 

diplomatice, să încerce să împace pe vrăjmaş cu cuvinte dulci şi înţelepte...”. În 

cazul în care, cu toate demersurile şi încercările domnului, posibilul adversar sau 

duşman nu putea fi înduplecat cu mijloace paşnice, fiul de os domnesc şi 

colaboratorii săi erau sfătuiţi să acţioneze cu demnitate şi cu hotărâre, rapid şi 

fără teamă, şi militar, adică să „poarte război în numele lui Dumnezeu”. Pe 

această linie, Theodosie primeşte de la tatăl său următorul îndemn: „Deci, de vor 

veni asupra voastră vrăjmaşii voştri şi veţi vedea că sunt cu puteri mai mari decât 

voi, iar prietenii voştri vă vor îndemna să mergeţi asupra lor făr de vreme, sau vă 

vor speria să ieşiţi din ţara voastră, să pribegiţi, să nu credeţi pre acei «prieteni» şi 

îndemnători ai voştri, credeţi că nu vă vor binele... Pentru aceea să nu faceţi aşa, 

că mai bine este moartea cu cinste, decât viaţa cu amar şi cu ocară”. În 

continuare, în cuvinte foarte bine alese şi cu un conţinut profund, Neagoe 

Basarab le mai spune fiului său şi apropiaţilor lor, de fapt întregului popor: „Nu fiţi 

ca pasărea aceea care se cheamă cuc, care îşi dă ouăle să le clocească alte 

păsări şi scot puii, ci fiţi ca şoimul şi vă păziţi cuibul vostru, că şoimul, fiii mei, are 

altă pildă, şi are inimă vitează şi bărbată întru sine, şi multe păsări oblăduieşte şi 

biruieşte şi nici de unul nu-i este frică, nici se teme, şi vânează în toată vremea”. 

Într-un alt paragraf al cărţii, Neagoe Basarab îşi sfătuieşte pe fiul său, 

pretendentul la scaunul domnesc, cu aceste cuvinte frumoase şi mişcătoare care 

sunt potrivite, după opiniile noastre, să fie aşezate ca moto-uri în orice carte de 

istorie sau de teorie militară românească: „Iar tu, să mergi drept faţă la faţă spre 

vrăjmaşii tăi, fără nici-o frică. Iar de vor fi ei mulţi, nimic să nu te înfricoşeze, nici să 

te îndoieşti, căci omul viteaz şi războinic nu se sperie de oamenii mulţi, ci, cum 

răpeşte un leu o cireadă de cerbi şi cum un lup o turmă de oi cât de mare, aşa şi 

omul viteaz şi bărbat... nu se înfricoşează de oameni mulţi”. 

Pe aceeaşi linie de sfaturi înţelepte şi însufleţitoare, Neagoe îşi îndemna fiul 

ca în caz de primejdie, să ducă războiul cu vitejie, cu vigoare maximă, până la 

izgonirea sau la zdrobirea totală a duşmanului. În astfel de situaţii, mai spunea 

domnul Ţării Româneşti, „să nu vă speriaţi sau teme de vrăjmaş, să ieşiţi vitejeşte 

împotriva lui, pentru că el a început”. Războiul în care era îndemnat să se 

angajeze fiul de os domnesc şi cei de sub autoritatea lui, având un caracter 

drept, de apărare, domnitorul era ferm convins că izbânda va fi, până la urmă, 

de partea celor care-şi apărau cu hotărâre, cu vitejie şi eroism glia, avutul, 

libertatea şi independenţa Ţării. În caz de război drept, spunea Neagoe, să nu ne 

fie teamă de nimic, şi să se ţină seama „că mai bună este moartea cu cinste, 

decât să aveţi nume de ruşine!”. 

Tot aşa trebuiau să acţioneze conducătorii României, cu mult curaj, 

patriotism şi înţelepciune şi atunci când, bazându-se pe prevederile Pactului 

305

306 


Ribbentrop-Molotov, Stalin a dat ultimatum guvernului României să cedeze 

Basarabia în anul 1940. 

După ce Polonia a fost atacată de Germania hitleristă, dinspre vest, şi de 

URSS dinspre răsărit şi a luptat vitejeşte pe două fronturi, fiind învinsă, dar dând o 

pildă de eroism altor popoare, factorii de decizie politică din România ar fi trebuit 

să înţeleagă din această lecţie că, dacă nu aveau sorţi de izbândă să lupte pe 

două fronturi ar fi putut să lupte pe un singur front. În consecinţă, în anul 1940 era 

absolut necesară o decizie politico-militară de mobilizare urgentă a Armatei 

României, de acoperire a frontierei de est, de apărare a Basarabiei, Herţei şi 

Bucovinei de Nord împotriva invaziei sovietice, mai ales că Germania urma să 

atace Uniunea Sovietică. 

Aşadar, conform învăţăturilor lui Neagoe Basarab, românii trebuiau şi în 1940 

să acţioneze „rapid şi fără teamă, cu demnitate şi cu hotărâre, adică să poarte 

război în numele lui Dumnezeu”. Iată deci cât de actuală este gândirea politicomilitară 

a marelui nostru domnitor care ne îndemna peste veacuri la un război 

sfânt de apărare a pământului Basarabiei, Herţei şi Bucovinei de Nord. 

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, cuprind preţioase 

idei, teze şi sfaturi cu privire la structura oştirii celei mari, la alcătuirea dispozitivelor 

de luptă, la conducerea şi la desfăşurarea propriu-zisă a cei care aveau să fie 

angajaţi în război, iar pe timpul luptelor se comportau vitejeşte, ca eroi autentici, 

ca şi urmaşii direcţi ai celor căzuţi la datorie, Neagoe Basarab îşi îndemna pe 

viitorul domn, ca şi pe cei din fruntea oştirii, să fie răsplătiţi şi cinstiţi, după cuviinţă, 

cu bunuri şi cu loturi de pământ, să fie lăudaţi şi pomeniţi cu diferite prilejuri în faţa 

familiilor şi a urmaşilor. „Cei vrednici - spune în mod clar Neagoe, în cuvinte calde 

şi puternic mişcătoare sufleteşte - să fie răsplătiţi după merite”, fără a se ţine 

seama de rang social sau ostăşesc. 

Cei morţi, în timpul încleştării, mai spunea domnitorul, „să fie pomeniţi, iar 

urmaşii lor să dobândească multă cinste de la domn”. 

În cartea de „învăţături” ale lui Neagoe Basarab, sunt cuprinse numeroase şi 

preţioase idei, teze şi recomandări cu privire la structura oştirii, celei mari, la 

alcătuirea dispozitivelor de luptă, la conducerea şi la desfăşurarea propriu-zisă a 

războiului. În această privinţă, iată ce-i recomanda domnitorul viitorului urmaş la 

tron, care urma să deţină şi înalta demnitate de „cap” al oştirii: „Deci, să-ţi 

orânduieşti toate armele (toate categoriile de trupe - n.n.) şi să-ţi îmbărbătezi 

gloata (de luptători - n.n.), pe fiecare unde îi este rândul şi locul şi să întocmeşti 

pe fiecare după cum este rânduiala”. Apoi, când se referă la perioada de 

început, în pasajele în care se referă în mod concret la componenţa armatei Ţării 

Româneşti, Neagoe Basarab arăta că ea este alcătuită din „oastea cea mică”, 

cea care are menire principală să asigure paza domnitorului şi a instituţiilor 

statale, cât şi din „oastea cea mare”, care cuprinde pe toţi cetăţenii valizi ai ţării 

ce erau chemaţi sub arme în caz de „răzmeriţe”, adică de război. La rândul lor, 

cele două componente de bază ale oştirii erau structurate pe categorii de trupe 

sau de arme, în viziunea domnitorului, în postura de şef al oştirii, după necesităţi şi 

după specialităţi militare. 

În continuare, în cele privitoare la tactica de luptă propriu-zisă, domnitorul i 

se sfătuia pretendentului la tron cum să acţioneze în mod concret la începutul



războiului. În caz de război, îl sfătuia pe Neagoe, cu aceste cuvinte judicios şi bine 

formulate: „Deci, când vor porni împotriva voastră vrăjmaşii, mai întâi să 

orânduieşti şi să întocmeşti o strajă (în terminologia modernă un prim eşalon de 

luptători - n.n.), care, după obicei, să meargă înainte, apoi, după ea, a doua 

strajă se ocupă de această „oaste mare” (adică grosul trupelor luptătoare - n.n.). 

apreciind în mod deosebit noutatea şi valoarea informaţiilor pe care le 

consemnase în cartea sa de „învăţături” Neagoe Basarab, cu privire la structura 

oştirii sale şi la nivelul de acţiune a trupelor în caz de campanie, marele nostru 

istoric Nicolae Iorga, în geniala sa operă intitulată „Istoria armatei româneşti” 

face dese referiri şi trimiteri la lucrarea domnitorului Ţării Româneşti pentru a 

prezenta problemele privitoare la „alcătuirea şi la felul de luptă al oştirii române în 

trecutul nostru istoric mai îndepărtat”. 

O problemă de mare importanţă la care se referă Neagoe Basarab în 

strălucita sa carte de „învăţături” este cea cu privire la conducerea propriu-zisă a 

trupelor pe timpul desfăşurării luptelor şi la locul pe care trebuia să-l ocupe 

comandantul în condiţiile date. În această privinţă, sunt pe deplin edificatoare 

următoarele consideraţii formulate de către autor în opera sa: „Pentru ca 

domnul, care este şi comandantul suprem al oştirii, să poată conduce cu succes 

lupta, el trebui să fie ferit de surprize şi de loviturile directe ale vrăjmaşului”. În 

acest scop, Neagoe Basarab recomanda ca acesta să stea, cel puţin în partea 

de început a luptei, „în a doua sau a treia ceată (adică, în terminologia 

modernă, în a doua sau a treia linie de bătaie), „iar apoi, precum veţi vedea că 

este mai bine, aşa să faceţi”. Pe timpul desfăşurării încleştărilor, mai recomanda 

domnitorului „comandantul trebuie să fie activ, să conducă efectiv lupta, să se 

consulte cu conducătorii de cete şi să ia hotărâri rapide şi eficiente”. 

„Neurmărirea cu atenţie a desfăşurării luptelor, lipsa de concentrare şi 

încetineala în gândire şi în acţiune - mai sublinia Neagoe Basarab - dăunează 

grav mersului şi deznodământului războiului”. 

O ultimă problemă la care ne vom mai referi în continuare, ţinând seama de 

timpul afectat prezentării comunicării noastre - se referă la viziunile lui Neagoe 

Basarab cu privire la comportarea oştenilor pe timpul desfăşurării luptelor. 

„Aceştia - le spunea el fiului său şi celor ce făceau parte din conducerea oştirii - 

trebuie să dea dovadă de vitejie, de bărbăţie, de spirit de sacrificiu, pentru că ei 

luptă pentru o cauză dreaptă - apărarea hotarelor ţării, a moşiei străbune şi a 

viitorului lor şi a urmaşilor”. Viaţa dură a ostaşilor în cadrul oştirii şi cu deosebire în 

timp de campanie, aprecia cu deplin temei în cartea sa de „Învăţături” Neagoe 

Basarab „îl fortifică şi fizic şi spiritual pe cel ce se află sub arme”, îl învaţă „cu 

privaţiunile şi greutăţile”, iar atunci când se va întoarce la vatră, va fi un cetăţean 

mai viguros, mai apt pentru muncă şi pentru viaţă”. 

În concluzie, conceptele, ideile şi tezele de ordin militar cuprinse în lucrarea 

„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” reprezintă un autentic 

tezaur de învăţăminte, multe dintre acele idei, teze şi concepte având şi în zilele 

noastre, zicem noi, o evidentă actualitate. Acest tezaur de învăţăminte se cuvine 

încă să fie studiat şi valorificat de către cercetătorii şi specialiştii din domeniile 

istorie şi teoriei militare româneşti, ţinându-se cont, de bună seamă, de noile 

condiţii în care a evoluat şi în care se află organismul ostăşesc actual al ţării. În 

307

308 


această privinţă, dorim să amintim, în încheiere, faptul că în urmă cu mai multe 

decenii, în cadrul fostei Şcoli Superioare de Război, la Catedra de istorie a artei 

militare, în cadrul unui curs, se studia, în mod special, timp de câteva luni, cartea 

de „învăţături” a lui Neagoe Basarab. Chiar dacă ea, în zilele noastre, nu se mai 

studiază în mod organizat, ar fi necesar ca în unele instituţii superioare de 

învăţământ militar şi civil ea să fie indicată ca bibliografie obligatorie de studiu 

atât pentru cadrele didactice, cât şi pentru studenţi. Din studierea acestei opere 

de excepţie scrisă acum 500 de ani, s-ar putea încă obţine, cu siguranţă, 

concluzii şi învăţăminte folositoare pentru cei care lucrează în organismele ţării cu 

profil militar sau în alte compartimente de activitate. 

Bibliografie selectivă: 

1. Virgil CÂNDEA, „Întâia mare carte a culturii româneşti”, articol apărut în revista 

„România literară”, nr. 14/1971. 

2. General-maior Ion CUPŞA, colonel Traian NUTAŞCU, Probleme militare în 

„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, articol publicat în revista 

„Viaţa militară” număr din 10 octombrie 1971. 

3. Cristache GHEORGHE, Florian TUCĂ, Voievozi, domnitori, principi, Regi, 

Preşedinţi şi alţi şefi de stat din spaţiul românesc, ediţia a 2-a, adăugită, Bucureşti, 

2006. 

4. Dr. Florian TUCĂ, dr. Cristache GHEORGHE, Daniel GLIGORE, Neagoe 

Basarab. Necropole voievodale şi domneşti şi regale din Arieş şi Muscel, Curtea de 

Argeş, 2009. 

5. Dan ZAMFIRESCU, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, 

reeditare, Bucureşti, 1970 

6. ***Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, cu o prefaţă de Nicolae 

Iorga, Văleni de Munte, 1910.




SIMETRIE ŞI ASIMETRIE ÎN ACŢIUNILE MILITARE 

General de brigadă (r) prof. univ. dr. Viorel BUŢA 



În anii ’90, odată cu încheierea Războiului Rece, au avut loc o serie de 

evenimente care au marcat evoluţia multor state către democraţie. Alianţele, 

precum cea politico-militară a Atlanticului de Nord (NATO), şi organizaţiile s-au 

extins, prin aderarea unor membri noi, majoritatea fiind state central şi sud-est 

europene. 

În ceea ce priveşte NATO, această perioadă a însemnat una dominată de 

transformări - nu doar la nivelul cantitativ, al membrilor şi teritoriilor statelor 

membre, şi la nivel conceptual, menţinerea păcii, construirea naţiunilor, 

încurajarea economiei de piaţă fiind doar câteva dintre provocările cu care s-a 

confruntat Alianţa. Drept urmare, dinamica misiunilor şi a operaţiilor militare au 

fost transformate. Conflictele militare deschise au scăzut în frecvenţă, crescând 

altele decât războiul, misiunile de menţinere a păcii sub egida ONU fiind 

frecvente - fostul spaţiu iugoslav(Bosnia, Kosovo), Afganistan. 

NATO continuă să îşi extindă aria de operaţii dincolo de graniţele statelor 

membre, cele mai mari eforturi ale sale concentrându-se în zone ca Afganistanul, 

dar şi în misiuni mai mici, de tipul celor din Sudan, Irak şi Pakistan. Cu toate că 

NATO s-a angajat cu misiuni pe patru continente, elementele sale principalele de 

potenţare rămân în spaţiul euroatlantic. Astfel, provocările, pericolele şi 

ameninţările cu care acestea se pot confrunta sunt generate atât de factori 

instituţionali, cât şi de factori aleatori, cu origini în situaţia din teatrele de operaţii. 

În acest context, este nevoie de adoptarea unor măsuri concrete pentru sporirea 

eficienţei instituţionale a NATO, indiferent de misiunile pe care şi le asumă. 

În ultimul deceniu, misiunile armatei s-au amplificat, s-au complicat şi s-au 

diversificat. Ele se înscriu într-un nou orizont de cerinţe şi exigenţe, impus de noul 

areal extins al pericolelor şi ameninţărilor disimetrice şi, îndeosebi, asimetrice, 

dintre care se detaşează cele teroriste. 

Sfera pericolelor, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor s-a lărgit foarte mult, 

îmbogăţindu-se cu cele chimice, biologice, radiologice şi nucleare (CBRN), cu 

cele asimetrice, cu cele specifice ciberspaţiului şi îndeosebi cu cele teroriste, 

conţinutul lor s-a dezvoltat foarte mult, iar riscurile impuse sau asumate au crescut 

în aceeaşi proporţie. Astăzi, în lume, există pericolele şi ameninţările diverse, de la 

cele nucleare la cele teroriste, de la ciberpiraterie şi ciberterorism la cele ale 

reţelelor traficante şi mafiote, de la cele cosmice la cele ecologice, de la cele 

fundamentalist-religioase la cele provocate de extremismul etnic. 

Ca o caracteristică a acestui început de secol, putem remarca faptul că 

majoritatea conflictelor, îndeosebi cele armate, continuă să aibă cele trei mari

310 

Viorel Buţa 

caracteristici ale oricăror confruntări militare sau civile-militare - simetria 

(proporţionalitatea), disimetria (non-simetria, disproporţionalitatea) şi asimetria 

(proporţionalitatea dinamică) -, dar, pe măsură ce armele s-au perfecţionat şi 

vulnerabilităţile societăţii au crescut, conflictualitatea s-a deplasat semnificativ 

spre disimetrie şi asimetrie. 

În aceste condiţii nici un stat din lume, nici măcar Statele Unite ale Americii, 

nu-şi mai poate asigura securitatea de unul singur, ceea ce a condus la 

creşterea rolului organizaţiilor şi organismelor internaţionale, al alianţelor şi 

coaliţiilor în gestionarea mediului de confruntare, în elaborarea politicilor şi 

strategiilor necesare şi, pe această bază, în fixarea misiunilor corespunzătoare. 

Aceste organizaţii, şi ne referim aici în special la NATO, se află într-un permanent 

proces de transformare, de unde rezultă că şi misiunile armatelor care fac parte 

din NATO (dar nu numai, pentru că lumea este interdependentă) trebuie să 

răspundă acestei dinamici. 

Caracter 

Război Rece 

Reguli bine definite, 

previzibil, paritate: 

- trupe vs trupe 

- putere vs putere 

Tabel: Transformarea războiului1 Războiul împotriva 

Războiul viitorului 

terorismului. 

Acţiune constantă, 

neîntreruptă, oriunde 

în teatru/lume 

Definit de: Cerinţe Capabilităţi 

Pregătire Educaţie şi Instrucţie Învăţare şi gândire 

Forţe, putere, reguli, 

căutarea 

vulnerabilităţilor, 

schimbare continuă 

Opţiuni multiplicare 

Asigurare 

colaborare 

Organizaţii de 

învăţare 

Dispariţia bipolarităţii după încheierea Războiului Rece a condus, de 

asemenea, la dispariţia simetriei strategice. Haosul creat după implozia Tratatului 

de la Varşovia şi a sistemului comunist a deschis larg poarta asimetriei. Nu mai era 

nevoie de o cursă în doi a înarmărilor. Fiecare a trecut la o înarmare pe cont 

propriu, în funcţie de interesele sale vitale şi de responsabilităţile pe care şi le 

asumă sau care, într-o formă sau alta, îi revin. Unii sunt foarte responsabili, chiar 

îngrijoraţi de soarta lumii şi de realităţile ei încă dramatice produse de imensele 

decalaje, de polarizarea bogăţiei şi a sărăciei, de împuţinarea resurselor, de 

încălzirea planetei, de proliferarea pericolelor şi ameninţărilor de tot felul, de 

Simetria presupune, în domeniul confruntării, forţe, doctrine, strategii şi resurse asemănătoare sau 

compatibile, care dau o anumită proporţionalitate acţiunii şi reacţiei; disimetria sau non-simetria 

înseamnă, în general, disproporţionalitate, incompatibilitate sub toate aspectele (forţe, mijloace, 

tehnologii, informaţii, doctrine, strategii); asimetria presupune o disproporţionalitate dinamică, 

adică o ieşire din incompatibilitate, prin folosirea la maximum a vulnerabilităţilor celuilalt şi 

chiar prin crearea acestor vulnerabilităţi la adversar (este o întoarcere la arta stratagemelor, dar 

pe un alt palier şi la o altă scară a confruntării). 

1 Mihai-Ştefan DINU, Rolul factorilor culturali în acţiunile militare, Editura UNAP, Bucureşti, 2010, 

p.49.

Simetrie şi asimetri în acţiunile militare 

amploarea fenomenelor şi proceselor anomice, de acţiunile şi reacţiile 

transfrontaliere paradoxale şi de atâtea altele, alţii aşteaptă să vadă ce rezultă. 

Începând cu anii 1990, conceptul „conflicte asimetrice” a început să 

câştige teren mai ales printre analiştii militari, care au afirmat că, atunci când 

forţele care se confruntă nu se situează la acelaşi nivel de putere militară, 

acestea adoptă tactici diferite. În acest sens, obiectivul militar nu mai poate fi 

atacarea sistematică şi eficientă a liniilor inamicului, ci, în cele mai multe situaţii, 

erodarea susţinerii populare a războiului în ţara adversarului 1 . Analiştii de la 

Pentagon, spre exemplu, au remarcat că nu mai există o linie clară de separare 

între guverne şi cetăţeni, între armate şi civili, între domeniul public şi societatea 

civilă, privată. Estomparea nivelurilor de percepţie creează un sistem puternic de 

presiuni asupra modalităţilor de ducere a războiului. Societatea civilă, în întregul 

ei, nu a acceptat niciodată războiul ca pe o soluţie şi, ca atare, se va opune tot 

timpul şi prin toate mijloacele acestuia, mai ales dacă nu este un război de 

apărare împotriva unui invadator, iar parlamentele şi guvernele nu pot să nu ţină 

seama de o astfel de presiune, întrucât vor fi sancţionate prin vot. 

Războiul asimetric este esenţialmente un conflict care eludează, 

deopotrivă, atât legile păcii, cât şi pe cele ale războiului, precum şi legile instituite 

de Liga Naţiunilor şi, ulterior, de Organizaţia Naţiunilor Unite. Dar războiul asimetric 

este la fel de vechi ca însuşi războiul, întrucât totdeauna a existat o confruntare 

între cel puternic şi cel slab. În războiul asimetric, sunt incluse, spre exemplu, 

acţiunile separatiste ale miliţiilor din Cecenia împotriva armatei ruse, cele ale 

palestinienilor împotriva armatei israeliene, dar şi terorismul. 

Se poate afirma că atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra unor 

obiective din Statele Unite (World Trade Center şi clădirea Pentagonului), ca şi 

răspunsul prompt al Statelor Unite prin bombardarea intempestivă şi categorică a 

Afganistanului şi declanşarea unor acţiuni de mare amploare pentru distrugerea 

bazelor şi reţelelor teroriste, marchează o nouă etapă în confruntarea de tip 

asimetric. Bombardarea Serbiei, războiul din Irak, acţiunile Thasal-ului asupra 

formaţiunilor Hezbollah din sudul Libanului (deci atacarea aceste ţări), ca şi 

acţiunile miliţiilor Hezbollah împotriva armatei israeliene reprezintă, fără îndoială, 

încălcări ale dreptului internaţional, acţiuni de tip asimetric sau disproporţionat, 

care au bulversat grav mediul de securitate, mai ales după ce, în acest turbion al 

disproporţiilor şi asimetriilor conflictuale, a intrat şi programul nuclear al Irakului. 

În războiul de tip asimetric, se confruntă două forţe inegale, atât prin 

mijloacele militare de care dispun, cât şi prin modul de a le folosi. Această 

definiţie a fost avansată de de Bruno Modica, profesor la Béziers, cu trimitere 

directă la lucrarea analistului Jacques Baud 2 , Războiul asimetric sau înfrângerea 

învingătorului, apărută în 2003, o ilustrare realistă a acestei definiţii fiind surprinsă 

încă de pe coperta acestei cărţi, în care un copil palestinian înarmat cu pietre se 

află la câţiva metri în faţa unui tanc israelian. Aceasta pare a fi, într-o viziune 

extrem de simplificată, dar şi de sugestivă, esenţa războiului asimetric: piatra 

1 http://www.henciclopedia.org.uy/autores/Laguiadelmundo/GlobalWar.htm, The changing face of 

war, published in The World Guide. 

2 Jacques BAUD, La guerre asymetrique ou la defaite du vainqueur, Editions du Rocher, L’art de la 

guerre., Paris, 2003 

311

312 

Viorel Buţa 

contra tancului, bâta contra înaltei tehnologii, fanatismul contra tehnologiei 

informaţiei şi a reţelei. 

Esenţa războiului asimetric nu poate fi redusă însă la primitivism contra 

civilizaţie, violenţă contra democraţie. În opinia noastră, acesta este un mod de 

a privi mult prea schematic şi superficial realitatea, ba chiar un mod de a 

distrage atenţia de la adevăratele probleme care fac posibil un astfel de război 

disperat. Terorismul, gherila, insurgenţa sunt forme ale acţiunii şi reacţiei de tip 

asimetric. Dar nu numai acestea. Reţeaua reduce semnificativ vulnerabilităţile 

sistemelor şi proceselor individuale, dar, la rândul ei, şi ea acumulează noi 

vulnerabilităţi. Oricum, terorismul nu afectează reţelele foarte bine organizate şi 

protejate, nici sistemele militare şi civil-militare, care, se ştie, sunt foarte bine 

integrate şi riguros organizate. 

Conflictele asimetrice constau, în principal, în aceea că protagoniştii au 

logici şi modalităţi diferite de a înţelege, trata şi folosi războiul sau conflictul. 

Natura asimetriei se află, de fapt, în logica ei. Gherila şi terorismul, ca şi alte forme 

ale războiului asimetric, dăinuie de foarte multă vreme. Asemenea forme şi 

formule au fost folosite inclusiv în antichitate. Noţiunea de război asimetric nu are 

acelaşi conţinut pentru toată lumea. În Enciclopedia militară americană, războiul 

asimetric este înţeles ca o confruntare în care se folosesc mici unităţi de tip 

comando. De asemenea, războiul asimetric este acea confruntare în care se 

foloseşte surprinderea şi în care, într-un anumit moment, avem de-a face cu o 

inegalitate a forţelor. 

Toate acestea reprezintă, desigur, elemente sau forme şi formule ale unui 

război asimetric ce depăşeşte cu mult teatrele de operaţii militare. Deşi 

atentatele teroriste ulterioare - de la Madrid, Istanbul, Londra etc. -, se înscriu în 

spirala celor ce au urmat după data de 11 septembrie, speculaţiile, suspiciunile şi 

semnele de întrebare nu pot fi evitate. Or, cum bine se ştie, toate acestea fac 

parte din războiul asimetric. Victimele atentatelor de la 11 septembrie, ca şi ale 

celor de la Madrid, Istanbul, Londra, Moscova, Beslan etc., fac parte şi ele din 

efectele acestui cumplit şi nesfârşit război asimetric. 

Actualele conflicte armate din Afganistan, Irak, Cecenia şi Orientul Apropiat 

au caracterul unor războaie disproporţionate şi, în acelaşi timp, al unor războaie 

asimetrice, la care se participă, în diferite ipostaze, patru mari tipuri de entităţi: 

armate moderne, profesioniste, ce aparţin unor mari puteri sau unor ţări 

dezvoltate ce desfăşoară acţiuni de luptă sau post-conflict, sub mandat ONU, 

sau în virtutea responsabilităţilor pe care şi le-au asumat; forţe multinaţionale de 

stabilitate (stabilizare), care acţionează sub mandat ONU; forţe înarmate 

guvernamentale (ale ţării-gazdă), care sprijină procesul de stabilizare şi preiau 

treptat gestionarea conflictualităţii locale, protecţia cetăţenilor, a proprietăţii şi 

apărarea ordinii de drept; forţe rebele (gherile, insurgente, teroriste, ale 

traficanţilor şi lumii mafiote etc.), care acţionează exclusiv prin mijloace 

asimetrice, de regulă, local sau în reţele transfrontaliere. 

Aşadar, conceptul de război simetric, caracteristic perioadei Războiului 

Rece, presupune ca părţile implicate să deţină o putere, o dotare armată şi 

tactici similare.

Simetrie şi asimetri în acţiunile militare 

În ciuda violenţei caracteristice oricărui tip de conflict armat, războiul de tip 

simetric se supune totuşi unor reguli primare: militarii părţilor implicate poartă 

uniforme şi însemne distinctive care îi diferenţiază atât unii de alţii, ca 

aliat/inamic, cât şi totalitatea forţelor armate implicate faţă de populaţia civilă 

necombatantă. Este deja cunoscut că orice luptă armată se supune unor legi şi 

acorduri internaţionale care reglementează capturarea prizonierilor, tratamentul 

aplicat acestora, dar şi folosirea diferitelor tipuri de arme pe parcursul ciocnirilor 

militare. Astfel sunt interzise diverse arme ce folosesc gaze otrăvitoare sau agenţi 

biologici periculoşi pentru sănătatea umană care ar afecta nu numai forţele 

armate aflate în conflict, ci şi populaţia civilă necombatantă aflată în teritoriul 

afectat. 

Chiar dacă în urma unui război de tip simetric este obţinută victoria de către 

una dintre părţi se întâmplă ca unele grupuri din tabăra celor învinşi să nu 

renunţe la luptă. Având în vedere că au fost deja învinşi într-un conflict de tip 

simetric, aceste grupuri vor schimba armele, tacticile şi modul de ducere al luptei, 

fără a mai respecta regulile instituite internaţional. Astfel, membri acestor grupuri 

renunţă la portul uniformei militare şi îşi aleg locul şi modul în care îşi atacă 

inamicul. Nu mai este o luptă dusă pe principiul recuperării pas cu pas a 

teritoriului ocupat de inamic pentru a-l forţa să se retragă, ci mai degrabă pe 

principiul reducerii forţelor umane şi materiale ale adversarului. În acest scop, 

membri acestor grupuri se disimulează printre civili, atacă fulgerător şi se retrag, 

ţintele predilecte fiind acelea care prezintă importanţă majoră pentru ocupanţi. 

Prin urmare, putem vorbi despre războiul de tip asimetric ca despre un tip de 

conflict deviat de la regulă sau un tip de acţiune indirectă al cărei scop este 

contrabalansarea raportului de forţe. De aceea credem că suntem îndreptăţiţi 

să afirmăm că războiul asimetric nu este o invenţie de dată recentă. Într-un fel, 

toate războaiele de până acum au avut şi laturi asimetrice, atât în ceea ce 

priveşte conceptul politic şi cel strategic, cât şi în ceea ce priveşte confruntarea 

tactică. 

313




GEOGRAFIA MILITARĂ ÎN PERSPECTIVA SECOLULUI 

XXI 

General de brigadă (r) prof. univ. dr. Nicolae CIOBANU 



Componentă a Ştiinţei Militare, Geografia Militară, este definită în general ca 

ramură a Geografiei generale şi, în acelaşi timp, a Ştiinţei Militare care studiază 

ansamblul fenomenelor geografice prin prisma cerinţelor şi scopurilor acţiunilor 

militare. Rezultatele şi concluziile la care ajunge Geografia Militară au o utilitate 

practică în: determinarea caracteristicii teatrelor de acţiuni militare (delimitare, 

întindere, natură, clasificare etc.), cunoaşterea influenţelor geomorfologice şi 

geoclimatice asupra Artei Militare (strategiei, artei operative, tacticii) utilizarea în 

scopuri militare a resurselor economice şi demografice, cunoaşterea 

infrastructurilor teritoriale, stabilirea rolului detaliilor de planimetrie asupra luptei şi 

operaţiei militare. 

O atenţie deosebită acordă Geografia Militară studiilor privind reţelele de 

comunicaţie de toate tipurile şi rolul lor în desfăşurarea acţiunilor militare 1 . 

O preocupare de bază a Geografiei Militare - materializată prin ample 

analize - va consta, mai ales, în perspectiva Secolului XXI-lea, în studierea spaţiilor 

geografice privite ca probabile teatre de acţiuni militare, analiza potenţialelor 

(economic, militar, demografic, cultural - ştiinţific etc.) ale ţărilor de pe arealul 

unui teatru de acţiuni militare probabil. 

Din cele prezentate rezultă că Geografia Militară are ca obiect de studiu: 

spaţiul geografic cu ansamblul său de elemente, precum şi cele create prin 

acţiunea omului (nu întotdeauna benefică) asupra mediului înconjurător, care, 

într-un fel sau altul, influenţează organizarea şi ducerea acţiunilor militare. De 

asemenea, studiază potenţialul de război al ţării sau grupului de ţări din spaţiul 

geografic supus analizei, spaţiu care, într-un context de împrejurări, poate deveni 

teatru de acţiuni militare. Aceste două direcţii de investigare, de către specialişti 

în domeniu, au o strânsă legătură între ele şi într-o anumită măsură se 

influenţează reciproc. 

În ceea ce priveşte locul Geografiei Militare în cadrul Ştiinţei Militare, au 

existat şi încă mai există unele păreri diferite. Aşa spre exemplu în „Studii de 

Geografie Militară” de G. Jannescu, Bucureşti, 1884, autorul consideră că 

„Geografia militară este ştiinţa care analizează şi sintetizează cunoştinţele 

geografice din punctul de vedere special al militarului şi după perceptele artei 

războiului”, în timp ce maiorul Alexandru Averescu consideră că „prin Geografie 

militară se înţelege studiul naţional al elementelor geografice de orice natură din 

1 Lexicon militar, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 339.

Geografia militară în perspectiva secolului XXI 

punctul de vedere al înrâuririi ce pot avea ele asupra operaţiilor militare” 1 . 

Analizând aceeaşi problematică, colonelul C. Teodorescu ajungea la părerea că 

„Geografia Militară este o parte a Geografiei generale, care se ocupă cu 

descripţia diferitelor elemente ale terenului, privite sub raportul influenţei ce le pot 

avea asupra marilor operaţiuni militare” 2 . 

Abordând aceeaşi problemă a conţinutului, respectiv definiţiei Geografiei 

Militare şi obiectului său de studii, în lucrarea colonelului M. Cucu se formulează 

următoarea definiţie „Geografia Militară este o ramură a Ştiinţei Militare care se 

ocupă cu studiul teatrelor de acţiuni probabile, pentru a stabili influenţa acestora 

asupra acţiunilor militare şi desfăşurarea războiului în ansamblu, precum şi cu 

studiul din punct de vedere militar, al unor ţări, grupuri de ţări sau coaliţii, în scopul 

de a stabili valoarea potenţialului lor economic, moral-politic, tehnico-ştiinţific şi 

militar” 3 . 

Mai recent, în lucrarea „Actualitatea strategiei. Studii de artă militară şi 

strategie a ordinii publice” se dă o definiţie ceva mai concisă, am spune 

limitativă, Geografiei Militare care „se ocupă cu studiul factorului geoclimatic şi al 

implicaţiilor sale asupra luptei armate, cu spaţiul geografic ca teatru de acţiuni 

militare, cu natura şi configuraţia terenului, desprinzând concluzii cu privire la 

potenţialul de război şi la modul de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor 

participante la ducerea războiului” 4 . 

Fiecare dintre definiţiile date, unele la mari intervale de timp una de alta, 

conduce la concluzia că, toate, parţial sau integral, consideră Geografia Militară 

ca ramură a Ştiinţei Militare, neexcluzând şi componentele sale aparţinând ştiinţei 

Geografiei. Putem deci defini Geografia Militară ca o „ştiinţă de frontieră”, cum 

există multe asemenea ştiinţe în epoca noastră, o ştiinţă particulară de sine 

stătătoare. Ca ştiinţă particulară Geografia Militară are obiectul său propriu de 

studiu, precum şi o metodă proprie de cercetare, care constă în analiza relaţiilor 

interacţiunii factorilor geografici cu cei artificiali, pentru a pune în evidenţă 

influenţa acestora asupra acţiunilor militare pe un teatru de război. În aplicarea 

metodei de investigare, Geografia Militară utilizează un instrumentar teoretic şi 

material foarte variat. 

În analiza geomorfologiei terenului, Geografia Militară ţine seama de legile şi 

principiile luptei armate, aplicate la cerinţele Artei Militare la nivel strategic 

operativ şi tactic, tratează studierea terenului ca factor de putere. Deşi 

orientarea predilectă este spre studiul amănunţit al teritoriul României, este 

necesar să se studieze şi unele zone geografice din apropierea ţării noastre, care, 

în urma unei agresiuni, ar putea deveni teatru de acţiuni militare. O preocupare 

de seamă, practic neglijată aproape o jumătate de secol, va fi în viitor studierea, 

1 Mr. Alexandru AVERESCU, Lecţiuni de Geografie militară, predate la ofiţerii anului I, Şcoala 

Superioară de Război, Bucureşti, 1885, p. 13. 

2 Col. C. TEODORESCU, Geografie militară, Ediţia a II-a, Tipografia Ministerului de Război, Bucureşti, 

1914, p. 15. 

3 Col. Cucu MIHAI, Curs de Geografie militară, Editura Academiei Militare, Bucureşti, 1970, p. 3. 

4 Valentin ARSENIE, Tudor CEARAPIN, George VELICU, Actualitatea strategiei. Studii de artă 

militară şi strategie a ordinii publice, Editura Sitech, Craiova, 1998, p. 17. 

315

316 

Nicolae Ciobanu 

cu metode specifice Geografiei militare, a teritoriului de interes şi influenţă pentru 

statul român. 

O privire retrospectivă asupra Geografiei Militare, ne permite aducerea de 

noi argumente referitoare la constituirea acesteia ca parte a Ştiinţei Militare, ca şi 

corelaţia dintre Geografia Militară şi celelalte domenii ale Ştiinţei Militare, cu 

prioritate Arta Militară, Istoria Militară etc. Încă din cele mai îndepărtate vremuri, 

în desfăşurarea conflictelor armate, cu precădere a războiului, conducătorii de 

oşti aveau în atenţie terenul, cunoaşterea caracteristicilor acestuia, a servituţilor 

etc. în scopul folosirii avantajelor acestuia pentru obţinerea victoriei. 

Principiile şi criteriile analizei şi folosirii elementelor geografice în acţiunile 

militare s-a conturat şi precizat treptat, pe măsura perfecţionării mijloacelor de 

luptă, a dezvoltării Artei Militare şi mijloacelor de cercetare în domeniu. Încercări 

de a teoretiza şi concretiza, în documente, în lucrări de sine stătătoare a unor idei 

legate de spaţiul geografic ca element indispensabil pentru desfăşurarea 

acţiunilor militare, au existat din cele mai îndepărtate timpuri, remarcându-se mai 

ales personalităţi de seamă ale lumii antice în China, Roma şi Grecia antică, 

Imperiul Persan etc. De asemenea, în perioada Evului Mediu, dar, mai ales în 

epoca Renaşterii, odată cu noile descoperiri geografice şi înmulţirea conflictelor 

armate, îndeosebi în secolele XVIII-XX, au fost evidenţiate cerinţele studierii unor 

spaţii geografice, care au devenit teatre de acţiuni militare. 

O mare atenţie s-a acordat, în campaniile militare de amploare, studierii 

terenului pe spaţii întinse, ţinând seama de existenţa principalelor forme de relief: 

lanţuri muntoase şi orientarea lor, regiuni de deşert, reţeaua hidrografică şi 

orientarea sa, sursele solului şi subsolului, reţeaua de comunicaţie de tot felul şi 

influenţa acesteia asupra acţiunilor militare. 

Geografia, sub forma ei generală, a constituit o preocupare a oamenilor de 

ştiinţă români. Încă din secolul al XVI-lea, personalităţi ca J. Honterus, Nicolae 

Olahus, sau în secolele următoare în lucrările elaborate de Laurenţiu Topeltinus, 

Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Constantin 

Cantacuzino, întâlnim date geografice cu privire la teritoriile Ţărilor Române, 

teritoriile unor state vecine, informaţii privind bogăţiile, drumurile, oraşele unor ţări 

europene, ca şi numărul de locuitori ai acestora. 

Lucrările unor conducători de state, savanţi, specialişti militari ca: Herodot, 

Polibiu, Titus Livius, Mauricius, Macheavelli, Frederic cel Mare, Jomini, Clausewitz 

ş.a. erau cunoscute în Ţările Române: „Teritoriul unde va fi dus războiul - aprecia 

Frederic cel Mare - trebuie să fie la fel de cunoscut ca unui jucător tabla de şah” 

sau „Cunoaşterea şi alegerea terenului sunt lucruri esenţiale, dar trebuie să ştii să 

tragi foloase din aceasta, indicând trupelor poziţiile cele mai avantajoase”; tot 

aşa erau cunoscute aprecierile lui Jomini conform căruia „... este neîndoielnic, ca 

o armată care operează în propria sa ţară, pe un teren în care toate obstacolele 

naturale sau artificiale sunt în favoarea şi în stăpânirea sa... se poate bucura de 

toate avantajele”. Era, de asemenea, cunoscută şi apreciata lucrare a lui C. Von 

Clausewitz „Despre război” în care se consideră că forţele care concură la 

obţinerea victoriei într-un război sunt: „Forţele armate propriu-zise, teritoriul (cu 

suprafaţa şi locuitorii) şi aliaţii... teritoriul şi populaţia sa, pe lângă că este sursa 

tuturor forţelor armate, mai constituie în sine, o parte integrantă a factorilor ce


acţionează în război, şi aceasta numai cu o parte ce aparţine teatrului de 

operaţiuni, ori are influenţă sensibilă asupra lui” 1 . 

Tot aşa, lucrările savanţilor români „Descriptio Moldaviae” şi „Harta Moldovei” 

de Dimitrie Cantemir, sau „Harta Ţării Româneşti” de stolnicul Constantin 

Cantacuzino, au fost folosite de către geografii din unele ţări europene 2 . 

Spre sfârşitul Secolului al XIX-lea, în România, Geografia Militară a fost 

introdusă ca disciplină ştiinţifică în şcolile militare pentru formarea şi pregătirea 

corpului de ofiţeri, iar odată cu înfiinţarea Şcolii Superioare de Război din 

România în anul 1889, a constituit o permanenţă în studiul ofiţerilor cursanţi din 

toate armele. Au apărut, încă spre finele Secolului al XIX-lea cât şi în primii ani ai 

Secolului XX, dar mai ales în perioada interbelică, o serie de lucrări în domeniu, 

elaborate de ofiţeri ai armatei române, între care amintim pe cele ale unor autori 

ca: Nicolae Fălcaianu, Jan Popovici, Alexandru Averescu, Constantin 

Teodorescu, C. Iannescu, Constantin Verdeş ş.a.. 

Autorii lucrărilor de Geografie Militară au folosit, ca izvoare documentare 

lucrările şi studiile unor reputaţi geografi şi geologi români ca: Simion Mehedinţi, 

George Vâslan, Constantin Brătescu, Vintilă Mihăilescu, Mihai David, Grigore 

Cobălcescu, Grigore Ştefănescu ş.a.. Nu puţini dintre geografii militari autohtoni 

au fost influenţaţi de şcolile franceză şi italiană de geografie (Marga, Hue, Sironi). 

Principalele probleme ce au constituit obiectul majorităţii lucrărilor şi studiilor, 

atât în perioada interbelică, dar şi după cel de-al Doilea Război Mondial, au vizat 

„Influenţa mediului geografic asupra acţiunilor militare”, preocupare ce considerăm 

că va constitui şi în secolul nostru principalul obiect de studiu al geografiei militare, 

analiştilor politici militari, factorilor de decizie politico-militară. 

Acordând o atenţie deosebită studiului acţiunii militare şi influenţa mediului 

geografic asupra acestuia în timp şi spaţiu, generalul A. Beaufre consideră că: 

prima dimensiune a acţiunii militare este dimensiunea geografică, întrucât 

repartizează eforturile în spaţiu în diverse zone de acţiune, în acest fel el distingea, 

zona de acţiune interioară, a viitorilor beligeranţi, unde fiecare îşi desfăşoară 

activitatea pentru mobilizarea eforturilor necesare disputei, zona de acţiune 

adversă, care corespunde spaţiului de confruntare şi care, adesea, devine 

teatrul confruntărilor militare, zona de acţiune locală, proprie strategiei indirecte, 

care corespunde unui teatru (terţ) de acţiuni militare distinct de teritoriul 

adevăraţilor adversari, zona de acţiune exterioară teritoriilor statelor aflate în 

conflict, care, practic, ar cuprinde restul mapamondului, în care se vor afla state, 

grupări, cercuri interesate să sprijine în diferite moduri una sau alta dintre părţile 

beligerante 3 . 

Aşezarea geografică a unei ţări (sau grup de ţări), influenţează în mare 

măsură, situaţia politico-militară a acesteia, având calitatea de a avantaja sau 

dezavantaja ţara (grupul de ţări) respectivă. Aşezarea geografică a unei ţări întro 

zonă geopolitică şi geostrategică de mare însemnătate, unde se „întâlnesc” 

interesele economice, politice şi militare ale unor puteri, imperii sau blocuri 

1 Pagini din gândirea militară universală, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1985, passim. 

2 Istoria ştiinţelor în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 288. 

3 General A. BEAUFRE, Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Editura Militară, Bucureşti, 1974, 

pp. 138-139. 

317

318 


militare, poate influenţa fie pozitiv, fie negativ starea şi evoluţia ţării respective, 

funcţie de situaţie în care se găseşte aceasta şi capacitatea factorilor de decizie 

politico-militară, de a înscrie spaţiul respectiv pe orbita ce avantajează naţiunea 

respectivă în plenul său. 

De-a lungul istoriei, România s-a găsit din totdeauna, prin aşezarea sa de 

„baştină”, într-o zonă de interese ale unor puteri europene. În Evul Mediu, aici s-au 

„ciocnit” interesele Imperiului Otoman, cu cele ale Imperiului Habsburgic şi cele ale 

Regatului Poloniei; mai târziu, tot în acest colţ de rai, s-au intersectat interesele 

marilor imperii otoman, austro-ungar şi ţarist. Ca urmare şi frontiera de stat a 

României, în epocile modernă şi contemporană, a avut evoluţii diferite. După 

Unirea din anii 1859, Principatele Române Unite se găseau „încercuite” de vecini 

formaţi din cele trei mari imperii, în care unul se considera stăpânul lor de drept - 

Imperiul Otoman, altul stăpânul de fapt - Imperiul Rus, în timp ce al treilea tindea să 

devină şi una şi alta - Imperiul Austro-Ungar. 

Permanent, configuraţia frontierei ţării 1 a cunoscut modificări: în 1812 prin 

răşluirea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru, cu modificările de frontieră din 

1856 (urmare a intereselor unor puteri occidentale), când sudul Basarabiei 

(judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad) a revenit, e drept pentru scurt timp, sub 

autoritatea statală românească, pentru ca în urma Tratatului de pace de la Berlin 

din 1878, să fie reîncorporate (conform aceloraşi interese ale marilor puteri) Rusiei 

ţariste. Moment de importanţă majoră, revenirea teritoriului Dobrogei la patria 

mamă, în urma Războiului pentru Cucerirea Deplinei Independenţe de Stat, a 

avut repercusiuni deosebite în plan geopolitic şi geostrategic asupra situaţiei 

României. 

Sub aspect geopolitic, reintegrarea Dobrogei a schimbat statutul României, 

aceasta devenind o ţară cu ieşire, prin Marea Neagră, la Oceanul planetar, „o 

ţară de apă şi de uscat”. De acum, s-au deschis perspective deosebite privind 

căile de comunicaţie pe mare, în timp ce pe plan militar s-a impus remodelarea 

şi constituirea sistemului militar, având la bază cele trei categorii de forţe armate, 

specifice statelor cu frontieră terestră şi maritimă. 

Frontierele României moderne s-au modificat, ca de fapt ale majorităţii 

ţărilor europene, în urma celor două conflagraţii mondiale, probleme bine 

cunoscute. 

Modificările frontierelor în Europa contemporană, acum la începutul 

mileniului trei, au ajuns practic „o modă”, mai ales după destrămarea blocului 

comunist, ca urmare a căderii puterii la care ajunsese Uniunea Sovietică, la 

sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Pe vechiul edificiu al defunctei Uniuni a 

Republicilor Sovietice Socialiste s-au constituit noi state independente, între care 

amintim republicile formate din Ţările Baltice (Estonia, Letonia, Lituania), 

republicile Ucraina, Bielorusia, Kazahstan, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, 

Moldova, pentru a aminti doar principalele ţări ce şi-au proclamat 

independenţa. S-au separat apoi Slovacia şi Cehia, în timp ce fosta Republică 

Federativă Iugoslavia s-a dezmembrat într-o „puzderie” de state, zona Balcanilor 

fiind în continuare o zonă deosebit de frământată. 

1 Sever NEAGOE, Teritoriul şi frontierele în istoria românilor, Editura Ministerului de Interne, 

Bucureşti, 1995, passim.


Tocmai ţinând seama de această „fluiditate” a frontierelor unor state în chiar 

apropierea teritoriului României, Geografia Militară este chemată să prezinte atât 

în prezent cât şi în deceniile următoare, studii şi analize pertinente, privind nu doar 

configuraţia teritoriilor noilor state, geomorfologia terenului, resursele solului şi 

subsolului, potenţialul economic, demografic şi militar, ci şi tendinţele geopolitice 

ale acestor state, ele situându-se în sfera de interese sau de influenţă a României. 

Subliniind studierea din timp de pace a terenului, în lucrarea locotenentcolonelului 

B. Miquel se apreciază că: „Studiul terenului, făcut din timp de pace 

prin exerciţii practice şi recunoaşterea frontierelor, are drept scop: 1) cunoaşterea 

marilor obstacole de pe teatrul de operaţii probabil (zone mlăştinoase, 

păduroase, râuri mari, terenuri muntoase, localităţi importante), care ar putea 

îngreuna mişcarea trupelor şi ar uşura apărarea teritoriului; 2) cunoaşterea 

regiunilor favorabile unor manevre combinate; 3) aprecierea diferitelor resurse şi 

în special randamentul căilor de comunicaţie. Acest studiu va înlesni prepararea 

unor lucrări indispensabile: crearea sau distrugerea obstacolelor, construcţia 

lucrărilor de fortificaţie, fixarea comunicaţiilor strategice etc. pentru că terenul pe 

care se vor desfăşura luptele este un element de mare importanţă în război” 1 . 

În acelaşi timp, aşezarea geografică a unei ţări priveşte şi aspecte 

referitoare la elementele fizico-geografice, care predomină teritoriul ţării, vecini şi 

caracterul relaţiilor cu aceştia; forma frontierei de stat şi natura acesteia; 

apartenenţa statului respectiv la blocuri militare, coaliţii statale, alianţe militare 

etc. Aşezarea geografică în cadrul unor hotare naturale greu accesibile (lanţuri 

muntoase, fluvii, regiuni mlăştinoase cvasi-inaccesibile, poziţia insulară etc.) nu 

mai constituie un factor de tărie, o „pavăză” în calea invaziilor, întrucât 

mijloacele tehnice moderne pot surmonta greutăţile impuse de escaladarea 

unor asemenea obstacole. Totuşi, se impune a fi remarcat faptul că frontierele 

care se sprijină pe obstacole naturale „tari”, de valoare strategică (fluvii, lanţuri 

muntoase situate perpendicular pe direcţiile strategice de înaintare, ţărmuri 

maritime) constituie aliniamente tari, care, temeinic pregătite, pot asigura o mare 

stabilitate apărării, cu limita dinainte chiar pe frontiera de stat, forţele ce s-ar 

apăra pe asemenea poziţii având posibilitatea de a zădărnici ofensiva 

agresorului. 

Ne permitem o singură referire concretă la configuraţia terenului, lungimea şi 

natura frontierei de stat a României, elemente de importanţă majoră pentru 

capacitatea defensivă a ţării. Teritoriul de formă relativ circulară, ovală, 

favorizează mai mult apărarea unei ţări, în comparaţie cu alte forme alungite, 

neregulate. Un asemenea perimetru teritorial, în mod firesc, este delimitat prin 

frontiere mai scurte care, dacă se înscriu pe aliniamente tari, concură într-o 

măsură însemnată la stabilitatea apărării. Orientativ, există un indicator calitativ 

în această privinţă, cel al raportului dintre suprafaţa totală a ţării şi lungimea 

frontierei, care devine cu atât mai favorabil cu cât este mai apropiat de raportul 

de referinţă - cel dintre aria şi perimetrul cercului. Din punct de vedere 

operaţional, condiţia cea mai avantajoasă o constituie aceea de a avea 

majoritatea frontierei „rezemată” pe aliniamente tari din teren. 

1 Locotenent-colonel B. MIQUEL, Învăţăminte strategice şi tactice din războiul de la 1914-1918, 

Tipografia Naţională, Bucureşti, 1995, passim. 

319

320 


Prin forma sa, frontiera României delimitează o suprafaţă relativ 

asemănătoare unui cerc, care realizează, din punct de vedere militar, un raport 

deosebit de favorabil între suprafaţa ţării şi perimetrul acesteia (lungimea 

frontierei). Pentru a evidenţia acest adevăr, ne vom folosi de un exemplu. Dacă 

considerăm un teritoriu sub formă apropiată cercului a cărui arie este de 2826 

unităţi de suprafaţă şi facem raportul dintre perimetru şi arie, constatăm că 

pentru fiecare unitate de lungime a frontierei corespund 15 unităţi de suprafaţă. 

Folosind aceleaşi date ale problemei, observăm că, dacă suprafaţa are forma 

unui pătrat, raportul dintre suprafaţă şi lungimea frontierei este de 1 la 13, iar în 

cazul dreptunghiului de 1 la 6. 

Din aceste date, strict matematice, rezultă că forma frontierei poate 

influenţa pregătirea şi ducerea acţiunilor militare, întrucât într-un fel este susţinută 

lupta când pentru apărarea unei unităţi de frontieră se pot mobiliza resursele 

materiale de pe 15 unităţi de suprafaţă şi altfel, atunci când pentru apărarea 

aceleiaşi unităţi de frontieră se vor mobiliza resurse de pe 6 unităţi de suprafaţă. 

Deci, forma frontierei în cazul analizat, al României, reliefează unul dintre 

rapoartele cele mai favorabile între suprafaţa ţării şi lungimea frontierei, 

asigurând condiţii optime pentru pregătirea şi desfăşurarea luptei, fiecărui 

kilometru de frontieră revenindu-i 74km 2 din suprafaţa ţări 1 . 

Considerăm că cel puţin pentru Secolul XXI, calculele matematice actuale, 

vor rămâne în vigoare, ceea ce înseamnă că se vor putea face analize, 

desprinde concluzii şi elabora măsuri pe baza acestora şi în continuare. 

Şi în viitoarele decenii ale secolului XXI, Geografia Militară îşi va concentra 

efortul pentru studierea sistemului orografic (descrierea, clasificarea şi studierea 

formelor de relief ale uscatului), privit prin prisma cerinţelor legilor şi principiilor 

luptei armate, acţiunilor militare în general. O atenţie deosebită trebuie să se 

acorde cunoaşterii caracteristicilor şi studierii particularităţilor teatrelor de acţiuni 

militare pe care sunt chemate, în cadrul alianţei NATO, să acţioneze trupele 

române. Teatre de acţiuni militare ca cele din Orientul Apropiat şi Mijlociu, Zona 

Afganistanului sau cea a Irakului se impune a fi studiate în cele mai mici detalii. 

Geomorfologia terenului, varietatea reliefului, condiţiile climatice etc. au uneori 

implicaţii majore asupra Artei Militare. Formele caracteristice ale reliefului ca: 

aliniamente muntoase, mari cursuri de apă, zone deşertice etc. definesc 

compartimente geografice bine conturate, în care, de regulă, se înscriu direcţii 

strategice şi operative, zone de operaţii strict delimitate, obiective, aliniamente şi 

raioane de importanţă strategică, operativă, sau tactică. De asemenea, analiza 

fenomenelor antropice 2 pot ridica probleme deosebite ducerii acţiunilor militare 

şi prin urmare se impune o cunoaştere şi studiere permanentă a evoluţiei lor. 

Regiunile de câmpie reprezintă, de regulă, mari întinderi teritoriale plane, cu 

altitudini cuprinse între 0 şi 200 metri. Ele favorizează în general acţiunile militare, 

fapt pentru care, de-a lungul istoriei au polarizat desfăşurarea unor campanii, 

operaţii şi bătălii. Acţiunile militare cu folosirea masivă a blindatelor, trupelor 

1 Col. E. STANISLAV, col. N. CIOBANU, I. PAŢĂ, S. JASIPESCU, Factorul geo-spaţial şi rolul său 

în întărirea capacităţii de apărare a patriei, Editura Militară, Bucureşti, 1985, pp. 79, 81. 

2 Ion CONEA, Geopolitica – o ştiinţă nouă, în „Geopolitica”, elaborată de E. I. Emandi, Ghe. Buzatu, 

V. S. Cucu, Editura Institutului European, Iaşi, 1994, p. 28.


motorizate, nu întâmpină de regulă obstacole de netrecut. Regiunile de câmpie 

prezintă avantajul major că permit întrebuinţarea tuturor mijloacelor tehnice de 

ducere a luptei. Caracterizate prin suprafeţe plane sau puţin ondulate, cu 

acoperiri în general reduse (mai ales în anotimpurile cu defoliere accentuată şi 

după strângerea recoltelor înalte), cu obstacole naturale puţine, formate cu 

precădere din unele cursuri de apă sau sisteme de irigaţii, câmpia oferă o bună 

reţea de comunicaţie, iar deplasarea este posibilă şi în afara acesteia. Regiunile 

de câmpie avantajează observarea, manevra de forţe şi mijloace pe spaţii largi 

şi adânci, asigură un ritm înalt al ofensivei. Prin absenţa în general a obstacolelor 

naturale, a acoperirilor, mascarea şi protecţia împotriva armelor de nimicire în 

masă sunt îngreuiate. 

Apărarea este dezavantajată de asemenea regiuni. Acest neajuns poate fi 

compensat, cel puţin în parte, prin folosirea învăţămintelor ce se desprind din 

consideraţiile lui Carl von Clausewitz cu privire la teren, ca primă condiţie a 

organizării luptei, care nu poate fi niciodată complet ignorată. După aprecierile 

renumitului teoretician militar „Cunoaşterea terenului îl avantajează în mod 

deosebit pe apărător, căci numai el ştie, precis şi dinainte în ce regiune va avea 

loc lupta şi are, deci, timp s-o cerceteze cum trebuie” 1 . 

Scopul acesteia poate fi totuşi atins, cel puţin parţial, prin imprimarea unui 

caracter dinamic acţiunilor, printr-o amenajare genistică temeinică, folosind 

inclusiv lucrările de hidroamelioraţii şi prevederea creării unor zone inundabile şi 

de înmlăştinare. 

Varietatea resurselor materiale: alimente, combustibili, hidrocarburi, materii 

prime importante pentru producerea unei game complete de bunuri, inclusiv 

medicamente şi echipamente militare etc. favorizează ducerea luptei. 

În programul pregătirii teritoriului pentru apărare, zonele de câmpie vor 

ocupa şi în viitor un loc important în concepţia factorilor de decizie politicămilitară, 

urmărindu-se o îmbinare armonioasă a cerinţelor de apărare cu cele ale 

economiei ţării. Sub aspect demografic, regiunile de câmpie sunt cele mai 

populate. 

Relieful de deal şi podiş. Regiunile de deal şi podiş deţin suprafeţe întinse pe 

teatrele de acţiuni militare. Prin varietatea şi complexitatea formelor de relief şi a 

numeroaselor acoperiri, ele avantajează într-o oarecare măsură apărarea, şi 

creează anumite greutăţi ofensivei. Pentru ambele forme de luptă, regiunile de 

deal şi podiş ridică probleme mai complexe decât regiunile de câmpie. Cu toate 

aceste impedimente, în cele două conflagraţii mondiale ale secolului XX, mai 

ales pe teatrele de operaţii militare din Europa, au existat zone în care s-au 

confruntat importante cantităţi de forţe şi mijloace, aşa cum au fost operaţiile 

militare de amploare, desfăşurate în podişurile Volâno-Podoliei, Transilvaniei sau 

Boemiei 2 etc.. 

De regulă, regiunile de deal şi podiş cunosc o compartimentare mai 

pronunţată, iar orientarea compartimentelor este în avantajul sau 

dezavantajează anumite forme de luptă. Acţiunile ofensive sunt îngreunate 

1 Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 736. 

2 Probleme de bază ale Geografiei militare, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1978, p. 233. 

321

322 


atunci când compartimentele de teren sunt situate perpendicular pe direcţiile de 

ofensivă şi avantajate când acestea se duc în lungul unui compartiment. 

Apărarea are mai multe şi variate posibilităţi pentru constituirea dispozitivelor 

de luptă, prin existenţa unor forme de teren ce pot fi incluse în aliniamentele 

favorabile apărării, crearea unor poziţii puternice, organizarea sistemului de foc 

(crearea unor „pungi” de foc), organizarea unor ambuscade, efectuarea unor 

manevre în ascuns etc.. 

Regiunile de deal şi podiş oferă, de asemenea, multiple facilităţi, fiind 

bogate în resurse materiale variate; densitatea localităţilor cu construcţii solide 

oferă posibilitatea organizării unor puncte de rezistenţă deosebit de puternice; 

sistemul de comunicaţie este bine dezvoltat, cu precădere cel rutier şi feroviar. 

Regiunile muntoase, prin particularităţile lor, ridică probleme deosebit de 

complexe ducerii acţiunilor militare. De regulă, în secolele anterioare, acţiunile 

militare de mare amploare nu se duceau în munţi, aceştia evitându-se prin 

ocolire sau izolare. În secolul XX, regiunile muntoase cu toate greutăţile ridicate 

de natura reliefului, condiţiile atmosferice des schimbătoare, lipsa reţelei de 

comunicaţie etc. au devenit din ce în ce mai accesibile, dar şi mai des teatre de 

operaţii militare de amploare, deosebit de complexe. Spre exemplu, în cursul 

celui de Al Doilea Război Mondial, zonele muntoase pe diferitele teatre de 

operaţii au absorbit importante cantităţi de forţe şi mijloace. Astfel, în zonele 

muntoase din Caucaz, Munţii Jaila din Crimeea, Carpaţii Păduroşi şi Orientali, 

Heghialja, Bück, Matra, Ardeni, munţii Italiei şi Iugoslaviei, au fost angajate de 

către beligeranţi, timp îndelungat, zeci şi zeci de divizii. Catenele muntoase, în 

funcţie de mărimea lor, orientare, altitudine, grad de energie, sistem de 

comunicaţie etc. constituie, de regulă, aliniamente de apărare de valoare 

strategică. 

Şi în viitor, regiunile muntoase vor fi în atenţia strategilor militari ca urmare a 

perfecţionării continue a mijloacelor de luptă. Se pare că sub acest aspect, va 

căpăta în viitor o valoare in ce în ce mai mare afirmaţia arhiducelui Carol, 

conform căreia: „poziţiile munţilor şi cursurilor fluviale determină invariabil liniile şi 

punctele unde trebuie să se întâlnească armatele” 1 . 

Folosirea unor aparate volante de înaltă performanţă, posibilităţile executării 

unei cercetări cu mijloace speciale prin sateliţi, generalizarea folosirii aparaturii 

pe timp de noapte duc la „citirea” până la detaliile cele mai mici a morfologiei 

terenului şi descifrării dispozitivelor de luptă. De asemenea, creşterea gradului de 

înzestrare cu mijloace de zbor performante - elicoptere, avioane fără pilot etc. - 

va facilita executarea cu mare eficienţă a manevrei pe verticală, fapt ce va 

duce la întoarcerea apărării adverse şi crearea condiţiilor pentru încercuirea 

forţelor adverse. Prin asemenea mijloace vor fi deschise o serie de trecători şi 

puncte obligatorii de trecere. 

Regiunile împădurite şi cele mlăştinoase imprimă, la rândul lor, o serie de 

particularităţi acţiunilor militare, mai ales, când se întind pe mari suprafeţe. Aşa, 

spre exemplu, în zonele împădurite, ofensiva este serios îngreunată prin restricţiile 

ce se impun folosirii mijloacelor blindate şi motorizate. Pădurile masive pot fi 

1 Teorie şi doctrină militară, Editura Militară, Bucureşti, 1971, p. 402.


apărate cu forţe, în general reduse, cu mare mobilitate într-un teren lipsit de 

comunicaţii s-au în care acestea se limitează la o serie de cărări, ori linii de 

somieră. În acelaşi timp, marile întinderi de păduri, mai ales cele din zonele 

muntoase, greu accesibile, vor constitui şi în viitor baze favorabile organizării unor 

puternice centre de rezistenţă. Grotele, peşterile, tunelurile constituie adăposturi 

împotriva armelor de nimicire în masă. 

În ceea ce priveşte regiunile mlăştinoase, acestea nu permit organizarea şi 

desfăşurarea unor acţiuni militare de amploare. În condiţii de îngheţ, o zonă 

mlăştinoasă sau părţi importante din ea, poate fi traversată, prin luptă, folosind 

mijloace adecvate şi specializate. 

Pentru desfăşurarea acţiunilor de luptă în zone greu accesibile, este 

necesară pregătirea unor trupe speciale, aşa cum sunt trupele de alpinişti, 

vânători de munte sau infanterie marină, a căror dotare cu mijloace de luptă, 

echipare şi hrănire sunt specifice. 

Reţeaua hidrografică şi clima constituie obiect de studiu şi analiză pentru 

conducătorii militari. Apele curgătoare, lacurile (naturale şi artificiale), sistemele 

hridrotehnice şi de hidroamelioraţii vor influenţa considerabil şi în viitor acţiunile 

militare. 

Fluviile şi alte cursuri de apă mari vor constitui, încă multă vreme, obstacole 

puternice, aliniamente strategice. Valoarea lor, ca obstacol, va continua să fie 

dată de lăţimea, adâncimea şi natura fundului cursului, poziţia malurilor, căile de 

acces spre cursul de apă, mijloacele fixe de trecere peste acestea, noduri 

hidrotehnice. O mare atenţie se va acorda barajelor unor mari lacuri de 

acumulare, a căror distrugere parţială sau totală poate da naştere la adevărate 

calamităţi, prin efectul undei de şoc a viiturii. 

Densitatea reţelei hidrografice de pe un teatru de operaţii se impune a fi 

studiată cu atenţie deosebită, desprinzând concluzii cu privire la orientarea, 

debitul, viteza de scurgere, sisteme de ecluzare, adâncime, baraje 

hidroenergetice. 

Factorul climatic îşi pune, de asemenea, pecetea pe acţiunile militare prin 

variaţiile de temperatură, regimul precipitaţiilor atmosferice, starea de 

nebulozitate, ceaţa, poleiul, chiciura, regimul de îngheţ sau dezgheţ, curenţii de 

aer etc. O mare atenţie se va acorda în viitor factorilor geoclimatici când 

cuceririle ştiinţei pot fi folosite în scopuri militar-distructive prin debuşarea unui 

adevărat război geofizic: producerea de ploi torenţiale, revărsări catastrofale, 

grindină, îngheţuri sau dezgheţuri timpurii etc.. 

Resursele naturale de orice fel vor constitui şi în viitor baza materială pe care 

se vor axa mărimea efectivelor sub arme, gradul de înzestrare a armatei, 

capacitatea de susţinere a efortului militar în timp şi spaţiu. În analiza zonelor 

geografice bogate în surse naturale trebuie luaţi în calcul factori care să concure 

la valorificarea cât mai eficientă a acestor surse de către proprietarii de drept, 

fără imixtiuni străine. 

Resursele umane (factorul demografic), deşi nu constituie un obiect de 

studiu predilect al Geografiei Militare, se impune a fi analizat, cel puţin, sub dublul 

aspect cantitativ şi calitativ. o populaţie numeroasă poate furniza contingente 

importante de combatanţi, ceea ce poate duce la formarea unor armate cu 

323

324 


efective numeroase. Viitorul, însă, nu va fi al maselor de oameni înarmaţi, de cele 

mai dese ori cu mijloace de luptă depăşite moral şi fizic. Locul unor asemenea 

armate va fi luat - mai mult ca probabil - de armate formate din profesionişti 

militari dotaţi cu cele mai moderne şi mai sofisticate mijloace de luptă. 

Calitatea factorului uman, gradul de cultură, nivelul de educaţie şi instruire, 

ataşamentul faţă de interesele poporului vor constitui şi în viitor un factor de tărie 

incontestabilă, care alături de o instrucţie militară de profesionist, înzestrat cu 

mijloace de luptă moderne şi condus cu înaltă competenţă, va concura, chiar în 

cadrul statelor mici, la constituirea unor armate cu adevărat moderne, apte a 

garanta interesele ţării şi capabile să-şi îndeplinească misiunile în cadrul 

organismelor NATO, al cărui membru cu drepturi şi obligaţii depline suntem. 

Sistemul de comunicaţie, orientarea sa faţă de direcţiile de însemnătate 

strategică şi operativă, edificat în timp, va fi perfecţionat şi dezvoltat în viitor, 

influenţând considerabil acţiunile militare privind deplasarea, în scurt timp, 

concentrarea forţelor, manevra acestora dintr-o zonă de operaţii în alta, logistica 

trupelor. 

Calitatea comunicaţiilor rutiere cât şi gradul de satisfacere cu mijloace de 

transport reprezintă, alături de alţi factori, chezăşia succesului în război. Între 

comunicaţiile rutiere cele mai apte a fi folosite în timp de campanie sunt 

drumurile, cu condiţia ca mijloacele de transport să aibă o putere ridicată de 

tracţiune şi aderenţă. Reţeaua feroviară, mai ales cea electrificată, deosebit de 

utilă în condiţii normale, devine mult prea sensibilă în condiţii de campanie. 

Perspectiva dezvoltării sistemului de comunicaţie include, în viitorul nu prea 

îndepărtat, folosirea masivă a mijloacelor aeriene de transport, chiar de la foarte 

mari distanţe, de la continent la continent. De asemenea, transportul maritim va 

constitui baza transporturilor pentru asigurarea tehnico-materială forţelor 

angajate în luptă, pe teatrele de acţiuni de pe diferite continente. 

O problemă particulară în ce priveşte evoluţia în viitor a fondului de noţiuni şi 

concepte, folosite în prezent de Geografia Militară, considerăm că aceasta se va 

îmbogăţi cu noi termeni care să reflecte mai corect conţinutul activităţilor 

desfăşurate atât pe plan teoretic cât, mai ales, practic. Probabil că unele 

concepte ca teatrul de acţiuni militare, teatrul de război, teatrul de operaţii 

militare ş.a. vor fi îmbogăţite cu noi detalii, unele noţiuni vor dispare, fiind înlocuite 

cu noi concepte şi noţiuni. Extinderea şi conţinutul conceptului de teatru de 

acţiuni militare va căpăta, spre exemplu, în cazul războaielor locale, o cu totul 

altă semnificaţie; el se va suprapune practic peste teatru de război a cărui, de 

fapt parte este şi în cadrul războaielor de coaliţie. „În cazul războaielor locale, 

unde apar limitări geografice, mult mai pronunţate, există posibilitatea ca 

acţiunile militare să se desfăşoare pe teritoriul unei singure părţi beligerante... 

inegalitatea în raportul de forţe oferă agresorului posibilitatea de a limita teatrul 

de acţiuni militare la teritoriul ţării invadate” 1 . 

Probabil, consideraţiile şi criteriile privind clasificarea şi importanţa teatrelor 

de acţiuni militare se vor modifica, prioritate absolută nemaiavând doar 

suprafaţa, specificul condiţiilor naturale, modul de aşezare pe continent şi 

1 Elemente de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p. 200.


capacitatea de absorbţie, ci şi alţi factori cum ar fi existenţa unor obiective de 

mare importanţă (centrale atomo-nucleare, poziţia strategică a teritoriului 

respectiv pe continent sau mapamond etc.). De asemenea, probabil, noţiunea 

de teatru de acţiuni militare, în viitor, va include spaţiul aerian, cât şi cel submarin, 

ansamblul factorului geospaţial. Posibilitatea influenţării şi dirijării fenomenelor 

naturale va genera în viitor forme deosebite ale războiului geografic (terestru), 

fenomene de care teoreticienii militari vor trebui să ţină seama. 

În ceea ce priveşte transformarea teatrului de acţiuni militare din principal, în 

secundar şi invers, în cursul ducerii războiului, considerăm că, în deceniile viitoare, 

aceste schimbări vor fi mult mai frecvente, ponderea cea mai mare fiind dată de 

transformarea unor teatre de acţiuni militare secundare în principale. Condiţiile 

geopolitice şi geostrategice, atât la nivel regional, continental şi chiar mondial, 

specifice acestui început de mileniu 1 , vor impune categoric o serie de modificări, 

de orientări noi în studierea geomorfologiei teritoriului, extinzând aceste studii şi în 

alte medii, cum ar fi cel geospaţial. Orice teatru de acţiuni militare cuprinde un 

număr variabil de obiective de importanţă strategică, operativă şi tactică 2 . În ce 

priveşte valoarea şi numărul acestora, considerăm că, în perspectiva secolului 

XXI, acestea vor creşte şi se vor diversifica, sporind considerabil numărul celor de 

importanţă strategică. 

Geografia Militară operează în studierea terenului şi la analize privind 

influenţa acestuia asupra stabilirii direcţiilor de operaţii de valoare strategică, 

operativă şi tactică. Opinăm că, în viitor, odată cu profesionalizarea armatei, 

perfecţionarea mijloacelor de luptă şi creşterea considerabilă a rolului şi 

importanţei în luptă a eşaloanelor mici - echipă, grupă, pluton, companie, 

batalion - numărul direcţiilor tactice va creşte. 

Elemente importante pentru Arta militară, aliniamentele de importanţă 

strategică sau tactică sunt stabilite şi ca urmare a studierii geomorfologiei 

terenului într-o zonă de operaţii sau pe un teatru de acţiuni militare. Aliniamentele 

sunt definite de elemente geografice importante: lanţuri muntoase, fluvii, ţărmuri 

maritime (cele de valoare strategică); ele marchează, de regulă, începutul sau 

terminarea unei operaţii de valoare strategică. Cucerirea sau menţinerea unui 

asemenea aliniament poate influenţa realizarea scopului războiului în ansamblu; 

aliniamentele de importanţă operativă sunt definite de elemente geografice 

caracteristice: cursul unui râu de valoare medie, o catenă muntoasă, un canal 

magistral, o salbă de centre urbane etc. Ele marchează începutul, etapele sau 

sfârşitul acţiunilor ofensive (de apărare) desfăşurate de către marile unităţi 

operative; aliniamentele tactice reprezintă, în general, linii caracteristice din 

teren (o creastă proeminentă, o vale ce traversează direcţia de înaintare, liziera 

unei păduri întinse, o magistrală rutieră etc.), pe care le ocupă succesiv marile 

unităţi, unităţile tactice sau chiar unele subunităţi cu misiuni speciale, pe timpul 

ducerii luptei ofensive sau de apărare. Analiza geomorfologiei terenului permite 

stabilirea şi altor tipuri de aliniamente, între care amintim aliniamentul de foc de 

baraj antitanc, de coordonare a mişcării, fortificat etc. 3 . 

1 Valentin ARSENIE, Tudor CEARAPIN, George VELICU, op. cit., p. 410. 

2 Probleme de bază ale Geografiei militare, op. cit., p. 28. 

3 Lexicon militar, ediţia a II-a revizuită, Editura SARA, Chişinău, 1994, p. 20. 

325

326 


În concluzie, deşi mediul geografic, element de studiu al Geografiei 

Militare, constituie o condiţie de bază pentru desfăşurarea acţiunilor militare, 

studiat în contextul unui teatru de acţiuni militare, el nu constituie totuşi, factorul 

decisiv în obţinerea victoriei în război. Dar, un studiu atent ale unor teatre 

probabile de acţiuni militare, analiza reliefului sub toate aspectele în sfera de 

interes şi influenţă a statului român poate contribui la elaborarea unor măsuri 

privind întărirea capacităţii de apărare, pregătirea teritoriului pentru apărare şi, 

nu în ultimul rând, la evitarea surprinderii în cazul unei agresiuni. 

Bibliografie 

1. Valentin ARSENIE, Tudor CEARAPIN, George VELICU, Actualitatea strategiei. Studii de 

artă militară şi strategie a ordinii publice, Editura Sitech, Craiova, 1998, p. 17. 

2. Alexandru AVERESCU, Lecţiuni de Geografie militară, predate la ofiţerii anului I, Şcoala 

Superioară de Război, Bucureşti, 1885, p. 13. 

A. BEAUFRE, Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Editura Militară, Bucureşti, 1974, pp. 

138-139. 

3. Carl von CLAUSEWITZ, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 736. 

4. Ion CONEA, Geopolitica – o ştiinţă nouă, în „Geopolitica”, elaborată de E. I. Emandi, Ghe. 

Buzatu, V. S. Cucu, Editura Institutului European, Iaşi, 1994, p. 28. 

5. Mihai CUCU, Curs de Geografie militară, Editura Academiei Militare, Bucureşti, 1970, p. 3. 

6. Sever NEAGOE, Teritoriul şi frontierele în istoria românilor, Editura Ministerului de Interne, 

Bucureşti, 1995, passim. 

B. MIQUEL, Învăţăminte strategice şi tactice din războiul de la 1914-1918, Tipografia Naţională, 

Bucureşti, 1995, passim. 

7. Col. E. STANISLAV, col. N. CIOBANU, I. PAŢĂ, S. JASIPESCU, Factorul geo-spaţial şi rolul 

său în întărirea capacităţii de apărare a patriei, Editura Militară, Bucureşti, 1985, pp. 79, 81. 

8. C. TEODORESCU, Geografie militară, Ediţia a II-a, Tipografia Ministerului de Război, 

Bucureşti, 1914, p. 15. 

9. Elemente de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p. 200. 

10. Istoria ştiinţelor în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 288. 

11. Lexicon militar, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 339. 

12. Lexicon militar, ediţia a II-a revizuită, Editura SARA, Chişinău, 1994, p. 20. 

13. Pagini din gândirea militară universală, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1985, passim. 

14. Probleme de bază ale Geografiei militare, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1978, p. 233. 

15. Teorie şi doctrină militară, Editura Militară, Bucureşti, 1971, p. 402.




ISTORIA MILITARĂ – ISTORIA ARTEI MILITARE, 

PĂRŢI COMPONENTE ALE ŞTIINŢEI MILITARE 

General de brigadă (r) prof. univ. dr. Nicolae CIOBANU 

Maior lector univ. Mihai SIMA 

Istoria Militară a constituit încă de la cererea Şcolii Superioare de Război, una 

dintre disciplinele de bază ale pregătirii corpului ofiţerilor de comandă şi stat 

major. Ea a rămas ca disciplină de bază şi în timpul Academiei Militare Generale 

până prin primul deceniu al secolului XXI când a fost radiată din programul de 

pregătire al Academiei, respectiv al Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 

din motive obscure încă necunoscute pe deplin. De remarcat, că, în perioada 

regimului totalitarist, când România şi instituţiile sale se aflau practic sub obrocul 

dictaturii Sovietice, când s-a urmărit un diabolic proces de deznaţionalizare, 

cursul de Istoria Artei Militare s-a desfăşurat neîntrerupt, ba mai mult numărul de 

ore a fost sporit considerabil. 

Dezvoltarea ascendentă în Secolul al XXI-lea a Ştiinţei Militare, în toate 

componentele sale, reprezintă o cerinţă obiectivă a evoluţiei societăţii omeneşti 

în ansamblu. Cert este că anumite ramuri ale Ştiinţei Militare vor cunoaşte, într-o 

strânsă relaţie cu ştiinţele tehnice, ştiinţele naturii cât şi cele umaniste ş.a. o 

ascendenţă deosebită. 

Parte componentă a Ştiinţei Militare, Istoria Militară se constituie de fapt într-o 

„ştiinţă de frontieră”, în sensul că analizează fenomenele militare de-a lungul 

desfăşurării acestora, ţinând seama de cerinţele, regulile şi metodele de studiu 

ale Istoriei, dar şi de principiile normale şi legile luptei armate. 

Definind Istoria Militară ca parte a Ştiinţei Militare, dicţionarele, lucrările de 

specialitate în domeniu, lexicoanele etc. o consideră drept ramură a Istoriei 

(Ştiinţei Istoriei) în general şi, în acelaşi timp, a Ştiinţei Militare care are ca obiect 

de studiu, cunoaşterea armatelor şi analizarea conflictelor militare (războaie, 

campanii, operaţii militare, bătălii), în diferite epoci (perioade istorice), privite ca 

fenomene militare. 

Între preocupările Istoriei Militare, locul principal îl ocupă evoluţia organizării 

şi structurii armatelor, a tehnicii de luptă din înzestrarea acestora, de la primele 

elemente de organizare şi dotare, până în epoca noastră; analiza prin 

compartimentul său (Istoria Artei Militare), în mod critic-obiectiv a strategiei, artei 

operative şi tacticii utilizate; studiul actelor de conducere ale comandanţilor 

militari şi a modului de acţiune al trupelor, în cadrul diferitelor eşaloane; 

consecinţele militare şi politice ale deznodământului şi rezultatele războaielor. 

O atenţie deosebită acordă Istoria Militară evoluţiei tehnicii militare şi a 

mijloacelor de luptă, felului cum acestea influenţează modul de desfăşurare a 

acţiunilor militare. 

Studiul Istoriei Militare permite să se desprinsă concluzii deosebit de utile 

privind evoluţia artei militare de-a lungul timpurilor, metodele de organizare şi

328 

Nicolae Ciobanu, Mihai Sima 

conducere a acţiunilor militare în diferite confruntări, factorii care au determinat 

conţinutul şi deznodământul războaielor, personalitatea şi rolul comandanţilor 

militari, comportarea trupelor în luptă 1 . 

Istoria Militară pune la dispoziţia Ştiinţei Militare date şi concluzii importante 

privitoare la cauzele şi caracterul războaielor, la principiile de bază ale luptei 

armate. 

Parte componentă a Ştiinţei Militare dar şi a Ştiinţei Istorice, Istoria Militară are 

o serie de domenii de studiu bine definite de-a lungul constituirii Ştiinţei Militare ca 

entitate de sine stătătoare. Astfel, sunt recunoscute ca domenii de studiu (direcţii, 

ramuri de investigare) ale Istoriei Militare următoarele domenii: Istoria războaielor, 

Istoria artei militare, Istoria construcţiei forţelor armate, Istoria tehnici militare, 

Istoria gândirii militare. 

O justă situare a locului şi rolului Istoriei Militare în cadrul sistemelor Ştiinţelor 

Militare în general, al Ştiinţei Militare în special, presupune aprecierea corectă a 

obiectului său de studiu, a fiecăruia dintre domeniile sale de specializare ţinând 

seama de dubla sa poziţie: ramură a Istoriei generale şi, în mod simultan a Ştiinţei 

Militare care studiază războaiele, armatele în diferite epoci istorice, privite ca 

fenomene militare 2 . 

Alte lucrări şi studii, făcând referire la Istoria Militară, o definesc, ca ştiinţa 

care se ocupă cu studiul evenimentelor şi fenomenelor militare care au avut loc 

din cele mai îndepărtate timpuri până în zilele noastre, cu analiza acestora prin 

prisma factorilor care le-au determinat şi influenţat, semnificaţiilor pe care le-au 

avut asupra dezvoltării societăţii omeneşti, înfăţişând totodată, concluziile şi 

învăţămintele militare 3 . Elementul nou în această definiţie, mai clar conturat se 

referă la desprinderea unor concluzii şi învăţăminte de ordin militar, la diferitele 

niveluri ale Artei militare (strategie, artă operativă şi tactică), domeniu important 

al Ştiinţei Militare. Deci, putem considera că pe baza analizei trecutului se pot 

evidenţia unele concluzii, idei, cu caracter prospectiv, pentru acţiunile militare în 

viitor, ţinând seama, desigur, de noile condiţii în care acestea se vor derula. Cert 

este că elementele de bază specifice acţiunilor militare în forma sa clasică 

(teren, forţă armată, comandament, categorii de forţe armate, genuri de arme 

tec.) vor persista nu doar în perspectiva Secolului XXI, ci probabil mult mai multă 

vreme. 

Ştiinţa Istoriei Militare va oferi comandanţilor, statelor majore, analiştilor 

militari etc. cel puţin, date care să evidenţieze cauzele unor înfrângeri (factorii 

care au determinat victoria), rolul unor factori aleatori, influenţa condiţiilor 

atmosferice, condiţiile hidrometeorologice, gradul de pregătire al luptătorilor şi 

nivelul de înzestrare al acestora, starea motivaţională a militarilor participanţi la 

acţiunile militare, dintr-o perioadă mai îndepărtată sau mai apropiată. Nu în 

ultimul rând, rolul comandanţilor în acţiunea militară, gradul lor de pregătire şi 

„talentul”, „scânteia geniului militar” în conceperea operaţiilor, luarea deciziilor şi 

conducerea acţiunilor pe câmpul de luptă, fie el tactic sau strategic. 

1 Lexicon militar, ediţia a II-a revăzută, Editura SAKA, 1994, p. 188. 

2 Vasile Pricop, Noţiuni introductive în Istoria Artei Militare, Editura Academiei Militare, Bucureşti, 

1978, p. 1. 

3 Istoria militară românească, Editura Militară, 1973, p. 7.

Istoria militară – istoria artei militare, părţi componente ale ştiinţei militare 

„Descriind” aceste elemente în decursul unor războaie, campanii, operaţii 

militare, bătălii sau lupte, se oferă pentru viitor, şi pentru cine ştie să le distingă, 

preţioase învăţăminte tocmai „pentru a evita greşelile trecutului” sau folosi ceea 

ce este util, repetabil, în orice confruntare armată. 

Dacă ne-am referi, fie şi doar în mod succint, la unele învăţăminte din 

lucrările unor teoreticieni militari în domeniile Istorie şi Artei Militare scrise în urmă 

cu secole, vom găsi că aceste reguli, aceste îndemnuri şi consideraţii sunt perfect 

valabile şi în prezent şi cu siguranţă vor rezista şi exigenţelor Secolului XXI-lea. 

Astfel, referindu-se la calitatea comandantului, marele teoretician militar 

Mauricius aprecia: „[...] cel mai bun conducător de oşti dacă foloseşte cu 

pricepere meşteşugul aşezării şi conducerii oştilor, ajunge să fie stăpân 

neşovăielnic pe oastea dată în seama lui şi răspunde la încercările de tot felul din 

partea duşmanilor şi astfel să atingă ţinta dorită [...] apoi, (conducătorului - n.n.) i 

se cere să fie cumpătat, să nu fie lăsător şi nepăsător, spre a putea uşor îndrepta, 

prin hărnicie şi stăruinţă, chiar şi întâmplările cele mai grele. Cine nu ştie a preţui 

pe alţii, ajunge şi el cu totul fără preţ. Pentru înfăptuirile mai de seamă, să ceară 

mereu sfatul altora şi, pe cât poate, să împlinească repede şi cu tărie, hotărârile 

luate” 1 . 

Aportul Istoriei Militare în fundamentarea unor norme, reguli, principii etc. de 

ducere a acţiunilor de luptă este important, întrucât, pe baza experienţei din 

trecut - evitând greşelile comise şi ţinând seama de tot ceea ce a fost progresist, 

înaintat - se desfăşoară activităţile prezentului şi se proiectează cele din viitor. Cu 

alte cuvinte să privim trecutul cu faţa spre viitor, întrucât nu întotdeauna, nu în 

toate confruntările, duse de exemplu de armata română, totul a fost perfect şi sa 

desfăşurat la nivelul cerinţelor luptei armate. Nu de puţine ori, armata română 

a participat la confruntări militare insuficient de temeinic pregătită, sub aspectul 

analizării, înzestrării şi instruirii (cazul participării la Primul Război Mondial). Referitor 

la această situaţie, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, se arată „În 

pregătirea armatei pentru război, Brătianu a săvârşit mari erori [...] la Marele Stat 

Major, în locul unui general capabil, l-a numit pe generalul Dumitru Iliscu (titular 

fiind generalul Zottu, bolnav de nervi, s-a sinucis la intrarea României în război), 

total obedient faţă de primul ministru, tipul generalului fanfaron şi iresponsabil, 

anunţând că totul este pregătit şi victoria este sigură” 2 . 

De asemenea, în pregătirea pentru război, deşi România a avut o perioadă 

de neutralitate de doi ani, suficientă pentru elaborarea şi materializarea unor 

măsuri administrative astfel încât, cel puţin în primele luni de război, armata să fi 

dispus de tot ceea ce-i era necesar ducerii luptei, lucrurile au stat altfel. 

„Aprovizionarea armatei a dat naştere la un Boom afacerist, în care venalitatea 

a căpătat proporţii considerabile. Un publicist al vremii nota la 13 august (1916 - 

n.n.) «Nu mai e nimic de [...] operat. Aproape două miliarde de lei ai Ministerului 

de Război s-au mistuit pentru ca, peste o lună de zile, să se adreseze acel 

deznădăjduit apel ca să-şi facă pomană şi să dăruiască obiele pentru soldaţi. 

1 Mauricius, Arta militară, Editura militară, 1973, p. 7. 

2 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului roman, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 

1997, p. 276. 

329

330 


Samsarii deci au intrat în vacanţă - nu se mai cumpără, nu se mai vinde şi bursa 

permiselor de export s-a închis»” 1 . 

De unde şi concluzia finală: „Guvernul liberal a angajat România în război cu 

armata nepregătită, a subapreciat capacitatea de ripostă a adversarului şi şi-a 

întemeiat planurile de luptă pe promisiunile Aliaţilor. Corupţia şi dezordinea din 

anii neutralităţii şi-au spus cuvântul la începutul operaţiilor militare, haosul 

căpătând în anumite segmente ale articulaţiei militare şi civile proporţii uriaş”. 2 

Ce alt învăţământ mai preţios pentru factorii de decizie politico-militară ar fi 

fost mai necesar să le reţină atenţia, după făurirea României întregite, decât 

concluziile desprinse din gravele neajunsuri constatate în dotarea, instruirea, 

doctrina şi pregătirea cadrelor armatei, când practic la încheierea Primului 

Război Mondial, aveau în faţă o nouă Românie, sub aspect, cel puţin geografic şi 

demografic. 

Au fost învăţăminte reliefate de Istoria Militară, cu precădere de scrierile de 

Istoria Artei Militare, în lucrările unor autori civili şi militari remarcabili, între care 

amintim doar câţiva: Radu Rosetti, Mircea Tomescu, Alexandru Averescu, Gh. 

Dobija, Gr. Crăiniceanu, C. Kiriţescu, R. Băldescu, I. Jitianu, Al. Anastisiu ş.a.. Ce 

folos însă că ideile, consideraţiile şi uneori soluţiile preconizate au fost apreciate 

ca reale, utile, dar esenţialul nu s-a realizat, adică nu s-a ţinut aproape - cu 

strădanie demnă de o cauză mai bună - deloc seama de acestea. 

Era de aşteptat ca, din perioada după înfăptuirea României Întregite şi până 

la intrarea ţării în vâltoarea celui de Al Doilea Război Mondial, să se fi aplicat, cel 

puţin în parte, învăţămintele desprinse ce se impuneau în apărarea statului 

român şi, ca primă urgenţă, modernizarea dotării cu mijloace tehnice de luptă şi 

perfecţionarea procesului instruirii armatei române. Dacă în primii ani după 

înfăptuirea Marii Uniri, de la Alba Iulia, s-au luat unele măsuri eficiente, pe baza 

analizelor realiste stării de fapt a României întregite, a cărei configuraţie 

geografică, demografică şi economică era radical diferită de cea din anul 1916, 

ulterior, ca un blestem parcă, s-a revenit la vechea stare de lucruri. Lipsa 

mijloacelor financiare necesare armatei generau, la rândul lor, condamnarea 

acesteia la o înzestrare care, din punct de vedere tehnic, rămânea aproape la 

fel cu cel de la finele Primului Război Mondial. 

Mai bine ca oricine altul, generalul Ion Antonescu a înţeles şi el, prea târziu, 

de fapt în urma pierderilor de-a dreptul înspăimântătoare suferite în cursul 

operaţiei ofensive de la Odessa (august - octombrie 1941), că situaţia 

nesatisfăcătoare a armatei era rezultatul a două decenii de neglijare a pregătirii 

forţelor militare şi că, în perioada interbelică, echipele guvernamentale 

succedate la putere nu se preocupaseră să dea statului şi naţiunii pregătirea 

necesară pentru clipa marilor încercări. „Iată ce au făcut oamenii politici timp de 

20 de ani - aprecia generalul - cu armata.” 

Ce alte soluţii privind căile de urmat de către Ştiinţa Militară în căutările sale 

sinuoase, pentru găsirea celor mai adecvate moduri de evoluţie ale Teoriei 

generale a Ştiinţei Militare, Artei Militare, Teoriei Organizării Militare, Teoriei 

instruirii şi educării trupelor sau geografiei Militare, decât cele care (între multe 

1 Ibidem. 

2 Ibidem.


altele) reliefează ceea ce a fost bun, înaintat, apreciat şi de alţi observatori străini 

în Arta Militară autohtonă. 

În acest sens dorim să amintim doar două aprecieri referitoare la modul cum 

s-au comportat trupele române pe Frontul de Est în anul 1941. Astfel, în declaraţia 

făcută de Hitler, la 12 august 1941 la Berlin, ambasadorului Spaniei, aprecia că: 

„trupele române sunt absolut extraordinare”! Ce altă apreciere mai realistă 

poate fi făcută, decât a unui ofiţer german camarad de luptă cu trupele 

române, pe acelaşi Front de Est, generalul - de mai târziu - Hans Speidel, ajuns 

comandant al forţelor terestre N.A.T.O. din Europa Centrală, la mulţi ani după 

terminarea războiului, răspunzând la întrebarea renumitului ziarist american Cyrus 

Sulzberger: „care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? 

Finlandezii, croaţii, ungurii?” (Ziaristul nu auzise că la războiul din Est, ca efective, 

armata română se situa pe locul doi după Germania - n.a.). Generalul a răspuns: 

„Nici unul dintre aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune!” 1 . 

Este cred o direcţie de care se va ţine seama, cel puţin în secolul în care am 

intrat, astfel încât, ofiţerul şi soldatul român să nu fie mai prejos decât cei ai 

armatelor moderne, cel puţin prin următoarele repere: instruirea cu mijloace 

tehnice moderne, înzestrarea, condiţii de muncă şi, nu în ultimul rând retribuirea 

muncii. 

Din faptul că Istoria Militară constituie o disciplină de sine stătătoare, ce nu 

se poate confunda nici ca obiect de studiu, dar nici ca problematică şi 

metodologie cu alte domenii ale Ştiinţei Militare şi nici cu alte ştiinţe, decurge 

cerinţa şi pe viitor, ca ea să-şi concentreze eforturile de investigare şi cercetare 

cu mult mai multă acribie asupra fenomenelor din Istoria Militară a poporului 

român, cât şi din Istoria Militară Universală. 

Un domeniu distinct al Istoriei Militare, este Istoria Artei Militare, domeniu ce 

poate fi definit ca parte a Istoriei Militare care studiază apariţia, evoluţia şi 

aplicarea în conflictele militare, a componentelor militare Artei Militare (Strategia, 

Arta Operativă, Tactica), a legilor, principiilor, formelor şi procedeelor luptei 

armate, sintetizând experienţa războaielor din trecut, desprinzând concluzii şi 

învăţăminte care îmbogăţesc teoria şi practica pregătirii, organizării, desfăşurării 

şi conducerii luptei armate. 

Analizând rolul şi locul Istoriei Militare (şi implicit pe cel al Istoriei Artei Militare) 

în cadrul Ştiinţei Militare, constatăm că atât în trecut cât şi în prezent, şi, cu atât 

mai mult în viitor, prin obiectul său de studiu, deţine un rol important în ansamblul 

Ştiinţei Militare. Nu se poate face o analiză cât de cât serioasă a unor fenomene 

militare ca: apariţia armatei şi evoluţia acesteia, războiul - rezultat al 

contradicţiilor sociale - gândirea militară şi perspectivele sale în viitor, istoria 

construcţiei forţelor armate în diferite stadii de dezvoltare ale societăţii umane şi 

în viitor, istoria tehnicii militare etc. fără a apela la metodele de studiu ale Istoriei 

Militare. 

Analizând elementele luptei armate, Istoria Militară, prin domeniile sale de 

specializare, studiază apariţia, evoluţia şi modul cum au fost aplicate în 

războaiele trecute strategia, arta operativă şi tactica, legile, principiile, formele şi 

1 Apus, Florin Constantiniu, op. cit., p. 408. 

331

332 


procedeele luptei armate, modul cum au fost influenţate acestea de gradul de 

dezvoltare al societăţii omeneşti, de apariţia şi aplicarea în domeniul militar a 

unor cuceriri ştiinţifice (aburul, motorul cu ardere internă, dinamita, reacţiile 

chimice, fisiunea şi fuziunea nucleară, energia electrică, energia nucleară etc.), 

ea ţine seama de transformările revoluţionare sau de căderile sociale în evoluţia 

societăţii omeneşti, în evoluţia istorică a unui popor sau a unui grup de popoare. 

Analizând lupta armată Istoria Militară are în atenţie studierea conexiunilor 

acesteia cu elementele materiale, spirituale şi politice ale societăţii omeneşti, 

precum şi rolul factorilor subiectivi: conducerea militară, cadrele de comandă, 

sistemele logistice, activitatea de stat major etc.. 

Deci, prin obiectul său de studiu şi analiză al cărei conţinut îl constituie, pe 

lângă cadrul general al apariţiei armatei ca instituţie şi războiului ca fenomen 

social, dar şi studierea legilor, principiilor, formelor şi procedeelor luptei armate, 

aplicate în războaiele din trecut, cu accentul îndeosebi pe războaiele epocilor 

modernă şi contemporană, Istoria Militară desprinde o serie de caracteristici 

specifice, în viitor, acţiunilor militare, luptei armate în ansamblu. 

Referindu-se la acestea istoricul militar Delmos, consideră că: „[...] ceea ce 

poate oferi istoria militară contemporană este studiul comportării în luptă a 

omului civilizaţiei industriale... Studiul războaielor din Coreea şi Vietnam ne-o va 

lămuri mai bine decât cel al războaielor din secolul al XVIII-lea şi chiar din anii 

1914-1918” 1 . 

Analizând războaiele trecute dar şi cele ce se desfăşoară în prezent, Istoria 

Militară evidenţiază particularităţile noi, ce le deosebesc de alte confruntări 

armate din trecutul apropiat sau, din alte epoci istorice. Ea poate evidenţia 

continuitatea, tradiţia cât şi inovaţia, poate să remarce similitudini şi deosebiri în 

pregătirea şi desfăşurarea acestora, rolul factorului uman în război, dar şi cel al 

mijloacelor tehnice noi introduse în dotarea trupelor. Pe baza acestor concluzii se 

pot furniza date pentru formularea unor noi reguli şi principii privind lupta armată, 

oferirea unor date care să permită elaborarea de noi norme privind durata unei 

operaţii militare, lărgimea făşiilor (raioanelor) de acţiune, ritmul ofensivei, viteza 

de deplasare, durata pregătirii de foc a unei operaţii. 

De o deosebită valoare sunt punerea în circulaţie de către istoricii şi 

teoreticienii militari a unor valoroase lucrări, începând chiar cu cele ale 

înţelepţilor lumii antice, ale căror scrieri sunt, în mare parte, valabile şi în zilele 

noastre şi în mod cert şi pentru secolul XXI, deşi au fost gândite în urmă cu sute şi 

chiar mii de ani. Spre exemplu, consideraţiile gânditorului militar Sun Tzî (care a 

trăit în secolele VI-V î.d.Ch.) îşi găsesc o mare aplicabilitate şi în prezent, deşi au 

fost scrise în urmă cu sute de ani. „Victoria - consideră gânditorul şi conducătorul 

de oşti al Chinei antice - este obiectivul principal al războiului. Dacă ea se lasă 

prea mult aşteptată, armele se tocesc şi moralul are de suferit. Când vor ataca 

oraşul, trupele vor fi la capătul puterii. Când armata se va angaja în campanii 

îndelungate, statului nu-i vor mai ajunge mijloacele (de ducere a războiului - 

n.a.). Căci nu s-a întâmplat niciodată ca un război prelungit să fie convenabil 

vreunei ţări. De aceea, cei ce nu sunt în stare să înţeleagă primejdiile inerente 

1 Locotenent-colonel Delmas, Revue Historique de l’armée, nr. 20 din 1970, p. 101.


folosirii trupelor, sunt deopotrivă de incapabili să înţeleagă cum trebuie să te 

serveşti de ele cu folos” 1 . 

Privind ultimele confruntări militare, avem în atenţie mai ales războaiele din 

Golful Persic, constatăm o serie de particularităţi în pregătirea şi desfăşurarea 

operaţiilor militare propriu-zise. Astfel, o primă caracteristică a constat în ducerea 

războiului de către armatele unei coaliţii de state, cu precădere statele membre 

ale N.A.T.O., sub egida O.N.U., împotriva unui stat, Irakul, ca urmare a declanşării 

agresiunii şi ocupării statului Kuweit de către acesta. Războiul s-a caracterizat 

printr-o enormă concentrare de mijloace tehnice (aviaţie militară de toate 

tipurile, rachete sol-sol, sol-aer, apă-sol, mijloace perfecţionate de lovire de înaltă 

precizie, folosirea legăturilor prin sateliţi etc.). 

O caracteristică a acţiunilor de luptă, ce se conturează a fi principala 

trăsătură a războiului în Secolul XXI, remarcăm ponderea cea mai mare a ducerii 

războiului de către „armele tehnice”, prin lovirea masivă a adversarului în punctele 

sale vitale de la mare distanţă, din aer, de pe apă şi de pe sol. 

Operaţiile aeriene combinate cu loviturile executate de forţele maritime 

militare (de pe portavioane, submarine sau nave special amenajate) tind să 

deţină ponderea cea mai mare în ducerea războiului, aportul forţelor terestre 

căpătând, cel puţin în prima parte a ostilităţilor un rol secund. Acest lucru a fost 

confirmat şi de durata etapelor Războiului din Golf: 17 ianuarie 1991 orele 02:00 

până la 23 februarie 1991 orele 24:00, perioadă de timp în care s-a desfăşurat o 

amplă operaţie ofensivă a forţelor aeriene militare N.A.T.O., combinată cu lovituri 

ale rachetelor de pe nave şi poziţii terestre, de mare precizie. Operaţia ofensivă 

terestră, de fapt o operaţie ofensivă clasică aero-terestră s-a desfăşurat între 24 

februarie orele 01:00 şi 28 februarie orele 05:00, 1991, când Irakul a acceptat cele 

12 rezoluţii ale Consiliului de Securitate 2 . După toate probabilităţile „scenariile” 

unor viitoare războaie vor îmbrăca în Secolul XXI, mai mult decât probabil 

asemenea aspecte. 

Concluziile desprinse de către analiştii, teoreticienii şi istoricii militari sunt 

confirmate de războiul dus de coaliţia statelor membre ale N.A.T.O., în frunte cu 

S.U.A. împotriva Serbiei. Nu analizăm cauzele şi justeţea declanşării conflictului 

armat, ci ne rezumăm a înfăţişa aspectul, scenariul după care s-a desfăşurat 

războiul (un precursor al războiului atipic), o puternică ofensivă aeriană, 

combinată cu lovituri ale forţelor navale (inclusiv submarine), de rachete şi 

mijloace de lovire de înaltă precizie care, în mod normal ar fi fost urmată de o 

clasică operaţie ofensivă aero-terestră. Liderii alianţei nord-atlantice au meditat 

profund înaintea declanşării ofensivei terestre având în vedere concluziile 

desprinse cu privire la rezistenţa Iugoslaviei în cursul celui de Al Doilea Război 

Mondial, în faţa invaziei armatelor germane, ungare şi italiene, când Wermucht-ul 

a fost obligat de rezistenţa opusă printr-un război de gherilă să menţină, pe 

întreaga durată a războiului, 1941-1945, aproximativ 25 de divizii în această zonă 

a frontului. De asemenea, în mod cert, concluziile desprinse din Războiul din Golf 

(„sindromul războiul din Golf”) şi-au avut partea lor în luarea deciziei privind 

declanşarea unei operaţii ofensive terestre care nu a mai avut loc. 

1 Sun Tzî, Arta Războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976, II, 3, 6. 

2 Războiul din Golf, studio politico-militar, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 100-130. 

333

334 


Referindu-ne la modelele de cercetare şi investigare folosite de Istoria 

Militară în analizarea unor războaie, campanii, operaţii militare şi bătălii, a rolului 

tehnicii de luptă în război, activitatea comandamentelor şi statelor majore, 

aceasta foloseşte, prioritar, metoda istorică (cronologică) şi metoda logică de 

cercetare, metode ce sunt folosite, de regulă, concomitent. 

Metoda istorică (cronologică) constă în urmărirea succesiunii apariţiei şi 

evoluţiei cronologice a fenomenelor militare (luptei armate). Metoda impune ca 

în studiul şi analiza militară să fie respectată ordinea strict cronologică a apariţiei 

şi evoluţiei mijloacelor materiale şi evenimentelor militare, situarea lor în timp şi 

spaţiu. Ea permite punerea în evidenţă a progresului lumii materiale şi spirituale în 

domeniul militar, conexiunile acesteia cu politica, economia, ştiinţele socioumane, 

tehnice, matematice etc..Metoda cronologică impune, ca o condiţie 

esenţială, analiza, studierea şi aprecierea fenomenului respectiv, ţinând seama 

de condiţiile perioadei respective, când şi cum a apărut, evoluat şi încetat 

fenomenul respectiv. Este o sursă de grave erori, aprecierea unui eveniment, a 

unui fenomen, prin prisma nivelului de cunoaştere de azi, fără a ţine seama de 

gradul atins de cuceririle ştiinţei şi tehnicii în momentul derulării fenomenului 

respectiv. 

Metoda logică de studiu şi analiză reprezintă un anumit sistem de principii 

teoretice şi de selecţie, de analiză şi sinteză a materialului empiric supus 

cercetării. Problema fundamentală a metodei logice constă în teoretizarea 

fenomenului studiat, încadrarea sa într-o schemă logică şi, în ultimă instanţă, a-l 

defini şi încadra în sistemul ştiinţelor ca principiu, regulă, metodă etc.. În 

cercetarea fenomenelor de care se ocupă Istoria Militară, metoda logică 

recurge la aplicarea în procesul de investigare a unor categorii ca: analiza, 

sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea, inducţia, deducţia, analogia 

etc. De asemenea, în procesul de cercetare, foloseşte o serie de scheme logice 

(algoritmi) specifice, în scopul de a găsi un răspuns cât mai apropiat cu modul în 

care a fost iniţiat şi s-a desfăşurat fenomenul militar analizat, cât şi cu rezultatele şi 

urmările acestuia. 

Se recurge, de asemenea, în ultimul timp tot mai des, la instrumente 

matematice de cercetare, aşa cum ar fi: teoria probabilităţilor, statistica şi 

modelarea matematică, teoria informaţiei etc. Indiferent de metoda utilizată, 

Istoria Militară studiază şi analizează obiectul său folosind şi materialul faptic 

deosebit de bogat, aşa cum sunt: planurile de operaţii (campanie), ordinele şi 

directivele militare, rapoartele de operaţii, jurnalele acţiunilor de luptă, datele 

privind asigurarea de toate felurile, memoriile de război, presa cotidiană şi 

periodică cu referiri la situaţia militară dintr-o anumită zonă, segment de front sau 

raion al acţiunilor de luptă. 

Aflarea adevărului cu privire la modul cum a fost pregătită, s-a desfăşurat şi 

rezultatele acţiunii respective se poate stabili numai prin investigarea mai multor 

surse de informaţii, compararea surselor, izvoarelor şi eliminarea acelor elemente 

care nu sunt confirmate prin mai multe surse. 

Folosind asemenea metode de cercetare-investigare, în mod cert Istoria 

Militară poate oferi în continuare concluzii, învăţăminte şi consideraţii folositoare 

Ştiinţei Militare în ansamblul său, în actualul secol şi mileniu.


O scurtă retrospectivă asupra preocupărilor privind studiile de Istorie Militară, 

strâns legate de gândirea militară şi arta militară, învederează o fecundă 

activitate, de-a lungul veacurilor, pentru a valorifica experienţa poporului român 

în lupta pentru apărarea fiinţei şi spaţiului de vieţuire în care s-a format şi trăit 

permanent îndurând vicisitudinile istoriei abătute asupra sa, timp de peste două 

milenii. 

Preocupările unor înaintaşi de a studia şi sintetiza experienţa militară a oştilor 

autohtone, încă de la primele formaţiuni cvasistatale, prin numeroasele scrieri ce 

dovedesc o cunoaştere profundă a sistemului militar românesc, problemele şi 

preocupările sale pentru a se situa la înălţimea cerinţelor impuse de poziţia 

geostrategică a teritoriului românesc, s-au materializat în numeroase lucrări, unele 

cu un pronunţat caracter ştiinţific în domeniul istografiei militare. 

Printre scrierile cu elemente de istorie militară, mai clar conturate, le-am 

moştenit încă din perioada evului mediu. Între acestea, un loc de frunte îl ocupă 

„Învăţămintele lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, carte care ne 

comunică un sistem de gândire politico-militară şi etică, purtând pecetea situaţiei 

concrete în care se găsea poporul român în epoca respectivă. Lucrarea a fost 

apreciată secole întregi ca fiind „o valoare naţională şi europeană”, unii 

specialişti asemuind-o cu „Il Principe” celebra operă a lui Machiavelli 1 . Sfătuinduşi 

fiul cum să-şi apere ţara, marele voievod spunea: „... şi dacă au venit careva 

asupra voastră... fiind mulţi şi puternici, siliţi-vă mai întâi cu pace să scăpaţi de ei şi 

daţi şi o parte din visteria voastră lor, ca să fiţi în pace cu ei. Şi dacă nu a-ţi putea 

cu astfel de încercare paşnică să-i liniştiţi pe ei de la luptă, nu vă speriaţi de ei, 

nici de oastea lor multă... Atunci tu însuţi în persoană deodată cu poporul tău 

înarmat porneşte contra lor... fără frică şi teamă... Căci mai bine este moartea 

decât cu ruşine a trăi” 2 . 

Pregătirea şi înfăptuirea revoluţiei burghezo-democratice şi făurirea statului 

naţional independent au avut drept rezultat o febrilă gândire militară în 

dezbaterea şi rezolvarea unor imperative deosebite, cum au fost punerea 

bazelor sistemului militar modern autohton, ţinând seama de tradiţiile de luptă ale 

românilor. 

Lucrările preţioase ale unor istorici militari, în frunte cu Nicolae Bălcescu, 

scrierile lui Mihail Kogălniceanu, George Bariţiu, Simion Bărnuţiu sau Avram Iancu, 

care au analizat învăţămintele desprinse din pregătirea militară şi luptele oastei 

revoluţionare din Transilvania în timpul Revoluţieidin anii 1848-1849, şi-au găsit 

valabilitatea decenii întregi şi sunt la fel de importante pentru zilele noastre, ceea 

ce ne determină să credem că pot oferi utile învăţăminte şi în viitor. 

Făcând referire la faptele de arme din trecut, M. Kogălniceanu scria: „Ce 

interes mare trebuie să aibă istoria naţională pentru noi?... Ea ne arată 

întâmplările, faptele strămoşilor noştri, care prin moştenire sunt ale noastre. Inima 

mi se bate când aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare, lui 

Mihai Viteazul! Şi nu mă ruşinez a vă zice... că aceştia pentru mine sunt mai mult 

decât Alexandru cel Mare, decât Hanibal, decât Cezar; aceştia sunt eroii lumii, în 

loc că cei dintâi sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are 

1 Pagini din gândirea militară universală, Vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 336. 

2 Învăţăturile lui Neagoe Basarab domnul Ţării Româneşti (1512-1521), Bucureşti, 1942, passim. 

335

336 


mai mare interes decât lupta de la Termopile, şi izbânzile de la Racova şi 

Călugăreni îmi par mai strălucite decât acelea de la Marathon şi Salamina, 

pentru că sunt câştigate de români!” 1 . Cuvintele marelui revoluţionar şi bărbat de 

stat sunt, practic, un apel patriotic al istoricului la trecutul de luptă al poporului, în 

scopul trezirii sentimentului dragostei faţă de patrie, dorinţei fiebinţi de a lupta 

pentru libertate, elemente care sunt valabile şi în prezent, dar mai ales în viitor, 

când tot mai mulţi se călăuzesc după dictonul ubi bene ibi patria, când, de fapt, 

fiecare dintre noi ar trebui să aibă în conştiinţă ideea de a face din patria sa locul 

unde să-i fie cu adevărat bine. 

Evocarea trecutului de luptă în opera lui Nicolae Bălcescu are ca obiectiv 

principal evidenţierea faptelor de arme ale românilor, în scopul trezirii 

sentimentului naţional după un secol al domniilor fanariote, timp în care, instituţia 

ostăşească decăzuse cu totul. 

„Este prea de crezut că românii să nu fi fost mai prejos decât celelalte naţii 

europene în arta militară. În al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea veac, şcoala 

războiului era în ţările Dunării de Jos: Ungaria, Transilvania, Serbia, România şi 

Moldova. Providenţa scoase oameni mari în aceste locuri ca să apere 

creştinătatea ameninţată. Mircea cel Bătrân, Ioan Huniad - cavalerul cel alb al 

României - Dan al III-lea, Ştefan cel Bun şi Mare al Moldovei, Vlad Ţepeş, Mihai 

Viteazul, toate aceste genii înalte care se luptau totdeauna unul împotriva a 

zece, trebuiau să aibă oarecare temeinice principii de artă militară care nu este 

alta decât de a învinge o putere mai mare cu alta mai mică” 2 . 

O idee a dominat, cel puţin parţial, gândirea militară românească o 

perioadă de timp îndelungată a fost cea cu privire la ducerea războiului de 

apărare a ţării prin ridicarea la luptă a întregului popor - prin război popular. 

Lăsând la o parte exagerările uneori de-a dreptul groteşti, ce au făcut vogă, mai 

ales în ultimele decenii ale regimului totalitarist, concepţia ridicări la luptă a 

întregii populaţii pentru apărarea ţării, are rădăcini adânc ancorate în trecutul de 

luptă al poporului român. Perioada migraţiilor, apoi secolele întregi de luptă 

împotriva unor regate şi imperii ce voiau a se înstăpâni aici, pe glia din totdeauna 

locuită de neamul românesc, au generat asemenea forme ale acţiunilor de luptă 

în care tot românul era gata să-şi apere moşia. Românii, de la întemeierea 

principatului lor, ne spune Nicolae Bălcescu „au simţit trebuinţa ce are un stat de 

o armată permanentă, armată care să fie gata la orice minut a respinge pe 

vrăjmaşi, din orice parte s-ar ivi. Ei pricepură încă şi aceasta, că o asemenea 

armată nu se poate privi decât ca o avangardă a norodului şi că toată baza 

sistemului militar trebuie a sta într-o bună întocmire de o numeroasă rezervă 

naţională; pentru aceea, au organizat de la început armata, miliţia şi ridicarea 

gloatelor, încât la dânşii tot românul se năştea cu datoria de a fi soldat şi de a 

apăra statul la vreme de nevoie şi când vrăjmaşul călca pământul românesc 

toată ţara trebuia să fie la arme” 3 . 

1 Apud, Pagini din gândirea militară românească, f.d.e., p. 369. 


3 Nicolae Bălcescu, Scrieri militare alese, Editura Militară a Forţelor Armate ale R.P.R., Bucureşti, 

1957, p. 72.


Căzută în prezent în desuetudine, concepţia „războiului popular” credem că 

s-ar impune să fie studiată, cel puţin în părţile ei fundamentale, cu cea mai mare 

atenţie când pe arena mondială apar fel de fel de tipuri de războaie, între care 

războaiele asimetrice se duc în anumite zone, iar pericolul terorismului vizează 

orice ţară, orice naţiune. 

„Războiul defensiv, socotindu-l ca o parte a strategiei sau a politicii 

războiului, s-a dus în cea mai mare perfecţie la români, ţara, având încă părţi 

destule, muntoase şi păduroase, ajuta mult o apărare naţională. De câte ori un 

vrajmaş puternic năvălea în ţară, toţi locuitorii câmpiilor pustiau oraşele şi satele şi 

se strângeau cu turmele şi bucatele lor la munţi, a căror intrare era apărată atât 

prin natură, cât şi prin fortificaţii. Bătrâni, muierile şi copiii se odihneau în munţi, iar 

junii lor luau armele, se formau în cete şi dau harţă vrăjmaşilor. Armata ţării sta 

ascunsă în păduri, ferindu-se de a se măsura în bătălie generală cu gloatele 

vrajmaşilor, mulţumindu-se a le hărţui, a le tăia liniile de comunicaţie, a le 

cuprinde proviziile, a le aduce prin urmare foamete şi a le sili să părăsească ţara, 

fără de ispravă, sau a le atrage în locuri grele şi necunoscute de dânsele, unde 

plăteau scump îndrăzneala ce au avut de a călca pământul românesc. Cu 

acest chip ţara scăpă în mai multe rânduri de hoardele ungureşti, şi turceşti ce 

ameninţau să o cotropească” 1 . 

Desigur, războiul modern de apărare nu va fi în nici un caz un război purtat 

cu masa întregii populaţii, dar fiecare cetăţean al ţării trebuie să ştie ce să facă 

într-o asemenea situaţie. Acum, când serviciul militar nu mai este obligatoriu 

considerăm că este totuşi imperios necesară găsirea unor forme fie şi numai de 

pregătire sumară militară a tinerilor de vârsta încorporării. Este drept beneficiem 

ca stat membru al N.A.T.O. de „umbrela” acestei structuri, dar trebuie noi înşine 

să fim apţi pentru a face faţă unor acte de terorism de proporţii, acţiuni 

iredentiste separatiste înarmate, situaţii în care nu trebuie să stăm „cu mâinile în 

sân” aşteptând intervenţia N.A.T.O.. 

De asemenea, dacă privim cu atenţie desfăşurarea şi deznodământul final 

al unor războaie cu caracter local, duse după cel de Al Doilea Război Mondial, 

vom observa elemente de factură specifică războiului de apărare prin 

angajarea, într-o formă sau alta, în luptele de apărare a întregii populaţii 

(Războiul din Vietnam, Războiul din Afganistan, Războiul din Serbia ş.a.), ceea ce 

demonstrează că forţele de invazie cu toată superioritatea lor în forţe şi mijloace 

de luptă şi logistice nu au avut câştig de cauză – avem în atenţie modul de 

încheiere a războaielor din Vietnam şi Afganistan, când forţele de invazie au fost 

nevoite să se retragă, să se aşeze la masa tratativelor. 

Istoria Militară constată că experienţa ultimelor confruntări armate au 

demonstrat superioritatea armatelor de profesionişti (fără a deveni armate de 

mercenari), ele vor fi armatele viitorului, dar se impune totodată să nu fie neglijat 

potenţialul de luptă al întregii naţiuni în caz de pericol, catastrofe naturale de 

proporţii etc.. 

Am analizat câteva aspecte prin care Istoria Militară poate contribui la 

cunoaşterea trecutului de luptă al poporului, a formelor şi metodelor acţiunilor 


337

338 


militare şi elaborarea totodată a unor măsuri, principii, forme şi procedee ale 

procesului de instruire şi educare a trupelor, la perfecţionarea luptei armate. 

Totodată, considerăm că şi în primul secol al mileniului trei este nevoie de o 

cunoaştere şi valorificare a experienţei trecutului. Tradiţiile militare, cutumele 

privind ducerea unui război de apărare, nu pot constitui o „frână” în aplicarea la 

condiţiile concrete ale fiecărei ţări, a celor mai înaintate cuceriri ale ştiinţei şi 

tehnicii în domeniul militar. În acest sens, Istoria Militară, cu precădere Istoria Artei 

Militare, pot constitui în viitor o necesară sursă de învăţăminte. 

Bibliografie 

● Lexicon militar, ediţia a II-a revăzută, Editura SAKA, 1994; 

● Vasile Pricop, Noţiuni introductive în Istoria Artei Militare, Edit. Academiei Militare, 

Bucureşti, 1978; 

● Istoria militară românească, Editura Militară, 1973; 

● Mauricius, Arta militară, Editura militară, 1973; 

● Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului roman, Editura Univers 

Enciclopedic, Bucureşti, 1997; 

● Sun Tzî, Arta Războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976; 

● Războiul din Golf, studio politico-militar, Editura Militară, Bucureşti, 1991.




ASPECTE ALE CONTRIBUŢIEI ASOCIAŢIEI NAŢIONALE 

A CADRELOR MILITARE ÎN REZERVĂ ŞI ÎN RETRAGERE 

„ALEXANDRU IOAN CUZA” LA DEZVOLTAREA 

GÂNDIRII ŞI ARTEI MILITARE ROMÂNEŞTI 

Rezumat 

General (r) prof. univ. dr. Mihail ILIESCU 



În comunicarea de faţă ne propunem să abordăm tema enunţată, în următoarea 

ordine de idei: 

a) Mai întâi, ce este A.N.C.M.R.R. şi potenţialul pe care se bazează, îndeosebi în 

domeniul gândirii şi artei militare; 

b) De ce considerăm continuarea eforturilor pentru dezvoltarea gândirii şi artei 

militare după trecerea în rezervă sau în retragere, drept misiune de credinţă şi 

datorie de onoare; 

c) Relevarea câtorva aspecte mai importante în care se concretizează contribuţia 

A.N.C.M.R.R. şi a membrilor săi la dezvoltarea gândirii şi artei militare 

româneşti; 

c1) elaborări de carte cu tematică militară; 

c2) conducători de doctorate şi masterate; 

c3) stimularea dezvoltării gândirii şi artei militare prin acordarea unor 

burse şi premii; 

c4) participarea la Comisia superioară de doctrine, manuale, regulamente 

militare şi acte normative specifice; 

c5) Editarea revistei semestriale Rezerva Oştirii Române. 

d) Vom încheia cu câteva consideraţii conclusive. 

Legitimându-se istoric de la Societatea Ofiţerilor în Rezervă şi în Retragere 

Proveniţi din Activitate constituită în anul 1925 1 , beneficiind de o experienţă 

postdecembristă de două decenii 2 , având statut de persoană juridică română 

1 Constituirea s-a făcut în baza prevederilor Constituţiei din 1923 şi ale Legii nr. 21/1924 privind 

asociaţiile şi fundaţiile. 

2 După o întrerupere abuzivă de 42 de ani, la 31 mai 1990, tradiţia asocierii cadrelor militare în 

rezervă şi în retragere a fost reluată, un comitet de iniţiativă hotărând să acţioneze pentru 

constituirea Ligii Ofiţerilor în Rezervă şi în Retragere (L.O.R.R.); şi Conferinţa Naţională din 31 mai 

1991 a adoptat denumirea de Uniune Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere 

(U.N.C.M.R.R.); la cea de a 3-a Conferinţă Naţională din 29 mai 1997 s-a hotărât alăturarea numelui

340 

Mihail Iliescu 

de drept privat 1 şi de utilitate publică 2 , Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în 

Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” se defineşte ca o structură 

reprezentativă, cuprinzătoare şi cu un nivel ridicat de notorietate 3 . 

Respectând întocmai valorile devizei A.N.C.M.R.R „PATRIE, ONOARE, 

DEMNITATE” 4 , conducerea centrală, cele 47 filiale judeţene şi ale sectoarelor 

Capitalei, împreună cu cele cinci Asociaţii afiliate 5 , se străduiesc să reprezinte cât 

mai eficient posibil, în spiritul şi pe baza Strategiei A.N.C.M.R.R. adoptată de 

Conferinţa Naţională din iunie 2009, interesele celor peste 80.000 de generali, 

ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri în rezervă şi în retragere - pensionari militari 

proveniţi din activitate în Armata României, precum şi ale familiilor acestora. 

În vederea conservării şi afirmării statutului cadrelor militare în rezervă şi în 

retragere de corp socio-profesional aparte în societatea românească 

postdecembristă, statut al căror începuturi le găsim încă din timpul domniei lui 

Alexandru Ioan Cuza, la propunerea A.N.C.M.R.R., în consens cu structurile 

asociative ale cadrelor militare în rezervă şi în retragere din sistemul de apărare, 

ordine publică şi siguranţă naţională, prin Hotărâre a Guvernului României, ziua 

de 31 mai a fost instituită şi, în anul 2010 sărbătorită pentru prima dată, Ziua 

Rezervistului Militar 6 . 

În rândurile celor aproape 30.000 de membri ai A.N.C.M.R.R. se află un 

număr considerabil de generali şi ofiţeri care ani de-a rândul s-au aflat la 

comanda sau în statele majore ale unor structuri militare naţionale de nivel tactic, 

operativ şi chiar strategic. De asemenea, nu puţini dintre aceştia sunt experţi în 

relaţii militare internaţionale, în medicină militară, în comunicaţii şi informatică, 

întâiului domnitor al Principatelor Române Unite, Alexandru Ioan Cuza; ulterior, în anul 2007, în 

urma unui act normativ guvernamental privind asociaţiile şi fundaţiile, a fost adoptată actuala 

denumire, Uniunea devenind Asociaţie. 

1 La 20 septembrie 1990, în şedinţă publică, a fost pronunţată Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 al 

Capitalei prin care se admitea înscrierea L.O.R.R. ca persoană juridică română de drept privat; 

ulterior, hotărârea instanţei a fost completată cu schimbările produse în evoluţia Asociaţiei. 

2 Statutul de utilitate publică a fost acordată prin Hotărârea de Guvern nr. 20/15 ianuarie 2004. 

3 Prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. H 5762/17 iulie 2006, pe baza avizului Comisiei 

de heraldică şi denumiri, A.N.C.M.R.R. a primit dreptul de a avea: Însemn heraldic propriu, Steag 

de identificare şi Emblemă de Onoare (asemenea structurilor militare semnificative); Ministrul 

Apărării Naţionale a conferit A.N.C.M.R.R. Emblema de Onoare a Armatei României (Atestat nr. 

13/31.05.2010) şi Emblema de Merit clasa I-a Rezerva Armatei României (Atestat nr. l3/31.05.2010), 

Şeful Statului Major General, Emblema de Onoare a Comunicaţiilor şi Informaticii (Atestat 

nr.208/14.07.2009) iar şefii statelor majore ale categoriilor de forţe pe cea a Forţelor Terestre 

(Atestat nr.199/22.04.2009), Forţelor Aeriene (Atestat nr. 444/02.06.2009) şi Forţelor Navale (Atestat 

nr. 496/15.10.2009); ca un colorar, în prima Enciclopedie a Armatei României, editată cu prilejul 

aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea Statului Major General (noiembrie 2009) A.N.C.M.R.R. i-a 

fost consacrat un amplu articol însoţit de imagini din activitate. 

4 Statutul A.N.C.M.R.R. „Alexandru Ioan Cuza”, Art. 2 alin (2). 

5 Asociaţia Ofiţerilor de Geniu, Construcţii şi Căi Ferate; Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor Ofiţeri 

în Rezervă; Asociaţia Ofiţerilor de Geniu în Rezervă şi în Retragere; Asociaţia Ofiţerilor de Căi 

Ferate în Rezervă şi în Retragere; Asociaţia Cadrelor Militare Disponibilizate. 

6 Hotărârea Guvernului României nr. 467/12 mai 2010, Monitorul Oficial al României, Partea I-a, 

pag 8-9.

Aspecte ale contribuţiei Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere 

„Alexandru Ioan Cuza” la dezvoltarea gândirii şi artei militare româneşti 

analişti şi cercetători autentici, literaţi, ş.a. În acest context menţionăm că membri 

A.N.C.M.R.R. provin din toate categoriile de forţe armate - terestre, aeriene şi 

navale. 

Important este şi faptul că majoritatea dintre aceştia sunt buni cunoscători, 

din interior, a fenomenului militar naţional pe un arc de timp de cel puţin 30-40 de 

ani, aceasta însemnând şi o vastă experienţă în varietatea domeniilor ce 

compun serviciul în forţele armate. 

În ceea ce priveşte pregătirea, un număr mare de generali şi ofiţeri în 

rezervă şi în retragere, membri ai Asociaţiei noastre, sunt deţinători a 1-2 şi chiar 

trei licenţe pe lângă cea din domeniul militar, ingineri militari care în timpul 

activităţii au condus proiecte şi programe de dezvoltare şi modernizare a tehnicii 

militare - tancuri, rachete, transportoare blindate, guri de foc, sisteme de arme, 

aviaţie, marină militară ş.a. Mulţi sunt doctori în ştiinţe, îndeosebi militare, membri 

titulari sau corespondenţi ai Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, ai 

Academiei Americano - Române de Arte şi Ştiinţe, precum şi ai unor prestigioase 

societăţi ştiinţifice, profesori universitari şi profesori erudiţi, cu o vastă experienţă 

didactică şi pedagogică. 

b) Având în rândurile sale un asemenea potenţial ştiinţific, A.N.C.M.R.R. 

consideră drept misiune de credinţă şi datorie de onoare stimularea eforturilor 

membrilor săi în direcţia dezvoltării gândirii şi artei militare româneşti, cultivarea 

valorilor promovate de înaintaşa sa constituită în anul 1925, între care la loc de cinste 

se situează participarea activă, cu rezultate notabile, la viaţa cultural ştiinţifică a 

cetăţii, la viaţa societăţii academice din instituţiile militare de învăţământ, cercetare 

şi dezvoltare. 

Dacă înaintaşii noştri au făcut aceasta prin reprezentanţii lor cei mai 

autentici, A.N.C.M.R.R. se străduieşte să dezvolte această dimensiune a activităţii 

sale pe măsura potenţialului ştiinţific şi de experienţă managerială existent în 

rândurile sale, evident, apreciem noi, superior celui existent în trecut. 

În noile condiţii, îndeosebi de informare, documentare şi comunicare, având la 

îndemână şi un nepreţuit tezaur de gândire în domeniul artei militare existent în 

operele înaintaşilor, continuarea eforturilor în această direcţie se impune de la sine, 

atât pentru mai tinerii noştri camarazi din activitate, dar şi pentru cei care după zeci 

de ani de muncă ostăşească se află în rezervă sau în retragere. Nu exagerăm cu 

nimic când apreciem că A.N.C.M.R.R. constituie un cadru favorabil acestui gen de 

preocupări. 

c) În activitatea A.N.C.M.R.R. un loc important ocupă aducerea la 

cunoştinţa mai tinerilor noştri camarazi şi a opiniei publice tinere, a contribuţiei 

unor strălucite personalităţi militare din ţara noastră la dezvoltarea gândirii şi artei 

militare. Avem în vedere acele personalităţi militare româneşti care au marcat 

semnificativ tezaurul de teorie, gândire şi artă militară românească. Parte din 

filialele noastre teritoriale poartă numele unor asemenea personalităţi militare. 

În sensul direcţiei de activitate enunţată anterior, la nivel central şi al filialelor, 

se organizează simpozioane, se elaborează studii şi comunicări, materiale de 

presă, recenzii şi prezentări de carte. Un ajutor preţios avem în Calendarul 

341

342 


Tradiţiilor Militare Româneşti 1 , lucrare editată de Serviciul Istoric al Armatei. Unii din 

membri Asociaţiei noastre, fiind, aşa cum am mai arătat, şi membri titulari sau 

corespondenţi ai Academiei Oamenilor de Ştiinţă, grupează evoluţia şi 

contribuţia acestor personalităţi pe arme sau domenii de activitate 2 , unul dintre 

cei mai prolifici autori de carte în acest domeniu de preocupări remarcându-se 

generalul de brigadă (r) dr. Constantin Ucrain 3 , acestuia alăturându-i-se şi alţii 4 . 

c1) Pentru marea majoritate a membrilor A.N.C.M.R.R. cariera militară a 

însemnat dăruire totală, profesionalism şi zeci de ani de muncă neobosită. De 

aceea este firesc ca, după trecerea în rezervă sau direct în retragere, să nu se 

mulţumească cu statutul de simplu consumator de pensie militară de stat. 

Considerându-se parte a istoriei Armatei României, legaţi de aceasta pe viaţă 

prin jurământul de credinţă faţă de ţară, numeroase cadre militare în rezervă şi în 

retragere, membri ai Asociaţiei noastre, refuzând odihna binemeritată după 

deceniile de muncă, şi-au continuat eforturile de realizare a unor proiecte 

gândite încă din timpul activităţii. Aşa se explică faptul că în ultimele două 

decenii, sub semnătura acestora au văzut lumina tiparului un mare număr de 

cărţi cu tematică militară. Este semnificativ că, luând cunoştinţă de iniţiativa 

legislativă întreprinsă de conducerea centrală a A.N.C.M.R.R. cu sprijinul unor 

parlamentari, de a se renunţa la sintagma „în retragere” şi înlocuirea acesteia cu 

cea de „rezervist militar”, aceasta având conotaţii mai corespunzătoare 

statutului fostelor cadre militare active după încetarea activităţii, toţi aceştia s-au 

declarat de acord cu schimbarea propusă. 

Între cadrele militare în rezervă şi în retragere care s-au remarcat cu totul 

deosebit în direcţia de care ne ocupăm, la loc de cinste se situează generalul (r) 

prof. univ. dr. Valentin Arsene, membru al Consiliului Director al A.N.C.M.R.R. încă 

de la începuturile acesteia, cel care a pus bazele Secţiei de Ştiinţe Militare a 

Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi al cărei preşedinte a fost până la capătul vieţii. 

După cum se ştie, lista lucrărilor elaborate de generalul dr. Valentin Arsene, 

atât înainte cât şi după trecerea în retragere, este destul de lungă. Toate cărţile 

sale sunt valoroase şi bogate în contribuţii originale la dezvoltarea gândirii şi artei 

1 Vezi Calendarul Tradiţiilor Militare, 2009. 

2 Vezi, Personalităţi ale Infanteriei Române, vol.l, 1995; vol. 2, 2000; vol. 3, 200l; vol. 4, 2003; 

Persomalităţi ale Artileriei Române vol. 1, 1993; vol. 2, 2002; vol. 3, 2004; Personalităţi ale Artileriei 

A A şi Radiolocaţiei, 2004; Cavalerii blindatelor, 2002; Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, 2003; 

Cavalerii Ordinului Coroana României, 2005; Omagiu Veteranilor de Război, vol. 1, 2004; vol. 2, 

2005 ş.a. Nu mai puţin interesante sunt lucrările consacrate grupării acestor personalităţi militare 

pe localităţi. Astfel au văzut lumina tiparului sub pana aceluiaşi autor, lucrări consacrate 

personalităţilor militare băcăoane, 200l; ieşene, 2004; Teleormănene, 2002; argeşene, 2002; brăilene, 

2002; dâmboviţene, 2004; sucevene, 2004; prahovene, 2004 şi m.m.a. sau cele pe domenii cum este 

cea privind Treptele ştiinţei militare. 

3 General de brigadă (rtr) dr. Constantin Ucrain, membru al Comitetului de iniţiativă format din 24 

generali şi ofiţeri în rezervă şi în retragere care la 31 mai 1990 au pus bazele Asociaţiei noastre, 

neobosit cercetător şi scriitor a elaborat în ultimele două decenii peste 65 de lucrări consacrate 

punerii în evidenţă a contribuţiei unor marcante personalităţi ale Armatei României la dezvoltarea 

organismului militar românesc. 

4 General de brigadă (rtr) dr. Gheorghe Tudor, general de brigadă (rtr) dr. Florian Tucă, colonel 

(rtr) dr. Cristache Gheorghe, colonel (rtr) Vasile Mireuţă, colonel (rtr) Sandu Martinescu ş.a.



militare româneşti, foarte apreciate de analiştii militari. Dintre acestea cităm 

câteva titluri scrise după trecerea în retragere: „Probleme de tactică”, ediţia a 2a; 

„Momentele luptei de apărare”; „Desfăşurarea strategică”; „Surprinderea în 

lupta armată”; „Revoluţiile industriale şi potenţialele militare ale statelor”; „Eseu 

despre strategia şi tactica militară”; „Actualitatea strategică”; „Strategia militară 

românească în epoca modernă” (coordonator) ş.m.a. 1 . 

Alături de generalul Arsene, la dimensiunea cuvenită, pot fi numiţi şi alţi 

generali şi ofiţeri în rezervă şi în retragere, membri ai A.N.C.M.R.R., cu preocupări 

majore în domeniul de care ne ocupăm, cum sunt: general-locotenent dr. 

Constantin Olteanu, general-locotenent (r) dr. Costache Codrescu, viceamiral (r) 

Ştefan Dinu, general de brigadă (r) Lucian Culda, general (r) Vasile Apostol, 

colonel Vasile Creţ, general Ioan Dinu, general de brigadă (r) dr. Vasile Mocanu, 

general de brigadă (r) Corneliu Soare, general (r) Ion Gheorghe, general de 

brigadă (r) ing. Mitică Detot, general de brigadă (r) Mihai Chiriac, general de 

brigadă (r) dr. Gheorghe Creţu, colonel (r) ing. dr. Eugen Siteanu, şi mulţi alţii. 

Având în vedere economia de timp şi spaţiu acordat comunicării noastre, ne 

vom opri la câţiva din aceştia. 

Generalul-locotenent (r) dr. Constantin Olteanu desfăşoară o activitate 

deosebit de bogată: profesor universitar la Universitatea „Spiru Haret”, membru în 

conducerea naţională a Societăţii Române de Istorie şi preşedinte al Filialei 

cercetare - învăţământ a acesteia, membru al grupului de consilieri seniori ai 

A.N.C.M.R.R. şi autorul a numeroase lucrări deosebit de apreciate. Între acestea 

cităm: „Coaliţii politico-militare” (privire istorică), „România o voce distinctă în 

Tratatul de la Varşovia”, „Relaţii militare externe ale României în secolul XIX-XX”, 

„România şi Tratatul de la Varşovia” (coordonator) ş.a.. 

Nu mai puţin valoroase sunt lucrările elaborate de generalul de brigadă (r) 

Mihai Chiriac, vicepreşedinte al A.N.C.M.R.R. - „Aniversare însângerată” şi 

„Cercetaşii elita Armatei României”. 

În aceiaşi ordine de idei semnalăm efervescenţa creatoare existentă în 

colectivul Asociaţiei Diplomaţilor Militari în Rezervă şi în Retragere, structură care 

cooperează cu Asociaţia noastră, mulţi din membri ei fiind şi membri ai 

A.N.C.M.R.R. Având iniţial la conducere pe generalul de brigadă (r) ing. Mitică 

Detot iar în prezent pe generalul de brigadă (r) Aurel Ene, harnicul colectiv al 

Asociaţiei au trimis să vadă lumina tiparului cărţile: „Diplomaţia Română a 

Apărării - un secol şi jumătate sub zodia Minervei”, „Diplomaţii militari 1859 - 2009” 

(im memoriam), ş.a.. 

O susţinută preocupare pentru elaborarea unor lucrări de valoare în 

domeniul medicinei militare este prezentă şi în Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor 

Ofiţeri de Rezervă care ne este afiliată, precum în filiale teritoriale între care se 

remarcă filialele Sibiu, Cluj, Bacău, Constanţa. Menţionăm că aproape toate 

filialele teritoriale au realizat monografii proprii. 

c2) O altă direcţie care marchează contribuţia A.N.C.M.R.R. la dezvoltarea 

gândirii şi teoriei militare este conducerea de doctorate în ştiinţe militare şi 

masterate în domeniul artei militare, precum şi în alte domenii. 

1 Vezi Trepte ale Ştiinţei Militare de general de brigadă (rtr) dr. C. Ucrain, Editura ProTransilvania, 

2006, p 12 - 15. 

343

344 


Îndelungata experienţă didactică sau la comanda unor structuri militare 

semnificative, titlurile ştiinţifice deţinute a permis mai multor generali şi ofiţeri în 

rezervă şi în retragere să îndeplinească condiţiile pentru a fi numiţi conducători 

de doctorate. Între aceştia, imediat după reluarea pregătirii prin doctorat la 

Academia de Înalte Studii Militare, azi Universitatea Naţională de Apărare s-au 

numărat: generalul-colonel (r) dr. Iulian Topliceanu, fost preşedinte al Asociaţiei 

noastre timp de peste 15 ani, generalul-locotenent (r) dr. Costache Codrescu, 

generalul (r) dr. Valentin Arsene, generalul de brigadă (r) dr. Nicolae Ciobanu, 

generalul-locotenent (r) dr. Traian Dafinescu, generalul de brigadă (r) dr. Vasile 

Mocanu ş.a.. 

Aceştia au reuşit, prin rigoare şi elocinţă, să-şi impună autoritatea ştiinţifică 

asupra doctoranzilor, să influenţeze elaborarea unor teze de doctorat de o 

valoare incontestabilă, multe din ele obţinând la susţinerea publică, în faţa unor 

comisii deosebit de exigente, calificativul „magna cum laude”. Meritul celor care 

au condus aceste doctorate constă în aceea că au încurajat şi ajutat 

doctoranzii să se aplece asupra unor aspecte esenţiale noi ale fenomenului 

militar contemporan, să aprofundeze temele cu deosebită seriozitate şi să le 

susţină cu argumente dintre cele mai solide. Dacă Armata României are la ora 

actuală un număr considerabil de doctori în ştiinţe militare, îndeosebi în funcţii de 

conducere sau în învăţământ, este şi meritul generalilor şi ofiţerilor în rezervă şi în 

retragere care le-au îndrumat paşii în demersul lor ştiinţific. 

Nu întâmplător, colonelul dr. Nicolae Ciucă, comandantul Brigăzii 282 

Mecanizate „Unirea Principatelor”, ca să cităm unul din zecile care recunosc 

tranşant ajutorul primit, aprecia că toţi cei care aparţin structurii pe care o 

comandă, sunt ce sunt datorită poveştii de succes a celor care şi-au dedicat ani 

buni din viaţă pentru ca această structură să ajungă să fie recunoscută ca mare 

unitate „vârf de lance” a Forţelor Terestre 1 . 

c3) A.N.C.M.R.R. contribuie la dezvoltarea gândirii şi artei militare româneşti şi 

prin faptul că anul acesta a fost al 15-lea an în care premiază (diplomă, bani şi cărţi) 

cea mai valoroasă lucrare de licenţă sau dizertaţie de masterat din domeniul artei 

militare întocmită la absolvirea cursurilor în Universitatea Naţională de Apărare „Carol 

I” 2 . 

Premierea se face cu mare rigurozitate. După ce conducerea Facultăţii de 

Comandă şi Stat Major nominalizează câte 1-2 lucrări de fiecare armă 

(specialitate), din cele care la susţinere au primit nota maximă, o comisie de 

evaluare şi ierarhizare a A.N.C.M.R.R. studiază cu deosebită atenţie aceste lucrări 

şi propune preşedintelui Asociaţiei şi rectorului Universităţii pe cea (cele) căror li se 

acordă Premiul. Înmânarea Premiului are loc în cadrul festivităţii de absolvire. 

Încă de la instituirea acestuia, comisia a pus accent şi a apreciat 

capacitatea absolventului de a aborda teme complexe, de a insista pe 

aspectele de noutate, de a da curs ideilor novatoare, originale şi a le susţine cu 

argumente temeinice. 

1 Observatorul militar nr 22 din 2 - 8 iunie 2010, p 5. 

2 Vezi Anexa - tabel cu temele şi autorii premiaţi de A.N.C.M.R.R. din rândul celor 15 promoţii.



Acţionându-se cu temeinicie şi rigurozitate, temele premiate au întrunit de 

fiecare dată şi acceptul societăţii academice din Universitatea Naţională de 

Apărare. 

Din informaţiile noastre, cunoaşterea din timp, înainte de începerea procesului 

de elaborare a lucrărilor, că A.N.C.M.R.R. va premia pe cea mai valoroasă, este de 

natură să sporească interesul viitorilor absolvenţi, să producă emulaţie în rândurile lor, 

fapt pentru care conducerea Universităţii ne-a adus, în repetate rânduri, mulţumiri. 

Urmând exemplul conducerii centrale, unele filiale teritoriale acordă burse 

de studii sau premii unor studenţi ai Academiilor categoriilor de forţe armate sau 

elevilor Colegiilor liceale militare. Începutul a fost făcut în urmă cu doi ani Filiala 

judeţeană Sibiu. Au urmat Filialele judeţene Hunedoara şi Suceava. 

c4) Ne face plăcere să vă informăm că au trecut deja 12 ani de când 

A.N.C.M.R.R., prin ordin al Ministrului Apărării Naţionale, a devenit membru titular 

al Comisiei superioare pentru doctrine, manuale, regulamente militare şi acte 

normative specifice a Ministerului Apărării Naţionale, altă cale prin care Asociaţia 

noastră contribuie la dezvoltarea gândirii militare, la modernizarea organismului 

militar românesc 1 . 

În această calitate a structurii lor reprezentative, generali şi ofiţeri în rezervă 

sau în retragere, cu disponibilităţi în domeniu, organizaţi într-un colectiv redutabil 

pe bază de voluntariat, au posibilitatea să formuleze observaţii, să facă propuneri 

şi să contribuie astfel la definitivarea şi avizarea a numeroase proiecte, de acte 

normative specifice organismului militar. 

Pentru a organiza studierea actelor normative ce urmează a primi avizul 

Comisiei, A.N.C.M.R.R. primeşte, înaintea şedinţelor, proiectele actelor normative 

în cauză. Acestea sunt studiate cu deosebită atenţie de generalii şi ofiţerii 

membri ai colectivului amintit, cu pregătire şi experienţă în arma sau domeniul 

respectiv, formulează observaţii şi propuneri, care se trimit sub sigla Asociaţiei, 

conducătorilor de proiect. După ce acestea sunt acceptate sau neacceptate, 

reprezentantul A.N.C.M.R.R. are posibilitatea ca în şedinţa Comisiei, la lucrările 

căreia se participă cu regularitate de peste un deceniu, are posibilitatea să 

invoce argumentele care au determinat observaţiile şi propunerile la fiecare act 

normativ, să le susţină pe cele neacceptate, fiind ascultat ca fiecare membru al 

Comisiei. 

Au fost situaţii când s-au primit în fiecare lună câte 7 - 8 proiecte de acte 

normative, la fiecare formulându-se un număr important de observaţii şi 

propuneri, majoritatea fiind şi acceptate de colectivul de redactare a proiectului 

sau de Comisie în plenul său. Pentru a da numai un exemplu, la proiectul privind 

mentenanţa tehnicii de aviaţie colectivul A.N.C.M.R.R. a formulat 31 de observaţii 

şi propuneri, din care numai una nu a fost acceptată. 

c5) Contribuţia A.N.C.M.R.R. la dezvoltarea gândirii şi artei militare româneşti 

se realizează şi prin publicaţia Rezerva Oştirii Române, revistă de informare, opinie 

şi cultură, editată de 11 ani, respectiv din 1999 2 . 

1 Art. 82 alin (2) din Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M.S.-68/15 iulie 2008 pentru 

aprobarea „A.N.S.A. Regulamentul privind elaborarea actelor normative specifice, doctrinelor şi 

manualelor militare în Ministerul Apărării Naţionale. 

2 Vezi revista Rezerva Oştirii Române Anul XII, nr. 22/mai 2010; p. 11-14 şi 22-25. 

345

346 


Încă de la primele numere, revista a militat pentru cunoaşterea istoriei 

militare reale a poporului român, a fenomenului militar contemporan, naţional şi 

internaţional, pentru o cât mai corectă informare a cadrelor militare în rezervă şi 

în retragere asupra evoluţiei problemelor politico-militare actuale. Pentru aceasta 

s-a apelat la generali şi ofiţeri în rezervă şi în retragere cu o temeinică pregătire 

militară şi cultură generală solidă, cu o bogată experienţă, inclusiv în domeniul 

analizei fenomenelor militare, precum şi în redactare. 

Adoptând de fiecare dată o tematică editorială modernă, tot mai 

apropiată de nevoile membrilor A.N.C.M.R.R., revista Rezerva Oştirii Române şi-a 

făcut o datorie de onoare din a aduce la cunoştinţa cititorilor săi evoluţia unor 

personalităţi militare de excepţie, din a prezenta contribuţia definitorie a 

acestora la dezvoltarea gândirii şi artei militare româneşti. 

Rubricile permanente „Probleme de interes” şi „Acţiuni militare moderne” au 

facilitat informarea cititorilor asupra unor evoluţii de mare interes a fenomenului 

militar contemporan, precum şi asupra stadiului realizării Strategiei de 

transformare a Armatei României. Totodată, revista facilitează exprimarea unor 

opinii sau idei novatoare a căror purtători sunt cadrele militare în rezervă şi în 

retragere. 

Împreună cu colectivul redacţional, format din generali şi ofiţeri în rezervă şi 

în retragere dăruiţi cu trup şi suflet muncii de redactare, aflându-se în atenţia 

nemijlocită a Biroului Permanent Central, revista Rezerva Oştirii Române 

beneficiază de contribuţia unui număr de colaboratori, peste 250, fiind tot mai 

apreciată de cei care ajung s-o citească. 

* * 

* 

În încheiere, câteva chestiuni conclusive: 

Este o realitate că numeroase cadre militare în rezervă şi în retragere, 

membri ai A.N.C.M.R.R. „Alexandru Ioan Cuza”, urmând exemplul înaintaşilor, 

refuză odihna meritată după decenii de muncă neobosită în serviciul Armatei 

României, nu se consideră ieşiţi cu totul din sistem, rămânând legaţi pe viaţă de 

instituţia de temelie a ţării în care s-au format, au muncit şi au parcurs, pas cu 

pas, treptele ierarhiei militare. 

Toţi aceşti camarazi, vor să fie utili şi după trecerea în rezervă sau în 

retragere. În neodihna şi căutarea lor continuă a căi - prin care pot fi, în 

continuare utili, au găsit participarea la activitatea structurii lor asociative - 

A.N.C.M.R.R., care încurajează, prin mijloace specifice, pe cât îi stă în putinţă, 

valorificarea pregătiri şi experienţei acestora în direcţia dezvoltării şi gândirii şi 

artei militare româneşti.




ASISTAREA MECANICĂ A CORDULUI ÎN 

TRATAMENTUL INSUFICIENŢEI CARDIACE 

TERMINALE 

Vasile CÂNDEA 


Preşedintele Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România 

Founding Member and President of the Academy of Romanian Scientists 

Este un fapt binecunoscut că bolile cardiovasculare ocupă unul din primele 

locuri în ceea ce priveşte morbiditatea şi mortalitatea, iar insuficienţa cardiacă 

(sindromul de debit cardiac scăzut prin insuficienţă de pompă) este una dintre 

cauzele majore ale acestei realităţi cu care se confruntă cardiologia 

contemporană. 

Prevalenţa insuficienţei cardiace este semnificativă. Astfel după AHA – 1995, 

în SUA erau 3,2 milioane de pacienţi, iar în Europa, după European Heart Journal 

– 1995, se înregistrau până la 6 milioane pacienţi, cu un cost al tratamentului de 

cca 65 miliarde USD. În ceea ce priveşte mortalitatea, la 1 an era de 30% 

(European Heart Journal – 1993), iar la 5 ani era 50% din pacienţi (European Heart 

Journal – 1996). 

S-a estimat că aproximativ 1% din bolnavi cu insuficienţă acută de peste 60 

ani, beneficiază de un sistem de asistare mecanică care completează 

terapeutica medicamentoasă. 

Asistarea mecanică a cordului şi transplantul cardiac au intrat în practica 

curentă ca tratament chirurgical eficace al acestei suferinţe grave miocardice. 

Asistarea mecanică se face cu ajutorul balonului de contrapulsaţie (BCIA) 

cu care în prezent sunt dotate toate serviciile de chirurgie cardiacă şi ATI din 

România şi cu ajutorul aparatelor de asistare ventriculară (VAD). 

Balonul de contrapulsaţie constă dintr-un balon 

plasat pe un cateter care se introduce în artera 

femurală prin puncţie (tehnica Seldinger) sau abord 

femural chirurgical şi se plasează în aorta 

descendentă, la 2 cm sub originea arterei 

subclaviculare stângi, care se continuă cu un colector 

prin care circulă heliu sau dioxid de carbon (CO2) 

(gaze cu inerţie mică) eliberate şi controlate de o 

consolă de comandă. 

Figura 1: BCIA în poziţiile umflat şi dezumflat

348 


Figura 2 

2a) Ecranul consolei de comandă 2b) Panoul de comenzi al consolei 

Dioxidul de carbon are avantaj faţă de heliu, deoarece este mai solubil, iar 

consecinţele unei eventuale embolii gazoase sunt reduse la minim. 

Dezavantajul este însă datorat inerţiei mai mari faţă de heliu, ceea ce face 

ca umflarea şi dezumflarea balonului să se facă cu o viteză mai mică. 

Inserţia balonului pe cale femorală oferă câteva avantaje deloc neglijabile: 

Leziunea arterială la locul puncţiei este mai mică; 

Riscul infecţios este diminuat; 

Riscul de tromboză arterială este mai mic. 

Alte metode de inserţie al BCIA sunt: 

1. Inserţia în aorta ascendentă prin abord anterograd, după sternotomie şi 

pericardotomie. 

Acest tip de abord implică un risc mai mare decât cel femoral, iar în cazul 

operaţiilor de by-pass aorotcoronarian, spaţiul existent pe aorta ascendentă este 

minim datorită anastomozelor proximale. 

2. Inserţia prin artera subclaviculară dreaptă sau stângă. 

3. Inserţia balonului de contrapulsaţie intraarterial pulmonar concomitent cu 

cel femoral pentru insuficienţă ventriculară dreapta post cardiotonic. 

Acest procedeu este indicat în eşecul desprinderii de circulaţia 

extracorporală, datorită disfuncţiei post cardiomie a ventricolului drept. 

Balonul de contrapulsaţie intraaortică (BCIA) a fost imaginat de Adrian şi 

Arthur Kantrowitz la începutul anilor ’50 al secolului trecut, care au demonstrat 

capacitatea de a creşte fluxul coronarian cu peste 50% prin întârzierea undei de 

puls arteriale spre circulaţia coronariană, astfel să coincidă cu diastola 

(Kantrowitz A., Experimental Augmentation of Coronary Flow by Retardation of 

the Arterial Pressure Pulse. Surgery, 1953, 34: 678-687). 

La om a fost folosit în 1968 de Kantrowitz şi colaboratorii, ca suprot circulator 

mecanic şi şocul cardiogen. Îmbunătăţirea hemodinamică a fost confirmată 

ulterior de către alţi cercetători pe grupuri din ce în ce mai mari de pacienţi (2) 

În România, această metodă de asistare circulatorie a fost introdusă pentru 

prima oară în 1994 la Institutul de Boli Cardiovasculare „Prof. dr. C.C. Iliescu” din

Asistarea mecanică a cordului în tratamentul insuficienţei cardiace terminale 

Bucureşti, ca urmare a unui program dezvoltat de Auduban – Hospital din 

Louisville – Kentucky SUA. 

Deci, în ultimii 10 ani, s-au dezvoltat noi tehnici de asistare circulatorie 

temporară din ce în ce mai sofisticate şi mai eficiente, BCIA rămâne cel mai 

utilizat dispozitiv de asistare mecanică datorită costului redus şi relativ uşurinţa de 

inserţie şi al rezultatelor per global mai satisfăcătoare. 

Efectele asistării cu balon de contrapulsaţie intraaortică (BCIA): 

Scade pre-sarcina şi post-sarcina; 

Scade presiunea sanguinică sistemică sistolică şi o creşte pe cea 

diostolică; 

Ameliorează evident fluxul coronar; 

Îmbunătăţeşte efluxul cardiac şi renal; 

Scade presiunea ventricolului stâng în sistolă; 

Scade volumul ventricolului stâng;scade tensiunea asupra pereţilor 

ventricolului stâng; 

Îmbunătăţeşte frecţia de ejecţie [FE] a ventricolului stâng; 

Creşte indexul cardiac; 

Scade indexul timp-tensiune. 

Complicaţiile utilizării BCIA: 

O serie de factori de risc contribuie la apariţia utilizării balonului de 

contrapulsaţie IntraAortic: 

Bolile vasculare periferice (ischemia de membru); 

Sexul (femeile au vase cu calibru mai mic); 

Metoda de inserţie; 

Dimensiunea cateterului balonului; 

Diabetul zaharat; 

Vârsta; 

Durata asistării. 

Complicaţii propriu-zise: 

1. ischemia prin: tromboză, embolie, obstrucţie mecanică dată de cateter, 

disecţie, stenoză după îndepărtarea balonului; 

2. hemoragii prin perforaţii vasculare cu hematom retroperitonial sau perivascular 

femoral; 

3. disecţii de vas; 

4. pseudoanevrisme după puncţia vasculară 

5. infecţii; 

6. disfuncţii renale; 

7. leziuni viscerale; 

8. paraplegii; 

9. accidente de vase cerebrale; 

10. rupturi ale balonului; 

11. fistule limfatice. 

349

350 

Experienţa din Institutul 

de Boli Cardiovasculare 

„Prof. dr. C.C. Iliescu” 

Fundeni – Bucureşti 

întruneşte 145 cazuri din 

1994 până în 2002. Dintre 

aceştia 133 (91,72%) de 

pacienţi au fost supuşi 

procedeelor chirurgicale 

de revascularizare 

miocardică, restul de 12 

(8,27%) bolnavi fiind 

supuşi procedeelor 

nechirurgicale de 

revascularizare 

miocardică. 

(v. diagramele) 

132; 91% 

12; 8,28% 


Tipul tehnicii de inserţie 

13; 9% 

Tehnică chirurgicală 

Tehnică percutană 

Tipuri de procedee de 

revascularizare miocardică 

procedee chirurgicale 

procedee nechirurgicale 

133; 

91,72% 

Inserţia baloanelor s-a 

făcut în exclusivitate pe 

cale femurală. În ceea 

ce priveşte tehnica de 

inserţie, aceasta a 

constat în abord 

percutan cu ajutorul 

tehnicii Seldinger la 132 

(91,03%) dintre cei 145 

de bolnavi asistaţi cu 

BCIA, şi prin tehnica 

chirurgicală de abord 

direct al arterei femurale 

la 13 (8,96%) bolnavi. 

Inserţia chirurgicală s-a făcut la bolnavi cu boli vasculare periferice, cu puls 

slab palpabil la arterele femurale. La aceşti 13 pacienţi nu s-a înregistrat nici un 

incident legat de tehnica de inserţie. La pacienţii la care s-a folosit tehnica 

chirurgicală de inserţie îndepărtarea s-a făcut tot pe cale chirurgicală. 

Parametrii urmăriţi au fost: 

Presiunea arterială medie (PAM); 

Presiunea venoasă centrală (PVC); 

Presiunea în artera pulmonară (PAP); 

Presiunea în capilarul pulmonar blocat (PCWP); 

Debitul cardiac, respectiv indexul cardiac (DC/IC); 

Rezistenţa vasculară sistemică (SRV); 

Rezistenţa vasculară pulmonară (PRV); 

Saturaţia în oxigen a sângelui mixat venos (SvO2); 

Gazele sanguine arteriale; 

Debitul urinar.


Protocolul de iniţiere a asistării circulatorii cu BCIA utilizat: 

Asistarea iniţiată în preoperator s-a făcut în următoarele situaţii: 

disfuncţie severă de Vs (FEVs < 30 - 35 %); 

anticiparea unei revascularizaţii incomplete după datele de 

coronarografie; 

reintervenţie pentru by-pass aorto-coronarian; 

insuficienţă mitrală 

post infarct miocardic acut 

Defect septal interventricular. 

Asistarea post circulaţie extracorporală a fost indicată în cazurile la care 

suportul farmacologic a fost maximal şi ineficient. În aceste cazuri, necesarul de 

inotrop şi vasoconstrictor a fost de: 

Dobutamină > 10 ng / kgc/min 

Adrenalină > 100 ng /kgc/min 

Revascularizaţie incompletă 

Asistarea asociată cu procedee nechirurgicale de revascularizaţie a fost 

făcută la pacienţii cu infarct miocardic acut, instabili hemodinamic şi la cei cu 

angioplastii cu risc coronarian crescut. 

Din lotul de studiu de 145 de pacienţi 61 au supravieţuit, iar 84 au decedat. 

Principalele complicaţii au fost cele vasculare. La cei 145 de pacienţi asistaţi 

cu BCIA s-au înregistrat un număr de 6 ischemii acute de membru inferior, dintre 

care 2 (1,37%) au necesitat amputaţie la nivelul 1/3 medie a coapsei, 3 (2,06%) 

au fost complet reversibile la îndepărtarea balonului, iar o ischemie a apărut în 

stadiul terminal de evoluţie a unui sindrom de debit cardiac scăzut. 

Concluzii privind asistarea cu B.C.I.A.: 

1. B.C.I.A. se justifică conceptual prin: 

creşterea perfuziei miocardice; 

creşterea perfuziei cerebrale şi renale; 

scăderea rezistenţei la ejecţia Vs. 

2. B.C.I.A. este un bun recuperator al zonelor de miocard siderat 

(stunned miocardium). 

3. B.C.I.A. este eficient la pacienţii corect selecţionaţi. 

4. B.C.I.A. trebuie inserat preoperator, fără ezitare, atunci când 

indicaţia este corectă. 

5. B.C.I.A. este total contraindicat în situaţia în care este folosit „în 

catastrofă" sau „ca ultimă resursă". Creşte debitul cardiac cu 20- 

25%, dar 20-25% din „nimic" tot „nimic" înseamnă. 

6. B.C.I.A. nu trebuie să lipsească din nici o secţie de cateterismangiografie, 

cardiologie sau de terapie intensivă. 

7. B.C.I.A. constituie cea mai accesibilă metodă de asistare 

circulatorie din punct de vedere al costurilor. 

8. B.C.I.A. este uşor de inserat (cu excepţia abordurilor chirurgicale mai 

particulare). 

9. B.C.I.A. ar putea fi o soluţie în şocul septic. 

351

352 


10. B.C.I.A. este mai potrivit pentru folosirea de scurtă durată, ore – zile 

până la săptămâni, şi pentru situaţii de urgenţă datorită implantării 

mult mai uşoare. 

Asistarea Mecanică cardiacă cu dispozitive de asistare ventriculară se 

poate face cu: 

Pompe centrifugale folosite în prelungirea circulaţiei extracorporale 

Dispozitive ortotopice de asistare ventriculară mecanică, inclusiv inima 

artificială 

Dispozitive heterotopice de asistare ventriculară mecanică inclusiv 

sistemul Novacor 

Experienţa clinică şi experimentală cu cordul mecanic total implantabil 

artotopic a reprezentat o mare dezamăgire, datorită incidenţei crescute a 

complicaţiilor infecţioase, tromboembolice şi hemoragia, în schimb dispozitivele 

heterotopice de asistare SDVM s-au impus ca o metodă eficientă în tratamentul 

insuficienţei cardiace terminale. 

Totuşi, acest tip de asistare mecanică a cordului prezintă o serie de 

complicaţii şi neajunsuri care impun ca indicaţiile să fie riguroase şi standardizate. 

În principiu, asistarea cardiacă mecanică contribuie la scoaterea parţială 

sau completă din sarcină a ventricolului stâng până la recuperarea unei funcţii 

adecvate, sau până la înlocuirea definitivă a acestuia (bridge to transplant). În 

acelaşi timp, obţinem şi recuperarea a diferite aparate şi sisteme ale organismului 

afectate de existenţa debitului cardiac scăzut, ceea ce are drept consecinţă şi o 

ameliorare a prognosticului: 

Indicaţiile asistării mecanice – cu terapie medicamentoasă maximală ineficientă 

1. Criterii hemodinamice 

a) pentru asistarea ventricolul stâng: 

- presiunea în atriul stâng > 18-25 mm Hg 

- presiunea arterială medie < 70 mm Hg 

- index cardiac < 2 l / min şi m 2 

- oligurie 

b) pentru asistarea ventricolului drept: 

- presiunea în atriul drept > 18-25 mm Hg 

- index cardiac < 2 l / min şi m 2 

- oligurie 

2. Indicaţii după durata estimată 

a) asistare pe termen scurt (ore sau zile până la recuperarea funcţiei 

cardiace) 

b) asistare pe termen mediu (zile – săptămâni) pentru recuperarea după o 

miocardită, recuperare parţială cu punte pentru transplant sau până se 

poate implanta o pompă de asistare îndelungată; 

c) asistare pe termen lung (luni – ani) ca alternativă la transplantul cardiac 

(Novacor)


3. Indicaţii după gradul de urgenţă 

a) elective – la pacienţii cu indicaţie de transplant fără suferinţă de 

malperfuzie francă / evidentă sau la pacienţii la care a apărut o 

contraindicaţie la transplant (indicaţie „cronică”); 

b) implantare de urgenţă la bolnavii cu indicaţie de transplant cu alterare 

clinică severă cu malperfuzie francă (sindrom de debit cardiac scăzut 

care nu răspunde la terapia medicamentoasă maximală). În aceste 

cazuri implantarea se face în următoarele 48 de ore; 

c) urgenţă maximă în caz de şoc cardiogen cu malperfuzie severă. În 

aceste cazuri implantarea se face imediat, chiar în lipsa unei indicaţii 

ferme de transplant. 

Asistarea mecanică a cordului are şi un alt aspect al indicaţiei, în sensul 

dacă o facem uni- sau biventriculară. Din literatură ştim că aproximativ 20% din 

pacienţii la care se implantează un sistem de asistare a ventricolului stâng, ulterior 

vor necesita şi implantarea unui dispozitiv de asistare a ventricolului drept, în 

funcţie de gravitatea sindromului de debit cardiac scăzut. De obicei, sistemul de 

asistare mecanică a ventricolului drept este implantat în situaţia în care pompa 

de asistare a ventricolului stâng nu poate depăşi un indice cardiac insuficient (în 

general 3 l / min şi m 2 ) datorită disfuncţiei de ventricul drept. 

Înaintea implantării unui dispozitiv de asistare a ventricolului drept, este 

necesară epuizarea posibilităţilor terapeutice de scădere a rezistenţelor 

pulmonare, inclusiv inhibitorii de fosfodiesterază, prostaglandine sintetice şi oxid 

nitric şi după repleţia volumică şi cu suport cu catecolamine. 

Rezultate: în cazul transplantului cardiac după implantarea unui dispozitiv de 

asistare mecanică, rezultatele la 1 şi respectiv 5 ani post-transplant sunt similare 

transplantului „per-primam”. Rezultă că asistarea mecanică oferă pacienţilor de 

pe lista de aşteptare pentru transplant şansa unor rezultate mai bune în lipsa 

grefei de cord în momentul iniţial. Date din literatura de specialitate arată că a 

fost realizat cu succes transplantul cardiac la pacienţi asistaţi mecani peste 2 ani. 

Supravieţuirea pacienţilor asistaţi mecanic este superioară celei întâlnite la 

pacienţii de pe listele de aşteptare pentru transplant neasistaţi. În ţările 

occidentale dezvoltate, aproximativ 50% din pacienţii asistaţi mecanic ajung la 

transplantul cardiac. Confortul pacienţilor asistaţi este superior pacienţilor 

neasistaţi în cazul în care dispozitivul implantat permite mobilizarea bolnavului. În 

această categorie intră dispozitivele din generaţia a 3-a, pompele 

electromagnetice şi hidrodinamice (Heart Mate III, Caraide, Ultralong, Novacor 

etc.) 

În cele ce urmează ne vom referi la sistemul Novacor, deoarece în România 

s-a implantat primul dispozitiv de acest gen în Europa Centrală şi de sud-est, fiind 

al 1265-lea caz din lume. 

Sistemul Novacor este un dispozitiv de asistare mecanică a ventricolului 

stâng implantabil într-un buzunar abdominal, properitonial în stânga. 

Dispozitivul de tip Novacor este o pompa electromagnetică ce se 

racordează la vârful cordului şi pe aorta ascendentă prin două proteze vasculare 

353

354 


precoagulate. Proteza de influx se racordează la vârful ventricolului stâng, iar cea 

de eflux pe aortă. 

Protezele vasculare sunt prevăzute cu 2 bioproteze de tipul Edwards- 

Carpentier la extremitatea distală care se racordează la pompă. Modul de 

funcţionare este cu frecvenţă 

fixă, cu trigger ECG şi cu 

Fig. 3 VAD de tip Novacor 

frecvenţă sincronă cu ciclul 

cardiac. 

Pompa se cuplează cu un 

cablu (drive line) care se trece 

subcutanat şi se exteriorizează 

în fosa iliacă dreaptă, unde se 

cuplează la consola de 

comandă sau la nişte baterii 

reîncărcabile, care oferă 

pacientului o autonomie de 

aproximativ 5 ore (v. Figura 3). 

Scopul implantării 

pompelor Novacor este ca 

punte pentru transplant în 

aproximativ 90% din cazuri. 

Restul de 7-9% sunt pacienţi a 

căror funcţie cardiacă poate fi 

recuperată într-un interval de 

timp previzibil, după care se 

explantează. 

Durata maximă a asistării a 

fost de 1200 de zile. 

Criterii de selecţie ale 

pacienţilor pentru protezarea 

cu sistemul Novacor: 

Pacienţi cu insuficienţă cardiacă progresivă refractară la tratamentul 

medical sau/şi chirurgical 

Pacienţi cu insuficienţă cardiacă cronică sau aflaţi pe lista de transplant 

ce suferă o decompensare acută 

Pacienţi cu şoc cardiogen 

Insuficienţă cardiacă post cardiotomie cu condiţia ca by-pass-ul 

cardio-pulmonar să nu fi fost de lungă durată 

Factori de risc pentru asistarea cu pompă de tip Novacor: 

Asistare ventilatorie prelungită 

Suport inotrop maximal prelungit 

Vârsta >45 ani 

Creatinină > 3 mg/dl cu tendinţe crescătoare 

Temperatura intrarectală > 38,5 o C 

Leucocite > 15000 fără o infecţie evidentă


Boală aortică 

Rezistenţa venoasă pulmonară crescută 

Aritmii atriale necontrolabile 

Stop cardiac în antecedente 

Asistare circulatorie mecanică (inclusiv BCIA) 

Intervenţii chirurgicale cardio-toracice în antecedente 

Contraindicaţiile asistării cu pompă de tip Novacor nu sunt absolute ci 

exprimă doar situaţiile asociate cu rezultate slabe postimplantare şi sunt similare 

cu cele pentru transplant: 

Afectare renală, hepatică sau pulmonară cronică şi ireversibilă 

Insuficienţă acută de organ secundară insuficienţei cardiace 

Bilirubină > 5mg/dl 

Uree > 100 mg/dl sau creatinină > 5 mg/dl 

Tumori maligne cu metastaze 

Arterioscleroză centrală sau periferică 

Infecţie sistemică activă 

Diateză hemoragică necontrolabilă 

Contraindicaţii specifice pentru protezarea ventriculară stângă cu pompă 

Novacor: 

Insuficienţă ventriculară dreaptă primară 

Insuficienţă aortică 

Protezare mecanică aortică, pentru că în valva mecanică pot apărea 

trombi datorită fluxului sangvin scăzut sau absent ce trece prin ea 

Complicaţiile asistării cu VAD sunt: 

Complicaţii precoce: 

Hemoragii 

Insuficienţa cardiacă dreaptă 

Embolismul 

Insuficienţa multiplă de organ 

Complicaţii tardive: 

Infecţia 

Trombembolismul 

Complicaţii mecanice 

Cei doi pacienţi au fost operaţi şi urmăriţi pe toată durata asistării şi după 

explantare de către o echipă internaţională româno-belgiano-americană. 

Echipa română a fost condusă de G-ral (r) Prof. Dr. Vasile Cândea. 

Această metodă de asistare a fost folosită pentru ameliorarea funcţiei 

cardiace („bridge to recovery”) 

Pacientul Novacor nr.1: 

Reprezintă primul implant de cord artificial total implantabil de tip VAD 

stâng (LVAD) din Europa Centrală şi de Est şi al 1462-lea din lume. 

Pacient C.M., 49 ani, sex masculin 

355

356 


Diagnostic: 

Cardiomiopatie Dilatativă Idiopatică 

Insuficienţă cardiacă clasa aIII-a NYHA 

Fibrilaţie atrială cronică 

Hipertensiune pulmonară severă 

Situaţia la internare: 

Debit cardiac: 4,5 l/min 

Index cardiac: 1,93 l/min/m2 

PCWP: 33 mmHg 

FEVS: 18% 

Volum telediastolic al Vs: 76 ml 

Implantarea a avut loc pe 18 iunie 2001 

VAD pornit la ora 16:25, mod de operare fill rate 

Debitul pompei = 6-7 l/min 

Echipa operatorie a fost formată din Prof. Dr. Phillip Noirhomme, Spitalul 

Saint Luc, Bruxelles, asistat de Prof. Dr. Vasile Cândea, Dr. Horaţiu Moldovan şi Dr. 

Bogdan Rădulescu 

Evoluţie: 

Pacientul a evoluat bine pe durata protezării 

Principalele complicaţii au fost cele infecţioase pentru care s-au 

efectuat mai multe reintervenţii: 

Ziua 11 - Reintervenţie pentru evacuarea unor hematoame 

mari din pericard şi din punga abdominală 

Ziua 99 - Reintervenţie pentru evacuarea unei colecţii 

purulente din buzunarul abdominal 

Ziua 102 - Reintervenţie pentru peritonită acută 

generalizată 

Ziua 123 - Intervenţie pentru EXPLANT 

Pacientul este externat în 21 noiembrie 2001 în ziua 156 de la implant. 

Funcţia cardiacă a pacientului s-a ameliorat considerabil şi se poate 

observa prin compararea valorilor de la internare şi de la externare. 

Indice Valori la internare Valori la externare 

Debit cardiac 4,5 l/min 6,5-8,5 l/min 

Indexul cardiac 1,93 l/min/m 2 2,8-3,7 l/min/m 2 

FEVs 18% 35 – 37%

40 

35 

30 

25 

20 

15 

10 

5 

0 


Debit 

cardiac 

Valorile comparative ale indicilor de 

evaluare a funcţiei cardiace 

Index 

cardiac 

FEVs 

Înainte de protezare 

După explantare 

Pacientul a decedat pe data de 28/04/2002 la 306 zile de la implant, 

decesul fiind cauzat de o hemoragie fudroaiantă din tranşa aortică. 

Pacientul Novacor nr. 2: 

Nume: S. M. 

Vârsta: 39 de ani 

Sex: masculin 

Diagnostic: cardiomiopatie dilatativă cu disfuncţie sistolică severă 

biventriculară 

Situaţia la internare: 

Ecografie cardiacă: Ad=54/64; As=73; Vd=41; Vs=97/86 

FEVs=23% 

FEVd=25% 

Cateterism: coronare normale 

PSAP=49 mm Hg 

Implantarea a avut loc pe 23 aprilie 2002 

Echipa operatorie a fost formată din Prof. Dr. Vasile Cândea asistat de Prof. 

Dr. Phillip Noirhomme, Dr. Horaţiu Moldovan şi Dr. Bogdan Rădulescu. 

Evoluţie: 

Pacientul a evoluat bine 

A fost externat acasă în decembrie 2002- la 8 de la implant 

Reinternat pe 23 aprilie 2003 

13 iunie 2003 – Explantarea VAD după 14 luni de asistare 

4 august 2003 – Externat în stare clinică foarte bună 

357

358 


Principalele complicaţii au fost cele infecţioase şi cele hemoragice: 

Ziua 7 postoperator (30 aprilie 2002) - Reintervenţie pentru evacuarea a 

3000 ml cheaguri din punga abdominală si mediastin; + Sângerare 

postoperator reintervenţie pentru controlul hemostazei 

30 aprilie 2003: laparotomie exploratorie şi toaleta chirurgicală a 

traiectului liniei de drive 

Evoluţia post-operatorie este foarte bună şi este ţinut în supraveghere 

până în luna decembrie, când se externează la 8 luni de la implant. 

25 aprilie 2003, la un an de la implantare, se internează de urgenţă cu 

sindrom subocluziv şi infecţie localizată la nivelul traiectului 

intraparietal al conductului subcutanat (drive-line). 

Este operat, practicându-se o laparatomie exploratorie şi toaleta 

chirurgicală a traiectului drive-line; 

Evoluţia postoperatorie bună, fără complicaţii. 

Examenul ecocardiografic arată un debit cardiac propriu, evidenţiat prin 

deschiderea valvelor aortice native. 

Weaning-test-ul arată scăderea progresivă a debitului pompei simultan cu 

evaluarea ecocardiografică: DC/IC = 5,5 – 6/2,6 – 3 l / min şi m 2 , menţinut şi la un 

debit al pompei de 2 l / min şi m 2 . 

Dat fiind că s-a obţinut o recuperare funcţională a miocardului, la 13 iunie 

2003 se procedează la explantul pompei, după 14 luni de asistare. 

Evoluţia post-explant este bună şi permite externarea la 4 august 2003. 

La 30 decembrie 2004 bolnavul decedează la 2 ani de la implantare şi 10 

luni de la explant, cu diagnosticul ciroză hepatică cu virus C decompensată 

portal şi parenchimatos. 

Discuţii 

Rolul sistemelor de asistare ventriculară mecanică în insuficienţa de pompă 

cardiac este în general bine stabilit şi documentat. Utilizarea lor este în creştere în 

special ca punte către transplant. Din nefericire, complicaţiile utilizării acestor 

pompe rămân importante. Printre acestea, infecţia este cea mai importantă. 

Prognosticul pacienţilor la care s-a implantat un sistem de asistare 

ventriculară depinde în mode esenţial de disfuncţiile preexistente la diferitele 

aparate şi sisteme. 

Rinichiul şi ficatul au un potenţial mare de regenerare. Creierul şi plamânii au 

un potenţial de regenerare redus. 

Concluzii: 

Sistemele de asistare ventriculară şi-au câştigat un loc bine definit în 

tratamentul insuficienţei cardiace (punte către transplant sau către recuperarea 

funcţiei ventriculare şi mai rar ca implant definitiv). 

Pompa Novacor a demonstrat cu timpul caracteristici tehnice foarte bune 

fără disfuncţii semnificative. 

Există în continuare o rată importantă de complicaţii dominate în mod clar 

de infecţie şi sângerare.


Colonizarea bacteriană a sistemelor este încă foarte frecventă (50-90% din 

cazuri), dar în majoritatea situaţiilor ea nu determină un sindrom septic şi poate fi 

controlată eficient sub tratament antibiotic. 

Perspective: 

Viitorul este al sistemelor complet implantabile (care există deja), cu condiţia 

să devină performante pe termen lung. De asemenea, aceste sisteme 

implantabile trebuie miniaturizate şi cu un consum mai mic de energie. 

Cercetările ulterioare trebuie să asigure o mai mare independenţă a 

pacienţilor. De asemenea se preconizează ca aceste dispozitive miniaturizate să 

poată fi implantate intratoracic, cu conectare la ventricolul stâng şi aorta 

descendentă. Se impune ca cercetările ulterioare să aducă noi performanţe în 

ceea ce priveşte biocompatibilitatea şi, nu în ultimul rând, aceste dispozitive 

trebuie să devină mult mai accesibile ca preţ decât este în prezent. (Pompa 

Novacor costă în jurul de 85.000 USD). 

359




ECOLOGIE ŞI MEDICINĂ. ALTERAREA CALITĂŢII 

MEDIULUI ŞI MUTAŢII MAJORE ÎN MORBIDITATE LA 

OM, ÎN CONTEXTUL PROMOVĂRII CONCEPTULUI 

DEZVOLTĂRII DURABILE ŞI AL CONFLICTULUI 

TEHNOSFERĂ-BIOSFERĂ 

Ioan IEŢCU 

membru corespondent al AOSR, 

medic primar, doctor în ştiinţe medicale, Preşedinte al Fundaţiei Ecologiste din Bucovina 

Corresponding member of the Academy of Scientists in România, 

Doctor of medicine, consultant, President of the „Bucovina Ecologist Movement” Foundation 

Vlad RĂDĂŞANU 

Student, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa”, Iaşi 

„Gr.T. Popa”, University of Medicine and Pharmacy, Iaşi 

Abstract 

The paper presents some examples of the environmental pathology: 

Minamata disease - on the banks of a river in Japan. 

The Balkan endemic nephropathy 

“The greenhouse effect” (“steam bath”) generates climate warming. 

Relation between drinking water crisis, deforestation and 

photosynthesis. 

NIMBY syndrome – Not In My Back Yard (garbage and radioactive 

waste). 

The pollution caused by the vehicles and by the flat heating stations 

“Suceava Syndrome” (the sulphur-carbon pollution) 

“The Protocol for Earth” (Rio de Janeiro) & Pollueur – payeur 

principle 

Energetoprive psychosis & “the energetic weapon” 

Environmental pathology & the necessity of “planet-therapy” 

The human hope resides in an inexhaustible natural resources – the human 

intelligence 

Rezumat 

Comunicarea expune unele aspecte ale patologiei de mediu: 

- Boala de la Minamata – pe malurile unui fluviu din Japonia 

- Nefropatia endemică balcanică 

- Efectul de seră şi modificările climatice 

- Consecinţele alterării relaţiei între apa potabilă, deforestare şi fotosinteză 

- NIMBY syndrome – problema deşeurilor menajere şi radioactive 

- Riscurile poluării auto

Ecologie şi medicină. Alterarea calităţii mediului şi mutaţii majore în morbiditate la om, în contextul 

promovării conceptului dezvoltării durabile şi al conflictului tehnosferă-biosferă 

361 

- Sindromul Suceava – poluarea sulfo-carbonică 

- Poluarea radioactivă de la Cernobîl şi multiplicarea neoplaziilor 

- Pactul pentru Terra (Rio de Janeiro) şi principiul poluatorului-plătitor 

- Psihoza energetoprivă şi arma energetică 

- Patologia de mediu şi necesitatea „planeto-terapiei” 

Salvarea civilizaţiei pe Terra constă în singura resursă naturală inepuizabilă – 

inteligenţa umană 

Problematica relaţiei între mediul natural şi viaţă nu este nouă. „Nimic nu 

este nou sub soare” spunea încă acum peste 3000 de ani înţeleptul Solomon, fiul 

şi succesorul regelui legendar David, autorul operei "Cântarea Cântărilor" din 

Vechiul Testament. Au mai trecut vreo 500 de ani până ce Hipocrate din insula 

grecească Kos, cel mai mare medic al antichităţii, supranumit "părintele 

medicinii" să scrie într-unul din cele 72 volume pe care le-am admirat la Institutul 

Hipocrate din insulă, sub titlul "Despre aer, ape şi locuri" că omul şi aşezămintele 

de locuit, locurile, sunt influenţate de calitatea apei, solului şi aerului. Încă de 

atunci miasmele locurilor insalubre erau incriminate în producerea unor molime 

(despre existenţa microbilor am aflat abia în secolul al XIX-lea d. Hr. Nimic nu e 

nou pentru că prorocul Moise (sec 13 î. Hr.) legislatorul evreilor care se zice că pe 

muntele Sinai ar fi primit „Tablele legii” (decalogul) şi a eliberat poporul evreu din 

robia egipteană, a hotărât că „arborii trebuie cruţaţi chiar dacă aceasta ar 

îngrădi ducerea cu succes a războiului”. Au trecut unul după altul secole şi milenii 

până în 1866 când savantul naturalist şi darwinist evoluţionist de la Jena E. 

Haeckel să definească relaţia om-mediu în conceptual său ecologic. În epoca 

industrializării, oamenii de ştiinţă, filozofii vremii (J. J. Rousseau, Voltaire ş. a) au 

remarcat relaţia între mediul natural şi sănătatea omului. În zorii civilizaţiei 

industriale J. J. Rousseau întrevedea înstrăinarea omului prin existenţa citadină, 

departe de natură; el pleda în saloanele aristocratice din Franţa pentru 

reîntoarcerea la natură. La capătul lumii, sesizând aceeaşi tendinţă, poetul indian 

Rabindranath Tagore (1861-1941), laureat Nobel în 1913, clama în discursurile sale 

prin Europa: „vă dau oraşele, daţi-mi pădurea“. Rousseau, referindu-se la evoluţia 

omului, „bun de la natură dar coruptibil de la societate” se întreba „Cu ce ne-am 

ales din această vană ştiinţă, dacă nu cu gâlcevi, duşmănii, incertitudini şi 

îndoieli?” 

„Dezastre industriale” şi patologia de mediu 

Relaţia între poluare şi starea de sănătate este tot mai frecvent afirmată şi 

dovedită în condiţiile industrializării care sacrifică în primul rând calităţile mediului 

în goana furibundă după profitul maxim în timp scurt. În anul 1960 Edith Carlson 

tipărea volumul "Primăvara liniştită". Liniştea se datora dispariţiei cântecului 

păsărilor şi a prezenţei lor într-un oraş suprapoluat de industriile zonei. Industriaşii 

aflând că sunt vizaţi direct au cumpărat întreaga ediţie dar publicul a aflat ce 

trebuia să afle, adică insecticidul DDT, liposolubil, crescuse alarmant de mult în 

corpul păsărilor, mamiferelor şi omului. Am participat acum câţiva ani la un

362 

Ioan Ieţcu, Vlad Rădăşanu 

simpozion european cu tema ''Dezastre industriale" la Wroclav în Polonia. Am 

aflat atunci despre marile tragedii umane din India la Bophal datorate 

pesticidelor; au murit mii de oameni şi la fel de grav a fost accidentul colectiv de 

la Sevesso, în Italia, datorită dioxinei, un gaz fabricat pentru războiul din Vietnam 

unde americanii aveau nevoie de un agent defoliant pentru a-i repera pe civilii şi 

militarii vietnamezi din junglă. Tot în acei ani, la un seminar internaţional la 

Varşovia am aflat de perspectivele crizei apei dulci în întreaga lume datorită 

poluării apelor de suprafaţă şi a celor de profunzime în urma unor activităţi 

antropice haotice care ignorau şi ignoră calitatea mediului şi implicit viaţa, 

eludând ecuaţia după care "protecţia mediului înseamnă implicit protecţia vieţii, 

a florei, faunei şi omului". 

Mai aproape de noi, avem o altă tragedie care confirmă relaţia mediuviaţă-sănătate. 

Nefropatia endemică balcanică (N. E. B.) 

N. E. B. boală fatală care afectează populaţia unor ţări balcanice (Serbia, 

Croaţia, Bulgaria şi România) în apropierea Dunării, şi Porţilor de Fier pe ambele 

maluri. Atrofia rinichilor care ajung de mărimea unei nuci sau cancerul acestui 

organ vital sunt formele de manifestare a bolii care era mortală până la 

răspândirea dializei care întreţine azi viaţa bolnavilor cu insuficienţă renală. 

Anchetele au arătat că locuitorii acestei zone beau apă din fântâni sub care la 

7-10 metri se află un strat de cărbune primitiv, lignitul. Medicii timişoreni ajutaţi de 

un grup de cercetători americani de la US Geological Survey au constat că în 

zona română de răspândire a bolii se află 20.000 persoane în stadiul preclinic şi 

dintre aceştia mulţi dezvoltă cancer al căilor renale superioare. În mod obişnuit, în 

alte zone, acest cancer are o frecvenţă de 1/200.000 loc.; în zonele endemice 

ale NEB numărul bolnavilor de cancer renal ajunge să fie de 40-50 ori mai mare 

după afirmaţiile Dr. Călin Ţaţu de la Univ. de Medicină din Timişoara. Apa e foarte 

concentrată în nitraţi şi pesticide dar şi în substanţe organice, apele freatice fiind 

contaminate de la minele de cărbuni. Apa are o duritate foarte mare iar 

conductivitatea măsurată în unităţi microsimens este de 2130 unităţi faţă de 

normalul de 200 -300 unităţi. 

Relativ recent, mass media aducea la cunoştinţa publicului o altă dramă 

ecologică concretizată în frecvenţa alarmantă a malformaţiilor congenitale întro 

zonă apropiată a NEB, unde o exploatare de minereuri radioactive a fost 

dezafectată prin inundare; evident circulaţia subterană a apei nu poate fi decât 

foarte greu controlată şi influenţată. 

Boala de la Minamata 

Dramele de mediu, patologia de mediu poate continua cu "boala de la 

Minamata", o localitate de pescari liniştită cândva, situată pe malul unui râu în 

Japonia. La un moment dat, în urmă cu circa 75 de ani, o endemie de paralizii 

loveşte colectivitatea de pescari dependentă de consumul de peşte dar, nu 

numai oamenii arătau ca nişte monştri; animalele sufereau şi ele. Se năşteau 

copii cu deformaţii groteşti, cu tumori cerebrale; pescarii prindeau peşti cu 2 

capete. Guvernul s-a alarmat iar anchetele medicale au arătat că o fabrică de



363 

substanţe chimice din amonte deversa în râu anumite substanţe chimice; raportul 

medical nu era pe placul Corporaţiei chimice Chisso care l-a înlăturat pe dr. 

Hosogawa. Totul a fost muşamalizat şi în golful Minamata industria prospera în 

continuare. Guvernul n-a avut curajul să ia măsuri radicale, limitându-se doar să 

interzică vânzarea peştelui în alte localităţi; economia Minamatei suferea. 

Corporaţia Chisso a trecut la mituirea localnicilor (ca la Roşia Montană). 

„Congresul Poporului pentru boala din Minamata” a dat în judecată guvernul 

japonez şi corporaţia Chisso pentru daunele produse populaţiei bolnave, 

estimate la cca 10. 000 paralizaţi dar n-au fost despăgubiţi mai mult de 3000. Au 

supravieţuit născuţii cu malformaţii şi amintirea acestei tragedii produsă de 

intoxicaţia cronică cu metil mercur din apele râului care contaminau peştele 

consumat de oameni săraci şi lipsiţi de apărare. Numai intervenţia unui specialist 

trimis de ONU şi care s-a dovedit incoruptibil a făcut lumină în „cazul Minamata”. 

Industriaşii, omenirea, n-au învăţat nimic încât au urmat numeroase alte tragedii 

până la Cernobâl după care, numărul neoplaziilor genitale feminine s-a dublat. 

"Sindromul Suceava" 

Sulfocarbonismul de la IFA, de tristă celebritate, datorat dizolvării celulozei cu 

S2C, pentru fabricarea mătăsii artificiale, combinatul fiind amplasat ilogic în 

mijlocul triunghiului urban Iţcani-Burdujeni-Suceava, fără protecţie ecologică şi 

fără autorizaţie sanitară de mediu. Se ajunsese la concentraţia sulfurii de carbon 

de zeci de ori peste normele admise în combinat şi în mediul urban şi rural 

înconjurător şi de peste 1000 de ori în unele secţii ale IFA. Consecinţele erau de 

ordin neurologic, endocrin, hematologic şi psihic. Patologia de mediu evocată 

mai sus exemplifică aserţiunile după care solul este mediul de acumulare al 

noxelor iar aerul şi apa sunt vectorii poluanţilor. 

Efectul de seră 

Se vorbeşte tot mai mult despre rarefierea păturii de ozon, înmulţirea 

cancerelor de piele şi încălzirea globală dar se face destul de puţin câtă vreme 

principalii furnizori de CO2-SUA, China şi Australia n-au semnat „Pactul de la 

Kyoto” de limitare a emisiilor de CO2. Se ignoră adevărul că "un remediu mic 

pentru un rău imens nu înseamnă şi un rezultat mic ci mai degrabă nimic" 1 . În 

China, din Nord până în Sud, pe circa 4000 km, în staţiile de cale ferată am văzut 

stive imense de cărbuni folosiţi drept combustibil pentru locomotive. În iulie 2009 

ţările superindustrializate care contribuie majoritar (80%) la emisiile de CO2 şi alte 

gaze care induc efectul de seră şi supraîncălzirea climei au hotărât în mod 

responsabil să reducă aceste emisii până în 2050. Zeci de şefi de state au 

acceptat invitaţia Danemarcei, gazda conferinţei ONU asupra schimbărilor 

climatice. Casa Albă speră că vizita preşed. Obama la Copenhaga la 10 XII 2009 

va schimba politica SUA, după cei 8 ani ai administraţiei Bush, care se opunea 

angajamentelor privind reducerea gazelor de seră (CO2 şi altele). Industriaşii erau 

împotriva acestor proiecte, care în fond însemnau indirect reducerea utilizării 

1 John Stuart Mill (1806-1873), filozof pozitivist, logician şi economist englez. A dezvoltat logica 

inductivă şi deductivă, promovând utilitarismul în etică.

364 


combustibililor fosili, deci a producţiei industriale şi implicit a profiturilor. Interese 

utilitariste imediate, profiturile, sacrifică interesele biologice planetare. Obama va 

propune diminuarea cu 17% a emisiilor până în 2020, cu 30% pânâ în 2025 şi cu 

42% până în 2030. În perspectivă, Casa Albă ţinteşte până în 2050 o reducere cu 

83%. Aerul spălat de ploi încarcă solul şi apele de suprafaţă şi chiar pe cele de 

profunzime cu poluanţi autohtoni sau trasnfrontalieri care nu cunosc graniţe; sunt 

acele ploi acide. Am vizitat Combinatul chimic de la Lenzing, lângă Salzburg 

care produce mătase folosind ca dizolvant sulfura de carbon, la fel ca IFA 

altădată până în 2002, când sub presiunea Mişcării Ecologiste din Bucovina şi a 

opiniei publice a fost închisă. Acolo, efluentul industrial este complet epurat încât 

este preluat ca apă industrială încă din 1992 iar râuleţul Äger şi lacul din 

apropiere permit vieţuirea peştilor, broscuţelor şi promenada lebedelor, indicatori 

biologici fideli ai calităţii apei. Azi constatăm daunele produse de poluarea 

multor zone urbane şi rurale. "Lista roşie" din Elveţia numeşte speciile pe cale de 

dispariţie iar "Lista verde" pe cele ameninţate. Am în vedere filmele "Ziua de 

după” şi "Ultimul ţărm” ale cineastului Stanley Kramer axate pe efectele 

ireductibile ale poluării radioactive; să nu ajungem acolo pentru că va fi prea 

târziu pentru specia umană. 

Fotosinteza 

Lumea uită că îşi datorează viaţa, în totalitate, fotosintezei care depinde 

evident de existenţa vegetaţiei; plantele verzi folosesc energia solară pentru 

producerea masei vegetale eliminând O2 şi consumând CO2 din mediu. Se ştie 

că vegetaţia şi suprafaţa oceanelor captează CO2 ca un burete. În America de 

Sud, pădurile Amazoniei (unul din cei doi plămâni ai Terrei) întinse pe teritoriul a 8 

state scad mereu sub fierăstraiele acelor garimpeiros. La scară planetară se 

impune de urgenţă o "planetoterapie" înainte de a ajunge la masa critică în 

probleme de mediu când efectele degradării mediului vor deveni ireversibile iar 

"globuleţul nostru" ar putea ajunge lipsit de viaţă scrâşnindu-şi osiile în derivă prin 

spaţiile siderale de nimeni compătimit. Este regretabil că Summitul de la Rio şi cel 

care a urmat după 10 ani la Johannesburg au rămas evenimente fără rezonanţa 

scontată pentru că sectorul economic şi producţia aşază pe primul loc 

beneficiile, sacrificând uşor calitatea celor trei medii. 

Viitorul nostru comun 

Opinia publică şi organisme internaţionale tot mai responsabile se trezesc 

încet, încet din profundul somn al „Frumoasei din pădurea adormită” şi în 1972, la 

Stockholm, Sesiunea Adunării Generale a ONU, în urma audierii raportului „Viitorul 

nostru comun” prezentat de D-na Brundtland Gro Harlem, secretarul de atunci al 

OMS şi ministrul mediului în ţara sa – Suedia, elaborează decizii fundamentale: 

dreptul la un mediu natural sănătos, pe 5 iunie care devine din acel an, „Ziua 

mondială a mediului”. Douăzeci de ani mai târziu are loc Summitul ecologic 

planetar fără precedent de la Rio de Janeiro care propune măsuri importante de 

profilaxie şi terapie a bolilor „Prinţului Albastru” – cum a fost văzut şi supranumit 

„globuleţul terestru” din cosmos. La Rio a fost recunoscută poluarea



365 

transfrontalieră şi necesitatea unor măsuri deasemeni globale, între care principiul 

Pollueur – payeur (cine poluează va plăti); „Pactul pentru Terra” a fost semnat de 

reprezentanţi ai 185 de state. „Agenda XXI” mai stabilea că ţările dezvoltate, 

generatoare principale a gazelor de seră şi responsabile de încălzirea globală să 

contribuie cu 0,7% din PIB la ecologizarea planetei. Al 3-lea document se referea 

la Protecţia pădurilor despre care se cuvine să ştim că până şi Pădurile Amazoniei 

întinse pe teritoriul a opt state sud americane sunt supuse unui proces concentric 

de distrugere, greu de stăvilit, deşi sunt considerate unul din „cei doi plămâni ai 

Terrei”. Acei garimpeiros – veritabili piraţi ai pădurilor, în căutare de metale rare în 

apele fluviilor, au exterminat populaţia yanomamilor, de care nimeni nu ştia, 

după cum aceştia nu ştiau că în afară de lumea lor mai există oameni; au primit 

de la aceşti piraţi toate bolile de care ei, copii ai naturii, nu ştiau: rujeola, 

scarlatina, sifilisul ş. a. 

Se ştie azi că unul din factorii de accentuare a deforestării este creşterea 

demografică incontrolabilă, adevărată „bombă demografică”. 

„Efectul de seră” („de etuvă”) de sub pătura gazelor emanate de la sol 

induce încălzirea climei şi topirea gheţarilor fenomen deja evident şi măsurabil, 

ce riscă să crească nivelul oceanului planetar cu periclitarea zonelor litorale 

suprapopulate. Concomitent, gheţurile Arctice cunosc deja o topire 

spectaculoasă şi fără precedent din vara anului 2007, când suprafaţa gheţurilor 

dispărute a fost cât suprafaţa Alaskăi (1,7 milioane km. p), adică de trei ori 

suprafaţa Franţei; am văzut acest fenomen în Alaska – în septembrie 2008, când 

bucăţi de gheaţă cât blocurile noastre de locuit se desprindeau din gheţari 

celebri ce păreau veşnici. Azi nimeni nu mai ia în derâdere prezicerile 

ecologiştilor. Încălzirea Terrei a început; gheţarii se topesc. „Avem un singur 

mediu de apărat”. Sănătatea omului nu mai poate fi separată de sănătatea 

mediului natural sau artificial. Compuşii clorofluorocarburilor, freonii, degajaţi de 

industria frigorifică rarefiază pătura de ozon, principalul protector împotriva 

acţiunii ucigătoare a radiaţiilor cosmice şi ultraviolete rezultatul fiind creşterea 

alarmantă a neoplaziilor cutanate. „Treptat omul riscă să fie exclus din Paradisul 

terestru” a fost concluzia neoficială a Summit-ului ecologic din 2002 din Africa de 

Sud (Johannesburg): „omul îşi trădează tot mai mult neputinţa de a învăţa din 

greşelile proprii. Ecologia şi ecologizarea sunt scumpe. În acest sens merită să 

amintim că la Bergen, în Norvegia, o reuniune a miniştrilor de mediu şi de finanţe 

din ţările superdezvoltate a inserat între concluzii şi afirmaţia că: „Ecologia nu mai 

poate să rămână o pălărie de cerşetor în care guvernele să arunce din când în 

când câte un bănuţ, iar ecologiştii nu mai sunt etichetaţi azi drept un „cor al 

Casandrelor” care inventează tot felul de crize – între care se afirmă evident criza 

demografică, energetică şi de materii prime în general inclusiv criza. 

„Cristalul de aer” şi-a pierdut o treime din transparenţă prin poluanţi de unde 

frecvenţa crescută a bolilor pulmonare alergice. Modificările climatice prin 

gazele de seră: CO2, SO2, metan, protoxid de azot, ozonul troposferic, 

clorofluorocarbonaţii sau freonii, care formează un ecran ce opreşte dispersia 

radiaţiei termice de la sol nu mai este un secret. De 130 ani se fac pe glob 

înregistrări climatice şi meteorologice; timpul ipocriziei a trecut, iar efectul de seră 

deja se simte. Atmosfera terestră primeşte 5 miliarde tone CO2 anual, din care 1,5

366 


miliarde datorită deforestării intempestive, pădurile fiind principalul captator de 

CO2. 

Criza apei potabile este din ce în ce mai acută. La unul din recentele 

congresele ale Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (Constanţa - 2005) 

la care am participat cu o comunicare pe tema „Apa un miracol” s-au afirmat 

observaţii şi studii responsabile despre această „picătură a speranţei”, substratul 

sine qua non al tuturor proceselor vitale din biosisteme în care apa reprezintă 70- 

80 % din compoziţie, structură şi metabolism, realitate mai evidentă la cele două 

extreme ale vârstei omului. Accesul la apă dulce este un alt aspect al inechităţii şi 

lipsei democraţiei; unui european îi revin 150 l apă pe zi, unui indian 25 l, iar un 

sudanez consumă în medie 19 l apă pe zi. Repartiţia însăşi a apei pe glob nu este 

mai liniştitoare pentru că apa salină a mărilor şi oceanelor reprezintă 97% din apa 

terestră, iar ce rămâne, 3%, se împarte între gheţari (2%), iar apei dulci din râuri, 

fluvii, lacuri de suprafaţă şi subterane îi rămâne doar 1% şi din acest unic procent 

se alimentează şi industriile. 

În Europa, în ultimul secol, suprafaţa pădurilor a scăzut de la 80% la 30%. 

Apele sunt risipite şi poluate iresponsabil în timp ce oamenii de ştiinţă studiază şi 

elaborează apa superpurificată şi energizată în instalaţii Life energy care conferă 

moleculei de apă o aură specifică, apă utilă pentru efectele energizante la 

sportivi iar energia Π a apei stă alături de energia electromagnetică şi 

gravitaţională fiind utilă în terapie aşa cum apa hiperpură este utilizată în 

reactoarele atomice ca „apă grea”. „Misterele apei” sunt fantastice dar s-ar 

putea ca noi oamenii să învăţăm să preţuim apa numai atunci când n-o vom 

mai avea, dându-i dreptate lui A. Einstein când spunea că: „până la urmă 

omenirea va avea destinul pe care-l va merita”. Curând până şi acel unic 

procent al apei dulci, tot mai ameninţat, ne va obliga să apelăm la apa mărilor şi 

oceanelor, desalinizând-o, proces prezent deja în multe zone pe glob şi în navele 

mari de pasageri. Între atâtea crize, cele mai aproape de om sunt criza 

alimentară şi de apă dulce, perspectivă tot mai îngrijorătoare în sensul că omul 

înainte de a muri de foame va muri de sete. Apele mărilor şi ale oceanelor ne vor 

salva şi de sete şi de foame (algele, planctonul ş.a.). Tot mai evidentă ete relaţia 

dintre apă şi pădure, relaţie pe care unele tări au sesizat-o de mult. Finlanda, ţara 

care nu are altceva decât apă, pietre şi păduri iar copacii pe care-i ocroteşte, ar 

putea înconjura pământul la ecuator, importă totuşi lemn pentru hârtia pe care o 

foloseşte cu cel mai mare randament în tipografiile anexate fabricilor de hârtie. 

Nimic nu e întâmplător. În această ţară cu abia peste 5 milioane locuitori. Jean 

Sibelius (1865-1957) compozitorul naţional finlandez deplasa în păduri orchestre 

simfonice pentru a oferi arborilor muzică, crezând în sensibilitatea copacilor şi în 

existenţa tapiolei- duhului pădurilor. Suntem încă sub influenţa marelui sindrom 

ecologic şi contribuabili la ecocidul planetar, sau holocaustul ecologic de vreme 

ce zilnic dispar 150 specii conform celor două liste, roşie şi verde „a 

condamnaţilor la moarte” alcătuită de botanistul elveţian „Landot”. 

Nimby syndrom e o altă calamitate. Deşeurile de tot felul provoacă repulsie 

deşi sunt rezultatul activităţilor noastre. În traducere, Not in my back yard 

înseamnă „nu în curtea mea”, ci la vecinul, sau pe străzi şi drumuri publice, unde 

aruncăm fără jenă toate deşeurile. Deşeurile, omniprezente şi obiect al repulsiei,



367 

indicator al vieţii dar şi simbol al morţii, constituie paradoxul permanent la care 

conduce inevitabil confruntarea tehno-biosferă. 

Măsuri concrete cum ar fi construirea gropilor ecologice de depozitare a 

deşeurilor menajere, stocarea corectă a deşeurilor radioactive ş. a. depind tot 

mai mult de alocarea unor fonduri financiare corespunzătoare. Protecţia 

mediului natural este, înainte de toate, o problemă de educaţie. Natura nu mai 

poate absorbi şi nici neutraliza tot ce omul deversează mereu în ea. Cantitatea 

deşeurilor menajere creşte mereu: la Berna = 164 kg/locuitor/an; în India = 385 kg; 

Los Angeles = 450 kg; Bucureşti = 340 kg; Suceava = 432 kg. Problema devine şi 

mai gravă când ne referim la deşeurile radioactive. Ecologismul este umanismul 

mileniului III – gândeam acum vreo 20 de ani. Astăzi, dezideratul Statelor Unite 

Ecologice se depărtează tot mai mult, făcând loc unei consolări nostime, după 

care „într-o ţară subdezvoltată să nu bei apă, într-o alta, superdezvoltată, să nu 

respiri aerul“; sau „să trăieşti pe Pământ e tot mai scump şi mai greu dar, în mod 

compensator, este inclusă o călătorie gratuită anual în jurul Soarelui“. 

Ecologia înseamnă protecţia vieţii însăşi, a piramidei vieţii în vârful căreia ar 

trebui să stea omul, dacă o va merita. Ecologia devine o nouă religie care-şi 

propune să reconstruiască natura, un templu sfânt pe care omul îl demolează 

prin nesăbuinţele sale. 

Poluarea auto şi prin centralele termice de apartament 

Această poluare devinde gravă când o corelăm cu poluarea morală. 

Constructorii francezi, germani şi scandinavi de automobile militează pentru 

reducerea emisiilor de monoxid de carbon cu 87%. Prin trecerea la standardul 

Euro5 se va reduce emanaţia de oxizi de azot, monoxid de carbon şi hidrocarburi 

arse incomplet cu 81%. 

Poluarea auto în creştere alarmantă îmi aminteşte de un dialog între juristul 

suedez Henning Sjöström şi un ziarist francez asupra moralei sociale. „Tocmai 

vizitasem Salonul Auto de la Paris. Constructorii maşinilor au fost felicitaţi pentru 

performanţele tehnice auto şi creşterea vânzărilor. Dar nu s-a spus nici un cuvânt 

despre poluarea aerului, continuă suedezul. Iată diferenţa dintre noi: la voi, 

francezii, morala se referă mai ales la sex, pe când la noi, suedezii, morala se 

referă şi la respectul faţă de aerul pe care-l respiră aproapele“, mai precis prin 

imoralitate se înţelege şi poluarea auto. Numai edificarea unei conştiinţe 

ecologice prin educaţie ne poate ajuta să conştientizăm riscurile poluării 

antropice. 

Supravieţuirea noastră ca "pasageri de o clipă pe Terra" depinde fără 

îndoială de protejarea mediului natural şi de reconstrucţia lui acolo unde omul a 

greşit. Astăzi nimeni nu mai poate ocoli adevărul că resursele naturale pe care le 

„împrumutăm” de la Banca Ecologică a Naturii sunt epuizabile, noi restituind doar 

deşeuri toxice. Speranţa omenirii constă totuşi în singura resursă naturală 

inepuizabilă – inteligenţa umană – care este pe cale să facă faţă cu demnitate 

tuturor crizelor de la orizont: energetică, alimentară, ecologică, demografică ş. a. 

toate putând induce escaladarea „crizei păcii” până la conflicte de 

autodistrugere a speciei umane. Criza materiilor prime scoate în evidenţă 

îndeosebi criza energetică. Apropiata epuizare a rezervelor de ţiţei conturează o

368 


nouă armă, „arma energetică“, dar şi o psihoză energetoprivă. Supravieţuirea 

civilizaţiei terestre depinde în mod paradoxal de reducerea consumului de 

energie, care ar salva actuala civilizaţie, tot mai energofagă. Ţările adiacente 

Polului Nord sunt cuprinse de o agitaţie febrilă, datorită perspectivei epuizării 

rezervelor clasice de petrol din Orientul Mijlociu, Golful Mexic şi Nigeria. S.U.A., 

Canada, Norvegia şi Danemarca adiacente polului nord se tem de graba Rusiei 

angajată în câştigarea Bătălia Arcticii, chiar pe cale armată. Nu întâmplător SUA 

a declarat în 2007 că Arctica ar putea fi sediul unui conflict armat; iată cum „un 

război rece, pus la încălzit, e gata să dea în clocot“. Miza nu e alta decât 

„foamea de energie“ şi criza materiilor prime într-o lume tot mai energofagă. Se 

ştie mai puţin că din 1900 până în 2000 consumul de energie pe glob a crescut 

de 12 ori. 

Confruntat cu crize de tot felul, omul modern se adaptează tot mai greu fizic 

şi psihic la agresiunile multiple. „Patologia de mediu“ în care efectele stressului 

determină noi aspecte ale disadaptării, confirmă un adevăr ce nu poate fi 

ignorat: „bolile sunt expresia eşecului mecanismelor de compensare şi 

autoreglare“; el, omul, demiurgul, e fragil ca o trestie, dar este totuşi trestia 

gânditoare. Poluarea impune rescrierea unor capitole întregi de patologie, în 

care nevrozele stau deseori la baza „bolilor de civilizaţie“, contravaloarea 

civilizaţiei pe care omul însuşi a edificat-o; mai mult, omul a ajuns în situaţia 

paradoxală de a trebui să se apere de consecinţele ei (poluarea chimică, fizică, 

fonică, olfactivă, morală), în contextul crizelor enunţate. Ne vom aminti mereu de 

afirmaţia lui Einstein că „vom avea viitorul pe care-l vom merita“, din toate 

punctele de vedere: ecologic, alimentar şi de sănătate, iar din perspectivă 

ecologică ziarul „The Independent“ de la Londra arăta recent că „Marele Nord“, 

acel „paradis al multor resurse naturale“, va avea un viitor mai puţin alb şi mai 

mult negru. 

Acum vreo 2-3 decenii, făceau carieră metafore devenite celebre: 

„ecologismul va fi umanismul secolului XXI” sau „ecologia este o melodie suavă 

ce ne vine din cutia de rezonanţă a mileniului III”. „Astăzi tot mai mult admitem 

că ecologia ca filozofie a devenit o practică, singura în stare să salveze civilizaţia 

pe care omul a edificat-o. Omul de azi trebuie să admită că „n-a moştenit 

pământul de la strămoşi ci l-a împrumutat de la generaţiile viitoare”* încât să 

facă azi tot ceea ce încă este posibil pentru a-l restitui la parametrii propice vieţii. 

Inteligenţa umană poate şi trebuie să găsească soluţii eficiente la toate crizele 

prezentului înainte ca Planeta Albastră să devină nelocuibilă sau să reluăm totul 

de la Comuna Primitivă. Altfel, din nou vom da dreptate lui Albert Einstein, care la 

o conferinţă despre „război şi pace“, întrebat ce părere are despre perspectiva 

unui al treilea război mondial (era atunci în plin război rece) cu mult umor 

răspunde că nu ştie cum ar putea fi al treilea război, dar ştie sigur cum va fi un al 

patrulea conflict, ceea ce ziariştilor le-a amplificat curiozitatea, dar spre 

surprinderea lor au aflat că al patrulea război va fi cu bâta. 

În perspectiva dominaţiei tehnocratismului psihoencefalic actual, chiar dacă 

nu-i departe de adevăr aserţiunea că „am pus un picior pe Lună, dar încă nu l- 

* Saint-Exupéry (1900-1944), scriitor francez, pilot de înaltă clasă. A scris proză umanistă, eroică şi 

angajată: „Zbor de noapte“; „Pilot de război“; „Micul prinţ“; „Pământ al oamenilor“.



369 

am scos pe celălalt din peşteră“ speranţa rămâne tot în inteligenţa umană, 

singura capabilă să stabilească strategia supravieţuirii navei noastre intrastelare, 

a „Prinţului Albastru“, căreia omul i-a dedicat simbolic doar trei zile: „Ziua 

mondială a apei“ la 22 martie; „Ziua Pământului“ pe 22 aprilie şi „Ziua mondială a 

mediului“ la 5 iunie, deşi e vorba de leagănul vieţii şi al civilizaţiei, căruia s-ar 

cuveni să-i dedicăm fiecare din zilele anului. 

Bibliografie 

1. Ed. Bonnefous, „Omul sau natura?“, Ed. Politică, Bucureşti, 1978. 

2. Ioan Ieţcu şi colab., „Consideraţii asupra relaţiei între degradarea mediului ambiant 

şi unele mutaţii ale morbidităţii în municipiul Suceava“, comunicată la „Zilele 

Academice Ieşene“, sept. 1988 şi la Sesiunea Filialei Suceava a USSM, 6 aprilie 

1989. Publicată în „Ecologie umană“, vol. XXVIII, sub îngrijirea dr. Vlad Bejan şi 

prof. dr. Marţian Cotrău. 

3. *** „SUA şi emisiile toxice“, în „Adevărul“, 27. 11. 2009, p. 15. 

4. *** Ioan Ieţcu, „Din nou despre deşeuri şi acel «Ecological Nimby Syndrom»“, „Crai 

nou“, Suceava, 13 iunie 2007, p. 6. 

5. *** „Arctique. L'autre guerre froide“, Rev. Courrier International, 40 pages 

porteuses de solutions pour la planete, nr. 935, du 2 au 8 octobre, 2008.




Rezumat 

ŞTIINŢA ŞI CERCETAREA ROMÂNEASCĂ 

ÎN CONTEXTUL PROGRESULUI UNIVERSAL 

VIRGIL RĂZEŞU 



VALERIU JUMANCA 

Conf. univ. dr. ing., Universitatea Vasile Alecsandri Bacau, 

COSTACHE ANDONE 



Pe baza propriei experienţe profesionale şi ştiinţifice, autorii încearcă să contureze 

locul şi contribuţia cercetării şi ştiinţei româneşti la progresul universal. 

Sunt subliniate trăsăturile pregnante ale lumii contemporane şi condiţiile în care 

se desfăşoară activităţile amintite, piloni ai progresului. Autorii consideră că nu se mai 

poate vorbi de cuceriri ştiinţifice monopoluri ale unor societăţi sau teritorii limitate, 

întrucât progresele fără precedent ale comunicării şi informaticii duc la generalizarea 

cuceririlor ştiinţifice într-un timp extrem de scurt. 

Din păcate, lumea actuală este dominată de interese mai mult sau mai puţin 

subversive, în timp ce marile cuceriri ale omului din ultimele decenii şi-au pervertit 

scopurile şi ţintele şi servesc unor grupuri restrânse, departe de ceea ce ar trebui să fie, 

adică bunuri ale întregii omeniri. 

Cuvinte-cheie: ştiinţa şi cercetarea românească, progres, mari cuceriri, 

universalitate 

Fără îndoială că tema adusă în dezbaterea reuniunii de toamnă a 

Academiei noastre, Universul Ştiinţei acasă la români, se detaşează fundamental 

de toate cele propuse şi parcurse în decursul timpului. Ea implică – negreşit - 

expunerea unor rezultate cuantificabile sau riguroase ale ştiinţei şi cercetării 

autohtone, dar invită – cu precădere - la enunţul unor reflecţii pertinente 

privitoare la lumea în care trăim şi la multitudinea de aspecte actuale ale ştiinţelor, 

cercetării şi culturii, piloni ai progresului de orice fel. O asemenea temă ne 

obligă să ne întrebăm mai apăsat, unde ne aflăm, care sunt rosturile noastre în 

lume, ce am făcut şi, mai ales, ce avem de făcut. 

Însăşi reuniunea la care participăm astăzi are un caracter heteroclit, 

deosebit de amplu prin diversitatea specialiştilor şi domeniilor prezente dar care – 

neîndoielnic – demonstrează preocupări şi idealuri comune, coordonate similare, 

chiar dacă modalităţile şi instrumentele de lucru sunt diferite.

Ştinţa şi cercetarea românească în contextul progresului universal 

* 

Avem convingerea că soarta omului de ştiinţă se află într-o perpetuă schimbare, 

într-o transformare de esenţă şi că el tinde, din ce în ce mai mult, către 

universalitate. Indiferent de locul pe care îl ocupă sau de punctul geografic în 

care se află şi acţionează, prin mesaj şi prin ceea ce oferă societăţii şi semenilor 

săi de pe orice coordonată geografică, el depăşeşte orice arie strict delimitată şi 

devine nu numai om al cetăţii care-l revendică ci al întregii omeniri. 

Trăim într-o lume extrem de agitată, mereu mai tulburată şi din ce în ce mai 

nesigură. Omenirea pare că s-a antrenat - cu înverşunare – nu în direcţia 

satisfacerii nevoilor sale şi a unui trai cât mai uşor şi mai demn, ci într-o competiţie 

care nu are alt scop decât acela de a zdruncina, de a săpa la propriile temelii, 

aşezate de milenii. 

Altfel cum să explicăm faptul că realizările extraordinare, fără precedent, 

ale minţii şi inteligenţei omeneşti din deceniile din urmă, par să slujească mai 

degrabă autodistrugerea decât interesele şi binele omului ? Lumea de astăzi 

este, din ce în ce mai evident, dezorientată, debusolată, nu ştie încotro se 

îndreaptă, orizonturile îi sunt mereu mai coborâte şi mai întunecate. Omenirea şia 

pierdut ţelurile şi idealurile în favoarea vieţii de azi pe mâine şi, ceea ce este de 

o gravitate de necuprins, este că cel mai de preţ bun al său, VIAŢA, atât a 

fiecărui locuitor al planetei în parte, cât şi cea colectivă, de masă, nu mai 

înseamnă nimic, a pierdut orice valoare şi semnificaţie. Nu ne mai mirăm că 

există mame care-şi abandonează cu nonşalanţă pruncii la pubela de gunoi, 

aşa cum nu face nici o altă fiinţă de pe planetă, că suicidul a devenit temă de 

fiecare zi, rutinieră şi pregătită cu grijă, demnă de acţiuni mai nobile, că 

numeroasele crime sau alte forme de suprimare a vieţii sunt rodul purei întâmplări, 

fără o minimă justificare sau noimă. 

Lumea modernă începe să uite de bucuriile simple şi omeneşti, goana după 

acumulările materiale haotice şi fără sens a devenit ţinta supremă a existenţei, în 

paralel cu desconsiderarea totală a aproapelui. Frumuseţea fiinţei umane şi 

splendorile alcătuirii ei decad din ce în ce mai mult, urâtul şi degradarea umană 

sunt cultivate la scară universală, în timp ce liniştea şi echilibrele de tot felul se 

alienează pe zi ce trece. 

* 

Pe frontispiciul unui templu din antichitate era scris: ADEVĂR ÎN ŞTIINŢĂ, 

MORALITATE ÎN ARTĂ. Multă vreme, lumea şi-a însuşit aceste principii, le-a 

respectat, s-a condus după ele şi a avut numai de câştigat. Marile comori de 

înţelepciune şi frumos pe care le-am moştenit de la înaintaşi stau neclintită 

dovadă. 

Din nefericire, tot mai pregnant şi mai supărător, constatăm că arta se 

îndepărtează de moralitate, iar ştiinţa de adevăr. Adevărurile ştiinţifice sunt 

subordonate unor grupuri restrânse de interese, sunt ocolite sau ascunse cu grijă şi 

omenirea are de suferit. Surogatele îşi fac mereu mai simţită prezenţa, cercetările 

de valoare rămân nefinalizate, trunchiate, şi lumii i se prezintă adevăruri pe 

jumătate, care nu mai sunt adevăruri. 

Într-un amplu interviu, reluat şi de presa noastră, Richard J. Roberts, laureat al 

Premiului Nobel pentru Medicină pe anul 1993, susţinea superioritatea modelului 

371

372 

Virgil Răzeşu, Valeriu Jumanca, Costache Andone 

american de cercetare faţă de altele, argumentând că ea este finanţată 

exclusiv de capitalul privat, care acoperă - în egală măsură - şi cercetarea 

fundamentală şi pe cea aplicativă. Cine poate crede în generozitatea şi interesul 

pentru progres şi binele omului ale marilor deţinători ai finanţelor lumii?! 

Savantul îşi exprima rezervele faţă de industria de sănătate care, teoretic cel 

puţin, ar trebui să aibă alte conotaţii în raport cu celelalte surate, socotind că 

goana după profituri cu orice preţ nu poate fi compatibilă cu interesul pentru 

sănătate. 

Autorul afirma că deţine dovezi indubitabile despre existenţa cercetărilor 

care puteau duce la realizarea unor medicamente extrem de eficace, capabile 

să vindece multe dintre bolile grave ale lumii. Dar cum vindecarea lor ar deveni 

nerentabilă pentru marii producători de medicamente, a fost preferată varianta 

punerii în circulaţie a unor preparate mai puţin eficace, care determină cronicizarea 

acelor boli, dar antrenează consumuri uriaşe de preparate medicamentoase. 

Exemplul tuberculozei este mai mult decât grăitor. Cercetările pentru antibioticele 

care puteau vindeca sau chiar eradica boala au fost, efectiv, întrerupte, 

bacilul Koch a devenit rezistent la cele mai multe medicamente folosite şi 

astfel, o afecţiune care ar fi putut fi scoasă de pe lista bolilor celor mai extinse 

(printre care ne-am aflat şi noi) a căpătat, în ultima vreme, o recrudescenţă particulară. 

În toată lumea. Este drept că nu se mai moare de tuberculoză ca 

altădată, dar consumul de medicamente folosite pentru tratamentul acestei boli 

este uriaş. 

Tot savantul susţinea că nu se poate pune nici un preţ pe clasele politice din 

toată lumea care, deşi sunt la curent cu realităţile, sunt angajate ale marilor 

multinaţionale farmaceutice, care le finanţează campaniile. 

În cele din urmă, şi pentru capitalul investit de marii producători de 

medicamente, interesul rămâne acelaşi şi fără greş: să se multiplice ! 

Afirmaţiile laureatului Nobel sunt copleşitoare, dacă nu de o extremă 

gravitate. Dar dacă ne gândim foarte bine, ele nu sunt nici întâmplătoare şi nici 

moderne. Lumea a trăit destule drame consemnate de istorie. Să ne gândim la 

distrugerile superproducţiilor de cafea, cereale şi alte produse alimentare numai 

pentru menţinerea preţului pieţii, în timp ce populaţii întregi erau marcate de 

spectrul foametei; la chibritul suedez care putea fi folosit de 20 de ori, rămas doar 

amintire; este bine cunoscută frâna impusă de marii producători de ţigări 

cercetărilor privitoare la folosirea, în alimentaţia oamenilor şi a animalelor, a 

tutunului, plantă cu virtuţi extraordinare, după unii mai valoroasă decât grâul, 

pentru a fi destinată scrumului şi atâtor vieţi secerate de cancer; ca să nu mai 

vorbim despre focarele de co0nflict dintre diversele populaţii sau chiar a unor 

războaie declarate, care permanentizează industria de armamente şi câte altele. 

Susţinerile savantului nu sunt fantezii şi pot explica faptul că, deşi nimeni nu 

poate contesta marile progrese din domeniul medicinii, majoritatea bolilor nu sunt 

pe deplin stăpânite, au apărut boli din ce în ce mai grave, în timp ce numărul 

indivizilor bolnavi, ca şi cheltuielile fantastice pentru tratarea acestora sunt în 

creştere, ceea ce va face ca nu foarte departe în timp, jumătate din populaţia 

globului să fie bolnavă, suferindă, în timp ce cealaltă jumătate va fi implicată, 

într-un fel sau în altul, în îngrijirea celei dintâi.


În acelaşi context, nu putem trece peste problematica foarte actuală a 

medicamentelor falsificate care tinde să atingă un dramatism particular, în care 

suntem antrenaţi cu toţii. Că vom aştepta în zadar efectul unei tablete de Viagra, 

încă n-ar fi mare lucru, dar când va fi să stăpânim o stare de risc vital major cu 

apă de robinet înfiolată cu grijă, nu va mai fi o glumă. 

Toate stările arătate mai sus sunt doar o mică parte din cele existente, 

cunoscute sau subversive şi sunt impuse de grupuri mari de interese, ca şi cum 

catastrofele naturale precum cutremurele, inundaţiile, deşertificarea, bolile, 

foametea şi violenţa n-ar fi suficiente pentru a face din traiul omului netrai. Se 

confirmă din ce în ce mai mult spusele savantului George Emil Palade că „ 

omenirea are darul de a produce în permanenţă probleme şi pericole pentru 

propria existenţă, mult mai multe decât poate rezolva”. 

* 

Este evident că şi domeniile pe care le slujim sunt sever influenţate de 

comemorativele lumii moderne, care nu mai seamănă cu nimic din ceea ce 

părea aşezat şi tradiţional sau clasic. Este de la sine înţeles că ele nu pot rămâne 

teritorii indemne de lumea pe care o trăim. Lumea ştiinţifică este obligată să se 

adapteze condiţiilor care i se oferă şi să facă ce poate. 

Dacă vechea imagine a savantului aflat în cabinetul de creaţie, cu 

peretele-bibliotecă încărcat cu tomuri groase, a căror ordine este compensată 

de masa de lucru, pe care se îngrămădesc zeci şi zeci de file şi dosare care îşi 

aşteaptă rezolvarea, încăpere din care nu lipseşte un glob terestru de tip vechi, 

cu suport masiv, un craniu anonim amintind nimicnicia vieţii şi, fără îndoială o 

bufniţă împăiată, simbol al înţelepciunii, totul scăldat într-o lumină estompată, în 

care umbrele sunt mai evidente decât luminile, la fel ca în ştiinţă, a devenit 

anacronică. 

Astăzi, omul de ştiinţă, descătuşat de ţinuta rigidă a savantului rupt de 

realitate, este înfăţişat într-o cu totul altă postură: într-o ţinută simplă, eventual cu 

un tricou pe care este imprimată sigla mişcării ecologiste în care este implicat, 

cufundat într-o ambianţă caldă, intimă, într-un cabinet spaţios şi cu ferestre mari 

privind dacă nu spre ocean către un peisaj tonic, în care umbra subliniază 

luminile şi unde, în locul neorânduielii de pe birou, tronează inconfundabilul PC şi 

monitorul LCD, cu toate accesoriile cunoscute. 

Omul de ştiinţă modern, fără a abandona şi desconsidera ceea ce ştiinţa a 

stabilit valoros şi peren în decursul timpului, care constituie un tezaur de valoare 

uriaşă şi folosind experienţa acumulată de-a lungul timpului, încearcă să se 

adapteze noilor condiţii impuse de societatea în mijlocul căreia trăieşte şi pentru 

care acţionează. El nu mai poate fi rupt de realitatea imediată, nu mai poate 

rămâne izolat în clasicul turn de fildeş, simbol al izolării absolute de lumea pe care 

n-o înţelege. Dimpotrivă, el încearcă să-şi creeze, din ce în ce mai mult, propriile 

sale instrumente de lucru, care să răspundă nu numai necesităţilor, întrebărilor şi 

nedumeririlor sale, ci şi interesului şi cerinţelor celor din jur. 

Pe de altă parte, în comparaţie cu deceniile trecute, specialistul modern 

este mult mai avantajat. Poate că cel mai semnificativ este faptul că el se poate 

debarasa de unul din elementele care-i blocau cea mai mare parte din 

capacitatea cerebrală şi anume tezaurizarea sau memorizarea. Acestea se 

373

374 


bucură de mijloace moderne, capabile să stocheze cunoştinţe şi experienţe la o 

scară mult mai amplă, infinit mai eficientă, depăşind capacitatea oricărei minţi 

omeneşti, într-un spaţiu exterior, uşor accesibil în orice moment. Acest fapt 

descătuşează, eliberează mintea omenească de datele lipsite de actualitate 

imediată şi îi lasă liber principalul atribut, de concepţie, apt de a emite şi a realiza 

noi şi noi conexiuni, într-un mozaic fără limite. 

Astăzi, un calculator - dintre cele mai modeste - poate rezolva multe 

necunoscute, fără a mai fi nevoie de apelul la memorie sau parcurgerea, într-o 

anumită formulă, a unui traseu. Minţi iscusite, devenite anonime, puse în slujba 

noastră a tuturor, ne-au pus la dispoziţie căi preformate, în aşa fel încât, între un 

„start” precis şi finalul ţintit, modelul informatizat permite soluţionarea aproape 

instantanee a oricărei probleme, parcurgând etapele intermediare fără participarea 

directă a utilizatorului, eventual oferindu-ne variante şi rezolvări optimale. 

Este analogia cu situaţia gospodinei care pune un vas cu apă la fiert, care nu 

este interesată de temperaturile intermediare ale apei de deasupra focului, ci 

strict de momentul în care ea a ajuns la starea dorită. Mai mult, sistemele de 

cooperare şi interconectare, băncile de date tezaurizează, într-un registru infinit, 

sistematizat şi organizat, realizări individuale sau colective, de indubitabilă 

valoare şi utilitate, din orice punct al globului pământesc, pentru a le oferi oricărui 

solicitant, indiferent unde s-ar afla. Fără îndoială că dezvoltarea şi mai importantă 

a sistemelor de reţele informatice, va avea un impact covârşitor asupra viitorului 

omenirii şi progresele ei vor trebui judecate pornind de la acest punct de 

referinţă. 

Generaţiile mai vechi cunosc angoasele cu care erau confruntaţi elevii 

anilor de liceu, legate de tabelele de logaritmi, de memorarea unor funcţii 

trigonometrice, a unor ecuaţii complexe, chiar dacă în practica ulterioară nu 

aveau să se mai întâlnească niciodată cu ele. Să amintim acele juxte latine care 

trebuiau învăţate pe dinafară şi care deveneau adevărate instrumente de 

tortură în mâinile unor dascăli, de altfel de mare valoare, care îşi făceau – în fond 

– meseria. Exagerând, în mod intenţionat, pentru a ne sluji ideea, poate că şi 

elementara tablă a înmulţirii, prin insistenţa şi constrângerea cu care trebuia 

însuşită neapărat în prima clasă primară (?!), fără ca micul învăţăcel să-i priceapă 

rosturile, poate explica inhibiţia şi, implicit, aversiunea sau idiosincrazia 

faţă de studiul matematicii, de care mulţi dintre copii au fost atinşi. 

Fără îndoială că oricine poate argumenta elementaritatea unor instrumente 

fundamentale, de prim ordin, cunoaşterea de bază a unor raţionamente şi 

cunoştinţe, din care rezultă experienţa şi care ne dă posibilitatea rezolvării facile 

şi imediate a unor situaţii, fără intervenţia unui factor exterior. Este drept că şi 

scoarţa cerebrală trebuie exersată, supusă unor rigori, păstrând caracterul strict 

individual, cu beneficii certe în dezvoltarea judecăţii omeneşti. Astfel de 

argumente nu pot fi respinse. Dar nu este mai puţin adevărat că majoritatea 

sistemelor de educaţie şi de însuşire a experienţei şi a cunoştinţelor trebuie 

reevaluate, trebuie căutate căi noi de însuşire şi înţelegere, absolut convinşi că 

mijloacele şi metodele aparţinând unor generaţii pot fi lipsite de orice valoare 

pentru altele. Nu negăm perenitatea şi permanenţa unor forme şi sisteme 

educaţionale dar nici nu putem pleda pentru imobilitate, apelând la tradiţia sau


experienţele deja verificate. Teama de nou rămâne una dintre marile probleme 

ale cercetătorului şi omului de ştiinţă şi nu este deloc uşor de luptat cu ea. Este 

cunoscută vâlva pe care a stârnit-o conducătorul unei discipline tehnice, condamnat 

la vremea respectivă chiar de către propriii colegi, pentru că, la 

disciplina pe care o preda, permitea studenţilor să aducă cu ei şi să consulte în 

timpul examenelor orice carte sau tratat. Este evident că o astfel de procedură 

punea accentul nu pe exerciţiul memoriei, admitea că şi un student bine pregătit 

se poate afla la un moment dat într-un blocaj şi avea posibilitatea să se ajute, 

pentru că trecuse prin materie şi ştia unde anume să caute noţiunea sau termenul 

de care avea nevoie, faţă de un student nepregătit care abia ar fi uiniţiat 

o documentare, fără viitor. 

Pentru a face faţă comemorativelor actuale ale activităţilor sale, cercetătorul 

încearcă, nu fără greutate, să se descătuşeze de o multitudine de canoane 

vechi, de reguli arbitrare sau de corsetele rigide, de care nimeni n-a avut curajul 

să se atingă, zeci dacă nu sute de ani şi care au devenit un adevărat balast 

pentru activitatea de cercetare. Pentru că multe dintre acestea erau considerate 

adevăruri incontestabile, tabu-uri absolute, pe care nimeni şi nimic nu le 

putea zdruncina. Oricine ar fi încercat să modifice ceva din formulările lor risca o 

desconsiderare definitivă, chiar dacă îl împiedicau să meargă mai departe, să 

progreseze. 

Trebuie să recunoaştem că dacă, altădată, locul şi condiţiile în care se 

desfăşurau activităţile de creaţie ştiinţifică erau mai riguros delimitate şi însăşi 

ştiinţa era marcată de o anumită rigoare, astăzi se poate afirma că ştiinţa şi 

cercetarea tind să se facă oriunde şi în cele mai modeste circumstanţe, acolo 

unde există specialişti interesaţi de ceea ce numim progres şi, mai ales, unde 

condiţiile materiale şi ambianţa devin stimulative. Este neîndoielnic că orie 

domeniu de activitate umană nu poate avansa, nu poate progresa numai prin 

vârfurile sale, oricât de strălucitoare ar fi, minţi capabile să stabilească rapid şi 

eficient, legăturile necesare între diferitele noţiuni cu care lucrăm, ci are nevoie 

de o arie mult mai acoperitoare. 

Instrumentele de care profesionistul actual dispune pentru desfăşurarea 

propriei activităţi sunt, neîndoielnic, mult mai valoroase şi eficiente. Exemplul cel 

mai elocvent este al informaticii, care justifică atributul de factor de progres 

„exploziv”, fără precedent în istoria marilor descoperiri ale omenirii. Ea a pătruns 

rapid într-o masă imensă de utilizatori şi îi investeşte pe aceştia cu capacităţi 

sporite sau îi transformă – chiar fără să o conştientizeze – în cercetători anonimi şi 

justifică afirmaţia că informaţia a încetat să mai fie ştiinţă, ci a devenit un bun 

material, larg accesibil. 

Este cunoscută cerinţa regimului trecut cu privire la activitatea ştiinţifică şi la 

cercetare, devenite un lait-motiv, dacă nu o obsesie. Se dorea ca orice 

specialist, indiferent de nivelul şi locul unde îşi desfăşura activitatea, să devină un 

cercetător sau om de ştiinţă. Splendidă enunţare ! Din păcate, nici institutele 

specializate în cercetare, de care toate domeniile dispuneau, nu erau finanţate, 

trăiau de azi pe mâine, fără dotarea şi asigurarea materială de care aveau 

nevoie, fără preţuirea la care cei care le slujeau aveau un cuvenit drept. Totul 

era nivelat de tăvălugul egalităţii şi echităţii, competiţia adevărată pierdea din 

375

376 


semnificaţii şi încerca să aducă la acelaşi numitor întreaga masă a cercetătorilor 

şi a oamenilor de ştiinţă. Inutil să mai spunem că ierarhiile se stabileau după alte 

criterii, în afara celui valoric, singurul care nu poate da greş. 

Fără îndoială că un asemenea mod de gândire şi, mai ales, traducerea în 

fapt, nu puteau să ducă decât la eşecul cunoscut. Cu toate acestea, nu putem 

ocoli o întrebare firească: în anii de tristă amintire ai regimului de care am scăpat 

în 1989, ştiinţele noastre nu au progresat, au rămas la acelaşi nivel la care se aflau 

când am fost invadaţi de orânduirea instalată cu sau fără voia noastră ? 

Răspunsul este categoric negativ şi realitatea ne arată că lucrurile nu au stat 

aşa. Progresul ştiinţelor noastre a continuat şi a fost cu atât mai valoros cu cât el 

nu s-au sprijinit pe ajutor din afară, ci a fost rezultatul potenţialului autohton al 

factorului uman. Sigur că nu a fost suficient şi că dacă ne-am fi bucurat de 

cooperarea şi colaborarea cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă de pe alte 

coordonate, progresele ar fi fost mai importante. Dar nu a ţinut de deciziile şi 

dorinţele noastre şi trebuie să afirmăm cu toată responsabilitatea că progresul nu 

a fost neînsemnat şi şi-a urmat drumurile fireşti. 

În ce ne priveşte, fără să negăm faptul că cercetarea adevărată are nevoie 

de un cadru bine determinat, cu condiţii şi dotare corespunzătoare, nutrim 

convingerea că un profesionist demn de acest apelativ, din orice domeniu de 

activitate, nu se mai poate mulţumi cu practica izolată, rutinieră şi încorsetată de 

tipare, fără să-şi pună probleme, fără să devină un observator atent, oricând 

gata să adune, să prelucreze şi să interpreteze rezultatele propriei activităţi şi, mai 

ales, să le confere atributul de mesaje demne de a intra în circuitul comunicării. În 

concepţia noastră nu poate fi numit un profesionist adevărat acela care nu are 

nimic de spus, de comunicat celor de lângă el sau mai de departe, care nu este 

interesat ca propria experienţă să poată folosi şi altora şi să intre în circuitul 

general, care să conducă la progres. 

Condiţia esenţială rămâne libertatea de acţiune şi asigurarea condiţiilor 

necesare pentru o activitate coerentă şi de calitate. 

* 

Vorbind despre factorul PROGRES, este suficient să ne referim la medicină şi 

să spunem că în toţi anii în care nu ne-am bucurat de condiţii optime de 

activitate sau de preţuirea meritată, bolnavii noştri nu au fost îngrijiţi decât 

instituţiile şi de către medicii autohtoni. Morbiditatea şi mortalitatea, markerii 

capitali ai sănătăţii, nu au fost cu nimic inferioare celorlalte societăţi care se 

bucurau de condiţii infinit mai bune decât ale noastre. Nu este nici o exagerare, 

ci fapt bine cunoscut, că am fost una dintre primele ţări din lume în care s-a 

eradicat malaria, ba experienţa românească a servit la atenuarea incidenţei sau 

chiar la eradicarea ei în întreaga lume. Acelaşi lucru se poate spune despre 

tuberculoză, care a cunoscut o epidemiologie în pantă coborâtoare de foarte 

mare valoare. Din păcate, ultimii ani ai socialismului victorios au stricat tot ce s-a 

clădit în timp şi ne-au adus pe un loc neinvidiat de top în incidenţa tuberculozei 

în Europa. 

Nu este greu de înţeles emoţiile de care am fost dominaţi la primele 

contacte cu medicina şi chirurgia vestică de după revoluţie, ferm convinşi că va 

trebui să ne însuşim un handicap insurmontabil. Din fericire, temerile noastre nu s-


au adeverit. Am realizat că nu eram rămaşi în urmă şi că, de fapt, decalajul 

evident şi indubitabil pe care îl percepeam era strict material şi nu conceptual 

sau profesional. Medicina noastră realizase propriile sale elemente de progres, 

fără ajutor din afară, dovada că profesioniştii noştri nu au lăsat timpul să curgă 

fără a-i împlini rosturile şi timpul a lucrat în favoarea noastră, a tuturor. 

Fără îndoială că extrapolarea acestei realităţi la celelalte domenii de 

activitate nu este nici întâmplătoare, nici nerealistă. 

Nu este de mirare că odată depăşite (din păcate, nu pe deplin !) decalajele 

materiale, medicina noastră şi-a intrat în drepturi şi s-a aliniat, fără dificultate, 

medicinii avansate. Un exemplu de netăgăduit aparţine chirurgiei laparoscopice, 

de care nici nu se vorbea la noi, înainte de revoluţie. Au fost necesare puţine 

contacte cu medicina vestică, nici ea cu o experienţă de prea mulţi ani, pentru 

ca, în ciuda aceloraşi dificultăţi materiale, chirurgia noastră să surmonteze 

rămânerile în urmă şi să depăşească multe centre chirurgicale cu tradiţie din 

străinătate. În 2-3 ani, chirurgia noastră laparoscopcă s-a înscris printre cele mai 

avansate din Europa, cu specialişti de primă mărime, care au lucrat – fără 

exagerare - zi şi noapte, oferind bolnavilor posibilitatea de a beneficia de 

această chirurgie de catifea. Nu doar atât, aria abordării laparoscopice a 

cunoscut la noi o diversificare incredibilă, s-a extins la alte boli şi organe şi am 

avut în curând o şcoală serioasă de chirurgie laparoscopică, cu multe centre de 

training, cu promotori, literatură consistentă şi congrese, ba şi cu inovatori de 

tehnici şi de instrumentar, ceea ce demonstra, din plin, inventivitatea şi 

inteligenţa specialiştilor noştri. 

Cine ar putea uita spusele profesorului Alain Sézeur, de la Clinica de 

Chirurgie Rothschild din Paris: „Când am venit pentru prima oară în România, am 

citit în ochii Dvs. invidia pentru realizările noastre. După numai câţiva ani este 

rândul nostru să privim cu invidie colegială la progresele Dvs.” 

Credem, de asemenea, că vechea caracterizare a specialistului care 

desemna cercetătorul sau practicianul care ştia cât mai mult dintr-un domeniu 

cât mai îngust, trebuie reconsiderată: specialist adevărat este acela care are cât 

mai multe cunoştinţe din cât mai variate domenii. Sigur că nu se poate nega sau 

contesta existenţa şi importanţa specializării, dar aceasta pierde din valoare 

dacă rămâne izolată, incapabilă de a se încadra în contextul unei integrări multidisciplinare. 

Este foarte adevărat că omul de ştiinţă şi cercetătorul modern dispun de 

posibilităţi nelimitate de documentare, de uriaşe baze de date, comunicarea 

este aproape instantanee şi informaţia circulă cu o viteză de neînchipuit. El 

poate dispune sau descoperi în cel mai scurt timp instrumentele şi datele de care 

are nevoie, poate apela în orice moment la rezolvarea rapidă a unor probleme 

să spunem de bucătărie, pentru care nu mai este nevoit să cheltuiască energie şi 

timp, preocuparea sa principală rămânând numai munca de concepţie şi 

inovaţie, pentru aflarea unor noi căi pentru satisfacerea problemelor pe care le 

are de rezolvat. Aceste elemente de progres indubitabil nu pot fi ignorate şi 

rezultatele acestei stări de fapt se oglindesc în numeroasele descoperiri şi invenţii 

care marchează mileniul al III-lea, din care, iată am parcurs o bună bucată. 

377

378 


Este şi explicaţia generalizării mult mai rapide a marilor cuceriri ale ştiinţei. Să 

ne gândim la deceniile întregi care au fost necesare pentru introducerea în 

practica universală a razelor Röntgen, la timpul mult mai scurt pentru antibiotice, 

pentru ca explorările şi tehnicile mininivazive să cunoască o explozie în 

generalizare şi aplicare, un adevărat „boom”, care nu a lăsat în afara lui marea 

masă de cetăţeni. Şi ne-am referit doar la trei dintre cuceririle ştiinţifice care au 

marcat lumea medicală, dar exemplele ar putea fi înmulţite la infinit. 

În acelaşi timp, trebuie să arătăm că rezultatele ştiinţifice ale lumii, accesibile 

marii mase de cercetători şi oameni de ştiinţă au făcut ca barierele bine trasate, 

aproape de nedepăşit dintre cercetarea fundamentală şi cea aplicativă să nu 

mai fie atât de riguroase şi intricarea între cele două tipuri de cercetare să fie 

posibilă. Este suficient să spunem că programul Apollo, de cucerire a spaţiului 

cosmic, a beneficiat de mai bine de 8.000 de rezultate ale cercetării 

fundamentale. Într-un timp extrem de scurt ele au păşit pragul practicii şi au fost 

aplicate în alte domenii şi mai ales în medicină. 

Miniaturizarea, tehnicile video şi digitale, laserele, tehnicile digitale şi multe 

altele au intrat imediat în circuitul curent şi au depăşit barierele stricte ale 

cercetării fundamentale. În prezent, medicina este cel mai mare beneficiar al 

tuturor ştiinţelor şi a permis elaborarea unor tehnici diagnostice şi de tratament 

care nu ar fi fost posibile cu numai două decenii în urmă. 

Astăzi vorbim de telechirurgie, adică de efectuarea unor intervenţii 

complicate dirijate de la sute sau mii de kilometri distanţă. Vorbim de robotică 

chirurgicală care nu mai este o fantezie. Câteva clinici din ţară sunt deja dotate 

cu asemenea echipamente şi trebuie să amintim de românul nostru Lobonţiu, 

unul dintre pionierii chirurgiei robotice care se împarte între Europa şi America, 

învăţându-i pe cei ce doresc să se specializeze în această modalitate 

chirurgicală extrem de precisă şi eficientă. Să fim bine înţeleşi. Chirurgia robotică 

nu va fi accesibilă oricărui serviciu de chirurgie. Sau folosită pentru orice 

afecţiune. Dar ea demonstrează marile posibilităţi ale minţii omeneşti, este 

markerul indubitabil al posibilităţilor uriaşe ale creativităţii. 

Chirurgia practicată prin orificiile naturale, capsulele video capabile să 

străbată tot tubul digestiv şi să ne ofere orice informaţie de care avem nevoie, 

roboţii miniaturali care pot fi introduşi pe cale vasculară şi pot fi dirijaţi în punctele 

delicate unde să trateze afecţiuni altfel inaccesibile, tabletele de medicamente 

inteligente, capabile să elibereze o anumită substanţă strict când este nevoie şi în 

doze controlate, nu mai sunt fantezii. Să mai amintim de telefonia mobilă, din ce 

în ce mai perfecţionată şi capabilă de performanţe uluitoare ? Mintea 

omenească nu-şi epuizează capacităţile şi forţele creatoare. 

* 

* * 

Nici omul de ştiinţă şi cercetătorul român nu se poate detaşa de condiţiile în 

care trăieşte şi acţionează. Din păcate sau din fericire (este greu să conferim 

realităţii adevărata semnificaţie, dovadă indubitabilă a relativităţii tuturor 

văzutelor şi nevăzutelor), el a fost de când se ştie, şi continuă să fie, un personaj 

chinuit, un pălmaş urgisit, veşnic dominat de deficienţe materiale şi încorsetări de 

tot felul, care i-au îngreunat activitatea, de multe ori aprioric desconsiderată şi


marginalizată, ca să nu mai vorbim de lipsa de preţuire care l-a acoperit şi pe 

care a resimţit-o în permanenţă. El cunoaşte lumea în care a intrat şi acceptă 

toate servituţile acesteia, de cum a păşit pragul domeniului. Ceea ce învaţă de 

foarte timpuriu este că aceasta îi este soarta şi că din moment de şi-a ales 

drumul, trebuie să accepte şi ceea ce i se oferă. 

Credem că blazonul pe care cercetătorul şi omul de ştiinţă român şi l-a 

construit, cu migală şi cu sudoarea frunţii şi pe care l-a purtat şi îl poartă, totuşi, cu 

o demnitate exemplară, a fost „nevoia te învaţă”. 

Nimeni n-ar putea afirma că nu am avut şi nu avem savanţi, oameni de 

ştiinţă şi cercetători de mare valoare şi de probitate ştiinţifică ireproşabilă. Chiar 

dacă mulţi dintre aceştia au fost nevoiţi să părăsească pământul natal, pentru a 

se împlini în altă parte, ei nu şi-au ignorat rădăcinile, au rămas tot români cum sau 

născut, devenind exponenţi ai lumii, chiar dacă li s-a refuzat hlamida 

recunoaşterii supreme şi pentru acele situaţii când lumea a ştiut foarte bine că 

meritul era al lor şi nu al celor care le-au uzurpat realizările. Universalitatea lor nu 

le poate fi negată. 

Spiritul creator al cercetătorului şi al omului de ştiinţă din ţara noastră este 

cunoscut şi recunoscut. Iată ce declara, recent, profesorul Raymond Dwek, de la 

Universitatea din Oxford, participant la al V-lea Simpozion Nicolae Cajal: Aveţi un 

potenţial absolut fantastic, chiar dacă nu este pe deplin valorificat; ceea ce este 

remarcabil este că foarte mulţi tineri sunt implicaţi în cercetare şi oferă garanţii 

pentru viitor. Dar savantul nu ezita să evidenţieze un aspect de semnificaţie 

particulară: „Nu cred că sunt suficienţi bărbaţi care fac cercetare, cercetarea 

este apanajul aproape exclusiv al femeilor în România, şi ăsta este un indiciu că 

cercetarea nu este un domeniu plătit suficient de bine”. Foarte interesantă 

observaţia savantului. El nu face o discriminare ieftină ori să afirme că cercetării îi 

lipseşte vigoarea masculină, mai antrenată în problemele practice ale vieţii, dar 

descoperă adevăruri şi realităţi ascunse pentru alţii, nu şi pentru profesionistul 

avizat. Cercetarea nu este preţuită, nu este plătită la adevărata ei valoare şi 

atunci este copleşită de femei, pentru că numai ele acceptă o remunerare mai 

mică decât bărbaţii. 

Sunt la fel de justificate eforturile cercetătorului şi omului de ştiinţă al 

vremurilor noastre de a se descătuşa de o multitudine de canoane vechi, de 

reguli arbitrare sau corsete rigide care încă mai dăinuie în domeniile pe care le 

slujesc, şi care îl împiedică să meargă mai departe, să progreseze. Există 

asemenea elemente în toate domeniile de activitate, sunt lucruri stabilite, de 

care nimeni n-a avut curajul să se atingă, zeci dacă nu sute de ani şi care au 

devenit un adevărat balast pentru activitatea de cercetare. Pentru că multe 

dintre acestea, erau considerate adevăruri incontestabile, tabu-uri absolute, pe 

care nimic nu le poate zdruncina şi oricine ar fi încercat să modifice ceva din 

formulările lor ar fi riscat o desconsiderare definitivă. 

Vorbind de o adevărată remaniere a cercetării socotim că multe dintre 

vechile enunţuri ar trebui reconsiderate şi reformulate în lumina noilor achiziţii ale 

ştiinţelor şi asta nu de dragul reenunţării în sine, ci pentru că, foarte simplu, mediul 

şi condiţiile în care omul de ştiinţă modern îşi desfăşoară activitatea se modifică 

în permanenţă şi îi oferă acestuia alte perspective şi alte posibilităţi de 

379

380 


evidenţiere şi poate, cu mai multă uşurinţă să ajungă la adevărul absolut, dacă 

cumva aşa ceva există. 

Un singur exemplu ni se pare mai multe decât sugestiv. Majoritatea celor 

prezenţi la această reuniune, am învăţat – la vremea însuşirii lui A şi a, şi a tablei 

înmulţirii - o anumită definiţie a propoziţiei: o gândire spusă sau scrisă. Totul părea 

limpede, aşa a fost formulată, aşa am acceptat-o şi am folosit-o decenii de-a 

rândul. Nimeni nu s-a preocupat să-i dovedească corectitudinea ori falsitatea şi 

toată lumea a trecut, cu seninătate, pe lângă această definiţie care părea că 

nu mai lasă loc vreunei interpretări sau modificări. Iată însă că evoluţia limbii, 

rigoarea şi nevoia de adevăr care trebuie exprimate, i-a obligat pe profesioniştii şi 

cercetătorii din domeniu, de a căror probitate nu ne putem îndoi, să reevalueze 

formularea respectivă şi, în cele din urmă să-i dovedească incorectitudinea şi 

formularea întâmplătoare. Şi pentru că o constatare ca atare nu era suficientă, 

cercetătorii au eliminat vechea formulare şi au înlocuit-o cu o alta de valoare 

incontestabilă: o exprimare cu un sigur predicat. Pentru că ceea ce 

condiţionează existenţa unei propoziţii este tocmai unicitatea predicatului. 

Indiferent de celelalte componente ale unei propoziţii, predicatul şi numai el 

singur o defineşte. Dacă sunt mai multe predicate, sunt tot atâtea propoziţii. 

Vechea formulare nici nu făcea referire la această condiţie esenţială. Deşi 

exemplul pus în discuţie ar putea fi considerată o minor, personal sunt satisfăcut 

de această nouă formulare, pentru că ea satisface necesitatea de adevăr şi 

corectitudine. S-ar putea, ca peste ani, şi această formulare să fie depăşită şi să 

reclame o alta mai corectă, ceea ce nu ar face altceva decât să consfinţească 

punctul nostru de plecare, evoluţia şi progresul. Timpul şi acumularea experienţei 

obligă la reconsiderarea unor adevăruri şi realităţi care, altfel, par de 

nezdruncinat. 

Extrapolând, avem convingerea că lucrurile ar trebuie să se petreacă în 

toate domeniile de activitate, nu doar pentru a redescoperi focul şi roata, ci 

tocmai pentru că şi focul şi roata, descoperite cu mii de ani în urmă, şi care au 

adus servicii incontestabile omenirii, nu mai seamănă cu focul şi roata zilelor 

noastre 

* 

Faţă de cele expuse putem să conchidem că cercetătorii şi oamenii de 

ştiinţă români nu s-au lăsat descurajaţi de condiţiile uneori vitrege în care şi-au 

desfăşurat activitatea în decursul timpului şi s-au încadrat perfect în marea familie 

a celor care şi-au pus talentul, capacitatea şi profesionalismul în slujba progresului 

şi binelui general. 

Lor li se cuvine recunoaşterea universalităţii.




METODE MODERNE APLICATE ÎN MANAGEMENTUL 

DEŞEURILOR RADIOACTIVE: ELABORAREA 

METODOLOGIEI FACTORILOR DE SCALARE 

Abstract 

Şerban-Constantin VALECA, 

Prof. univ. dr. ing., Universitatea Piteşti, 

Preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Cercetări Nucleare Piteşti; 

Prof., Ph.D., Eng., University of Pitesti, 

President of Scientific Council of Nuclear Research Institute from Pitesti 

serban.valeca@nuclear.ro 

Monica VALECA, 

Lector univ. dr., Universitatea Piteşti, 

CS 3 - Institutul de Cercetări Nucleare Piteşti; 

Senior Researcher, Institute for Nuclear Research, Pitesti, Romania 

monica.valeca@nuclear.ro 

With the development of nuclear power, public opinion reads ingijorata treatment 

and storage of nuclear waste. Given the national and international rules on the 

treatment and safe storage and optimizing their processes, worldwide efforts are being 

made in this respect. This paper aims to provide application development methodology 

of scaling factors in evaluating isotopic radioactive waste treatment technologies in 

order to improve nuclear safety in conditions. 

Rezumat 

Odată cu dezvoltarea energeticii nucleare, opinia publica se arată îngijorată de 

tratarea şi depozitarea în siguranţă a deşeurilor nucleare. Având în vedere normele 

naţionale şi internaţionale privind tratarea şi depozitarea în siguranţă a acestora 

precum şi optimizarea proceselor tehnologice, pe plan mondial se fac eforturi în acest 

sens. Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte dezvoltarea metodologiei aplicării 

factorilor de scalare în evaluarea izotopică a deşeurilor radioactive în vederea 

eficientizării tehnologiilor de tratare în condiţii de securitate nucleară. 


Managementul deşeurilor radioactive în vederea depozitării finale cere o 

cunoaştere a concentraţiilor izotopilor conţinuţi. Evaluarea depozitarii in 

siguranţă, se face identificănd comparativ izotopii de scurtă sau lungă durată, 

care sunt mai mult sau mai puţin limitaţi de specificul construcţiei. Majoritatea 

izotopilor de viaţă lungă conţinuţi în deşeurile radioactive sunt greu de măsurat 

din afară pachetelor de deşeuri (GDM) folosind tehnici nedistructive deoarece 

aceştia au energii mici, emiţând izotopi nepenetranţi alfa sau beta. Identificarea 

izotopilor greu de masurat- GDM necesită metode care, în general, implică

382 

Şerban-Constantin Valeca, Monica Valeca 

analiza probelor de deşeuri utilizând analiza chimică complexă pentru separarea 

diferiţilor izotopi în vederea măsurării. Această metodă nu este practică pentru 

un număr mare de pachete de deşeuri. 

O abordare alternativă care pot fi utilizată în unele cazuri, este de a utiliza 

cunoştinţele de emiţători gamma, obţinute prin măsurători gamma externe, 

pentru a obţine informaţii pentru izotopi GDM. Metoda factorului de scalare (FS) 

este o astfel de abordare şi este utilizată pe scară largă pentru a evalua izotopii 

GDM. Metoda FS este bazată pe dezvoltarea unei corelaţii între măsurarea 

uşoară a izotopilor emiţători gama şi izotopii GDM. Activităţile izotopilor GDM în 

pachetele de deşeuri sunt estimate prin măsurarea izotopilor emiţători gama şi 

aplicarea metodei FS. 

2. Fundamentul factorilor de scalare 

Izotopii sunt colectaţi în deşeurile radioactive, cum ar fi: schimbatorii de ioni 

din răşinile generate de către sistemul de purificare al apei, lichide concentrate 

prin evaporarea apei din sistemele centralei nucleare, precum şi unele care să 

adere la suprafaţa interioară a echipamentelor centralei nucleare, sunt prezente 

în DAW generate atunci când se desfăşoară activităţi de întreţinere sau de 

înlocuire a componentelor echipamentului. Astfel de deşeuri pot include 

componente de sine sau diverse alte materiale, cum ar fi îmbrăcămintea de 

protecţie a lucrătorului care devin contaminate prin contactul cu obiecte 

contaminate. 

Metoda FS este o tehnică de evaluare a concentraţiei izotopilor GDM, care 

sunt, de obicei reprezentaţi de izotopii beta şi alfa emiţători, cum ar fi: C 14 , Ni 62 şi 

Pu 240 , care există în aceste deşeuri radioactive. În reactor izotopii cheie (izotopi 

emiţători gama, cum ar fi Co 60 şi Cs 137 , care sunt măsuraţi din afara pachetului 

de deşeuri) sunt generaţi concomitent cu izotopii GDM şi transferaţi în sistemele 

reactorului. În metoda FS, concentraţiile izotopilor GDM în deşeurile radioactive 

sunt evaluate prin înmulţirea concentraţiei izotopului-cheie cu coeficienţii 

calculaţi pe baza datelor obţinute prin eşantionare şi analiză radio-chimică 

(adică metoda FS, în care raporturile concentraţiilor radioactive sunt între izotopii 

GDM şi izotopii cheie). Metoda FS este derivată din datele empirice oferite de un 

instrument folosit pentru evaluarea activităţii concentraţiilor deşeurilor 

radioactive. Rezultatele analizelor izotopilor obţinuti din studiul reziduurilor 

radioactive utilizează diferiţi factori care afectează raporturile concentraţiilor 

izotopilor GDM şi izotopilor-cheie, care sunt de. Aceşti factori includ: 

(a) Similitudine în mecanismul de producţie; 

(b) Similitudine în transportul de izotopi in cadrul sistemelor centralei nucleare. 

Metoda SF poate fi calculată prin măsurarea izotopilor obţinuţi în analiza 

radio-chimică, prin codul de modelare sau de o combinaţie a celor două tehnici. 

2.1. Selectarea dificilă a perechii de izotopi cheie de tip GDM 

Izotopii DTM prezenţi în deşeurile radioactive din centralele nucleare ce 

trebuie caracterizaţi sunt prezentaţi în Tabelul 1, împreună cu emiţătorii gama, 

folosiţi de obicei ca izotopi cheie. Aşa cum s-a arătat, izotopii diferă nu numai în

Metode moderne aplicate în managementul deşeurilor radioactive: 

elaborarea metodologiei factorilor de scalare 

functie de modul de producere ci şi în caracteristicile lor fizico-chimice 

(solubilitate, etc.). Un izotop GDM, cum ar fi Ni 62 , care este produs de activare, 

poate fi de aşteptat să se coreleze cu izotopul-cheie, cum ar fi Co 60 , care este, 

de asemenea, produs de activare şi are caracteristici fizico-chimice similare cu 

aceasta. În mod similar, un PF, cum ar fi I 129 are un mod de producere şi 

comportament similar cu izotopului UDM cu PF Cs 137 . Prin urmare, Ni 62 poate fi de 

aşteptat să se coreleze cu Co 60 , şi în mod similar I 129 cu Cs 137 . În timp ce acest 

comportament este, în general de aşteptat, baza fundamentală a metodei 

rămâne empirică. Aceasta este, în cazul în care o corelaţie de încredere poate fi 

dezvoltată între un izotop GDM şi un izotop cheie, metoda FS ce poat fi aplicată 

cu o certitudine rezonabilă. 

În practică, izotopi disponibili-cheie, în special cei cu timp de viaţă lung, sunt 

limitaţi la câţiva, cum ar fi, Co 60 , Cs 137 , Ce 144 , şi Sb 125 . Prin urmare, doar câţiva 

din izotopi GDM logici, pot fi asociaţi cu izotopi disponibili-cheie bazaţi strict pe 

similitudinea mecanismelor lor de producţie şi caracteristicile lor fizico-chimice. 

Pentru alt izotop GDM, metodologia FS revine la relaţii pur empirice. De 

exemplu, C 14 şi Sr 90 pot fi de obicei corelate cu Co 60 , chiar dacă izotopii asociaţi 

nu au multe în comun cu privire la traseul lor de producţie sau a similitudinii 

chimice. În aceste cazuri, dacă se poate demonstra că există o corelaţie, 

izotopul GDM se mai poate deduce, în mod credibil, din concentraţia izotopului 

cheie. 

De multe ori, este convenabil a corela Pu 239+240 cu Co 60 sau Cs 137 şi reciproc 

a corela izotopi transuranieni, cum ar fi Am 241 şi Cm 244 cu Pu 239+240 . În acest 

sens, raporturile Am 241 / Pu 239+240 şi Cm 244 / Pu 239+240 nu se conformează definiţiei 

tipice a FS, aceasta din urmă fiind definită mai devreme ca raportul dintre 

izotopul GDM şi izotopul cheie. Pu 239+240 este folosit ca un izotop cheie auxiliar în 

acest caz. 

Se consideră în continuare ca orice relaţie utilă între o pereche de izotopi va 

fi considerată ca reprezentând un FS. 

Datorită mecanismelor care stau la baza pentru formarea şi eliberarea PA, 

este posibil să se prevadă valorile pentru un număr de FS, recunoscând că 

plecând de la aceste valori pot să apară factori specifici. Abordări folosite sunt 

după cum urmează: 

(a) Predicţii bazate pe modele de activare 

Raportul de activitate relativă a doi izotopi produşi de activare poate fi pur şi 

simplu, estimat la: 

A 

2 

unde: 

λ - constanta de descompunere radioactivă; 

M - nr. de moli sau izotopi inactivi; 

σ - secţiunea termică de absorbţie pentru izotopul mamă (barn). 

2 

1 

M 

M 

2 

1 

2 

1 

A 

1 

383

384 


Ecuaţia de mai sus se bazează exclusiv pe producţia izotopului activat de 

captura de neutroni şi nu de soarta izotopului rezultat în urma proceselor de 

transport, depuneri şi schimb de ioni. Cu toate acestea, pentru FS cum ar fi Fe 55 / 

Co 60 şi Ni 62 / Co 60 , care implică izotopi cu proprietăţi similare, se consideră că 

ecuaţia de mai sus estimează valori, în acord cu valorile măsurate. 

3. Metoda factorilor de scalare 

3.1. Principiile metodei 

Folosind metoda factorului de scalare, concentraţiile de activitate a 

nuclizilor de GDM din pachetul de deşeuri este estimată prin folosirea corelaţiei 

dintre concentraţiile de activitate GDM şi acei nuclizi cheie UDM cum ar fi Co 60 . 

O abordare a cerinţelor metodei FS este de a efectua o evaluare empirică, 

în care se combină efectele a diferiţi factori (de exemplu: în cantitatea de 

radionuclizi produsă de reacţiile nucleare, deplasarea în mediu şi proprietăţile 

fizico-chimice) ce sunt contabilizaţi pentru folosirea lor la reprezentarea valorii 

medii logaritmice. Acestea sunt rezultatul combinării datelor de la analiză 

(exemplu: radio-chimică) a seriilor de exemple de la deşeuri radioactive actuale. 

Figura 1 prezintă schema de bază pentru aplicarea metodei FS. Evaluarea şi 

aplicarea acesteia va trece de obicei prin etapele prezentate în figură. 

Etapa 1 

- Studiul factorilor de bază 

- Dezvoltarea unui plan de prelevare de probe 

Etapa 2 

- Prelevare de probe şi analiză 

Etapa 3 

- Observarea şi evaluarea bazei de date a activităţii nuclidului 

- Evaluarea aplicabilităţii metodei SF (justificare) 

- Clasificările SF pentru evaluare 

Etapa 4 

- Determinarea SF 

- Determinarea activităţii nuclidului DTM 

Figura 1. Etapele de bază pentru aplicarea metodei SF



În lucrare se prezintă metoda de calcul a factorilor de scalare cu aplicaţie 

pe doi radionuclizi Cs-137 şi Sr-90. Valorile măsurate a acestor doi radionuclizi au 

fost preluate din tabele AIEA efectuate la reactori în funcţiune datorită faptului 

că punerea în funcţiune a echipamentelor SCN s-a întârziat din cauze financiare. 

Cu toate acestea, s-a verificat modelul de calcul, astfel încât în tabelul 1, sunt 

prezentate rezultatele concrete ale calculelor reale (valorile modelate). 

Totodată în figura 2 „Măsurători şi calcule de regresie liniară pentru 

concentraţiile ASr şi ACs” au fost reprezentate seturile de valori măsurate, 

modelate şi cele lineare. 

3.2. Metoda de calcul si determinarea FS 

Dacă în cadrul campaniilor de caracterizare a deşeurilor radioactive s-ar 

folosi numai metoda măsurătorilor directe ale fluxului de deşeuri în redarea 

identificării radionuclizilor relevanţi, aceste campanii ar dura ani întregi şi ar fi 

foarte costisitoare. 

În acest caz se folosesc seturi de date analogice ce se analizează folosind 

modele matematice de regresie. 

Rezultatele analizelor de regresie vor fi prezentate pentru o gamă largă de 

radionuclizi. În final folosirea factorilor de scalare şi corelarea coeficienţilor va 

determina concentraţiile de radionuclizi. 

3.2.1.Corelarea coeficienţilor 

Se determină folosind o metodă simplă: aceea că cea mai bună relaţie 

dintre două seturi de date se presupune a fi dependentă. Metoda matematică 

este cea a regresiei lineare care calculează dreapta de bună aşezare printre 

punctele seturilor de date. 

Pentru un set de date dat x 1, 

y1 

, x 2, 

y2 

, ... , x n, 

yn 

şi o dreaptă 

de aproximare f x a x b este necesar să se determine valorile 

parametrilor a şi b astfel încât suma 

Introducând notaţiile: 

S 

n 

i 1 

f 

x 

i 

i 

n 

1 

f 

n 

S f x i 

i 1 

- y 

i 

2 

xi 

respectiv 

i 

n 

1 

- yi 

- yi 

a 

x 

i 

2 

2 

b 

să fie minimă. 

- y 

i 

2 

385

386 


pentru a minimiza suma S, derivatele sale parţiale în raport cu a şi b trebuie să fie 

egale cu zero, adică: 

şi 

S 

a 

S 

b 

n 

2 

i 1 

n 

2 

i 1 

x 

i 

a 

a 

x 

i 

x 

i 

b 

b 

y 

i 

y 

i 

aceste egalităţi permiţând formarea sistemului compatibil determinat de două 

ecuaţii cu două necunoscute a şi b: 

a 

a 

i 

i 

n 

n 

1 

1 

x 

x 

2 

i 

i 

şi a cărui rezolvare conduce la soluţiile: 

şi 

a 

b 

n 

n 

i 1 

n 

i 1 

x 

n 

x 

i 

b 

b 

i 1 

2 

i 

y 

n 

i 

i 

n 

1 

n 

x 

n 

2 

i 

n 

x 

i 1 

n 

i 

i 1 

i 

n 

n 

i 1 

y 

i 

x 

1 

x 

n 

i 

n 

y 

i 

i 1 

2 

i 

1 

i 

x 

i 

x 

i 

n 

y 

i 1 

2 

n 

i 1 

n 

i 1 

i 

x 

x 

y 

i 

i 

S-au obţinut, prin urmare, formulele de determinare a celor mai probabile 

valori ale parametrilor a şi b ce caracterizează dreapta de bună aşezare printre 

punctele seturilor de date. Această metodă mai este cunoscută şi sub 

denumirea de corelare lineară. 

i 

0 

2 

0 

n 

i 1 

x 

i 

y 

i



3.2.2. Folosirea metodei regresiei lineare 

Regresia lineară ne indică o metodă de obţinere a unei relaţii lineară între 

două cantităţi, folosind un set minimal de date şi o metodă de a cuantifica 

acurateţea acestei relaţii. 

În cazul factorilor de scalare există relaţia neliniară: 


adică: 

a, b = constante ce urmează să fie evaluate, 

At = concentraţia radionuclidului greu de măsurat, 

Ak = concentraţia radionuclidului uşor de măsurat. 

A 

t 

a 

Liniarizarea relaţiei de mai sus se face prin logaritmare conform algoritmului: 

A 

t 

a 

A 

k 

b 

A 

t 

b 

k 

log A log a 

b 

log At log a log Ak 

log At log a b log Ak 

log At b log Ak 

log a 

S-a regăsit, astfel, relaţia liniară de tip y x unde: 

y log At 

; k 

A x log ; b şi log a . 

valorile ce urmează a fi determinate fiind: log a şi b 

4. Determinarea concentraţiei a doi radionuclizi 

1) Cs-137 de tip „UDM” 

2) Sr-90 de tip „GDM” 

Să notăm cu ACs concentraţia Cs-137 şi cu ASr concentraţia Sr-90. 

Relaţia între cele două cantităţi este 

valorilor a şi b se face folosind datele din tabelul următor: 

Sr 

A 

k 

b 

b 

Cs 

387 

A a A , iar determinarea

388 

Nr. 

măsurătoare 


Tabelul nr. 1. Exemplu: concentraţii ale Cs-137 şi Sr-90 (Bq kg -1 ) 

ACs ASr log10(ACs) log10(ASr) 

1 1,981E+09 2,842E+06 9,297 6,454 

2 2,515E+06 9,32E+05 6,401 5,969 

3 2,316E+06 1,101E+06 6,365 6,004 

4 2,751E+06 8,01E+05 6,439 5,904 

5 6,56E+05 8,24E+05 5,817 5,916 

6 2,56E+06 8,65E+05 6,409 5,937 

Aşa cum s-a prezentat mai sus, este necesar să se lucreze cu valorile 

logaritmilor concentraţiilor măsurate. 

În acest caz ecuaţiile anterioare pot fi folosite pentru a obţine cele mai 

probabile valorile ale coeficienţii de regresie, după cum urmează: 

şi 

şi 

b 

log a 

6 

6 

i 1 

n 

i 1 

log A 

log A 

Cs, 

i 

2 

6 

Cs , i 

log A 

6 

i 1 

Sr, 

i 

log A 

i 1 

6 

n 

i 1 

2 

Cs , i 

log A 

Sr, 

i 

log A 

Din rezolvarea acestor ecuaţii rezultă: 

2 

6 

i 1 

Cs , i 

log A 

6 

i 1 

log10 a = 4,935 ⇒ a = 86099,375 

b = 0,1623 

n 

Cs, 

i 

log A 

n 

i 1 

n 

i 1 

Cs, 

i 

log A 

log A 

Deci relaţia între concentraţiile Cs-137 şi Sr-90 este: 

6 

i 1 

2 

Cs, 

i 

Cs, 

i 

log A 

n 

i 1 

2 

Sr, 

i 

x log A 

i 

Sr, 

i



ASr = 86099,37 ACs 0,1623 

Acurateţea acestei relaţii se face prin evaluarea coeficientului de corelare 

care este R 2 = 0.9356, sau R = 0,9672, ceea ce indică o strânsă corelaţie între 

datele experimentale şi cele obţinute prin modelul matematic, aşa cum se poate 

observa şi din Tabelul nr. 2. 

Nr. 

Crt. 

389 

Tabelul nr. 2. Valori comparative pentru concentraţiile de Sr 

Valori măsurate Valori modelate 

ACs ASr log10 ASr 

A 

Sr 

a 

A 

b 

Cs 

log10 ASr 

1 1,981E+09 2,842E+06 6,454 2,779E+06 6,444 

2 2,515E+06 9,320E+05 5,969 9,415E+05 5,974 

3 2,316E+06 1,101E+06 6,042 9,290E+05 5,968 

4 2,751E+06 8,010E+05 5,904 9,553E+05 5,980 

5 6,560E+05 8,240E+05 5,916 7,570E+05 5,879 

6 2,560E+06 8,650E+05 5,937 9,442E+05 5,975 

În Figura 2 se prezintă graficele corespunzătoare datelor obţinute prin 

măsurători, respectiv pe baza calculelor specifice modelului matematic adoptat. 

log10(ASr) 

6.5 

6.4 

6.3 

6.2 

6.1 

6.0 

5.9 

5.8 

y = 0.1623x + 4.935 

R 2 = 0.9356 

5.0 6.0 7.0 8.0 9.0 10.0 

log10(ACs) 

Masurat 

Modelat 

Linear (Masurat) 

Figura 2. Măsurători şi calcule de regresie liniară pentru concentraţiile ASr şi ACs

390 

5. Concluzii 


Aşa cum s-a demonstratm modelul matematic este viabil si se poate valida 

pe măsurătorile pe care SCN le va efectua în cursul anului 2010, urmând a se 

aplica de către utilizatorii de tehnologii de tratare ca STDR-SCN, ANDR, SNN. Se 

consideră ca dezvoltarea acestei metode în România este un pas important în 

domeniul managementului deşeurilor nucleare. 

Bibliografie 

- S.Valeca, M.Valeca, s.a - „Managementul deşeurilor radioactive” - 2005, editura 

Universităţii Piteşti ISBN 973-690-427 

- S.Valeca, M.Valeca, s.a - „Ciclul de Combustibil Nuclear” - 2008, editura Universităţii 

Piteşti, ISBN978-973-690-778-4 

- „Scalling factors”- IAEA -Tecdoc-2008




Rezumat 

SECURITATEA INSTALAŢIILOR NUCLEARE 

ŞI PROTECŢIA MEDIULUI 

Şerban-Constantin VALECA, 

Prof. univ. dr. ing., Universitatea Piteşti, 

Preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Cercetări Nucleare Piteşti; 

Prof., Ph.D., Eng., University of Pitesti, 

President of Scientific Council of Nuclear Research Institute from Pitesti 

Dr. Ing. Marin PREDA, C.S. Emil Mugurel ANA, Ing. Nicoleta BRANIŞTE 

- Institutul de Cercetări Nucleare Piteşti 

Viitorul energiei nucleare depinde nu numai de considerente tehnice şi economice, dar şi de 

prevenirea oricăror probleme majore de securitate nucleară. De la accidentul care a avut loc în 

1979 la centrala nucleară Three Mile Islands şi trecând prin catastrofa de la Cernobâl din 

1986, percepţia publicului asupra securităţii nucleare a devenit o problemă foarte importantă 

şi semnificativă pentru dezvoltarea în continuare a sistemelor energetice din multe ţări. În 

prezent, rolul publicului şi al instituţiilor locale a devenit esenţial în deciziile legate de marile 

proiecte industriale care au efecte potenţial adverse asupra mediului. 


Consecinţele nedorite ale accidentelor nucleare sau a utilizării în scopuri 

militare se pot încadra pe o scara largă, începând cu efecte de mici proporţii şi 

terminând cu efecte dezastruoase. În general publicul este extrem de sensibil la 

ameninţarea pe care o reprezintă pericolul radiologic deşi efectele asupra 

sănătăţii sunt relativ bine cunoscute, iar experienţa din domeniul nuclear nu pune 

în evidenţă, cu puţine excepţii, un risc ridicat faţă de riscul pe care îl reprezintă 

multe alte activităţi umane. În general, publicul este interesat de transparenţă 

foarte mult în timpul unor evenimente nucleare nedorite, şi mult mai puţin în 

cazurile de funcţionare normală. 

Transparenţa asigură în această situaţie limitarea unor stări conflictuale sau 

formarea unor atitudini ulterior neconvenabile [1]. 

Domeniile vizate de transparenţă sunt: 

Securitatea nucleară şi aspecte de mediu; 

Gestionarea materialelor nucleare; 

Viabilitatea economică şi politică. 

Legat de condiţiile de securitate şi de mediu, cele trei categorii interesate în 

transparenţă (comunităţile locale, naţionale sau internaţionale) doresc o 

informare clară şi exactă despre condiţiile de operare, eliberarea în mediu a unor 

produşi radioactivi, cât şi despre consecinţele unui accident asupra sănătăţii 

populaţiei şi a mediului. 

Prezenta lucrare îşi propune să răspundă sumar la punctele enumerate mai 

sus.

392 

Şerban Constantin Valeca, Monica Valeca 

2. Producerea energiei electrice şi protecţia mediului 

Problemele generale majore asociate utilizării tuturor formelor de energie 

sunt menţionate şi detaliate suficient. Vom prezenta în continuare doar 

principalele aspecte legate de energia electrică şi anume: 

protecţia mediului, 

costul energiei electrice, 

gradul de siguranţă în furnizarea energiei electrice. 

Nu se poate concepe un viitor acceptabil al omenirii fără o dezvoltare 

corespunzătoare a tuturor ţărilor. Chiar dacă ritmurile de dezvoltare diferă mult 

de la un stat la altul, progresul trebuie asigurat şi beneficiile nu trebuie însoţite de 

preţul inacceptabil al degradării mediului. În consecinţă, generarea de energie 

electrică va trebui să se supună unor condiţionări din ce în ce mai severe privind 

protecţia mediului. Acestea vizează atât restricţii privind cantităţile de deşeuri şi 

emisiile de gaze, în funcţionarea normală, cât şi limite ale riscului de poluare în 

cazul unor accidente postulate. 

Deşi au fost propuse destul de multe soluţii tehnice şi legislative, pentru 

moment se apreciază că nu s-a găsit o rezolvare corespunzătoare a problemelor 

de mediu legate de generarea de energie electrică. Astfel, cantitatea de bioxid 

de carbon din atmosferă a crescut continuu şi nu poate fi stabilizată fără o 

contribuţie individuală acceptată de fiecare stat, sau măcar de toate statele 

care, împreună, contribuie la (80-90)% din cantitatea de CO2 emisă anual. 

Nici problema noxelor de tipul oxizilor de azot, sulf etc. nu este rezolvată 

corespunzător, în ciuda progresului tehnic şi legislativ clar din statele avansate. 

Ţările în curs de dezvoltare aplică greu tehnologiile relativ costisitoare de “ardere 

curată” a combustibililor fosili. 

În fine, accidentul de la Cernobâl, mai 1986, a spulberat mitul energiei 

nucleare sigure şi curate. Ulterior şi problemele asociate deşeurilor radioactive au 

condus de la o simplă îngrijorare la un anumit grad de neîncredere şi chiar de 

ostilitate. 

Astăzi există argumente bine fundamentate care estimează un risc foarte 

redus de producere a unui accident cu consecinţe majore. De asemenea, 

experienţa pozitivă acumulată în domeniul nuclear este covârşitoare. Totuşi, 

acceptabilitatea energeticii nucleare continuă să fie o problemă foarte serioasă. 

Informaţiile care pot fi furnizate publicului pentru a micşora temerile nefondate 

includ următoarele: [1] 

1. Deşeurile sunt produse auxiliare inevitabile ale bazei tehnologice ale 

societăţii noastre, incluzând utilizarea nucleelor pentru diagnoză 

medicală şi tratament, energie electrică şi apărare. 

2. O mare parte a cercetării şi dezvoltării a fost îndreptată spre măsuri de 

siguranţă în tratamentul deşeurilor, proiectarea containerelor, transport şi 

evacuare. 

3. Există reglementări stricte în vigoare pentru manevrarea materialelor 

radioactive şi pentru proiectarea şi administrarea amplasamentelor de 

evacuare a deşeurilor de nivel scăzut.



4. Expunerea publicului la radiaţii rezultate din transportul deşeurilor şi din 

operarea instalaţiilor nucleare reprezintă o mică parte în comparaţie cu 

aceea provenită din radiaţiile naturale. 

5. Materialele radioactive, eventual, se descompun, în comparaţie cu multe 

chimicale periculoase permanente. 

6. Cu cât este mai lungă perioada de înjumătăţire, cu atât este mai mică 

cantitatea de radiaţii emise de substanţele radioactive, toate celelalte 

aspecte fiind egale. 

7. Materialele radioactive sunt gata detectate după radiaţia lor, în contrast 

cu dificultatea măsurării urmelor radioactive din substanţele chimice. 

8. Se ştie mai mult despre efectele biologice ale radiaţiei decât despre orice 

alt pericol. 

Alte cerinţe majore sunt legate de costul unităţii de energie electrică suportat 

de consumator. Acest cost depinde atât de costurile de generare, transport şi 

distribuţie, cât şi de aspecte comerciale de tip profit, pierdere, recuperare de 

pierderi datorate inflaţiei, preţuri diferite în funcţie de negocierea cu un client dat 

etc. Problema se complică şi mai mult atunci când intervin considerentele de 

ordin social. 

Din motive istorice, în multe ţări generarea de energie electrică s-a făcut în 

condiţii de monopol sau cvasi-monopol. Consecinţele asupra preţului de cost au 

fost apreciate ca negative. În câteva state dezvoltate, după mai mulţi ani de la 

aplicarea de măsuri ferme de asigurare a unei pieţe de energie electrică în care 

să existe suficienţi producători şi consumatori, se constată efecte diverse, demne 

de interes, evaluate ca pozitive şi negative, de la caz la caz. Deşi succesul în 

privinţa reducerii preţului de cost este dovedit de statistici, sunt şi analişti care 

exprimă rezerve faţă de “liberalizarea” pieţii prin măsuri prea bruşte. [2] 

A treia clasă importantă de probleme este legată de asigurarea furnizării de 

energie electrică în cantităţi suficiente, la preţuri rezonabile si stabile, fără pauze 

anunţate şi cu un risc foarte redus de întreruperi accidentale. 

În condiţiile unei pieţe libere, în care orice reducere a preţului de cost poate 

juca un rol decisiv în cadrul “concurenţial”, experienţa de până astăzi pare să 

arate că asigurarea furnizării de energie este greu de îndeplinit de la sine, pe 

baza mecanismelor de autoreglare. Companiile care generează energie 

electrică preferă să forţeze creşterea producţiei folosind exclusiv instalaţiile 

existente în locul unor noi investiţii, întrucât acestea ar putea conduce, eventual, 

la un disponibil de putere instalată insuficient folosit sau chiar nefolosit. 

Soluţia de a lăsa preţul energiei electrice să fluctueze “instantaneu”, în funcţie 

de modul în care este satisfăcută cererea de energie la un moment dat nu a 

condus, deocamdată, la efecte pozitive notabile, având în schimb un nedorit 

efect stresant asupra consumatorilor. 

Este însă prea devreme pentru a aprecia corect consecinţele pe termen 

mediu sau lung asociate liberalizării pieţii energiei electrice. 

3. Energetica nucleară şi mediul ambiant 

După un început extrem de favorabil în anii ’70, accidentul nuclear de la 

Three Mile Island, a ridicat numeroase probleme. Insistenţa cu care mulţi 

393

394 


reprezentanţi ai industriei nucleare americane au reprodus dovada că nu s-a 

întâmplat pâna la urmă nimic rău nici pentru populaţie, nici pentru mediu, a 

produs mai mult rău decât bine. Publicul nu era pregătit pentru asemenea 

argumente. 

Destul de lent a început o oarecare familiarizare cu noţiuni de tipul “risc 

acceptabil”, “bariere de protecţie în adâncime” etc. 

Din păcate, în ziua de 26 aprilie 1986 s-a produs accidentul de la Cernobâl, 

care a afectat extrem de grav atât încrederea în energia nucleară sigură şi 

curată, cât şi bilanţul efectiv de poluare. Emisiile radioactive au fost însemnate 

cantitativ şi s-au răspândit practic în toată lumea. Au fost identificate mii de 

cazuri suspecte de cancer şi există comparaţii pre- şi post-accident care 

dovedesc o creştere bruscă şi gravă a frecvenţei de cancer, în special la gât şi 

nu oriunde, ci tocmai în zonele afectate mai mult de accident. 

De ani de zile, poluarea efectivă de la cele câteva sute de unităţi nucleare este 

practic neglijabilă. Percepţia publicului şi chiar a specialiştilor s-a schimbat însă 

fundamental. 

Nu numai ecologiştii anti-nuclearişti, ci şi simpatizanţii energiei nucleare au 

început să gândească pericolul nu pe baza statisticilor, ci în termeni de risc. În 

consecinţă, problema securităţii instalaţiilor nucleare a devenit cheia evaluarii 

efectelor asupra mediului si asupra populatiei. 

Schimbarea atitudinii publicului nu s-a oprit însă aici. Deşeurile radioactive au 

încetat sa mai fie doar o problemă tehnică şi economică, de alegere între o 

soluţie mai scumpă si alta uşor inferioară dar mai puţin costisitoare. Problema 

depozitării combustibilului nuclear care conţine actinide, de exemplu, a luat 

dimensiuni filozofice, şi morale, de tipul «omul nu are dreptul să lase în mediu 

elemente chimice periculoase, pe care natura nu le-a cunoscut până acum». 

În ansamblu, energia nucleară a încetat să mai fie percepută ca o sursă 

curată şi lipsită de pericole. 

Cu toate acestea, analiştii apreciază că există un viitor al domeniului, fiecare 

dintre celelalte resurse având probleme specifice şi existând o necesitate clară 

de sprijinire a dezvoltării durabile simultan pe mai multe tipuri de resurse 

energetice. Un efort permanent trebuie depus pentru identificarea de soluţii noi 

de securitate nucleară, de reducere a maselor actinidelor descărcate din 

reactor şi de aplicare de soluţii corespunzătoare de depozitare a deşeurilor 

nucleare, inclusiv a celor înalt active. 

4. Securitatea nucleară la reactorii TRIGA 

Un element cheie al filozofiei de securitate a instalaţiilor nucleare este 

conceptul de „apărare în adâncime”. Din punctul de vedere al securităţii 

nucleare, fiecare barieră formează un sistem de rezervă pentru altele şi fiecare 

este proiectat, construit şi întreţinut în conformitate cu cele mai ridicate 

standarde de calitate şi principii de inginerie. 

a) În cazul reactorului TRIGA [3], prima barieră de securitate o constituie 

pastila de combustibil care, prin structura sa (amestec solid de uraniu, hidrură de 

zirconiu şi erbiu), asigură confinarea uraniului şi a fragmentelor de fisiune rezultate 

în urma arderii.



b) A doua şi cea mai importantă barieră este teaca elementului combustibil, 

care asigură atât menţinerea pastilei de combustibil cu produşii de fisiune 

înglobaţi, cât şi menţinerea produşilor de fisiune gazoşi. 

c) A treia barieră este reprezentată de circuitul primar de răcire care, fiind 

un circuit închis, în caz de eliberare de produşi de fisiune din elementul 

combustibil, reţine cea mai mare parte a acestora, urmând ca prin procesul de 

purificare a apei din circuitul primar, produşii de fisiune să fie reţinuţi prin filtre. 

d) A patra barieră de securitate este constituită de clădirea reactorului 

(anvelopa). Această structură este executată din beton armat sau 

precomprimat, cu pereţi până la 1,2 m grosime. Anvelopa constituie un sistem 

conceput astfel încât să protejeze populaţia de consecinţele oricărui accident 

credibil în sistemul de răcire al reactorului nuclear. 

Funcţiile principale sunt următoarele: 

- să reziste la şocul de presiune după accidentul de pierdere de agent de 

răcire şi să-şi menţină integritatea structurală după acest accident; 

- să funcţioneze împreună cu sistemul de răcire la avarie, pentru a limita 

degajarea de energie după accident şi pentru a preveni creşterea de 

presiune peste limitele admisibile; 

- să limiteze pierderea de produse radioactive după accident; 

- să protejeze sistemul de răcire al reactorului de influenţele mediului exterior. 

Pentru limitarea efectelor iradierii, pe lângă anvelopă se mai utilizează 

ecrane de protecţie pentru atenuarea radiaţiilor si a şi fluxulului de căldură. 

e) A cincea barieră de securitate este considerată distanţa: nu se permite o 

locuire permanentă pe o rază de un kilometru de la clădirea reactorului. 

Un indiciu al funcţionării corecte a instalaţiei nucleare de la SCN Piteşti îl 

constituie cantitatea de aerosoli eliberată: în fiecare lună se fac raportări în ceea 

ce priveşte activitatea evacuată. În urma calculelor şi a valorilor măsurate pe 

filtrele de aerosoli, se poate observa că valorile zilnice ale activităţii evacuate la 

coşul reactorului TRIGA nu au depăşit limita maxim admisă pentru aerosoli 

aprobată de CNCAN, care este de 1,28E+05 Bq/zi. Graficele de pe pagina 

următoare descriu activităţile de aerosoli evacuate în lunile aprilie şi mai 2010. 

Din graficele de mai jos se poate observa că activităţile zilnice de aerosoli 

evacuate la coşul reactorului în mediu nu au depăşit în nici una din zile limita 

maxim admisă impusă de CNCAN. Chiar şi în luna mai 2010, când reactorul a 

funcţionat o perioadă de 8 zile (10.05.2010 – 18.05.2010) la o putere maximă de 

14 MW, se poate observa în figura 2 că valorile înregistrate nu au depăşit în nici o 

zi limita impusă. Dimpotrivă, valorile înregistrate atât în luna aprilie, cât şi în luna 

mai sunt în medie cu aproximativ două ordine de mărime sub limită. 

Monitorizarea şi raportările se fac pe tot parcursul anului, indiferent dacă 

reactorul este sau nu în funcţiune. 

395

396 

Activitatea (Bq/24h) 

1,E+06 

1,E+05 

1,E+04 

1,E+03 

1,E+02 

1,E+01 

1,E+00 

01.04.2010 

03.04.2010 

07.04.2010 

09.04.2010 


11.04.2010 

13.04.2010 

15.04.2010* 

17.04.2010 

19.04.2010 

21.04.2010 

Timpul de masurare (zile) 

23.04.2010* 

25.04.2010* 

Activitate aerosoli cos reactor TRIGA - aprilie 2010 

Limita derivata maxima admisa pentru aerosoli 

27.04.2010 

29.04.2010 

Fig. 1 – Activitatea de aerosoli evacuată la coşul reactorului TRIGA în luna aprilie 2010 

Activitatea (Bq/24h) 

1,E+06 

1,E+05 

1,E+04 

1,E+03 

1,E+02 

1,E+01 

1,E+00 

01.05.2010 

03.05.2010 

05.05.2010 

07.05.2010 

11.05.2010 

13.05.2010 

15.05.2010 

17.05.2010 

19.05.2010 

21.05.2010 

Timpul de masurare (zile) 

25.05.2010 

27.05.2010 

Activitate aerosoli cos reactor TRIGA - mai 2010 

Limita derivata maxima admisa pentru aerosoli 

29.05.2010 

31.05.2010 

Fig. 2 – Activitatea de aerosoli evacuată la coşul reactorului TRIGA în luna mai 2010



În ceea ce priveşte evacuarea de 41 Ar la coşul reactorului TRIGA, putem 

spune că monitorizarea se face în timp real şi permanent. Raportările se fac de 

asemenea lunar, ţinând cont că în lunile când reactorul nu funcţionează, 

activitatea de 41 Ar evacuata la coşul reactorului este zero. În figura de mai jos se 

poate observa trendul activităţii 41 Ar în funcţie de puterea reactorului pe 

perioada de funcţionare a reactorului din luna mai 2010. 

Fig. 3 – Activitatea de 41 Ar evacuata la coşul reactorului TRIGA in luna mai 2010 

Din Figura 3 se poate vedea foarte uşor că în nici una din zile activitatea 41 Ar 

evacuată la coşul reactorului TRIGA nu a depăşit limita maxim admisă impusă de 

CNCAN, care este de 3,21E+11 Bq/zi. Se poate vedea foarte uşor că valoarea 

maxima 41 Ar evacuată a fost cu aproximativ şapte ordine de mărime mai mică 

decât limita maxim admisă. 

5. Folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice 

Necesitatea de a asigura folosirea paşnică a energiei nucleare, care îşi 

găseşte expresia în statutul AIEA şi în Tratatul Comunităţii Energiei Atomice 

Europene (Euratom), a fost suplimentată de diferite convenţii de neproliferare. 

Obiectivul ultim al comunităţii internaţionale este atingerea unei dezarmări 

generale şi complete. 

În contextul dezarmării nucleare, evitarea unei proliferări verticale (creşterea 

arsenalelor nucleare existente) este legată de adoptarea unor înţelegeri de 

reducere a armelor între statele deţinătoare de arme nucleare. Interzicerea 

armelor nucleare este de asemenea legată de adoptarea unor cerinţe 

aplicabile la toate statele. 

Exemple de cerinţe aplicabile la toate statele sunt: 

- Tratatul Antarctic; 

397

398 


- Tratatul de interzicere a testării armelor nucleare în atmosferă, în 

spaţiu şi sub apă; 

- Tratatul principiilor de guvernare al activităţilor statelor în 

explorarea şi folosirea în spaţiu, incluzând Luna şi alte corpuri 

cereşti; 

- Tratatul de interzicere al amplasării de arme nucleare şi alte arme 

de distrugere în masă în mare, în ocean şi în subsol. 

Aceste tratate sunt desemnate să limiteze localizarea geografică pentru 

testarea, distrugerea şi/sau folosirea armelor nucleare. 

Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (NPT), Tratatul de interzicere a 

armelor nucleare în America Latină (tratatul de Tlatelolco) şi Tratatul zonei libere 

nucleare din Pacificul de Sud (tratatul de la Rarotonga) ilustrează cerinţele 

aplicabile la statele ce nu deţin arme nucleare. Ele sunt destinate în primul rând 

să prevină proliferarea orizontală. Aceste trei tratate leagă prohibiţia de 

achizitionare a armelor nucleare de necesitatea ca părţile să accepte controlul 

din punct de vedere al garanţiilor nucleare AIEA asupra tuturor activităţilor 

nucleare viitoare şi existente. 

6. Concluzii 

În conformitate cu studiile nationale si internationale, cererea de energie 

electrica va fi cu peste 50% mai mare la orizontul anului 2030. Pe fondul scăderii 

resurselor clasice (carbune, petrol, gaze naturale), precum şi a unui orizont destul 

de îndepărtat al aplicaţiilor fuziunii nucleare, fisiunea nucleară revine ca o 

opţiune de bază în asigurarea consumului industrial. Din această cauză sunt 

necesare cel puţin două demonstraţii: asigurarea funcţionării instalaţiilor nucleare 

în condiţii de securitate nucleară cu protecţia adecvată a mediului şi a 

populaţiei precum şi demonstraţia faptului că energia nucleară trebuie să facă 

parte din familia “energiilor curate”. 

În lucrare s-au prezentat consideraţii specifice privind folosirea eficientă în 

scopuri paşnice a energiei nucleare, precum şi rezultatele unor măsurători 

specifice pentru demonstrarea funcţionării Reactorului TRIGA-ICN Pitesti în condiţii 

de securitate nucleară. 

7. Bibliografie 

[1] C.D. Harmon et al., "Nuclear Facility Transparency: Definitions and Concepts", 

US-Japan Energy Seminar, Washington DC, Oct. 4-6, 2000. 

[2] A. Grigorescu, "Dezvoltarea energeticii nucleare în România în contextul 

modificărilor economice şi a perspectivei aderării României la Uniunea Europeană", 

Energia Nucleară, vol. 12, nr. 1-4, 2001. 

[3] TRIGA SSR 14MW Safety Analysis Report, 1977.




CÂTEVA DATE PRIVIND PROGRAMUL NUCLEAR 

ROMÂNESC 

Ştefan BALABAN 

Ing., Asociaţia „Societatea Inginerilor de Petrol şi Gaze” 

Eng., „Society of Oil and Gas Engineers Association” 

Mihai OLTENEANU 

Ing., Asociaţia Generală a Inginerilor din România 

Eng., General Association of Engineers from Romania 

Veronica OLTENEANU 

Ing., Fundaţia „Ion Basgan”, Eng. „Ion Basgan” Foundation 

Este binecunoscut faptul că programele privind energia nucleară au un 

caracter secretizat în funcţie de domeniul de utilizare. În această comunicare se 

prezintă unele aspecte privind programul nuclear energetic românesc necesar 

producerii energiei electrice pe baza folosirii energiei nucleare. 

În 1956, Academia Română înfiinţează Institutul de Fizică Atomică (IFA) cu 

sediul în comuna Măgurele, sub conducerea prof. Horia Hulubei (1896-1972) cu 

scopul desfăşurării unor programe de cercetări în domeniul nuclear. IFA avea 

parteneriate internaţionale cu IUCN-Dubna şi ulterior şi cu CERN-Geneva şi IAEA- 

Viena. Din 1956 IFA a fost dotat cu un reactor pentru cercetări provenit din fosta 

URSS. Instalarea şi punerea în funcţiune s-a făcut de un colectiv din IFA condus de 

prof. Ionel I. Purica (1925-1990). Acest profesor preda cursul de Teoria reactorilor 

nucleari la Fac. de Energetică a IPB şi cursul de Construcţia reactorilor la Fac. de 

Fizică a Universitătii Bucureşti. Reactorul din IFA a funcţionat toţi anii de la instalare 

fără nici un incident sub supravegherea prof. Purica. Din 1989 activitatea 

reactorului a fost suspendată (situaţie unică în Europa) urmând ca în viitor să fie 

returnat Federaţiei Ruse. 

Începând din 1960, un grup de cercetători din IFA sub indrumarea prof. Horia 

Hulubei şi Ion Purica au început studiile privind implementarea în Romania a unui 

program nuclear energetic, în vederea realizării unei Centrale Nucleare Electrice 

(CNE) pentru producţia de energie electrică în afara furnizorilor clasici (hidro, 

cărbune, gaze). 

Studiind diversele oferte şi posibilităţi, grupul de cercetători din IFA sub 

conducerea prof. I.Purica, a stabilit în 1967 o colaborare cu un grup de specialişti 

canadieni care aveau deja experienţă şi realizări de centrale nucleare 

energetice în mai multe ţări. 

În vederea asigurării suportului ştiinţific şi tehnic pentru realizarea Programului 

Nuclear Energetic, se înfiiţează în 1970 „Institutul de Tehnologii Nucleare” (ITN) cu 

sediul în Colibaşi - Mioveni, având şi avizul AIEA (Agenţia Internaţională de 

Energie Atomică) din Viena. 

Începând din 1977, Institutul ITN dotat deja cu laboratoare de cercetare şi cu 

Reactorul de Incercări de materiale TRIGA, îşi schimbă denumirea în Institutul 

pentru Reactoare Nuclear Energetice (IRNE). Tot în acea perioadă se finalizează

400 

Ştefan Balaban, Mihai Olteneanu, Veronica Olteneanu 

studiul de fezabilitate Româno-Canadian, pentru aplicarea sistemului CANDU 

(Canada Deuterium Uranium), cel mai potrivit pentru Romania, căci ţara noastră 

are zăcăminte de uraniu natural ca şi posibilităţi de proiectare şi execuţia 

echipamentelor unei centrale nucleare. în decembrie 1978 se încheie contractul 

intre ROMENERGO şi AECL (Atomic Energy Company Limited) din Canada, pentru 

prelucrarea licenţei de reactor nuclear al sistemului CANDU. Pentru prima CNE 

din Romania este aleasă locaţia lângă oraşul Cernavodă pe malul canalului 

Dunăre- Marea Neagră. Această poziţie asigură o sursă de răcire secundară 

necesar centralei,iar structura geologică a solului din Dobrogea are un grad de 

seismicitate scăzut. 

Sistemul CANDU, foloseşte un reactor nuclear energetic de tip PHWR 

(Pessurizined Heavy Water Reactor) întrebuinţând drept combustibil uraniu 

natural U235, şi ca moderator apa grea (D2O) sub presiune, care are funcţia de a 

răci canalele de combustibil nuclear şi de a modera neutronii rezultaţi din fisiunea 

spontană a uraniului. În ţară există mine de uraniu care în 2008 au avut o 

producţie de peste 46000 tone de minereu de uraniu. în 1980 este pusă în 

funcţiune. Staţia Pilot de Fabricaţie de elemente de combustibil tip CANDU de la 

Mioveni, iar din 1992 staţia pilot devine Fabrica de Combustibil Nuclear, fiind 

autorizată de AECL ca furnizor de combustibil nuclear tip CANDU (până în 2005 

se fabricaseră deja 50000 de fascicole de combustibil tip CANDU). De asemenea 

apa grea (D2O) care se obţine printr- un procedeu de îmbogăţire a apei din 

Dunăre, este asigurată de uzina ROMAG-Turnu Severin, care livrează moderatorul 

de apă grea cu o puritate de 99,8% la cele două unităţi CNE de la Cernavodă 

cu avizul AECL, dar care este solicitată şi la export. 

Reactorul nuclear CANDU are avantajul folosirii de combustibil ca uraniul 

natural, deci fără a fi imbogăţit, iar ca moderator apa grea, care răceste zona 

activă de unde preia căldura rezultată din fisiune şi o cedează apei din 

schimbătorul de căldură unde se produce aburul ce alimentează turbina care 

antrenează generatorul electric. În iulie 1990 când unitatea 1 era realizată în 

proporţie de peste 50%, a sosit la Cernavodă o misiune din partea AIEA care a 

avizat CNE, iar în 1991 este încheiat contractul ce management pentru 

finalizarea Unităţii 1 cu consorţiul AECL- ANSALDO. 

În mai1995 reactorul Unităţii 1 este încărcat cu combustibil nuclear, în aprilie 

1996 se atinge prima criticitate a reactorului iar în iulie 1996, Unitatea 1 cu o 

capacitate de 706MW este conectată la sistemul energetic naţional. În iunie 1997 

are loc transferul integral al responsabilităţii conducerii şi exploatării Unităţii 1 de la 

AECL la personalul român. În continuare în mai 2001, este semnat contractul cu 

AECL-ANSALDO pentru Unitatea 2 a CNE Cernavodă cu aceeaşi capacitate de 

706MW. Această unitate a intrat în funcţiune în august 2007. Unităţile nr 3, 4 şi 5 au 

constructiile începute din 1984 -1985 şi sunt programate a fi cuplate la reţeaua 

naţională după 2014. În afara furnizării de combustibil şi moderatorul necesar 

reactoarelor, România cu avizul AECL asigură şi furnizarea de echipamente cât şi 

construcţia clădirilor şi anvelopelor necesare asigurării unei securităţi depline, atât 

pentru personalul de exploatare şi intreţinere, cât şi pentru mediul inconjurător. 

Printre problemele de securitate aferente unei unităţi CNE este şi depozitarea 

deseurilor combustibilului ars, care conţine încă radioactivitate. Reactorul unei

Câteva date privind programul nuclear românesc 

unităţi CANDU, este alimentat anual cu 90 tone de combustibil nuclear şi după 

arderea sa prin fisiunea în lanţ controlată rezultă un volum de 10 mc, de 

combustibil ars, care trebuie depozitat în condiţii de siguranţă. Depozitarea 

combustibilului ars descărcat din reactor, în vederea dezactivării se face în prima 

etapă în mediu umed, într-un bazin de calmare pe timp de 15 ani şi în etapa 

următoare este depozitat în mediu uscat pe o durată de 50 ani, în rezervoare 

betonate îngropate în mine de sare, sau în puţuri la adâncimi de peste 100 m, 

asigurându-se astfel funcţionarea pentru 30 ani a două unităţi ale CNE 

Cernavodă. La 40 de ani de la stocarea combustibilului ars, radioactivitatea 

deşeurilor nucleare se reduce de 1000 de ori faţă de faza iniţială. Ingroparea 

deşeurilor la adâncimi de peste 100 m, impiedică orice radiaţie remanentă, în 

combustibilului ars, să ajungă la suprafaţă. Toate operatiile de încărcare, 

descărcare, depozitare sunt supravegheate de calculatoare de proces, ce 

permit la nevoie intervenţia operatorilor pentru a asigura securitatea procesului 

stabilit. Securitatea exploatării CNE Cernavodă a fost verificată şi avizată de 

misiuni de experti internaţionali care au elaborat raportul WENRA (Western 

European Nuclear Regulatory Association), din care rezultă aprecierile pozitive 

pentru profesionalismul personalului de exploatare român. în măsurile de 

securitate intră şi o zonă de protecţie cu o rază de 1 km faţă de CNE, pe care nu 

sunt permise aşezări de locuinţe sau alte activităţi în afara celor legate de CNE. 

Referitor la energetica nucleară pe plan mondial, în prezent există peste 445 

de unităţi nucleare cu o capacitate de peste 390 GW şi cu o experienţă de 10500 

de ani-reactor, care acoperă 16% din necesarul mondial de energie electrică. În 

România cele două unităţi de la CNE Cernavodă furnizează peste 18% din 

necesarul de energie al ţării. 

La realizarea unei CNE se compară costurile economice şi efectul asupra 

mediului obţinute prin diverse tehnologii. Valorile emisiilor de gaze cu efect de 

seră decisive asupra mediului şi publicate de OECD (Organizaţia pentru 

Dezvoltare şi Cooperare Energetică) arată că dintre tehnologiile industriale, 

energetica nucleară are cele mai mici emisii de CO2, fiind incadrată practic la 

„emisii zero”. 

Valorile publicate de OECD pentru emisiile de CO2 în g CO2/kWh pentru 

diferite tehnologii sunt: cărbune = 360, petrol = 250; gaze = 200; hidro = 80; eolian 

= 10 ; nuclear = 5. Din punct de vedere economic, costurile unei CNE în Uniunea 

Europeană sunt apreciate în valori de USD/MWh astfel; hidro = 10-20; nuclear = 

21-48 cărbune = 23-58; gaze = 38-60; eolian = 35-90. Pentru a înţelege 

capacitatea energetică nucleară, se ştie că o bucată de uraniu de 10 grame 

produce tot atâta energie cât o tonă de cărbuni în general rezultă că energia 

produsă de hidrocentrale şi centralele nuclear- energetice, asigură peste 50% din 

necesarul total de energie naţională şi se poate obţine din surse indigene 

economice şi sigure, cu un impact minim asupra mediului. 

Pentru viitor sunt studii care analizează alte locaţii în Romania pentru CNE 

dotate cu reactoare nucleare de generaţii noi moderne, asigurând astfel 

independenţa totală a ţării din punct de vedere energetic inclusiv cuplarea la un 

sistem energetic european. 

401




METODOLOGII DE CALCUL NEUTRONIC LOCAL 

PENTRU REACTORII CANDU 

Rezumat 

Victoria BALACEANU, 

Cercetător Ştiinţific, Institutul de Cercetări Nucleare, Piteşti, România 

(e-mail: victoria.balaceanu@nuclear.ro) 

Margarit PAVELESCU 

Prof. Dr., Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, Bucureşti, România 

(e-mail: pavelescu2002@yahoo.com) 

Experienţa arată că pentru fiecare tip de reactor valorile calculate ale parametrilor 

globali ai zonei active depind sensibil de metodica de calcul utilizată pentru generarea 

constantelor grupale efective. Lucrarea de faţă îşi propune să facă un studiu sintetic 

asupra a două metodici de calcul neutronic local dezvoltate special pentru 

celulele/supercelulele CANDU, şi anume metodica AECL şi metodica ICN precum şi 

avantajele şi dezavantajele fiecăreia. Aceste metodici ilustrează cele două căi prin care 

este abordată generarea constantelor grupale efective, şi anume: 

prima este legată de utilizarea unor aproximaţii puternice (spre exemplu 

calcule exclusiv bigrupale şi utilizarea aproximaţiei de difuzie), aproximaţii 

compensate prin calibrarea programelor de calcul cu parametri empirici 

(obţinuţi prin experimente); 

a doua este legată de utilizarea unei biblioteci de date destinată unei grupe de 

reactori (termici sau rapizi) şi folosirea unor aproximaţii de ordin mai înalt 

(transport multigrup). 

Cuvinte-cheie: Constante grupale efective, celule/supercelule CANDU 


Valorile parametrilor globali ai unei centrale nucleare depind sensibil de 

metodica de calcul folosită, începând cu modul de generare a constantelor 

multigrupale efective. Stăpânirea tehnicilor de trecere de la bibliotecile de date 

evaluate la biblioteci de constante multigrupale şi de aici la constante pe grupe 

puţine a implicat eforturi substanţiale pentru fiecare tip de reactor. 

Pentru rezolvarea acestei dificile probleme au fost abordate două direcţii 

importante: prima este legată de utilizarea unor aproximaţii puternice (spre 

exemplu calcule exclusiv bigrupale şi utilizarea aproximaţiei de difuzie), 

aproximaţii compensate cu ajutorul calibrării programelor de calcul pe 

experimente; a doua este legată de utilizarea unei biblioteci de date destinată 

unei grupe de reactori (termici sau rapizi) şi folosirea unor aproximaţii de calcul 

de ordin mai înalt (transport multigrup). Orice metodologie de calcul standard

Metodologii de calcul neutronic local pentru Reactorii CANDU 

cuprinde pe lângă programele de calcul, date nucleare specifice, modele de 

celulă, supercelulă, zonă activă, recomandări privind datele input, specificaţii 

referitoare la interpretarea datelor de ieşire. 

Obiectivul lucrării de faţă este acela de a prezenta succint două 

metodologii de calcul care ilustrează cele două modalităţi de abordare a 

generării constantelor multigrupale efective pentru reactorii de tip CANDU, mai 

exact metodologia AECL şi respectiv metodologia ICN. 

Pentru evaluarea parametrilor globali ai reactorului CANDU metodologia 

AECL clasică, foloseşte sistemul de programe PPV- MULTICELL– RFSP, [1, 2, 3], care 

din punct de vedere al clasificării anterioare se încadrează în categoria 

sistemelor bazate pe aproximaţii fizice mai puternice şi pe ajustări experimentale. 

Metodologia AECL clasică se bazează pe convenţia Westcott, rezolvarea 

ecuaţiei de difuzie şi ajustări calcul-experiment. Succesul cel mai important al 

acestei metodologii este legat de calculele de realimentare, datorită în principal 

rapidităţii sale. O experienţă de peste 30 de ani de operare pare să arate că 

procedurile de lucru sunt bine puse la punct şi că foarte puţine elemente de 

corecţie sau îmbunătăţire ar mai putea să apară. 

Simultan cu utilizarea metodologiei clasice AECL, în cadrul Institutului de 

Cercetări Nucleare Piteşti au fost dezvoltate două sisteme de calcul proprii de 

analiză neutronică bazate pe formalismul multigrupal. Astfel, realizarea sistemelor 

de calcul neutronic global WIMS-PIJXYZ-DIREN, [4], şi WIMS-PIJXYZ-LEGENTR, [5], se 

încadrează într-un efort mai larg făcut în cadrul ICN pentru adoptarea unei 

metodologii proprii de calcul multigrupal, diferite conceptual de cea canadiană 

(utilizată pentru operarea CNE Cernavodă). Importanţa acestui efort, este legată 

pe de o parte de posibilitatea verificării pe o cale independentă a unor calcule 

importante, pe de alta de necesitatea efectuării unor calcule de referinţă şi nu în 

ultimul rând de stăpânirea în detaliu a problemelor de fizica reactorului. 

Sistemele de calcul WIMS-PIJXYZ-DIREN şi WIMS-PIJXYZ-LEGENTR se 

încadrează în categoria sistemelor bazate pe aproximaţii de ordin mai înalt. Din 

punct de vedere al acestor aproximaţii se utilizează, atât la nivelul WIMS, [6], cât 

şi PIJXYZ, [7], transportul multigrupal prin probabilităţi de primă ciocnire, pentru 

calculul secţiunilor macroscopice. Deosebirea dintre cele două sisteme de calcul 

apare încă de la procesul de omogenizare a secţiunilor macroscopice. Astfel, în 

sistemul WIMS-PIJXYZ-DIREN omogenizarea secţiunilor se face la nivel de celulă 

deoarece calculele globale cu DIREN, [8], sunt de tipul difuzie 3D. In sistemul de 

calcul WIMS-PIJXYZ-LEGENTR, secţiunile macroscopice se generează pe fiecare 

material în parte şi asta deoarece calculele globale de transport 3D efectuate cu 

LEGENTR, [9], permit atât o detaliere spaţială cât şi o precizie a rezultatelor mult 

mai mare. 

Atât în metodologia canadiană cât şi în cea ICN (cu cele două sisteme de 

calcul menţionate mai sus) calculele se fac pe trei nivele: 

a) calcule de celulă/supercelulă 1D şi 2D 

b) calcule de celulă/supercelulă 3D, pentru corecţia 3D a secţiunilor 

macroscopice aferente dispozitivelor de reactivitate 

c) calcule globale (la nivelul zonei active a reactorului). 

403

404 

Victoria Bălăceanu, Mărgărit Pavelescu 

2. Metodici de calcul neutronic local în celulele supercelulele de tip CANDU 

Aşa cum deja s-a precizat în capitolul precedent, în orice sistem de calcul 

dezvoltat pentru obţinerea al parametrilor neutronici globali ai unui reactor de tip 

CANDU, calculele trebuie să se facă pe 3 nivele: 

I. Pornind de la o bibliotecă de secţiuni microscopică adecvată tipului de 

reactor (în cazul nostru e vorba de un reactor termic) să se genereze 

secţiunile macroscopice pentru materialele din toate tipurile de 

celule/supercelule din zona activă a reactorului; 

II. Datorită faptului că toate dispozitivele de reactivitate (şi cele mecanice 

de oprire) sunt aşezate perpendicular pe canalele combustibile se 

impune corecţia 3D a secţiunilor macroscopice pe material şi eventual 

omogenizarea şi colapsarea acestor secţiuni; 

III. Pe baza seturilor de secţiuni macroscopice pe material şi a spectrelor de 

fisiune calculate la punctul ii) se calculează cu ajutorul unui program de 

difuzie sau transport parametrii neutronici globali. 

În cele ce urmează vor fi prezentate două metodici de generare a secţiunilor 

macroscopice pe material, mai exact metodicile AECL şi respectiv ICN de calcul 

neutronic local (la nivel de celulă/supercelulă). 

2.1. Metodica AECL 

Metodica AECL de calcul al secţiunilor macroscopice pe material pentru 

celulele/supercelulele CANDU are la bază programele de calcul POWDERPUFS şi 

MULTICELL. 

Programul POWDERPUFS 

Codul de calcul PPV (POWDERPUFS-V) a fost dezvoltat în principal pe baza 

rezultatelor obţinute în urma experimentelor în reactorii de cercetare ZEEP şi ZED-2 

moderate cu D2O, de la Laboratoarele Chalk River. A fost şi este folosit cu succes 

atât la proiectarea cât şi la analizele de neutronică din timpul funcţionării 

reactorilor de tip CANDU. 

Formalismul de calcul al PPV include următoarele aproximaţii importante: 

fisiunea rapidă este luată în considerare numai pentru nuclidul U238; 

secţiunea de up-scatering este total neglijată. 

Avantajul cel mai remarcabil al codului PPV este acela că datorită naturii sale 

semi-empirice şi a aproximaţiilor simplificatoare el are o viteză de execuţie foarte 

mare (sub 1 secundă pentru un calcul complet care include şi arderea). Codul 

PPV a fost incorporat în sistemul de calcul neutronic global PPV-MULTICELL-RFSP. 

In ultima vreme se conturează premisa ca în calculele unde se cere o mai mare 

acurateţe, PPV să fie înlocuit cu programul de calcul de celulă de transport 

multigrupal WIMS-AECL. 

Programul MULTICELL 

Pentru estimarea efectelor inserţiei dispozitivelor de reactivitate în celulele de 

combustibil de tip CANDU, mai exact pentru calculul secţiunilor incrementale ale


dispozitivelor de reactivitate, metodica AECL utilizează programul de supercelulă 

MULTICELL. Dimensiunile unei supercelule (vezi figura 1) sunt: 1LP*0.5LP*0.5BL, unde 

LP=lattice pitch (pasul reţelei)~28.00 cm şi BL=bundle lenght (lungimea 

fascicolului combustibil)~50.00cm. 

Dispozitiv de 

reactivitate 

e 

Bloc 2 

Bloc 1 

Fascicol combustibil 

Figura 1: Model 3D de supercelulă MULTICELL cu dispozitiv de reactivitate 

La suprafeţele interne dintre dispozitivul de reactivitate şi combustibil 

(ambele reprezentate în coordonate rectangulare) sunt puse condiţii de tip 

curent/flux, rapoarte care se calculează conform teoriei transportului integral prin 

metoda Kushneriuk. La marginea supercelulei sunt condiţii reflective. Pentru 

calculul distribuţiei 3D de flux se foloseşte teoria difuziei pe 1 grup energetic (cu 

excepţia supercelulei cu controlor zonal în care se manifestă un anumit efect 

spectral al H2O). După calculul distribuţiilor de flux în supercelulă urmează calculul 

secţiunilor macroscopice omogenizate la nivel de supercelulă. 

Diferenţa între secţiunile macroscopice ale supercelulei cu dispozitiv de 

reactivitate (supercelulă perturbată) şi secţiunile macroscopice ale supercelulei 

fără dispozitiv de reactivitate (supercelulă de referinţă) poartă numele de 

secţiuni incrementale ale dispozitivului de reactivitate luat în considerare.Aceste 

secţiuni incrementale se adaugă în calculele neutronice globale secţiunilor 

supercelulelor omogenizate, pe totă lungimea dispozitivului de reactivitate. 

De menţionat că în ultima vreme AECL se arată tot mai interesată de 

utilizarea unor metodici de calcul de transport multigrupal. Astfel, în paralel cu 

405

406 


metodica clasică AECL descrisă mai sus se utilizează şi programe de transport 

multigrupal cum sunt WIMS, DRAGON şi setul de coduri SCALE. 

2.2. Metodica ICN 

Metodica ICN de generare a secţiunilor macroscopice pe material se 

bazează pe programele de celulă/supercelulă WIMS şi PIJXYZ. Prin utilizarea 

acestor programe se asigură o modelare geometrică atât realistă cât şi detaliată 

a fascicolului combustibil, precum şi a dispozitivului de reactivitate luat în 

considerare. Totodată aceste programe sunt consistente şi coerente (ambele 

coduri rezolvă ecuaţia de transport în formalismul multigrupal al probabilităţilor de 

primă ciocnire). 

Programul WIMS 

Programul de calcul WIMS (Winfrith Improved Multigroup Scheme) este unul 

dintre cele mai cunoscute şi mai des utilizate coduri de celulă (incluzând şi 

calcule de ardere) pentru o mare varietate de reactori. Prima versiune, WIMS-D, 

a fost dezvoltată în anul 1964 de Colectivul de Cercetare de la Winfrith. Structura 

programului şi stilul de programare sunt, cel puţin pentru primele versiuni, puternic 

influenţate de restricţiile de memorie şi timp de calcul ale perioadei de pionierat 

a calculatoarelor (primele versiuni au fost scrise pentru IBM-360). Între timp, 

programului i-au fost aduse îmbunătăţiri legate de partea de soft (subrutine noi, 

alocare dinamică a memoriei, variabile duble, etc.), biblioteci ataşate, dar 

scheletul de calcul de bază a rămas neschimbat. Este destinat, în principal, 

calculelor 2D de celulă/supercelulă pentru reactorii termici, însă poate fi folosit cu 

succes şi pentru alte tipuri de reactori, rezultatele fiind direct dependente de 

abilităţile utilizatorului. 

Principalele caracteristici ale programului WIMS sunt: 

1. Are la bază biblioteci de date nucleare de tipul ENDF/B care sunt atât 

consistente cât şi foarte cuprinzătoare, pe un decupaj energetic detaliat (69 - 

200 grupe energetice); 

2. Input-ul WIMS este foarte accesibil, fiind uşor manevrabil; 

3. Poate modela celule/supercelule cu o gamă mare de geometrii: pini 

combustibili, poziţionati în reţele regulate sau în fascicole, placi combustibile, 

etc.; 

4. Posibilitatea alegerii metodei de rezolvare a ecuaţiei de transport; 

5. Fişierul de date de ieşire este foarte cuprinzător, detaliat, dar relativ dificil de 

citit. 

Programul PIJXYZ 

Programul PIJXYZ, realizat în ICN la sfârşitul anilor ’80 şi apoi imbunătăţit în anii 

’90, este destinat calculelor neutronice de supercelulă CANDU necesare analizei 

efectelor introducerii dispozitivelor de reactivitate în zona activă precum şi 

generării secţiunilor neutronice aferente acestor dispozitive. 

PIJXYZ se bazează pe rezolvarea ecuaţiei integrale de transport multigrupal a 

neutronilor prin metoda “block”, metoda care combină metoda clasică a 

probabilităţilor de ciocnire combinată cu metoda curenţilor de interfaţă.


Programul este adaptat structurii geometrice tipice pentru reactorii de tip CANDU 

şi anume structura rectangular-cilindrică. 

În această metodă, este necesară doar cunoaşterea probabilităţilor de ciocnire 

între regiunile care aparţin aceluiaşi bloc nu şi între regiuni aflate în blocuri 

diferite. Se reduce, astfel, în mod substnţial, numărul de probabilităţi necesare. 

Cuplarea blocurilor se face cu ajutorul curenţilor de interfaţă. Astfel, curenţii “out” 

pentru un bloc sunt consideraţi curenţi “in” pentru blocurile adiacente. Un alt 

avantaj al metodei “block” este că, pentru blocuri identice, matricile cu 

probabilităţi de ciocnire sunt identice şi nu este necesar decât calculul pe tip de 

bloc. Necesarul de memorie depinde de mărimea blocurilor (mai precis de 

numărul de regiuni conţinute de un bloc) şi de încadrarea în tipuri de bloc. 

Caracteristici ale programului PIJXYZ: 

Rezolvarea ecuaţiei integrale de transport prin metoda block ; 

Utilizarea geometriei mixte rectangular cilindrice; 

Posibilitatea descrierii cu mape de material diferite radial şi axial, oferind 

posibilitatea modelării efectelor foarte fine precum ar fi efectul de capăt; 

Calculul multigrupal al secţiunilor macroscopice/incrementale şi 

posibilitatea colapsării lor optionale (la câte grupe se doreşte), dar şi 

automată la 2 grupe energetice; 

Omogenizarea secţiunilor macroscopice pe regiunile dorite de către 

utilizator; 

Calculul distribuţiilor de flux, rate de reacţii pe materiale, rate de 

moderare, curenţi de ieşire din supercelulă, etc. ; 

Posibilităţi de restartare prin stocarea probabilităţilor de ciocnire; 

Timp de calcul rezonabil; 

Aproximaţiile de calcul folosite în PIJXYZ sunt: 

aproximaţii introduse de ecuaţia de transport în forma 

multigrupală; 

flux plat pe regiune; 

sursa locală (împrăştiere+fisiune) izotropă; 

curent de intrare izotrop; 

condiţii la margine reflective. 

În metodologia WIMS_PIJXYZ, efortul principal în omogenizare şi condensare 

este făcut la nivelul WIMS. O alegere adecvată a tipului de celulă/supercelulă 

asociată combustibilului şi/sau dispozitivelor de reactivitate este posibilă în urma 

unei experienţe îndelungate şi a dezvoltării tehnicii de calcul. Calculele PIJXYZ 

sunt necesare pentru a efectua corecţia de heterogeneitate 3D, simultan cu 

obţinerea secţiunilor macroscopice omogenizate şi colapsate în funcţie de 

necesităţile dictate de programele de calcule neutronice globale. 

Pe baza datelor de intrare (număr de omogenizări în supercelulă, regiunile 

din fiecare macroregiune, structura de macrogrupe) subrutinele de editare finală 

din PIJXYZ furnizează secţiuni omogenizate pe macroregiuni şi condensate la 

structura de macrogrupe. 

407

408 


Modelul tipic de supercelulă cu dispozitiv de reactivitate folosit în calculele 

PIJXYZ este redat în figura 2: 

Dispozitiv de 

reactivitate 

Bloc 1 

Bloc 2 

Fascicol combustibil 

Figura 2. Model 3D de supercelulă CANDU standard cu dispozitiv de reactivitate 

De remarcat sunt eforturile făcute în ultimii ani pentru dezvoltarea şi 

îmbunătăţirea performanţelor de calcul ale metodicii de calcul WIMS_PIJXYZ, în 

principal ale programului PIJXYZ. Astfel a fost mărit numărul de grupe energetice 

şi de materiale, au fost introduse mesh-uri neechidistante la nivelul axului cilindrilor 

(combustibil şi dispozitivului de control). A fost creată şi ataşată o subrutină pentru 

omogenizarea materialelor cât mai adecvată pentru caracterizarea zonei active 

cât mai realistă şi o subrutina pentru calculul puterilor la nivel de ring combustibil. 

Totodată a fost dezvoltată o interfaţă grafică prietenoasă cu ajutorul căreia se 

pot scoate în evidenţăefecte neutronice foarte fine cum ar fi efectul de capăt, 

forme de flux şi putere la nivelul supercelulei luate în considerare.


Concluzii 

Metodica WIMS-PIJXYZ a fost dezvoltată ca alternativă la metodica 

canadiană POWDERPUFS-MULTICELL, pentru generarea secţiunilor macroscopice 

pentru materialele din zona activă a reactorilor de tip CANDU. Fiecare din aceste 

două metodici are avantajele şi dezantajele ei, prezentate mai sus. 

Prin dezvoltarea metodicii de calcul multigrupal WIMS-PIJXYZ se elimină o serie de 

deficienţe ale metodicii POWDERPUFS-MULTICELL. Mai exact ne referim la: 

Metodica WIMS_PIJXYZ este coerentă şi consistentă (ambele coduri 

rezolvă ecuaţia de transport prin metoda probabilităţilor de ciocnire) 

oferind şi posibilitatea modelării geometrice cât mai realiste a fascicolului 

CANDU; 

Trecerea de la aproximaţia bigrup la cea multigrupală; 

Eliminarea reţetelor “ad-hoc” de echivalare cilindric-rectangular (din 

MULTICELL) prin utilizarea geometriei rectangular cilindrică; 

Rezolvarea ecuaţiei de transport unică în întreaga celulă/supercelulă; 

Bibliografie 

[1] A.A. Pasanen: "Fundamentals of CANDU Nuclear Design", Proceedings of Training 

Course, Trieste, IAEA-SMR-68/II, 1978; 

[2] A.R.Dastur, D.B. Buss: "MULTICELL- A 3D Program for the Simultation of 

Reactivity Devices in CANDU Reactors", AECL-7544, 1983; 

[3] E.S.Y.Tin, P.C.Loken: "POWDERPUFS-V Physics Manual", Internal report, AECL; 

[4] Patrulescu I., M. Constantin, E. Rades, and V. Balaceanu: “Development of 

CANDU Reactor Physics Calculation System Based on WIMS Code”, Annals of 

Nuclear Energy, Vol. 24, No.14, Oxford, 1997, pp. 1105-1125; 

[5] Balaceanu V., V. Hristea: "Calculul parametrilor neutronici pentru zona activa 

CANDU cu fascicole SEU-43L prin transport cu programul LEGENTR”, SCN-RI- 

6855, 2004; 

[6] Kulikowska, T. “Lattice Cell Calculation- The WIMS Computer Code”, Proceedings of 

Work-shop on Nuclear Reactors Physics”, Design and Safety, Trieste, (1994); 

[7] Constantin, M., Balaceanu, V. “Evaluarea performantelor de calcula le codului 

3D de transport integral PIJXYX”, Institutul de Cercetari Nucleare, Romania, 

Raport Intern, (1995); 

[8] Patrulescu I.: “Manual de utilizare pentru codul tridimensional de difuzie DIREN”, 

ICN, 1993; 

[9] V. Hristea, V. Balaceanu, M. Constantin, C. Iorgulis, “ Descrierea manualului de 

utilizare a codului de transport LEGENTR”, Institutul de Cercetari Nucleare, 

Pitesti, Romania, Raport Intern, 2001. 

409




DETERMINAREA CARACTERISTICILOR DE SORBŢIE 

ALE 99Tc PE PROBELE DE LOESS ŞI ARGILE 

TECHNETIUM SORPTION ON LOESS AND CLAY SAMPLES 

Crina BUCUR 

PHD (ABD), Researcher, Institute For Nuclear Research, Mioveni, Romania (crina.bucur@nuclear.ro). 


Membru titular fondator al AOSR, Preşedintele secţiei de Fizică 

President of Phisics’ section, Founding Member of Academy of Romanian Scientists 

mpavelescu 2002@yahoo.com 

Maria DRAGOMIR 

Researcher, Institute For Nuclear Research, Mioveni, Romania, (maria.dragomir@nuclear.ro) 

Abstract 

Chiar dacă, în deşeurile slab şi mediu active, inventarul radionuclizilor de viaţă 

lungă este limitat, pe termen lung aceşti radionuclizi pot avea un impact radiologic 

important. Pentru a simula cu acurateţe transportul acestora prin mediile geologice 

sunt necesare date specifice amplasamentului de depozitare. Pentru determinarea 

caracteristicilor de sorbţie ale 99 Tc pe probele de loess şi argile prelevate din 

amplasamentul Saligny au fost efectuate experimente de laborator in batch, folosind 

reniul ca analog chimic al technetiului. Valorile obţinute experimental pentru 

coeficienţii de distribuţie ai reniului sunt foarte scăzute, între 0.10 L/Kg şi 0.18 L/Kg, 

indicând că, în condiţiile geochimice caracteristice amplasamentului Saligny, tecneţiul 

va fi transportat cu aceeaşi viteză cu viteza decurgere a apei de profunzime 

Keywords: technetium, rhenium, sorption, distribution coefficient 


Obiectivul depozitării deşeurilor radioactive este izolarea lor astfel încât să nu 

ducă la expunerea la radiaţii a populaţiei şi a mediului. Deşeurile slab şi mediu 

active (LIL) generate din operarea Centralei Nuclearo-Electrice (CNE) de la 

Cernavodă vor fi depozitate într-un depozit ingineresc de suprafaţă, situat pe 

amplasamentul Saligny. 

Depozitul de suprafaţă va fi localizat la ~ 6m sub suprafaţa terenului, iar un 

sistem de acoperiş multistrat va proteja celulele de depozitare împotriva infiltrării 

apei din precipitaţii. 

Deşeurile slab şi mediu active generate la CNE Cernavodă conţin în principal 

radionuclizi de viaţă scurtă, precum 137 Cs, 60 Co, 90 Sr, 3 H, dar şi cantităţi însemnate 

de 14 C şi cantităţi limitate de radionuclizi de viaţă lungă precum 99 Tc, 129 I, 54 Ni, şi 

95 Nb. 

Zona nesaturată a amplasamentului Saligny este divizată în două straturi de 

loess, (oess prăfos şi loess argilos) şi două straturi de argilă: un strat de argilă roşie şi 

un complex argilos cu intercalaţii de nisip, pietriş şi calcar [1].

Determinarea caracteristicilor de sorbţie ale 99Tc pe probele de loess şi argile 

Evaluarea de performanţă a unui amplasament de depozitare se bazează 

pe identificarea şi evaluarea factorilor ce controlează eliberarea şi transportul 

radionuclizilor în mediu. Pentru toţi radionuclizii menţionaţi anterior a fost dezvoltat 

şi efectuat un studiu experimental pentru determinarea caracteristicilor de 

transport prin probe de loess şi argile prelevate din amplasamentul Saligny. 

Contaminanţii dizolvaţi în apa de profunzime sunt supuşi diferitelor procese 

prin care aceştia pot fi reţinuţi din faza lichidă în faza solidă a mediului poros. 

Fenomenele implicate în sorbţia contaminanţilor sunt complexe şi greu de 

separat, procesele de sorbţie incluzând adsorbţia, chemisorbţia, absorbţia, 

schimbul ionic etc. Din punct de vedere practic este importantă reţinerea 

contaminanţilor pe matricea solidă, indiferent de procesul care duce la această 

reţinere şi termenul de sorbţie este utilizat pentru a indica rezultatul global al 

diferitelor procese [2]. Ca rezultat la proceselor de sorbţie, contaminanţii vor 

migra prin mediile geologice cu viteze mai mici decât cea a apei de profunzime 

în care sunt solubilizaţi; acest efect se numeşte retenţie. 

În mod uzual, factorii de retenţie sunt calculaţi pe baza coeficienţilor de 

distribuţie ce se determină prin experimente de laborator „in batch”. Coeficientul 

de distribuţie este definit ca raportul dintre cantitatea de contaminant sorbită pe 

matricea solidă şi concentraţia rămasă în faza lichidă [2]: 

Aeq 

K d 

(1) 

Ceq 

unde: Kd este coeficientul de distribuţie (L/kg); Aeq este cantitatea de 

contaminant sorbită [mg/g] şi Ceq este cantitatea de contaminant rămasă în 

soluţie [mg/mL]. 

Ecuaţia (1) este aplicabilă presupunând că sistemul este reversibil şi este 

independent de concentraţia contamiantului în soluţie. 

În practică, s-a observat însă că valorile coeficientului de distribuţie sunt 

dependente de concentraţie. Pentru a evalua efectele concentraţiei 

contaminantului asupra Kd, concentraţia contaminantului este modificată în timp 

ce ceilalţi parametrii experimentali sunt ţinuţi constanţi, obţinându-se aşa 

numitele izoterme de sorbţie [3]. 

2. Motoda experimentală 

99 Tc ce poate fi eliberat din zona de depozitare se va găsi în apa de 

profunzime caracteristică amplasamentului Saligny, în principal sub formă de 

pertechnatat (TcO4 - ). Datorită similarităţilor chimice între perrenat şi pertechnetat, 

în experimentele de sorbţie a fost folosit prerenat, pentru a evita manipularea 

substanţelor radioactive. 

Potenţialele de ionizare şi razele atomice ale reniului (Re) şi techneţiului (Tc) 

sunt similare şi stările de oxidare +7 şi +4 sunt cele mai stabile stări pentru ambele 

elemente. În sistemele apoase oxidative, cum este cazul apei de profunzime din 

zona nesaturată a amplasamentului Saligny, formele predominante în care cele 

două elemente se pot găsi sunt ReO4 - (ioni perrenat) şi TcO4 - (ioni pertechnatat), 

care sunt foarte mobile în majoritatea sistemelor naturale. 

411

412 

Crina Bucur, Mărgărit Pavelescu, Maria Dragomir 

Experimentele de sorbţie „in batch” au fost efectuate pentru a evalua 

abilitatea loessului şi argilelor din amplasamentul Saligny de a sorbi reniul. 

Această metodă este utilizată în mod uzual în multe laboratoare, şi constă în 

contactarea unui anumit volum de soluţie ce conţine contaminantul studiat cu o 

cantitate cunoscută de sediment sau rocă [4]. Amestecul este lăsat să ajungă la 

echilibru pentru o perioadă de timp (ce depinde de contamiannt dar şi de 

sediment), timp în care este agitat lent pentru a permite un contact cât mai bun 

între contaminant şi suprafeţele minerale ale sedimentului. După perioada de 

contactare, cele două faze sunt separate şi concentraţia contaminantului rămas 

nesorbit, în soluţie, este măsurată. 

Pentru a obţine izotermele de sorbţie, experimentele se efectuează pentru 

mai multe concentraţii ale contaminantului în soluţia de contactare, păstrând 

constanţi principalii parametrii experimentali precum pH-ul, temperatura, timpul 

de contactare şi raportul solid/lichid. Experimentele au fost efectuate pentru 

patru concentraţii ale reniului în soluţia de contactare, pentru a obţine izotermele 

de sorbţie ale Re la temperatura camerei (23 3 C) şi pH ~ 8. 

La prepararea soluţiilor a fost utilizată apă simulată în laborator, ce conţine 

pricipalii anioni şi cationi ce sunt prezenţi în mod natural în apa de profunzime a 

amplasamentului Saligny (vezi Tabelul 1 pentru compoziţia şi caracteristicile 

acestei ape), în care a fost dizolvat perrenat de amoniu (NH4ReO4) pentru a 

obţine soluţii cu concentraţia de reniu între 50 g/L şi 200 g/L. 

Table 1. Chemical composition and characteristics of the Saligny simulated water [5]. 

No. Compoziţie 

chimică 

Concentraţie 

mg/L meq/l 

Caracteristici 

1 Ca2+ 68.1 3.405 Suma cationilor, meq/l 10.13465 

2 Mg2+ 22.8 1.9 Suma anionilor, meq/l 10.13669 

3 K + 11.5 0.294872 pH 7.8 

4 Na + 104.3 4.534783 Conductivitate, Sv/cm 1049 

5 - HCO3 94.9 1.555738 TDS, g/l 0.83 

6 SO 

2 

4 

91.3 1.902083 

7 Cl- 237.1 6.678873 

Experimentele au fost efectuate în tuburi de centrifugă din polipropilenă, de 

50mL, pentru patru siluţii ce conţin Re cu concentraţia între 50 g/L şi 200 g/L, 

păstrând constant raportul solid/lichid la 1/10 (au fost contactate 4 g de 

sediment cu 40 mL soluţie ce conţine reniu) şi timpul de contactare de 7 zile. 

Toate testele au fost efectuate pe două probe paralele şi pentru fiecare tip 

de sediment, a fost efectuat un test doar cu sediment şi apă, pentru a determina 

cantitatea de reniu ce s-ar putea afla în mod natural în sedimentele investigate. 

De asemenea, a fost testată posibilitatea sorbţiei Re pe pereţii tuburilor de 

centrifugă. 

După perioada de contactare, cele două faze au fost separate prin 

centrifugarea la 4000 rpm, timp de 30 minute, folosind o centrifugă tip Universal


32 şi 10 mL din supernatant a fost prelevat pentru a determina concentraţia de 

Re rămasă nesorbită. 

Concentraţia celor doi izotipi stabili ai reniului, 185 Re şi 187 Re, a fost măsurată 

prin spectrometrie de masă, utilizâmd un spectrometru cu plasmă cuplată 

inductiv (ICP-MS) cu acceleraţie ortogonală şi timp de zbor, model Optimas-8000. 

3. Rezultate experimentale şi discuţii 

Pentru calibrarea ICP-MS au fost folosite patru soluţii de concentraţii diferite 

de reniu, obţinute prin dizolvarea perrenatului de amoniu în acid azotic 1%. 

Curba de calibrare obţinută a fost liniară (R 2 = 0.9989), iar erorile de măsură sau 

fost cuprinse între 0.6 and 0.7%, erori ce sunt considerate scăzute pentru 

determinarea concentraţiei prin ICP-MS (eroarea maximă acceptabilă, pentru 

determinări în domeniul g/L este de 20%). 

Domeniul de concentraţie ales pentru evaluarea caracteristicilor de sorbţie 

ale reniului a fost ales luând în considerare concentraţiile mici în care tecneţiul ar 

putea fi eliberat din zona de depozitare (~ 0.06Bq/L). Cum este recunoscut faptul 

că sorbţia tecneţiului este slabă pe majoritatea mediilor naturale şi ca tehnica de 

măsură ICP-MS determină concentraţii în domeniul g/L, pentru intervalul de 

concentraţie selectat nu sunt necesare diluţii, evitându-se astfel introducerea 

erorilor suplimentare. 

Cantitatea de reniu sorbită pe fiecare tip de sediment investigat a fost 

calculată pe baza concentraţiilor de reniu determinate în soluţiile separate după 

centrifugare, folosind următoarea ecuaţie: 

A C0 

Ceq 

V 

m 

eq (2) 

unde: Aeq este cantitatea de contaminant sorbită pe matricea solidă [mg/g], C0 

este concentraţia iniţială de reniu în soluţia de contactare [mg/mL], Ceq este 

concentraţia de reniu rămasă în soluţie [mg/mL], V este volumul soluţiei de 

contactare [mL] şi m este masa sedimentului [g]. 

Rezultatele experimentale au fost reprezentate grafic în forma Aeq funcţie de 

Ceq pentru a testa modelul liniar de sorbţie. 

Conformitatea dintre datele experimentale şi valorile estimate pe baza 

modelului liniar de sorbţie a fost exprimată prin intermediul erorilor totale medii, 

calculate cu următoarea ecuaţie: 

exp estim 

Aeq 

Aeq 

% 

100 

(3) 

exp 

Aeq 

unde: Aeq exp este cantitatea de reniu sorbită pe matricea solidă, determinată din 

datele experimentale [mg/g], iar Aeq estim reprezintă cantitatea de reniu sorbită 

estimată de modelul de sorbţie testat [mg/g]. 

Pentru toate probele au fost obţinute corelări bune între datele 

experimentale şi modelul liniar de sorbţie. Coeficinţii de corelare (R 2 ) au fosut între 

0.91 şi 0.97, cu erori totale medii cuprinse între 10.54% şi 14% (vezi Tabelul 2). 

Valorile ridicate ale coeficienţilor de corelare şi scăzute ale erorilor totale medii 

indică faprul că, modelul liniar de sorbţie este adecvat pentru a reprezenta 

413

414 


interacţia între tecneţiu şi formaţiunile geologice din amplasamentul Saligny, în 

codurile de calcul ce simulează transportul Tc prin geosferă. 

Experimentele au fost efectuate pe un număr de 30 de probe de loess şi 

argile prelevate de la diferite adâncimi din două dintre forajele efectuate în 

programul de caracterizare a amplasamentului (FS 30 şi FS 31). Câteva din 

izotermele liniare de sorbţie sunt prezentate în Figura 1a. Valorile coeficienţilor de 

distribuţie, determinate din pantele izotermelor liniare de sorbţie, sunt foarte 

scăzute, între 0.10 L/Kg şi 0.18 L/Kg, cu o valoare medie de 0.14 L/Kg pentru toată 

zona nesaturată a amplasamentului Saligny (vezi Tabelul 2). 

Table 2. Distribution coefficients obtained for some of the investigated samples and the 

associated statistical parameters 

No. 

Geologic 

formation 

borehole/ 

depth 

KD 

[L/Kg] 

R2 [%] 

1. dusty loess FS30_6m 0.131 0.960 12.45 

2. clayey loess FS30_17m 0.159 0.940 12.98 

3. clay 1 FS30_36m 0.132 0.954 12.02 

4. clay 2 FS30_38m 0.170 0.937 12.92 

5. min 0.105 0.913 10.54 

6. max 0.182 0.964 14.02 

7. average 0.144 0.944 12.60 

Pe baza valorilor medii obţinute pentru fiecare strat geologic al zonei 

nesaturate a amplasamentul Saligny (vezi Tabelul 3), au fost calculaţi factorii de 

retenţie: folosind următoarea ecuaţie: 

R 1 b 

ne 

d 

(4) 

unde: b este densitatea volumetrică medie [kg/L], Kd este coeficientul de 

distribuţie [L/Kg], iar ne este porozitatea efectivă media a stratului geologic [-]. 

Table 3. Caracteristicile structurale medii ( b and ne) şi caracteristicile de sorbţie medii (Kd 

şi R) pentru principalele formaţiuni geologice ale amplasamentului Saligny [5] 

Modelul liniar de sorbţie are dezavantajul că nu specifică limita maximă a 

concentraţiei contaminantului ce poate fi sorbită pe matricea solidă. Pentru a 

estima acest parametru, a fost testată corelarea datelor experimentale cu 

modelele de sorbţie Langmuir şi Dubinin-Radushkevich [3], dar au fost obţinuţi 

coeficienţi de corelare rezonabili doar pentru modelul Dubinin-Radushkevich. De 

K 

No. 

Formaţiune 

geologică 

Densitate 

[Kg/L] 

Porozitate 

efectivă 

[-] 

Kd 

[L/kg] R 

R 

bK 

1 d 

ne 

1. dusty loess 1.54 0.09 0.32 0.033 0.122 0.008 1.587 1.014 

2. clayey loess 1.71 0.08 0.34 0.049 0.144 0.020 1.722 1.045 

3. red clay 1.76 0.17 0.28 0.065 0.150 0.023 1.929 1.060 

4. 

clay 

complex 

1.76 0.05 0.26 0.049 0.147 0.030 2.014 1.090


obicei, modelul Langmuir de sorbţie aproximează bine datele experimentale în 

cazul mediilor geologice cu poziţii omogene de sorbţie. Necorelarea datelor cu 

modelul Langmuir de sorbţie, ar putea fi datorată prezenţei în probele de loess şi 

argile analizate a mai multor tipuri de poziţii de sorbţie [3]. 

Izoterma Dubinin-Radushkevich este mai general decât modelul Langmuir 

datorită faptului că la formularea acestui model nu s-a pornit de la ipoteza unor 

poziţii de sorbţie omogene sau a unor potenţiale de adsorbţie constante. Acest 

model de sorbţie este reprezentat de următoarea ecuaţie [3]: 

K 

2 

A DR 

eq Am 

e 

(5) 

unde: Aeq este cantitatea de contaminant sorbită pe matricea solidă [mg/g], Am 

este capacitatea maximă de sorbţie a matricei solide [mg/g], KDR este constanta 

de sorbţie Dubinin-Radushkevich [mol 2 /J 2 ] şi este potenţialul Polanyi, exprimat 

prin următoarea ecuaţie: 

1 

RT ln 1 

(6) 

Ceq 

unde: R este constanta gazelor (8.31J K -1 mol -1 ); T este temperatura absolută 

[Kelvin], şi Ceq este concentraţia contaminantului în soluţie [mg/ml]. 

Izotermele de sorbţie Dubinin-Radushkevich au fost obţinute prin reprezentarea 

datelor experimentale în forma ln(Aeq) în funcţie de 2 . Valorile obţinute pentru 

coeficienţii de corelare a datelor experimentale cu acest model de sorbţie sunt 

mai mici decât cele obţinute pentru modelul liniar de sorbţie, dar acest model de 

sorbţie s-a folosit pentru estimarea camacitătii maxime de sorbţie (Am) a 

sedimentelor analizate (vezi Tabelul 3). Câteva din izotermele de sorbţie Dubinin- 

Radushkevich, obţinute pe probe de loess şi argile, sunt prezentate în Figura 1b. 

Aeq [ g/Kg] 

350 

300 

250 

200 

150 

100 

50 

y = 1.6945x 

R 2 = 0.9373 

y = 1.3181x 

R 2 = 0.9536 

0 

0 50 100 150 200 250 

Ceq [ g/L] 

36.5m 

38m 

17m 

6m 

Fig. 5. Izotermele de sorbţie obţinute pentru câteva din probele investigate. 

a. Modelul liniar; b. Modelul Dubinin-Radushkevich. 

Energia liberă de sorbţie, care poate da o indicaţie asupra mecanismului de 

sorbţie, poate fi calculată pe baza constantei de sorbţie Dubinin-Radushkevich 

(KDR), utilizând următoarea ecuaţie: 

2 

E 

KDR (7) 

2 

ln(Aeq) 

7 

6 

5 

y = -0.0002x + 5.194 

R 2 = 0.8425 

415 

y = -0.0002x + 5.5382 

R 2 4 

3 

36.5m 

2 

38m 

17m 

= 0.9088 

1 

0 

6m 

0 2000 4000 6000 8000 10000 12000 

2

416 


Utilizând ecuaţia (7), au fost estimate valori pentru energia de sorbţie 

cuprinse între 16.73 J/Kmol şi 22.8 J/Kmol, cu o medie de 19.18 J/Kmol (vezi Table 

3). Aceste valori sugerează că sorbţia reniului ar putea fi datorată interacţiilor 

electrostatice dintre ionii perrenat şi muchiile încărcate pozitiv ale mineralelor 

argiloase. 

Table 4. Caracteristicile de sorbţie extrase din izotermele de sorbţie Dubinin-Radushkevich 

şi parametrii statistici asociaţi acestora 

No. Geologic 

formation 

borehole/ 

depth 

KDR 

[mol2 /J2 ] 

Am 

[ g/Kg] 

E 

[J/Kmol] 

R2 [%] 

1. 

dusty 

loess 

FS30_6m 1.9E-04 158.66 19.49 0.88 35 

2. 

clayey 

loess 

FS30_17m 2.2E-04 254.07 20.98 0.90 32 

3. clay 1 FS30_36m 1.7E-04 184.17 18.44 0.79 52 

4. clay 2 FS30_38m 1.8E-04 306.56 18.97 0.82 37 

5. min 1.2E-04 160.82 16.73 0.79 32 

6. max 2.6E-04 306.56 22.80 0.90 65 

7. average 1.8E-04 216.83 19.18 N/A N/A 

Concluzii 

În condiţiile geochimice caracteristice apei de profunzime din 

amplasamentul Saligny, 99 Tc, studiat prin omologul său chimic Re, este 

nesemnificativ sorbit pe probele de loess şi argile. Valorile scăzute ale 

coeficienţilor de distribuţie (între 0.10 L/Kg and 0.18 L/Kg) nu sunt corelate nici cu 

mineralogia sau cu o altă caracteristică a probelor geologice investigate. 

Factorii de retenţie, calculaţi pe baza coeficienţilor de distribuţie şi a 

caracteristicilor structurale medii ale formaţiunilor geologie, arată că după ce va 

fi eliberat din zona de depozitare, 99 Tc va migra prin zona nesaturată a 

amplasamentului Saligny, cu aceeaşi viteză cu cea a apei de profunzime care îl 

tratransportă. 

Referinţe 

[1] D. Diaconu, K. Birdsell, G. Zyvolosky, Natural and Engineered Barriers in a Romanian Disposal Site 

for Low and Intermediate Level Waste (in Proceedings of ICEM’03: The 9 th International Conference on 

Radioactive Waste Management and Environmental Remediation, Oxford, England, 2003) 

[2] C.W. Fetter, Contaminant Hydrology (2d Ed., Prentice Hall, New Jersey, USA, 1992). 

[3] US Environmental Protection Agency, Understanding variation in Partition Coefficient, Kd, values, Vol. 

I: The Kd Model, Methods and Measurement and Application of Chemical Reaction Codes (EPA 402-R-99- 

004A, United States Environmental Protection Agency, 1999). 

[4] US Environmental Protection Agency, Fate, Treanport and Transformation Test Guidelines, (EPA 712- 

C-08-009, United States Environmental Protection Agency, 2008). 

[5] M. Olteanu, A. Popa and C.Bucur, The Physical and Chemical Characteristics of Groundwater Saligny 

Site (ICHMT Digital Library Online, Vol. 1, ISSN 961-91393-0-5, p 201-204, 2000).




EFECTUL PROIECTULUI DE FASCICOL COMBUSTIBIL 

SEU 43 ÎN SECURITATEA REACTORULUI CANDU 6 

Marieta ŞERBĂNEL 

Scientist Researcher, Institute for Nuclear Research (e-mail: marietaserbanel@nuclear. ro) 

Rezumat 

Fascicolul combustibil avansat CANDU SEU 43 are două îmbunătăţiri majore de 

proiect, faţă de fascicolul combustibil standard 37STD şi anume: aplatizarea puterii pe 

inelele fascicolului şi îmbunătăţirea CHF. În această lucrare s-a evaluat efectul 

aplatizării puterii pentru cazul unui accident de tip LBLOCA 35% RIH folosind 

programul CATHENA. Aplatizarea puterii pe inelele fascicolului creşte marginile de 

securitate pentru un accident LBLOCA şi nominale. 

Introducere 

Proiectul fascicolului cu 43 de elemente CANFLEX pentru reactorul CANDU 6 

a evoluat de la urmatoarele proiecte: Nuclear Power Demonstration (NPD) 7- 

elemente, Douglas Point 19 elemente, Pickering 28 elemente, Bruce 37 elemente 

şi CANDU 6 37 elemente pe fascicolul combustibil. Urmând exemplul canadian, la 

SCN Pitesti a fost propus un tip avansat de fascicol combustibil cu o geometrie cu 

43 de elemente (bare). Domeniile compoziţiei de combustibil merg de la 0.7% 

U235 pana la 1.1% U235 (Slightly Enriched Uranium - SEU). Acest tip de fascicol 

este referit în lucrarea de faţă ca fascicol SEU43. Acest fascicol combustibil este 

văzut ca un mijloc capabil să permita României utilizarea unui ciclu de uraniu 

diferit de cel cu o “singură trecere”. Noul fascicol de combustibil SEU 43 este mai 

subdivizat, puterile liniare sunt descrescatoare şi sunt atinse grade ridicate de 

ardere. 

Fascicolul combustibil SEU43 (arătat în figura 1 şi 2) are două îmbunătăţiri 

majore de proiect faţă de fascicolul de combustibil standard cu 37 de elemente, 

în timp ce menţine compatibilitatea cu sistemul de manipulare combustibilul 

existent la reactorul CANDU şi toate celelalte caracteristici de performanţă. În 

primul rând, fascicolul combustibil SEU 43 conţine 43 de elemente cu două 

diametre diferite, caracteristică ce conduce la aplatizarea distribuţiei de putere 

pe inelele fascicolului şi deci la reducerea vârfului de putere liniară pe element 

de circa 20% (adică mai puţin de 50kW/m). În al doilea rând, fascicolul avansat 

SEU43 are ataşaţi niste apendici de turbulenţă numiţi “butoni”, care cresc CHF pe 

un fascicol cu un minim de 10% cu o scădere minimă de presiune. Îmbunătăţirea 

limitelor de securitate şi a limitelor de operare pentru fascicolul SEU 43 va facilita 

folosirea a diferite cicluri de combustibil cum ar fi: RU (Recovered Uranium), SEU 

(Slightly Enriched Uranium), MOX (Mixed Oxide Fuel), DUPIC (Direct Use of Spent 

PWR Fuel în CANDU Reactors) etc., în reactorii CANDU.

418 

Marieta Şerbănel 

Figura 1: A 43 Element SEU43 Fuel Bundle 

Figura 2: Top view - SEU43 Fuel Bundle 

2. Modelul PHTS folosind codul de calcul CATHENA 

Modelul hidrodinamic folosit de programul de calcul CATHENA este 

unidimesional, cu două fluide în neechilibru pentru a descrie curgerea fluidului 

bifazic. 

Programul de termohidraulică CATHENA (Canadian Algorithm for 

THErmalhydraulic Network Analysis) a fost dezvoltat de AECL la Whiteshell

Efectul proiectului de fascicol combustibil SEU 43 în securitatea Reactorului CANDU 6 

Laboratories (WL), pentru analize de accident postulate, privind reactorii de tip 

CANDU [ref. /3/ ]. 

În această lucrare s-a folosit versiunea CATHENA MOD3_5b. La început 

utilizatorul trebuie sa convertească sistemele fizice cum ar fi sistemul primar de 

transport al căldurii, sistemul secundar de transport al căldurii, sistemul de injecţie 

la avarie etc într-un set de componente care reprezintă circuitul fluidului. Aceasta 

se realizează în codul CATHENA folosind componente de tip PIPE, RESERVOIR, 

VOLUME, TANK şi T-JUNCTION. Componentele de tip RESERVOIR, VOLUME, TANK şi 

T-JUNCTION se pot conecta numai la componente de tip PIPE. Componentele de 

tip PIPE se pot conecta una cu alta. 

Pentru acest scop s-a realizat o nodalizare tipică pentru reactorul CANDU, 

folosită în analize de securitate. 

Modelul CATHENA utilizat în această lucrare are trei modele de bază. Sunt 

modelate ambele bucle ale sistemului primar de transport al căldurii, împreună 

cu presurizorul şi legăturile la sistemul de umplere-golire cu apă grea, precum şi 

vanele de evacuare lichid. Sistemul secundar de transport al căldurii este 

modelat simplu prin condiţii la margine şi cuplat cu modelul circuitului primar. De 

asemenea, s-a modelat şi sistemul de injecţie la avarie al zonei active ECCS şi 

cuplat la modelul circuitului primar. 

Modelele de transfer de căldură din GENHTP (Pachetul de transfer de 

căldura generalizat) au fost folosite pentru a modela toate componentele solide 

ce vin în contact cu fluidul. 

Modulul de transfer de căldura include numai modele pentru componente 

solide. Modele auxiliare cum ar fi modelul de transfer de căldura prin radiaţie, 

modelul de contact solid-solid, modelul de deformare a canalului combustibil nu 

sunt folosite. Partea de transfer de căldură are în componenţă geometria 

combustibilului, condiţii la margine, proprietăţi de material, generarea de 

căldură, a temperaturii iniţiale şi opţiuni de listare. Fiecare element combustibil 

este împărţit în 3 regiuni radiale, adică pastila de combustibil, spaţiul de 

acumulare gaze de fisiune şi teaca zircaloy. De asemenea, pentru un fascicol 

standard 37 STD cele 37 de elemente combustibile au fost împărţite în 10 grupe 

de cilindri pentru folosirea opţiunii 37-ROD-10. Pentru fascicolul avansat SEU 43, 

toate cele 43 de elemente combustibile au fost împărţite în 11 grupe de cilindri 

pentru folosirea opţiunii 43-ROD-11. Această opţiune permite calcule de transfer 

de căldura mai detaliate. 

Canalul combustibil a fost divizat în 12 componente de tip ţeava, cate una 

pentru fiecare fascicol combustibil. S-a considerat numai un canal “mediu” 

combustibil pe fiecare din cele 4 treceri din zona activă. Nodalizarea axială şi 

radială furnizează un model corespunzător de convergenţă şi este specifică 

nodalizării aplicate la calcule în reactorul CANDU. 

Prima dată s-a realizat o simulare de stare staţionară pentru a stabili 

condiţiile iniţiale în circuitul primar şi a se stabiliza mărimile termohidraulice în 

vederea iniţierii unui tranzient de la condiţii stabile. Simularea s-a făcut pentru 300 

de secunde, timp suficient pentru atingerea de condiţii stationare stabile. 

419

420 


3. Metodologia de analiză 

Această secţiune redă o scurtă descriere a metodelor folosite pentru analiza 

evenimentului de tip pierderea agentului de răcire LBLOCA 35% RIH. 

Analiza de fizica reactorului este utilizată pentru a calcula tranzienţii de 

putere şi timpii de trip (oprire) neutronici, utilizând tranzienţii de void estimaţi. În 

această lucrare puterea reactorului în timpul tranzientului este furnizată sub formă 

de tabel. 

Valorile principalelor mărimi de proces cum ar fi debitul, debitul masic, 

presiunea sunt calculate din momentul acţiunii sistemelor de securitate, cum ar fi 

sistemul de injecţie la avarie al zonei active. 

Această analiză este realizată folosind codul de calcul CATHENA şi un model 

complex corespunzător pentru analize de tip rupturi de ţevi. Sunt modelate 

ambele bucle ale sistemului primar de transport al căldurii, împreună cu 

presurizorul şi legăturile la sistemul de umplere-golire cu apă grea, precum şi 

vanele de evacuare lichid. Sistemul secundar de transport al căldurii este 

modelat simplu prin condiţii la margine şi cuplat cu modelul circuitului primar. De 

asemeni, s-a modelat şi sistemul de injecţie la avarie al zonei active ECCS şi 

cuplat la modelul circuitului primar. 

Este necesar să descriem secvenţa accidentului de tip LBLOCA [ref. /1/] în 

trei etape şi anume: 

- Depresurizarea sau faza iniţiala în care presiunea sistemului de transport al 

căldurii scade de la valoarea normală de operare la valoarea presiunii de 

injecţie a sistemului de răcire la avarie a zonei active (ECCS). 

- Faza de tranziţie care corespunde intervenţiei ECCS. În acest moment 

sistemul de transport este realimentat iar fasciculele de combustibil sunt udate din 

nou dacă s-a întâmplat vaporizarea agentului de răcire în faza iniţială. 

- Răcirea pe termen lung de catre ECCS; faza de acoperire post-accident 

când ECCS răceşte zona activă pe masură ce puterea scade. 

Principalele ipoteze de lucru considerate în lucrarea de faţă sunt următoarele: 

- presurizorul este modelat. 

- un canal „mediu” reprezentând 95 de canale pentru fiecare trecere prin 

zona activă, este folosit pentru a determina răspunsul circuitului primar. 

- sistemul de răcire la avarie al zonei active ECCS este modelat şi cuplat la 

circuitul primar de transport al căldurii. Vanele conectate la acumulatorii din 

circuitul primar sunt presupuse a se deschide pe un semnal LOCA. Presiunea de 

injecţie pe partea de înaltă presiune se presupune a fi de 5.14 Mpa. Temperatura 

apei din ECCS este de 27ºC. 

- răcirea forţată a generatorilor de abur se iniţiaza la 30 de secunde de la 

primirea de semnal LOCA. 

- mărimea spărturii este de 35% din aria de curgere a colectorului de intrare. 

- principalele condiţii initiale sunt: 

- puterea reactorului 100% 

- puterea medie pe un canal este de 6.5 MW 

- puterea maxima pe un canal este de 7.3 MW 

- presiunea la colectorul de iesire este de 9.9 MPa


4. Rezultate 

Răspunsul termohidraulic al circuitului primar de transport al căldurii la un 

accident de tip pierderea agentului de racire LOCA 35% RIH pentru două tipuri 

de fascicole combustibile (37 elemente /fascicol-37STD şi 43 elemente/fascicol- 

SEU 43) este prezentat numai pentru bucla spartă, trecerea critică. Fiecare 

tranzient a fost simulat pentru un interval de timp de 100 sec, dupa apariţia 

spărturii, considerat a fi un timp suficient de mare pentru punerea în evidenţă a 

principalelor fenomene ce apar pe parcursul unui astfel de accident. 

Am considerat un canal combustibil la puterea maximă de 7.3 MW. Distribuţia 

axială de putere a reactorului este prezentată în figura 3 pentru fascicolul 

standard 37STD şi în figura 4 pentru fascicolul avansat SEU43. 

Figura 3: Distributia axiala de putere pentru un canal CANDU -7. 3MW, 37STD 

Figura 4: Distribuţia axială de putere pentru un canal CANDU -7. 3MW, SEU 43 

421

422 


Temperatura maximă a tecii obţinută pentru canalul combustibil continând 

fascicole standard-37STD are valoarea de 1523ºC şi aceasta apare la timpul de 

6.07 secunde pe nodul axial 7, ce corespunde fascicolul 7 din canalul combustibil 

(Fig. 5). 

Temperatura maximă în pastila de combustibil, obţinută pentru canalul 

combustibil conţinând fascicole standard-37STD are valoarea de 2.250ºC. 

Această temperatură este sub temperatura de topire a combustibilului care este 

de circa 2.860ºC şi apare la timpul de 3.0 secunde pe nodul axial 7 (Fig. 6). 

Figura 5: Evoluţia temperaturii maxime a tecii pentru LBLOCA 35%RIH,37STD 

Pentru cazul folosirii fascicolului avansat SEU 43 avem următoarele rezultate: 

- se obţine o temperatură maximă pe teaca de 1199,92ºC şi apare la timpul 

6.07 s în nodul axial 4 (Fig. 7). 

- temperatura maximă în combustibil este de 1699,78ºC, apare la 2.0 s în 

nodul axial 4 (Fig. 8)


Figura 6: Evoluţia temperaturii maxime în combustibil pentru LBLOCA 35%RIH,37STD 

Figura 7: Evoluţia temperaturii maxime a tecii pentru LBLOCA 35%RIH,SEU 43 

423

424 


Figura 8: Evoluţia temperaturii maxime în combustibil pentru LBLOCA 35%RIH, SEU 43 

Concluzii 

În fascicolul avansat SEU 43 se observă că se obţin temperaturi maxime pe 

teaca şi combustibil mai scăzute datorită faptului că avem o cantitate de 

căldura stocată mai mică, ca urmare a unei puteri liniare maxime pe element 

combustibil mai redusă (aplatizarea puterii pe inele) în fascicolul avansat SEU43 

comparativ cu fascicolul standard 37STD. 

Fascicolul combustibil avansat CANDU SEU 43, are două îmbunătăţiri majore 

de proiect faţă de fascicolul combustibil standard 37STD şi anume: aplatizarea 

puterii pe inelele fascicolului şi îmbunătăţirea CHF. În această lucrare s-a evaluat 

efectul aplatizării puterii pentru cazul unul accident de tip LBLOCA 35% RIH 

folosind programul CATHENA. 

În acest caz de accident 35% RIH, LBLOCA, comportarea termohidraulică a 

fascicolului SEU 43 este mai bună decât cea a fascicolului standard 37 STD. 

Aplatizarea puterii pe inelel fascicolului creşte marginile de securitate pentru 

un accident de tip LOCA. 

Bibliografie 

[1] “Cernavoda1 FSAR, CHAPTER 15. 3. 1 - Large LOCA”, 1993 

[2] M. Serbanel –RI 8781/2010- “Influenţa căldurii generate de reactia zirconiu–abur asupra 

comportarii termohidraulice a zonei active CANDU600 încărcată cu combustibil avansat” 

[3] B. N. Hanna CATHENA MOD-3. 5c/rev0- Theory manual




STUDIU COMPARATIV PRIVIND SECURITATEA 

NUCLEARA A REACTORILOR CANDU ŞI AVANSAŢI DE 

TIP CANDU FAŢĂ DE UN REACTOR RBMK 

Iosif PRODEA 

PhD, RAAN SCN Piteşti, iosif.prodea@nuclear.ro 

Studiu comparativ privind securitatea nucleara a reactorilor CANDU şi avansaţi de tip CANDU 

faţă de un reactor RBMK 

Rezumat 

România are două unităţi nucleare de tip CANDU ®1 -6 în operare la CNE 

Cernavoda, iar alte două sunt planficate a fi puse în funcţiune în viitorul apropiat. 

Organizaţiile de mediu profită de orice ocazie spre a critica reactorul CANDU, 

asemănându-l cu reactorul RBMK de la Cernobâl, reactor care a suferit cel mai mare 

accident nuclear din istoria utilizării paşnice a enrgiei nucleare. Lucrarea efectuează o 

analiză comparativă a trăsăturilor de proiect şi securitate ale reactorilor CANDU şi 

avansaţi de tip CANDU (ACR) faţă de un reactor RBMK, evidenţiind superioritatea 

netă a sistemelor de securitate CANDU şi ACR 


Renaşterea industriei nucleare din ultimii ani în ţări europene dezvoltate 

Germania, Italia şi Spania a readus în prim plan problema securităţii nucleare a 

unei Centrale Nuclearo-Electrice (CNE). Romania are două unităţi nucleare de 

tip CANDU® -6 în funcţiune la CNE Cernavoda, iar alte două sunt planficate a fi 

puse în funcţiune în următoarea decadă. De asemenea, proiectul European 

Pressurized Reactor (EPR) este luat în calcul pentru a răspunde necesităţilor de 

integrare europeană. Pe de altă parte organizaţiile de mediu profită de orice 

ocazie spre a critica reactorul CANDU, asemănându-l cu reactorul RBMK de la 

Cernobâl, reactor care a suferit cel mai mare accident nuclear din istoria utilizării 

paşnice a enrgiei nucleare. Lucrarea efectuează o analiză comparativă a 

trăsăturilor de securitate ale reactorilor CANDU şi avansaţi de tip CANDU (ACR) 

faţă de un reactor RBMK, evidenţiind îmbunătăţirile nete, în special la nivelul 

sistemelor de securitate CANDU şi ACR ® . Sunt prezentate rezultate de la simularea 

unui accident de pierdere a lichidului de răcire, LOCA (Loss Of Coolant Accident) 

în zonele active CANDU-6 şi ACR. Păstrarea integrităţii structurale a 

combustibilului nuclear este evidenţiată prin acţiune arapidă şi eficace a 

Sistemului de oprire nr. 1 (SDS1). Scenariul în care barele absorbate de la RBMK au 

aceeaşi rapiditate de intervenţie este, de asemenea, analizat. Rezultatele 

acestui tip de simulare au condus la creşteri de 10 ori mai mici puterii reactorului 

2 CANDU, ACR, Advanced CANDU Reactor and ACR-1000 sunt marci inregistrate ale AECL

426 

Iosif Prodea 

RBMK şi, în consecinţă, o diminuare în aceeşi măsură a riscului radiologic. 

Lucrarea contribuie atât la mai buna cunoaştere cât şi sporirea încrederii 

publicului larg în siguranţa nucleară a reactorilor CANDU. 

2. Proiectele de reactori CANDU-6 şi ACR 

Cei mai cunoscuţi reactori cu tuburi de presiune aflaţi în operare sunt reactorii 

CANDU (CANada Deuterium Uranium), în vreme ce ACR (Advanced CANDU 

Reactor) este proiectul AECL de Generaţia III+ de reactori nucleari energetici 

avansaţi. Există două tipuri de reactori CANDU operaţionali (CANDU-6 şi CANDU- 

9), în vreme ce ACR-1000 este pe cale de a fi construit. Reactorii CANDU au 

câteva caracteristici precum: buna economie de neutroni, realimentarea în 

timpul funcţionării, moderatorul rece, la presiune joasă şi separat de agentul de 

răcire fierbinte şi presurizat, două sisteme de oprire independente fizic şi 

funcţional, proiect simplu al fasciculului de combustibil. Aceste trăsături sunt 

prezentate în Tabelul 1, după [1] şi [2]. 

Tabelul 1: Date generale de proiect şi trăsături de securitate ale reactorilor 

CANDU, [2] 

Parametrul CANDU-6 

CANDU-9 

(Darlington) 

ACR-1000 

Combustibil Uraniul Natural Uraniul Natural LEU (2.4%) 

Agent de răcire D2O D2O H2O 

Durata de viaţă 

aşteptată 

25 ani 25 ani 30 ani 

Putere termică (MW) 2064 2647 3208 

Putere electrică netă 667 MW 880 MW 1085 MW 

Trăsături de 

securitate pasivă 

• Două sisteme de oprire rapidă, fiecare fiind capabil 

singur şi independent să oprească rapid reactorul; 

• Sistemul de injecţie pasivă a apei de răcire la 

avarie; 

• moderatorul rece, la presiune joasă, acţionând ca 

ultimă sursă de evacuare (răcire) a căldurii reziduale 

în caz de accident sever; 

• Puţ cu apă uşoară betonat de mari dimensiuni 

înconjurând reactorul (vasul calandria) pentru a 

limita sau opri progresia deteriorării zonei active, 

furnizând (după moderator) o a doua sursă rece 

pasivă; 

• Tanc de apă de mari dimensiuni şi situat la înăltime 

(în partea de sus a anvelopei), cpabil să furnizeze 

gravitaţional apă de răcire în sistemul primar de 

transport al căldurii, generatorilor de abur,



moderatorului şi puţului reactorului. Aceste acţiuni 

întârzie progresia accidentelor severe şi oferă mai 

mult timp operatorului pentru acţiunile de limitare a 

accidentului. 

• Margini de operare crescute şi coeficient de vid 

negativ (doar la proiectul ACR-1000). 

Fig. 1. Cele 6 bariere de prevenire a emisiilor la CANDU, [2] 

3. Reactorul de tip RBMK (Cernobâl) 

RBMK înseamnă Reactor Bolshoy Moschnosti Kanalnyi (Reactor de Mare 

Putere cu Canale). Orice reactor nuclear încetineşte neutronii cu ajutorul 

moderatorului. La CANDU, moderatorul este apa grea (cu aprox. 10% mai grea 

decât apa uşoară); la reactorii RBMK moderatorul este grafitul-un material solid. 

427

428 


Zona activă constă într-un mare container, cam cât o casă cu două nivele, 

umplut cu blocuri de grafit străbătute de 1660 de găuri verticale prin care 

pătrund tuburile de presiune (numite uneori şi de forţă) şi barele de control, vezi 

Fig. 2, [3]. 

Fig.2. Aranjamentul reactotului RBMK de la Chernobâl 

Apa este pompată de jos în sus peste combustibil evacuând căldura, apoi 

se transformă în abur, ieşind pe la partea de sus a zonei active. De aici, aburul 

merge la turbină într-o clădire adiacentă, unde cedează energia acumulată, 

destinzându-se aproximativ, adiabatic. Proiectul RBMK presupune că grafitul 

operează la temperatură înaltă (700°C) şi poate deveni foarte fierbinte. Această 

căldură înmagazinată de către grafitul moderator se transmite canalelor de forţă 

şi, în final este evacuată de agentul de răcire. Marea problemă a grafitului la 

temperaturi înalte rezidă în faptul că, dacă este expus la aer (oxigen), el va 

începe să ardă lent, precum cărbunii încinşi dintr-un grătar, [3]. De aceea, 

conform proiectului RBMK, este foarte important să fie evitat contactul grafitului 

cu aerul. Pentru aceasta, întreaga zonă activă RBMK este încapsulată într-un 

container metalic în care este circulat un amestec de gaze inerte (heliu şi azot). 

Containerul este proiectat să reziste la deteriorarea unui tub de presiune fără 

explozie şi fără pătrunderea aerului.



4. Diferenţe de proiectare şi trăsături de securitate între reactorii 

CANDU-6 şi RBMK (Chernobyl) 

Deşi cele două tipuri de reactori nucleari s-au aflat (şi sunt) în operare 

utilizând în mare, aceleaşi principii fizice (controlul reacţiei de fisiune în lanţ în 

combustibilul nuclear) pentru generarea electricităţii, între acestea există 

diferenţe semnificative atât la nivelul proiectelor, cât şi la nivelul securităţii 

nucleare, vezi Tabelul 2. 

Tabelul 2. Diferenţe de proiect şi securitate între reactorii CANDU-6 şi RBMK, [3] 

Parametrul CANDU-6 RBMK-Chernobyl 

Parametri de Proiect 

Agent de răcire Apa grea Apa uşoară 

Combustibil Uraniu Natural (NU) LEU (2%) 

Moderator 

Canalele combustibile 

presurizate 

Parametri de securitate 

Apa grea (temperatura 

maximă este aprox. 88°C) 

Există tuburi calandria 

umplute cu gaz inert spre a 

izola mai bine tubul de 

presiune de moderator. 

Orizontale Verticale 

Anvelopa Cladire din beton armat 

Oprirea de urgenţă 

Răcirea de Urgenţă la 

Avarie A zonei active 

Două sisteme complete: 

- SDS1 (bare absorbante) 

- SDS2 (injecţie de otravă 

lichidă) 

2 sec. până la intervenţia 

completă 

- Disponibilitate: în orice 

moment indiferent de starea 

CNE 

Injecţie de înaltă presiune cu 

ajutorul unui gaz, apoi debit 

de pompă 

429 

Brichete de grafit 

(temperatura maximă 

este aprox. 700°C) 

Nu există tuburi 

calandria 

Nu există anvelopă în 

partea superioară, vezi 

Fig. 2 

Un singur mecanism: 

bare absorbante 

10 secunde până la 

intervenţia completă 

- Disponibilitate: în 

funcţie de starea în 

care se află CNE (regim 

de putere, reactivitate) 

Injecţie de înaltă 

presiune cu ajutorul 

unui gaz, apoi debit de 

pompă 

Cea mai importantă diferenţă de securitate este la nivelul sistemelor de 

oprire de urgenţă. În vreme ce la RBMK, disponibilitatea funcţiei de oprire 

depinde de starea CNE şi există un singur sistem, la CANDU funcţia este tot timpul 

disponibilă, indiferent de starea CNE şi poate fi îndeplinită de oricare dintre cele 

două sisteme. Pe de altă parte, trebuie subliniată rapiditatea de acţiune a SDS1

430 


CANDU-6 care este crucială în condiţii de accident. Maxim două secunde le 

trebuie barelor SDS1 CANDU-6 să ajungă în zona activă, în vreme ce barelor 

corespondente de la Cernobâl le-au fost necesare 10 secunde, de 5 ori mai mult. 

Această lentoare a avut o contribuţie majoră la accidentul din 26 aprilie 1986. 

Schema sistemelor de oprire ale celor două reactoare este prezentată mai jos, în 

Fig. 3, [3]. 

Fig. 3. Sistemele de oprire rapidă la CANDU-6 şi RBMK (Chernobyl) 

5. Eficacitatea SDS1 la reactorii CANDU-6 şi ACR-1000 

Eficacitatea de acţiune a SDS1 al reactorilor CANDU-6 şi ACR-1000 a fost 

investigată de către autor în două lucrări anterioare [4],[5], unde a fost modelat 

un tranzient LOCA 35% RIH (Ruptură a Colectorului de Intrare). Am utilizat 

aproximaţia cineticii punctuale implementată într-un program de calcul de 

difuzie 3D bigrup, DIREN. Programul a fost dezvoltat în SCN Piteşti. Rezultatele 

prezentate în Figurile 4 şi 5 arată că în cazul unui astfel de accident, SDS1 

acţionează suficient de rapid spre a preveni topirea elementelor combustibile. 

Amplitudinea fluxului este prezentată în figuri, această mărime neutronică fiind o 

măsură directă a puterii relative (evoluţia puterii raportată la puterea nominală). 

Durata de modelare a tranzientului a fost de 6 secunde. Curbele identificate prin 

"4mm",...,"0.5mm" (vezi Legenda) corespund diferitelor grosimi ale stratului de 

absorbant (Hafniu) din jurul elementului central, în vreme ce curbele mai groase



de culoare roşie corespund proiectului standard al elementului central (adică fisil 

înconjurat de teacă, fără absorbant). 

Fig. 4. Ampltudinea la ACR-1000 în timpul unui tranzient LOCA 35%RIH 

Fig. 5. Ampltudinea la CANDU-6 în timpul unui tranzient LOCA 35%RIH 

Calculele DIREN pentru energia stocată pe unitatea de masă a 

combustibilului (SEFMU) au fost efectuate în [5] şi arată ca în Figurile 6 şi 7. 

431

432 


Fig. 6. Evoluţia puterii pe fascicul la ACR-1000 în timpul unui tranzient LOCA 

35%RIH 

Fig. 7. Evoluţia puterii pe fascicul la CANDU-6 în timpul unui tranzient LOCA 35%RIH 

Pentru ACR-1000 SEFMU este aprox. 3300kW*2.5s/20kg=412 J/g, în vreme ce 

la CANDU-6 acelaşi tip de calcul urnizează valoarea 337.5 J/g. Abele valori sunt 

situate sub valoarea critică (maxim admisă) de 840 J/g. De aceea, putem afirma 

că integritatea combustibilului este menţinută în cazul tranzientului studiat. Pe de 

altă parte, eficienţa SDS1 ale tuturor reactorilor CANDU aflaţi în exploatare este 

demonstrată continuu. Până astăzi, nici un incident sau accident privind 

disponibilitatea sau îndeplinirea oricărei alte funcţii a SDS1 nu a fost raportat. Pe 

baza acestei fiabilităţi demonstrate, am încercat să aflu ce s-ar fi întâmplat dacă 

barele absorbante de la Cernobâl ar fi avut eficienţa (în termeni rapiditate) celor 

de la CANDU-6.



6. Ce s-ar fi întâmplat dacă barele de oprire de la Cernobâl ar fi avut 

rapiditatea celor de la CANDU-6 

În acest capitol final am utilizat o abordare simplă a modului de variaţie în 

timp a puterii reactorului luată din [6], spre a afla ce s-ar fi întâmplat dacă dacă 

barele de oprire de la Cernobâl ar fi avut eficienţa (în termeni de rapiditate) 

celor de la CANDU-6. Puterea reactorului variază exponenţial cu reactivitatea ( ) 

şi timpul t (în unităţi ale timpului de generare, T), [6] 

(1) 

În Ecuaţia (1) P0 este puterea iniţială a reactorului, iar P este puterea la momentul 

t. Specialişti canadieni şi sovietici din domeniul nuclear au demonstrat prin 

calcule în [7],[8] că în timpul accidentului de la Cernobâl puterea reactorului a 

crescut de 100 de ori în numai 4 secunde din momentul apăsării butonului de 

urgenţă de către operatorul de serviciu. Aceasta înseamnă că: 

P(4s)/ P0 =exp( /T*4s)=100 (2) 

/T * 4s = ln 100 = 4.6; /T=4.6/4 = 1.15 mk/s (3) 

Ştiind ca barele SDS1 CANDU-6 pătrund în zona activă în aprox. 1.8 secunde, 

găsim că: 

P(1.8s) = P0 * exp(1.15 * 1.8)= P0 * 2.7 2.07 ≈ 8.0 * P0 (4) 

Ce ne spune ecuaţia (4)? Că în loc de 100 de ori, puterea ar fi crescut doar de 8 

ori faţă de valoarea nominală, repet, dacă barele de la Cernobâl ar fi fost 

introduse în zona activă în numai 1.8 secunde, iar nu în 10! În consecinţă, 

apreciez consecinţe radiologice reduse proporţional şi semnificativ. Mergând mai 

departe, consider că accidentul ar fi putut evolua într-un accident sever confinat 

în mare măsură în interiorul unei anvelope de protecţie (ipotetice). După cum se 

ştie, din păcate, niciuna din unităţile de la Cernobâl nu avea anvelopă-acest 

sistem vital de securitate prezent la toţi reactorii CANDU. 

7. Concluzii 

(1) Lucrarea a arătat diferenţele principale dintre reactoarele CANDU şi 

RBMK Cernobâl, evidenţiind superioritatea clară a conceptului CANDU la ambele 

niveluri de proiect şi de securitate. 

(2) Prin calcule de cinetică 3D punctuală a fost demonstrată păstrarea 

integrităţii combustibilului ACR şi CANDU în cazul unui tranzient LOCA 35% RIH. 

(3) Un calcul simplu al evoluţiei puterii reactorului in timpul accidentului de la 

Cernobâl, presupunând că barele absorbante ar fi avut aceeaşi viteză de 

cădere precum a celor de la CANDU-6, a arătat o creştere de putere maxim 10 

ori din puterea nominală şi, ca atare, consecinte radiologice semnificativ 

scăzute. 

433

434 

Bibliografie 


[1] Ovanes, M., Chan, P.S.W., Hopwood, J.M., "Fuel cycle flexibility of ACR-1000", Proc. of 

PHYSOR 2008, Paper FP522, Interlaken, Switzerland, Sep. 14-19, 2008 

[2] "ACR-1000 Technical Summary-An Evolution of CANDU", www.aecl.ca 

[3] V.G. Snell, J.Q. Howieson, "Chernobyl-A Canadian Perspective", August, 1991 

[4] I. Prodea, C.A. Mărgeanu, A. Rizoiu, I. Prisecaru, N. Dănilă, "A CANDU-6 Versus 

ACR-1000 SDS1 Performance Comparison During Some LOCA Scenarios", Proc. of 

The International Symposium on Nuclear Energy (SIEN 2009), Ramada Parc Hotel, 

Bucharest, Romania, October 12-16, 2009 

[5] I. Prodea, "Contribuţii la proiectarea neutronică şi evaluarea performanţelor SDS1 la 

un reactor avansat de tip CANDU", Teză de doctorat, UPB, iunie 2010 

[6] B. Rouben, "Introduction to Reactor Physics", www.canteach.candu.org/aecl.htm 

[7] P.S.W. Chan, A.R. Dastur, S.D. Grant, J.M.Hopwood, and B. Chexal, "The Chernobyl 

Accident: Multidimensional Simulations toIdentify the Role of Design and Operational 

Features of the RBMK-1000, paper presented to the ENS/ANS Topical Meeting on 

Probabilistic Risk Assessment, Zurich,Switzerland; August 30 – September 4,1987 

[8] V.G. Asmolov et al., "The Accident at the Chernobyl Nuclear Power Plant: One Year 

After", translation of principal Soviet paper presented by N.N. Ponomarev-Stepnoj to the 

International Atomic Energy Agency International Conference on Nuclear Power Plant 

Performance and Safety, Vienna; September 28 – October 2, 1987




METODE ŞI TEHNICI DE DIAGNOZĂ A DEFECTELOR 

TRANSFORMATOARELOR ELECTRICE DE PUTERE 

Marius MEDIA, 

Aurelian CRĂCIUNESCU, 

1) Inginerie Electrică, Universitatea Politehnica, Bucureşti, România, (mediamarius@ieee.org). 

2) Prof. univ. dr. ing., Inginerie Electrică, Universitatea Politehnica, Bucureşti, România, 

(aurelian.craciunescu@upb.ro). 

Rezumat 

Transformatoarele de putere sunt unele dintre componentele cele mai scumpe 

într-un sistem electric de distribuţie şi transmisie şi defectarea acestora poate creea 

probleme sistemelor electrice de alimentare, deci diagnoza defectelor este foarte 

importantă pentru asigurarea funcţionării normale a sistemelor electrice de 

alimentare. Din acest motiv, diferite tehnici sunt utilizate pentru evaluarea stării, ca 

diagnoza în stare de nefuncţionare şi monitorizarea în funcţionare. Se urmăreşte 

diagnoza automată şi continuă a stării transformatoarelor. Principiul diagnozei este 

interpretarea datelor analizei gazelor dizolvate şi datele senzorilor (descărcări 

parţiale) utilizând câteva metode de interpretare standardizate. Scopul diagnozei 

transformatoarelor în funcţionare este detectarea defectelor din miez sau bobinaje. 

Analiza răspunsului în frecvenţă este un instrument capabil de detecţia sigură a 

defecţiunilor mecanice incipiente într-un transformator, prin găsirea defectelor 

miezului sau bobinajului. De asemenea, diferite tehnici de diagnoză a defectelor includ 

metoda circuitelor cuplate, metoda gazelor cheie convenţionale, metoda raportului, şi 

recent, sisteme expert, reţele neuronale, reţele neuronale cu undine şi aproximări cu 

logică fuzzy. 

Cuvinte-cheie: diagnoza, defecte, transformatoare de putere 


În această lucrare, sunt prezentatate metode şi tehnici de diagnoză, care 

sunt utilizate în prezent pentru diagnoza defectelor transformatoarelor de putere. 

Acurateţea clasificării defectelor din analiza gazelor dizolvate prin metoda 

deducţiei a Evaluării Candidaţilor Acceptaţi este de la 79,5_% la antrenare 

scăzând până la 78 % la testare. Dacă eşantioanele cu concentraţii reduse ale 

gazelor sunt excluse din analiză, precizia clasificării este de 86,8%. Pentru metoda 

analizei gazelor dizolvate un număr de senzori sunt necesari pentru diagnoza în 

funcţionare. După ce gazele sunt cuantificate, rezultatele sunt interpretate cu 

software specializat. Reţelele Neuronale cu Undine bazate pe un algoritm 

genetic hibrid obţin o precizie de diagnoză de 92% şi arată o capacitate de 

clasificare mai bună pentru multiple şi simple tipuri de defect.

436 

Marius Media, Aurel Crăciunescu 

Evaluarea bobinajului unui transformator prin Analiza Răspunsului în 

Frecvenţă poate fi făcută prin comparaţia cu o înregistrare istorică (baze de 

date), prin compararea semnăturilor fazelor diferite în cazul transformatoarelor 

multifazate sau semnăturile a două transformatoarelor identice. 

Pentru tehnicile de detecţie a descărcărilor parţiale (DP) în funcţionare, 

utilizarea unei surse mobile de DP pentru excitaţia transformatorului de testat este 

foarte favorizată. Sursa de putere tipică constă într-o unitate generatoare diesel 

mobilă şi un transformator ridicător conectat la înfăşurarea (delta) de 

compensare ale unităţii de testat. 

2. Diagnoza descărcărilor parţiale la transformatoarele de putere 

Măsurătorile descărcărilor parţiale pot fi utilizate la determinarea stării de 

îmbătrânire a transformatoarelor şi astfel stabilind timpul de funcţionare rămas şi 

momentul reparaţiei capitale. 

Diagnoza DP pe teren a transformatoarelor de putere în funcţionare, 

urmăreşte să detecteze şi să localizeze defectele în izolaţia bobinajului. Există 

patru tehnici principale ale DP disponibile pentru diagnoza transformatoarelor de 

putere: Prelevarea eşantioanelor de ulei pentru detecţia gazelor dizolvate; Studii 

utilizând UHF pentru detecţia interferenţelor; Măsurători electrice ale descărcărilor 

individuale utilizând senzori în robinet, neutru sau inseraţi înăuntrul rezervorului; 

Utilizarea sondelor la localizarea DP. DP pot de asemenea descompune şi polua 

uleiul izolator, astfel încât proprietăţile izolante ale uleiului nu mai pot fi garantate. 

Patru transformatoare trifazate 110/225kV cu proiectare şi funcţionare identică 

dar în locaţii diferite au fost evaluate pentru descărcări parţiale. Două unităţi au 

avut două supape de scurgere accesibile şi aceasta a permis o comparaţie 

suplimentară, influenţa amplasării supapelor. În acest studiu trei transformatoare 

au fost găsite cu o activitate a DP minoră, unul cu DP semnificative, vezi figura 1, 

şi în figura 2 influenţa amplasării sondelor. 

Fig. 6. Exemplu al DP pe o fază utilizând tehnica UHF din dreptul supapelor [2] 

a. Unitate cu DP semnificative; b. Exemplu pentru celelalte 3 unităţi. 

Măsurătorile acustice folosesc în special senzori adesea bazaţi pe efectul 

Piezo electric pentru măsurarea undelor de presiune într-o gamă de frecvenţă

Metode şi tehnici de diagnoză a defectelor transformatoarelor electrice de putere 

între 50 kHz şi 350 kHz [1]. Două transformatoare trifazate 33/220kV cu proiectare şi 

funcţionare identică au fost evaluate pentru observarea DP. 

Fig. 2. Exemplu al DP pe o fază utilizând tehnica UHF de la instalaţiei de senzori de 

sus [2] 

a. Unitate cu DP semnificative (nivel semnificativ de Hidrogen); 

b. Fără semnale de DP în a doua unitate (nivel de Hidrogen scăzut). 

3. Monitorizarea temperaturii uleiului pentru diagnoză 

Creşterea temperaturii uleiului poate da informaţii despre starea 

transformatoarelor de putere. Comportamentul termic al transformatorului poate 

fi reprezentat printr-un sistem ca un corp [3]. În stare staţionară, toate pierderile 

(P) sunt transferate mediului prin rezistenţa (Rth) a echipamentului de răcire. La 

creşterea temperaturii uleiului avem: 

2 

Voil Vair 

Pk 

, n k P0 

Rth 

(2) 

Variabila k este raportul dintre sarcina efectivă şi nominală. În cazul 

fluctuaţiilor rapide ale temperaturii ambientale sau sarcinii, capacitatea termică 

(Cth) a transformatorului a fost luată în considerare. Caracteristica dinamică a 

temperaturii uleiului (Voil) poate fi calculată, în funcţionare şi, cu ajutorul sistemului 

de monitorizare conform cu ecuaţia 2. Temperaturile iniţială şi finală a uleiului sunt 

date de Voil,act respectiv Voil,∞. 

V 

oil 

t 

V 

oil, 

Vair, 

act 1 

t 

Rth 

Cth 

e Vair, 

act 

(2) 

P0, Pk,n, Rth sunt constante specifice, iar (Vair) temperatura ambiantă. 

Acest model termic a fost aplicat la un trafo de cuplaj de reţea de 250 MVA. 

Sarcina continuă maximă a transformatorului, cu unitatea de răcire la sarcină 

nominală, a fost determinată ca o funcţie a temperaturii ambientale şi este 

prezentată în figura 3. Datorită temperaturii ambientale scăzute, factori de 

încărcare maximă continuă de până la 1,3 au fost atinşi. 

437

438 


Fig. 3 Calculul temperaturii uleiului şi capacitatea de suprasarcină [4] 

4. Analiza Răspunsului în Frecvenţă (ARF) 

Funcţia de transfer a bobinajului transformatorului este unică pentru fiecare 

transformator sau înfăşurare. O înfăşurare a transformatorului se comportă ca o 

reţea RLC la înaltă frecvenţă şi funcţia sa de transfer reprezintă conform teoriei 

sistemelor comportamentul caracteristic al unui sistem linear variabil. Mici 

schimbări în geometria înfăşurărilor duc la variaţii ale inductanţei şi capacităţii 

corespunzătoare şi în consecinţă o schimbare a rezultatului ARF. Există diferite 

metode de determinare a funcţiei de transfer a înfăşurărilor [5]: Impuls de Înaltă 

Tensiune (IIT); Impuls de joasă tensiune (IJT); ARF. Metodele (IIT) şi (IJT) se bazează 

pe principiul unui impuls de tensiune aplicat intrărilor transformatorului şi simultan 

curentul la ieşire este măsurat. Din aceste două semnale funcţia de transfer 

poate fi calculată. 

Măsurătorile prezentate sunt efectuate în gama de frecvenţă între 10 Hz şi 2 

MHz, cu un total de 2000 puncte de eşantionare discrete în gama de frecvenţă. 

The measurements presented in this paper are carried out in the frequency range 

between 10 Hz and 2 MHz, with a total of 2000 discrete sample points adjusted 

over the frequency range. Figura 4 arată amplitudinea unei înregistrări la un 

transformator monofazat de 16.5 MVA, 90kV/27.5 kV înainte şi după o serie de trei 

scurtcircuite. 

Prima frecvenţă de rezonanţă se schimbă din 325 Hz la 285 Hz cu o creştere 

uşoară a amplitudinii. La frecvenţe joase inductanţa principală este dată de 

circuitul magnetic. Variaţiile densităţii de flux reziduale în timpul măsurătorilor duc 

la schimbări ale permeabilităţii magnetice a miezului de fier respectiv schimbarea 

inductanţei principale. Aceasta nu influenţează răspunsul în frecvenţă pentru 

frecvenţele joase, însă nu schimbă comportamentul înfăşurării la înaltă frecvenţă.


Fig. 4. ARF înainte şi după scurt circuit circuit [4] 

5. Diagnoza transformatoarelor bazată pe analiza gazelor dizolvate 

Principiul diagnozei este interpretarea analizei datelor gazelor dizolvate 

(AGD) utilizând câteva metode de interpretare standardizate. Cele mai 

frecvente sisteme sunt bazate pe diverse tipuri de reţele neuronale (RN), ca RN 

cu perceptron multistrat, RN cu propagare inversă, RN cu regresie generală, etc. 

[6], apoi alte tehnici ca logica fuzzy, sisteme expert, arbori de decizii, mecanismul 

vector suport, programare evolutivă, raţionament probatoriu şi multe alte tehnici 

În timpul funcţionării normale şi în special în cazul degradării sistemului de izolaţie 

gazele sunt generate. Câteva din aceste gaze sunt: -hidrocarburi şi hidrogen: - 

metan (CH4), etan (C2H6), etilenă (C2H4), acetilenă (C2H2) şi hidrogen (H2); - 

oxizi de carbon: monoxid de carbon (CO) and dioxid de carbon (CO2). 

Principalele defecte ce cauzează gaze sunt: DP, degradarea termică (T), arcul 

electric (D). Distribuţia gazelor dizolvate în ulei poate fi legată de tipul de defect, 

iar tendinţa generării gazelor poate indica gravitatea defectului. 

5.1 Metode de deducţie 

Metodele de interpretare a gazelor dizolvate sunt considerate ca alegători, şi 

diagnosticele lor sunt considerate candidaţi pentru diagnoza deductivă. La baza 

diagnozei este dedusă utilizând metoda de deducţie de Evaluare a Tuturor 

Candidaţilor (ETC), este aceeaşi cu diagnosticul uman ce se face cu metoda 

Evaluării Candidaţilor Acceptaţi (ECA). 

Factorii de pondere sunt calculaţi la antrenare, şi sunt utilizaţi apoi ca votanţi 

şi proceduri de deducţie. Metodele de deducţie ETC şi ECA au fost testate pe 100 

de eşantioane de defecte ale transformatoarului utilizând validarea încrucişată k 

stratificată, unde k=3. Distribuţia eşantioanelor cu diagnosticele considerate prin 

antrenarea/testarea mulţimilor este arătată în tabelul 1. 

439

440 


Table 5. Distribuţia eşantioanelor cu diagnosticele considerate prin 

antrenare/testare a mulţimilor [7] 

Diagnosis Set1 Set2 Set3 Total 

SN 3 4 4 11 

DP 4 4 4 12 

T 17 18 17 52 

A 9 8 8 25 

Total 33 34 33 100 

SN- Stare normală; DP- Descărcări partiale; T- Degradare termică; A- Arc electric 

Există numeroase metode şi scheme de interpretare pentru interpretarea 

rezultatelor AGD. Metodele IEC sunt: IEC 60599-1999 (IEC99), IEC 599-1978 (IEC78), 

Metoda triunghiului Duval (MTD). Metodele IEEE sunt [8]: Metoda Doernenburg 

(DB), Metoda Rogers a rapoartelor originale (RG3), Metoda perfecţionată a 

rapoartelor Rogers (RG4), Metoda gazelor cheie (KG). Există de asemenea alte 

metode de interpretare, ca metoda logaritmică, etc. Rezultatele măsurătorilor 

pentru parametrii capsk, cassck and cres măsuraţi la modelul de testat sunt arătaţi în 

figura 5. 

Fig. 5. Comparaţia preciziei clasificării testărilor şi procentajul eşantioanelor pe 

metode [7]. 

capsk – Precizia totală de clasificare a metodelor în k submulţimi; cassck - Precizia 

totală de clasificare în mulţimea eşantioanelor clasificate de k submulţimi ; cres – 

procentajul eşantioanelor rezolvate în k submulţimi. 

5.2 Tehnica logicii fuzzy pentru diagnoză 

Prin utilizarea logicii fuzzy, valorile atribuite continuu sunt transformate în valori 

fuzzy prin derivarea automată a funcţiilor membre dintr-o mulţime de date cu


grupări similare, apoi mulţimile mari sunt aplicate la reducerea atributelor 

implementate şi un tabel de decizie simplificată este obţinut. 

Atributele stărilor sunt concentraţiile (ppm pe volum) al gazelor dizolvate în uleiul 

izolator, ca H2, CH4, C2H6, C2H4, şi C2H2. Atributul deciziei (D) este clasa 

defectelor transformatorului, unde “0” reprezintă defectul de descărcare locală, 

“1” reprezintă defectul de descărcare al descărcării de joasă energie, “2” 

reprezintă defectul de descărcare al descărcării de mare energie, “3” reprezintă 

defectul supraîncălzirii uşoare, “4” reprezintă defectul supraîncălzirii medii şi “5” 

reprezintă defectul supraîncălzirii mari. 

Table 6. Tabel de decizie pentru defectele transformatorului [9] 

U H2 CH4 C2H6 C2H4 C2H2 D 

X1 68 8 3 8 11 2 

X2 49.7 18.5 4.4 60 12 1 

X3 33.9 36.7 31.5 39.2 0 5 

X4 47 75.6 47.1 190.6 0 3 

X5 18.7 7.5 1.2 1.7 0 0 

X6 24 27.9 24.3 30 0 5 

X7 80 95.4 33.1 150 0 3 

X8 34 60.5 24.3 69.3 0 4 

X9 42 62 5 63 73 1 

X10 55 57 37 90 0 3 

6. Metoda diagnozei defectelor transformatoarelor de putere bazată pe 

reţele neuronale cu undine (RNU) 

Vibraţia bobinajului şi miezului rezultată din forţele electrodinamice şi 

magnetice ce vor induce vibraţii în corpul transformatorului. Astfel, semnalele de 

vibraţie din cuva transformatorului au fost larg utilizate pentru analiza şi 

extragerea caracteristicilor, ce sunt importante în monitorizarea stării şi diagnoza 

transformatorului [10]. Metodele de procesare avansate ale semnalelor, ce includ 

Transformata Wavelet (WT) a fost folosită la extragerea caracteristicilor vibraţiilor 

în ultimul timp. WT, poate face separarea informaţiilor utile de zgomote, 

reprezentarea semnalelor de vibraţie ale transformatoarelor în termenii funcţiilor 

cu undine la scale diferite în domeniul timp, şi apoi calculul procentelor de 

energie pentru fiecare componentă a semnalului la diferite scale şi urmarea 

schimbării lor pentru diagnoza vreunui defect. De asemenea, tehnicile cu 

inteligenţa artificială ca RN sunt utilizate la asistarea AGD. 

O metodă de diagnoză prezentată se bazează pe un algoritm genetic (AG) 

hibrid cu codificare reală dezvoltat de o RNU, ce poate fi utilizată la optimizarea 

parametrilor şi structurii RN înlocuind omul în procesul de antrenare. În evoluţie, 

compromisul este satisfăcător d.p.d.v. al complexităţii reţelei, convergenţei şi 

capacităţii de generalizare. 

441

442 


Table 7. Rezultatele recunoaşterii cu RNU şi RNU_AG [11] 

Tipuri de 

defecte 

Reuşita 

Diagnozei 

RNU 

Precizia 

Diagnozei 

% 

Reuşita 

Diagnozei 

RNU_AG 

Precizia 

Diagnozei 

% 

Fără defect 91/100 91 93/100 93 

T1 17/20 85 18/20 90 

T2 17/20 85 18/20 90 

T3 27/30 90 29/30 96.67 

PD 26/30 86.67 26/30 86.67 

D1 17/20 85 19/20 95 

D2 28/30 93.33 30/30 100 

M1 16/20 80 17/20 85 

M2 12/15 80 13/15 86.67 

M3 13/15 86.67 13/15 86.67 

Total 264/300 88 276/300 92 

Vectorii de ieşire ai reţelei au şase moduri de defcte singulare: supraîncălzirea 

uşoară (T1, 300 0 C), supraîncălzirea medie (T2 300–700 0 C), supraîncălzirea mare (T3 

> 700 0 C), DP sau umezeală (D1), descărcare de joasă energie (D2) şi descărcare 

de mare energie (D3). În general tipurile de defecte includ defecte singulare şi 

multiple. Defectele multiple combină anumite defecte singulare ca: 

supraîncălzirea şi descărcare de mare energie (M1), supraîncălzirea şi descărcare 

de joasă energie (M2), supraîncălzirea uşoară şi mare (M3). 

7. Analiză comparativă a metodelor şi tehnicilor de diagnoză 

Avantajul metodei DP este că poate fi inclusă în contoalele de rutină. 

Aceasta va indica problemele izolatorilor de trecere şi e utilă câ AGD este 

limitată de dificultatea prelevării probelor de ulei electroizolant. 

Obţinerea informaţiilor prin monitorizarea în funcţiune utilizând AGD are ca 

scop diagnoza primară a transformatoarelor. 

Comparând metodele de deducţie ETC şi ECA, se observă metoda ECA 

face o mai bună clasificare. Metoda de deducţie ECA are rezultate bune la 

diagnoza în funcţionare când eşantioanele au concentraţii mici de gaze, după 

un timp, concentraţiile crescând suficient, sistemul poate diagnostica defectul 

înainte de a evolua. Alte metode de interpretare au precizie de clasificare şi 

procentaj al eşantioanelor rezolvate mai redus, decât metoda de deducţie ECA. 

Pentru verificarea evoluţiei rapide a defectelor, câteva cantităţi măsurabile, cum 

ar fi (combinaţia) temperatura uleiului din capătul cuvei şi conţinutul de gaze 

dizolvate, sunt comparate pentru obţinerea pedicţiei din modele matematice. 

Metoda frecvenţelor înalte oferă o tehnică ce poate fi utilizată pe teren, 

chiar în funcţionare şi poate obţine rezultate neinfluenţată de perturbaţiile de 

fond.


RNU bazate pe AG au precizia achiziţiei, o multitudine a relaţiilor complexe 

de intrare-ieşire ale gazelor dizolvate corespunzătoare tipurilor de defecte şi 

îmbunătăţesc metodele de diagnoză existente. 

Dezavantajul utilizării ARF este durata relativ mare pentru fiecare măsurătoare 

comparativ cu metoda IJT. Principalul avantaj al ARF este buna repetabilitate a 

rezultatelor testelor, pentru că tehnica este puţin influenţată de zgomotele 

suprapuse. 

Metoda IÎT este utilizată în timpul testelor factorului supratensiuni tranzitorii, sau 

poate fi utilizată ca măsurătoare în funcţionare în timpul anclanşărilor sau 

supratensiunilor din reţea. 

Interpretarea rezultatelor testărilor pentru DP necesită metode de diagnoză 

complementară cum ar fi AGD în ulei sau măsurători dielectrice integrale. 

Concluzii 

Studiile de caz arată cum se obţine o indicaţie imediată a stării de 

funcţionare ţinând seama de descărcările parţiale, defectele fiind identificate 

mai rapid decât cu metodele integrate ca analiza gazelor dizolvate. 

Rezultatele practice arată că fuzzy-ficarea metodelor atributelor poate 

minimiza efectiv mărimea problemei de rezolvat, şi perfecţionare în timp real. 

Poate găsi mai multe obiective şi reguli de diagnoză din datele cantitative, fiind o 

metodă eficientă pentru diagnoza defectelor transformatoarelor. 

Reţelele neuronale cu undine şi algoritm genetic obţin o precizie de diagnoză 

de 92% şi prezintă o precizie de clasificare foarte bună, ce se poate datora 

faptului că RNU au capacitatea identificării sistemelor complexe nelineare ca 

detecţia defectului transformatorului de putere; apoi un GA a fost utilizat ca un 

tip de metodă de optimizare globală pentru optimizarea sistemelor. 

BIBLIOGRAFIE 

Mulţumiri 

Rezultatele prezentate in acest articol au fost obtinute cu sprijinul 

Ministerului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale prin Programul 

Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, 

Contract nr. POSDRU/6/1.5/S/16. 

[1] IEC 60599, Guide to the interpretation of dissolved and free gases analysis, IEC, 1999. 

[2] S.M. Markalous, M. Boltze, A. Bollinger and Wilson, On-linepartial discharge diagnosis at 

power transformers, (Double Engineering Company-76 th Annual International Doble Client 

Conference, 2009). 

443

444 


[3] S. Tenbohlen, M. Schäfer, H. Matthes, Beurteilung der Überlastbarkeit von 

Transformatoren mit online Monitoringsystemen, (Elektrizitätswirtschaft, Jg.99, 2000) 

[4] S. Tenbohlen, D. Uhde, J. Poittevin H. Borsi, P. Werle, Enhanced Diagnosis of Power 

Transformers using On- and Off-line Methods: Results, Examples and Future Trends, CIGRE, 

12, 204 (2000). 

[5] J. Bak-Jensen, B. Bak-Jensen, S.D. Mikkelsen, Detection of Faults and Ageing Phenomena 

in Transformers by Transfer Function (IEEE Transactions on Power Delivery; 10, 1, January 

1995), pp. 308- 314. 

[6] M. Banovi, I. Siaja, I. Ivankovi, Analysis of integrated monitoring of HV electrical 

equipment in power system (International Conference on Condition Monitoring and 

Diagnosis CMD, Beijing, China, 2008). 

[7] M. Banovi, J. Butorac, Automatic Diagnosis of Power Transformers Based on Dissolved Gas 

Analysis – First Level of Diagnosis Using VAC and VEV Inference Methods (32nd 

International Convention MIPRO, Conference on Intelligent Systems (CIS), May 25-29, 

2009). 

[8] IEEE C.57-104-1991, IEEE guide for the interpretation of gases generated in oilimmersed 

transformers, IEEE, 1991. 

[9] Hossam A. Nabwey, E. A. Rady, A.M. Kozae, A. N. Ebady, Fault Diagnosis of Power 

Transformer Based on Fuzzy Logic, Rough Set theory and Inclusion Degree Theory, The Online 

Journal on Power and Energy Engineering (OJPEE) Vol. 1 –No. (2) 

[10] S. Ji, The study of winding and core vibration characteristics and application in fault 

monitoring of transformer, PHD Thesis, Xian JiaoTong University, China, 2003. 

[11] C. Pan, W. Chen and Y. Yun, Fault diagnostic method of power transformers based on 

hybrid genetic algorithm evolving wavelet neural network, IET Electr. Power Appl., Vol. 2, No. 

1, January 2008.




CONDIŢIONAREA DEŞEURILOR RADIOACTIVE DE TIP 

GEL AGAR ÎN CIMENT PORTLAND 

Rezumat 

Elena DUMITRU, 

RAAN - Sucursala de Cercetări Nucleare Piteşti, Romania, elena.dumitru@nuclear.ro 


Prof. Dr., Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, Bucureşti, România 

(e-mail: pavelescu2002@yahoo.com) 

Oana POPESCU 

RAAN - Sucursala de Cercetări Nucleare Piteşti, Romania 

Lucrarea prezintă studii experimentale efectuate la nivel de laborator şi de 

instalaţie pilot la SCN-Pitesti, pentru condiţionarea deşeurilor radioactive de tip gel 

Agar provenite din funcţionarea CNE-Cernavodă. Se evaluează caracteristicile formei 

finale matrice/deşeu, rezistenţa la compresiune şi viteza de lixiviere. Rezultatele 

experimentale obţinute sunt bune, valorile înregistrate dau siguranţa pentru transport 

şi depozitare definitivă a produsului final în condiţii de siguranţă pentru populaţie şi 

mediul înconjurător. 


Deşeurile radioactive reprezintă acele materiale rezultate din activităţile 

nucleare pentru care nu s-a prevăzut nici o intrebuinţare şi care conţin sau sunt 

contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare [1]. 

Obiectivul cercetărilor experimentale este acela de a stabili un procedeu şi 

o reţetă de condiţionare pentru deşeurile radioactive de tip gel AGAR provenite 

de la CNE Cernavoda. 

Condiţionarea este un procedeu de imobilizare a radioactivităţii conţinute 

într-un deşeu şi constă în transformarea deşeurilor în forme stabile, solide, 

depozitabile în condiţii de siguranţă pentru populaţie şi mediul înconjurător. 

Deşeul condiţionat trebuie să prezinte stabilitate radiologică, mecanică şi 

chimică, astfel încât integritatea sa, să asigure pe termen lung depozitare în 

condiţii de siguranţă pentru populaţie şi mediul înconjurător. 

2. Studii experimentale 

Gelul AGAR se utilizează exclusiv pentru determinările de spectrometrie 

gama a probelor de mediu (lapte, peşte, vegetaţie) în cadrul centralei nucleare 

de la CNE-Cernavoda. Deşeurile de tip gel AGAR de la CNE-Cernavodă, provin 

din laboratoarele de spectrometrie gama şi sunt surse radioactive lichide de tip 

AMERSHAM scoase din uz, care vor fi tratate ca deşeuri radioactive.

446 

Elena Dumitru, Mărgărit Pavelescu, Oana Popescu 

Agar – agarul (geloza), cel mai utilizat agent de solidificare este – un 

polizaharid format din agaroză şi agaropectină, izolat sau obţinut din alge (genul 

Gelidium). Din punct de vedere chimic este format din D – galactoză şi 3,6 

dehidrogalactoză, legate 1,3 sau 1,4. 

Pentru cercetările experimentale, am utilizat un deşeu de tip gel AGAR, 

provenit de la Cernavodă. Deşeul cu aspect gelatinos are pH=5, se dizolvă rapid 

în apa şi rezulta un deşeu cu pH=7, densitate gel Agar -1,05g/cm 3 . Deşeul de tip 

gel AGAR conţine radionuclizii; 109 Cd, 57 Cs, 139 Ce, 203 Hg, 113 Sn, 85 Sr, 137 Cs, 60 Co si 88 Y. 

Condiţionarea este o practică larg răspândită de încorporare a deşeurilor 

radioactive generate de funcţionarea centralelor nuclearo-electrice. Utilizarea 

cimentului la imobilizarea anumitor tipuri de deşeuri radioactive reprezintă o 

metoda atractivă datorita rezistenţei la compresiune şi durabilităţii formei 

deşeu/matrice. 

Cercetările au fost efectuate pe baza corelaţiilor dintre compoziţia matricii şi 

proprietăţile formei finale. Compoziţia amestecului de condiţionare a deşeurilor 

de tip gel AGAR trebuie astfel stabilită încât să reducă la minim fenomenele de 

segregare şi de separare a apei şi a deşeului din amestecul proaspăt, timpul de 

priză iniţial trebuie să fie scurt, controlabil, rezistenţa la compresiune a formei 

finale la 28 de zile, trebuie să fie minim 5x10 6 N/m 2 şi rata de lixiviere a 

radionuclizilor din blocul de beton trebuie să fie maxim 10 -3 cm/zi [2]; 

În vederea stabilirii unui procedeu de condiţionare a deşeurilor radioactive 

au fost supuse testelor de laborator (timp de priză, rezistenta la compresiune, 

lixiviere [3]), matrici de bază la care s-a variat raportul apa/ciment, procentul de 

înglobare deşeu şi condiţiile de lucru. S-au experimentat mai multe reţete de 

condiţionare cu ciment portland compozit tip- CEM II/A-M (S-L)32.5R la nivel de 

laborator şi la nivel de instalaţie pilot de demonstraţie. 

Procedeul experimental comportă următoarele operaţii: 

dozare deşeu, apa, amestecare în vasul de condiţionare; 

dozare amestec uscat: dozare ciment portland compozit tip II/A-M 

32.5R, dozare nisip de Aghires; amestecare uscată 

se adaugă amestecul uscat peste deşeu; 

amestecare/condiţionare, dozare aditivi; 

testarea matricii - timp de priză, rezistenţa la compresiune, lixiviere; 

Rezistenţa la compresiune Rc, [4]se calculează cu formula: 

R 

Fr 

[ N / mm 

A 

c (1) 


Fr - este sarcina maxima in momentul ruperii [N], 

A - este aria platanelor auxiliare, 40 mm x 40 mm = 1.600 mm 2 . 

Capacitatea de lixiviere este un parametru care se referă la rata de 

eliberare a speciilor radioactive din forma de deşeu-matrice, ca rezultat al 

interacţiei cu apa. 

2 

]

Condiţionarea deşeurilor radioactive de tip gel AGAR în ciment Portland 

Testul de lixiviere a tritiului din amestecul ciment-deşeu se efectuează 

conform SR ISO 6961 „Încercarea de lixiviere pe termen lung a formelor de 

deşeuri radioactive solidificate”, utilizând ca mediu de lixiviere apa 

demineralizată, care are cel mai puternic atac de dizolvare asupra formelor de 

deşeu imbetonat [5]. 

Viteza de lixiviere, Rn, [5] se calculează cu formula: 

Unde: 

Rn = 

A V 

t 

A St 

o 

[cm/zi/] (2) 

At – activitatea dată de radionuclidul eliberat în perioada de expunere „t”, în [Bq] 

sau masa, în [kg]; 

Ao – activitatea totală a radionuclidului la începutul testului de lixiviere, în [Bq] sau 

masa, în [kg]; 

V – volumul probei, în [cm 3 ]; 

S – aria suprafeţei expusă lixivierii, în [cm 2 ]; 

t – intervalul de timp între două schimbări succesive de lixiviant, în [zile]. 

3. Rezultate şi discuţii 

Testarea rezistenţei la compresiune a matricilor de condiţionare a deşeurilor 

de tip gel AGAR, cu ciment portland compozit tip- CEM II/A-M (S-L)32.5R, 

cercetări experimentale proprii la nivel de laborator 

Încercarea s-a realizat pe epruvete prismatice, cu secţiune 40x40 mm si 

lungime de 160 mm, după 28 zile de la confecţionare. Au fost testate mai multe 

reţete de condiţionare. Compoziţiile matricilor de condiţionare si rezultatele 

testelor sunt prezentate in tabelul 1. 

Cod 

probă 

Tabel 1. Compoziţiile si rezultatele testelor pentru caracterizarea matricilor de 

condiţionare a deşeurilor de tip gel AGAR utilizând ciment portland compozit 

tip- CEM II/A-M (S-L)32.5R 

Ciment 

II/A-M 

32.5 R 

Compoziţie [g] Caracterizarea matricilor de condiţionare 

Nisip Apă Deşeu Silicat 

sodiu 

Densitate 

[g/cm 3] 

Raport 

apă/ci 

ment 

Timp priză 

Început; 

Sfarsit 

447 

R C 

[N/mm 2] 

0 150 150 53 - - 2.13 0,35 2.45h; 4h 35.8 

1.1 150 150 55 20 - 2.05 0,37 

4.45h; 

6h 

1.2 150 150 52 20 - - 0,35 5h; 7h 22.1 

3.1 150 150 35 30 1.5 2.12 0,23 2h; 4h 24.5 

3.2 150 150 35 33 - 2.26 0,22 2.30h; 5h 31.9 

4 150 150 50 20 - 2.07 0,33 5.15h; 7h 30.7 

24.5

448 

4.1 


150 150 45 20 - 2.05 0.30 5.15h; 7h 26.8 

4.2 150 150 47 20 - 2.14 0.31 4h; 6.30h 27.1 

Rezistenţa la compresiune – tabel 1, variază între 22-31 N/mm 2 funcţie de 

raportul apă/ciment. Timpul de priză începe in ~2h la probele la care s-a utilizat 

silicat de sodiu şi în 5h la proba fără silicat de sodiu. Sfirşitul de priză are loc după 

~ 5 – 7 h. 

4. Testarea la lixiviere a 60 Co şi 137 Cs din matricile de condiţionare a 

deşeurilor de tip gel AGAR 

Au fost supuse testului de lixiviere probe din reţetele 3.1. si 4 . Compoziţiile şi 

caracteristicile matricilor lixiviate precum şi rezultatele testelor sunt prezentate în 

tabelul 1. Epruvetele confecţionate, s-au pus la lixiviere conform standardului 

conform SR ISO 6961 utilizând ca mediu de lixiviere apa demineralizata pentru 

determinarea activităţii radionuclizilor 60 Co si 137 Cs. 

Activitatea pentru proba 4 este 60 Co-30772.06 Bq/proba şi pentru 137 Cs - 

347.89 Bq/proba. Activitatea pentru proba 3.1 este pentru 60 Co-21375.57 

Bq/proba şi pentru 137 Cs - 137 Cs -241.68 Bq/proba. Viteza de lixiviere pentru 137 Cs 

este reprezentată în figura 1 şi pentru 60 Co este reprezentată în figura 2. 

Analizând rezultatele obţinute, constatăm că capacitatea de lixiviere este 

scăzută. Formele obţinute a fost imersate în apa demineralizată 145 de zile, fără a 

evidenţia o diminuare a integrităţii probei (fisurare, dezagregare, fărâmiţare) în 

timpul testării. După 145 de zile viteza de lixiviere a 60 Co este de ordinul 6.06E-06 

cm/zi pentru proba 4 şi 3.94E-07 cm/zi pentru proba 3.1. După 145 de zile viteza 

de lixiviere a 137 Cs este de ordinul 1.4E-04 cm/zi pentru proba 4 şi 1.5E-04 cm/zi 

pentru proba 3.1. În urma experimentărilor de laborator şi testării matricilor 

respective, se recomandă reţeta prezentaţă în tabelul 2, cu specificaţia că 

gradul de umplere pentru butoaie este de 80%. Reţeta a fost verificată la SCN- 

Pitesti pe instalaţia pilot de demonstraţie pentru condiţionarea deşeurilor 

radioactive. 

Viteza de lixiviere 137 Cs 

[cm/zi] 

3,0E-02 

2,4E-02 

1,8E-02 

1,2E-02 

6,0E-03 

0,0E+00 

0 20 40 60 80 100 120 140 160 

Timp cumulat [zile] 

3,1 

4,1 

Figura 1. 

Variaţia 

vitezei de 

lixiviere a 

137 Cs funcţie 

de timpul de 

lixiviere

Viteza de lixiviere 60 Co 

[cm/zi] 

1,0E-04 

8,0E-05 

6,0E-05 

4,0E-05 

2,0E-05 

Condiţionarea deşeurilor radioactive de tip gel AGAR în ciment Portland 

0,0E+00 

0 20 40 60 80 100 120 140 160 

Timp cumulat [zile] 

4,1 

3,1 

449 

Figura 2. 

Variaţia 

vitezei de 

lixiviere a 

60 Co funcţie 

de timpul de 

lixiviere 

Tabel 2. Compoziţia si rezultatele testelor pentru caracterizarea matricilor de 

condiţionare a deşeurilor de tip gel AGAR la nivel de instalaţie pilot 

COMPOZITIE 

Nr. 

crt. 

MATERIAL 

BUTOI de 218 litri 

Proba 2170 

BUTOI de 218 litri 

Proba 2172 (3.1) 

% kg litri % kg litri 

1. 

Ciment portland compozit CEM 

II/A-M 32.5R 

41 150 40.9 150 

2. Nisip AGHIRES 0-3mm 41 153 40.9 170 

3. Deşeu Agar 5 20 8.2 30 

4. Apă 13 47 9.5 35 

5. Silicat de sodiu - - 0.4 1.5 

Raport apă/ciment 

CARACTERISTICI MATRICE 

0.31 0.25 

Timp priză; Inceput;Sfârşit 4h; 6.30h 2h; 4h 

Densitate [g/cm3 ] 2.13 2.05 

Rezistenţă la compresiune [N/mm2] 24.53 21.51 

Concluzii 

1. Experimentele au demonstrat că deşeurile de tip gel AGAR, pot fi 

condiţionate în matrici de ciment portland compozit tip- CEM II/A-M (S-L)32.5R 

cu aditivi minerali. Procentul maxim de înglobare deşeu, testat este de 10% cu 

valori bune pentru lixiviere şi rezistenţă la compresiune, valori care se 

încadrează în prevederile standardului SF ICN 014/1999, act 3/2002 şi care 

dau siguranţa pentru transport şi depozitare definitivă. Rezultatele obţinute la 

lixiviere sunt bune, ele demonstrează că reţinerea 60 Co si 137 Cs în matricile 

studiate este bună.

450 


2. Procedeul de condiţionare ales este compatibil cu instalaţia de condiţionare 

a deşeurilor radioactive existentă la SCN-Piteşti. 

BIBLIOGRAFIE 

1. *** Norma fundamentală pentru gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive, ordinul 

CNCAN, Nr.56, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 393 din 4 mai 2004 

2. I. V. Popescu SF- ICN –012- 1994, actualizare 1, - “Ansamblu butoi metalic - beton - 

deşeuri radioactive de joasă activitate”. Ed.3/2002, ICN Romania 

3. Procedura STDR - TH – 27, “Analize şi încercări pentru îmbetonarea deşeurilor 

radioactive”.2007 

4. SR-EN 196-1:2006 Metode de incercări ale cimenturilor, Partea 1: "Determinarea 

rezistenţelor mecanice", Institutul român de standardizare, Bucureşti, Romania, 2006 

5. SR-ISO-6961 Încercarea de lixiviere pe termen lung a formelor de deşeuri radioactive 

solidificate




NANOŞTIINŢĂ ŞI NANOTEHNOLOGIE 

St. IANCU 1 , 

Prof. univ. dr. ing., membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Bucureşti, 

(stiancu@acad.ro), 

Rezumat 

Articolul pune în evidenţă naşterea şi evoluţia nanoştiinţei şi nanotehnologiei. 

După o scurtă introducere, se prezintă principalele arii şi ariile curente ale cercetării 

strategice în domeniul nano: Anticorpi artificiali produşi din plastic care acţionează 

benefic în organisme vii; Fabricarea nanoparticulelor de aur cu suprafeţe chirale; 

Conceptul de biorafinărie indică o cale de evitare a dominării lumii de petrochimie; 

Fabricarea de jos în sus a nanosistemelor de carbon prin captarea unui singur atom 

metalic; Cercetări curente în dispozitive nano ş.a. În continuare, autorul prezintă 

principalele direcţii ale dezvoltării nanotehnologiei şi necesitatea unor reglementări şi 

standardizări în nanotehnologie. Concluzia principală a lucrării este că nanotehnologia 

a depăşit stadiul de domeniu stiinţific de început, oferind în prezent mijloace menite să 

ajute la soluţionarea unor probleme presante. 

Abstract 

In this paper it’s evidenced the birth and evolution of the nanoscience and 

nanotechnology. After a introduction, it’s presented the main strategic and current 

research areas in the nano world as: Artificial antibodies made from plastic shown to 

work in living animals; Fabrication of gold nanoparticles with chiral surfaces; 

Biorefinery concept shows a way out of a world dominated by petrochemicals; Bottomup 

fabrication of carbon nanosystems by trapping single metal atoms; Current research 

focus in nanodevices a.o. The author presents the main direction of development of the 

nanotechnology, and the necessity of the regulations and standardization in the field of 

the nanotechnology. The main conclusion of this paper is that nanotechnology has 

advanced beyond the stage of an infant scientific field to provide now a tool kit that is 

poised to help us to solve a number of pressing problems. 

Key words: nanoscience, nanotechnology, nanodevices, nanoelectronics, 

nanophotonics, optoelectronics, nanosensors, nanoepitaxy, nanowire, nanopillar, 

molecular junction, nanofabrication, self-assembly techniques, devices for energy 

conversion, metamaterials 

1 Membru fondator/titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (stiancu@acad.ro), Profesor 

Universtar Doctor Inginer, Secretar Ştiinţtific al Secţiei de Ştiinţa şi Technologogia Informaţiei a Academiei 

Române şi Secretar Ştiinţtific al Commitetuli Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii al 

Academiei Române

452 


Ştefan Iancu 

Nanoştiinţa şi nanotehnologia vor conduce în secolul XXI, fără nici o îndoială, 

la multe revoluţii tehnologice. Chiar în zilele noastre nanotehnologia a început o 

revoluţie industrială care poate avea un impact mai mare decât au avut 

revoluţiile industriale şi tehnologice din ultimii 250 ani, revoluţii care au fost 

generate de invenţii deosebite ca motorul cu aburi, motorul cu ardere internă, 

generatoare de energie electrică, automobilul, avionul, circuitul integrat etc. 

Aceste invenţii au determinat profunde modificări în procesele industriale, în 

transporturi, în comunicaţii, modificări care au avut efecte profunde asupra stării 

socio-economice şi culturale a societăţii umane. Putem fi siguri că nanoştiinţa şi 

nanotehnologia vor determina noi direcţii de evoluţie care vor transforma cu 

totul modul în care producem, modul în care trăim şi muncim şi va reorganiza 

totul în jurul nostru. 

Dacă revoluţia energiei aburului a început în Marea Britanie, cea a motorului 

cu ardere internă în Germania, iar cea a circuitului integrat în S.U.A. şi apoi ele sau 

răspândit în întreaga lume, nanoştiinţa şi nanotehnologia s-au dezvoltat, 

simultan, în multe regiuni ale lumii, cu un nivel de investiţii intelectuale şi financiare 

enorme. Revoluţia nanoştiinţei şi nanotehnologiei ar putea fi comparată cu alte 

evenimente deosebite sociale ca, de exemplu, constituirea fermelor sau 

formarea primelor oraşe-stat. 

Enunţarea, pentru prima oară, a conceptelor nanotehnologice s-a făcut în 

„There's Plenty of Room at the Bottom," o expunere susţinută de Richard Feynman 

în Caltech la Societatea Americană de Fizică, la 29 decembrie 1959. Feynman a 

descris un proces de dezvoltare a abilităţii de a manipula atomi individuali şi 

molecule individuale, folosind un set de instrumente de precizie, pentru a construi 

şi opera alte seturi mici proporţionale şi astfel coborând către scara necesară. 

Ideile de bază apar plauzibile şi ansamblul exponenţial creează posibilitatea de a 

produce, în mod paralel, cantitatea necesară de produse finite (Iancu Şt., 2009). 

Termenul de nanotehnologie a fost definit în 1974 într-o lucrare, de către 

profesorul Norio Taniguchi de la Tokyo Science University, astfel: „Nanotehnologia 

constă, în principal, în procesarea separării, consolidării şi deformării materialelor 

atom cu atom şi moleculă cu moleculă” (Taniguchi Norio, 1974). În 1980, ideile de 

bază ale acestei definiţii au fost explicitate mult mai detaliat de către Dr. K. Eric 

Drexler, care a definit semnificaţia fenomenelor şi dispozitivelor la scară nano, prin 

conferinţe şi două cărţi: „Engines of Creation: The Coming Era of Nanotehnology” 

(1986) şi „Nanosystems: Molecular Machinery, Manufacturing, and Computation”, 

(http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-1#) şi astfel termenul 

nanotehnologie a fost definit în sensul său actual. 

Nanoştiinţa şi nanotehnologia au început să evolueze, la începutul anilor ’80 

în secolul XX, cu două dezvoltări majore: naşterea ştiinţei cluster i şi apariţia 

microscopului de forţă atomică. Aceste dezvoltări au condus la descoperirea în 

1985, a unui fulleren iar câţiva ani mai târziu la apariţia tuburilor nanocarbon. În 

alte dezvoltări s-au studiat sintezele şi proprietăţile semiconductorilor din 

nanocristale, ceea ce a condus la o creştere rapidă a numărului de 

nanoparticule din metal şi oxizi de metal, precum şi de puncte cuantice.

Nanoştiinţă şi nanotehnologie 

Când termenul de,,nanotehnologie" a devenit popularizat prin lucrările lui 

Eric Drexler, acesta s-a referit la viitoare tehnologii de fabricaţie bazate pe 

sisteme de maşini moleculare. Se spera la noi dezvoltări nanotehnologice bazate 

pe alte noi mijloace, constituite posibil pe baza principiului biomimetic. 

(http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-8#cite_note-8). 

Oricum, Drexler şi alţi cercetători au susţinut că nanotechnologiile avansate 

implementate iniţial se vor întemeia pe mijloace biomimetice, pentru ca ulterior 

aceste tehnologii să se bazeze pe principii ale ingineriei mecanice, ca de 

exemplu tehnologii de fabricaţie bazate pe funcţionalitatea unor componente 

mecanice (ca: roţi dinţate, rulmenţi, motoare, sau elemente structurale) care vor 

face posibil ca ansamble programabile cu specificaţii atomice să devină 

aplicabile. 

Conferinţa Internaţională de Nanoştiinţă şi Nanotechnologie, China 2009 a 

fost organizată în perioada 1-3 septembrie 2009 în Beijing şi şi-a focalizat 

programul pe: materiale nano-informaţionale, nano-energii şi materiale 

ecologice; nanodispozitive şi nanosenzsori; nanomedicină, nanofarmacie şi 

inginerie biomedicală; nanofabricaţie şi nanometrologie, caracterizări de 

nanostructuri, nano-optică plasmonices, precum şi modelări şi simulări de 

nanostructuri (http://www.chinanano.org/). 

Nanoştiinţa şi nanotehnologia constituie o provocare majoră pentru 

laboratoarele de cercetare, care trebuie să ofere soluţii la multe probleme 

curente prin mijloace mai mici, mai uşoare, mai rapide şi folosind materiale, 

componente şi sisteme cu performanţe mai bune. Este posibil să se planifice 

efectuarea de expertize în sinteze şi caracterizări de materiale în condiţiile oferite 

de nanoştiinţă şi nanotehnologie. Prin manipularea precisă a atomilor şi 

moleculelor cercetările efectuate se pot finaliza prin obţinerea de surse de 

hidrogen pentru o serie de aplicaţii energetice, de noi instrumente pentru 

urmărirea proceselor chimice în celule vii precum şi senzori miniaturizaţi pentru 

detectarea factorilor patogeni în alimentaţie şi în mediu. 

Utilizarea nanoştiinţei şi nanotehnologiei în inginerie corelează cercetarea 

academică de industrie şi de viaţa cotidiană. Ca urmare, numeroase 

nanomateriale, nanodispozitive şi nanosisteme din diferite considerente inginereşti 

au fost dezvoltate şi folosite pentru binele omului. 

2. Nanoştiinţă 

În secolul XXI, oameni de ştiinţă au început să mute ştiinţa către piaţă. Astfel 

a devenit o necesitate să se intensifice şi ingineria şi aptitudinile tehnologice. Prin 

nanoştiinţă se pot dezvolta noi proprietăţi, să se creeze noi funcţionalităţi 

tehnologice performante, care vor fi aplicate pentru a construi noi dispozitive şi a 

concepe noi sisteme tehnologice. 

Complexitatea provocărilor tehnologice cu care se confruntă oamenii care 

lucrează în domeniul nanoştiinţei a impus munca în echipă şi colaborarea. A 

devenit o necesitate ca oamenii din întreaga lume, care lucrează în domeniul 

nanoştiinţei, să caute să acţioneze în comun, ca parteneri în acest nou domeniu 

de cercetare. 

În nanoştiinţă, principalele domenii strategice de cercetare sunt: 

453

454 

Ştefan Iancu 

Intensificarea inovării proprietăţilor performante ale structurilor, materialelor 

şi dispozitivelor care prezintă caracteristici controlabile la scară nanometrică. 

Creşterea capacităţii de a face posibilă fabricarea de noi structuri la scară 

nanometrică de a deschide noi căi de abordare şi noi procese de fabricare a 

unor noi dispozitive electronice, magnetice, optice sau mecanice mai sigure, cu 

costuri mai mici, mai performante şi mai flexibile. 


Cercetările nanoştiinţifice curente ar trebui să se dezvolte şi în următoarele 

domenii: 

(http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-8#cite_note-8) 

a) Anticorpi artificiali produşi din plastic care acţionează benefic în 

organisme vii; 

O echipă de cercetare, formată din cercetători din Japonia şi din S.U.A., a 

dezvoltat metode pentru sintetizarea de particule polimerice de mărimea unei 

proteine cu afinităţi de legare şi selectivitate comparabile cu cele ale anticorpilor 

naturali. În consecinţă, s-a creat un anticorp plastic, o versiune artificială a unui 

lucru real. Echipa de cercetare a demonstrat, de asemeni, că acest anticorp 

artificial poate lucra într-un flux de sânge al unui organism viu. Ca urmare, acum 

se poate considera că există nanoparticule de polimer sintetic, preparate într-un 

proces abiotic (Lipsit de viaţă, incompatibil cu viaţa) într-un laborator chimic, ca 

o alternativă la macromoleculele biologice. 

b) Fabricarea nanoparticulelor de aur cu suprafeţe chirale ii ; 

Nanoparticulele chirale au atras atenţia oamenilor care lucrează în domeniul 

nanoştiinţei şi aplicaţiile nanoparticulelor chirale in chimie, biologie şi medicină 

este de mare importanţă pentru dezvoltarea unor noi nanosisteme moleculare. În 

chimie, caracterul chiral se referă, în mod uzual la molecule. Descoperirea unor 

metode eficiente de a produce, controla şi identifica enantiomerically iii compuşi 

chirali puri este critică pentru dezvoltarea în continuare de produse 

farmaceutice, agrochimice şi de aditivi alimentari. Un exemplu important din 

domeniul nanomaterialelor este sinteza nanoparticulelor metalice cu morfologie, 

dimensiuni, forme şi compoziţii controlate. 

c) Buckypaper frânează aprinderea materialelor plastice; 

Materialele care reţin flacările au devenit o problemă majoră în industria 

chimică şi pot găsi aplicaţii aproape oriunde în societatea modernă. În mod 

regretabil, metodele convenţionale de fabricare a foliilor plastice care reţin 

flacările presupun utilizarea de chimicale foarte toxice. S-a demonstrat deja că 

se pot fabrica materiale polimerice fără a utiliza chimicale toxice prin efectul 

sinergetic al argilelor nano şi al nanotuburilor din carbon. În continuare, 

cercetătorii au demonstrat că folosirea de buckypaper iv este mult mai eficientă 

în producerea de polimeri compoziţi ca material care reţine flacările decât 

utilizarea directă a nanotuburilor din carbon în acelaşi scop. 

d) Micro şi nanomotoare autopropulsoare; 

Pentru cercetătorii nanotehnologi, mişcările la scară nano constituie o 

provocare şi a rămas încă foarte mult de studiat pentru a afla despre natura de 

motor al sistemelor. Există mai multe abordări pentru a crea motoare 

autopropulsoare de dimensiuni micro şi nano şi o abordare promiţătoare se 

bazează pe conversia catalitică a energiei chimice în mecanică - un proces


care este omniprezent în biologie, pentru energizarea unor importante procese 

diverse ca divizarea celulelor, mişcarea muşchilor, sinteza proteinelor, sau 

transportul materiei în interiorul celulelor. 

e) Conceptul de biorafinărie indică o cale de evitare a dominării petrochimiei 

în lume; 

Dezvoltarea precursorilor moleculari chimici şi a produselor industriale din 

resurse petrolifere este o practică convenţională. Materialele plastice, detergenţii 

şi chiar unele produse farmaceutice sunt derivate din produse petrochimice. Prin 

o intensificare a concentrării pe teme economice şi de mediu asociate cu 

prelucrarea chimicalelor obţinute din petrol, oamenii de ştiinţă caută căi 

alternative de a dezvolta molecule din produse naturale vegetale sau din materii 

prime minerale. În particular, prezintă interes pentru domeniul nanotehnologic 

proiectarea şi dezvoltarea de nanomateriale moi din surse recuperabile. 

f) Fabricarea de jos în sus a nanosistemelor de carbon prin captarea unui 

singur atom metalic; 

Printre metodele de producere a nanotuburilor din carbon (NTC) şi a 

grafenelor, în mod curent numai tehnicile de depunere a vaporilor chimici 

demonstrează o oportunitate semnificativă pentru productia de masă a NTC. 

Folosind un proces bazat pe acţiunea catalitică a metalelor, producătorii pot 

combina un metal catalizator ca de exemplu fierul în reacţie cu un gaz ca de 

exemplu hidrogenul pentru a forma nanotuburi din carbon la temperatura 

ridicată din interiorul unui furnal. În scopul optimizării procesului de sinteză, o 

înţelegere detaliată a interacţiunii dintre nanotuburi sau grafene şi atomi de 

metal este necesară. 

g) Cercetări curente în dispozitive nano; 

Cercetările nanotechnologice se concentrează pe încorporarea materialelor 

nanostructurate la mici dimensiuni şi a dispozitivelor, care facilitează desfăşurarea 

unor procese compatibile cu producţia de masă. Spre deosebire de cercetările 

bazate pe abordarea secvenţială a conectării electrozilor la nano-structuri 

individuale pentru studiul fizic al dispozitivelor, tehnicile de interfaţare a masivelor 

paralele şi fabricabile sunt cruciale pentru fabricaţii reproductibile şi încorporarea 

unor reţele de nanodispozitive ieftine în sisteme materiale înalt integrate. O 

echipă de cercetare a dezvoltat două noi tehnici de integrare a nanodispozitivelor 

şi pentru producţia de masă, tehnici numite „nano-bridges” sau 

„nano-colonnades” care sunt integral compatibile cu procesele de fabricaţie 

existente în microelectronică. Cercetările s-au concentrat major pe nanoepitaxii v 

pentru sinteze de nanomateriale umane şi heterogenetice vi , pentru caracterizare 

şi integrare, pentru fabricarea din nanomateriale a dispozitivelor fără substrat 

pentru conversia energiei. 

h) Metamateriale; 

În scopul dirijării controlate a propagării luminii, un studiu este în desfăşurare 

pentru o nouă clasă de materiale numite metamateriale cu index negativ 

(„negative index metamaterials-NIM”), materiale care au demonstrat proprietăţi 

electrice şi magnetice neuzuale, nemaiîntâlnite în natură şi care oferă şi 

oportunităţi pentru functionalităţi necunoscute anterior în orice domeniu virtual al 

opticii şi fotonicii clasice. Acest grup este implicat în dezvoltarea a noi metode şi 

455

456 

Ştefan Iancu 

instrumente pentru construirea a NIM 3D folosind tehnici de nanofabricaţie şi 

studiu de scheme experimentale fundamentate teoretic de nano-structuri 

integrate din NIM. Pe lângă integrarea dispozitivelor, grupul este, de asemenea, 

implicat în minimalizarea pierderilor inerente în NIM prin explorarea a diferite 

metode de nucleation vii a filmelor subţiri. Activităţile generale de cercetări în 

domeniul NIM se întemeiază pe exploatarea sinergiei nanoepitaxiale pemntru 

eventuale realizări monolitice de NIM cu capacităţi electronice fotonice. 

i) Dispozitive energetice solare; 

Activitatea de cercetare asupra dispozitivelor fotovoltaice se preocupă de 

scarcity viii a semiconductorilor solar-grade (silicon şi alte materiale) precum şi de 

costul fabricării dispozitivelor şi panelelor. S-au fabricat micro/nano dispozitive 

(montanţi, tije, bare de susţinere) în forme orientate vertical pentru a le putea 

realiza la un cost cât mai redus, flexibile şi cu suprafeţe amorfe şi utilizând un 

polimer realizat în producţie de masă, asistat de un proces de fracturare în părţi, 

la temperatura camerei. Aceasta a permis intensificarea eficienţei şi reducerea 

preţului de cost de la straturile originale epitaxiale şi poate fi folosită în mod 

repetat pentru generarea a mai multor dispozitive. Se consideră că este risipitor şi 

dăunător pentru mediu să se folosească o singură casetă scumpă pentru a sprijini 

mecanic un strat subţire a unui dispozitiv. Activitatea iniţială a demonstrat deja 

potenţialul procesului de transfer a unei mulţimi de straturi, transfer bazat pe 

împărţirea inovatoare a metodei de fracturare. Aceasta a fost prima 

demonstraţie a unei asemenea abordări care nu este dependentă de nici-un 

substrat material specific. Funcţia de a aduna lumina cu dispozitive de forma 

unor micro/nano-tije pentru a reasambla o antenă oferă, de asemenea, 

oportunităţi pentru o eficienţă mai ridicată. 

j) Forţe fundamentale în dispozitive la scară nano. 

Fenomenul electro dinamic quantic ix (EDQ) generează forţe Casimir x care pot 

fi observate dacă suprafeţe metalice de semiconductor sau dielectric sunt 

plasate în apropierea (


Suite de senzori integraţi pentru detectarea agenţilor chimici şi biologici; 

Catalizatori pentru intensificarea şi controlul reacţiilor energetice; 

Sinteze de noi compuşi (ca de ex., materiale cu bandă îngustă); 

Proiectarea de materiale cu combinarea de proprietăţi care nu există 

curent. 

3. Nanotehnologie 

Nanotehnologia există pentru a crea dispozitive şi structuri la scară nano, 

multe dintre acestea fiind fabricate prin aceleaşi aptitudini şi dotări care asigură 

şi dezvoltarea industriei circuitelor integrate din siliciu. De exemplu, este posibil să 

se creeze tuburi de carbon cu o grosime egală cu un singur atom, tuburi care 

prezintă multe proprietăţi structurale, electrice fascinante. Este posibil să se 

proiecteze şi construiască maşini de dimensiuni nanometrice care pot 

interacţiona cu celule individuale. Aplicaţiile multor dintre aceste structuri trebuie 

să fie explorate. 

Toţi oamenii nanoştiinţifici sunt gata să obţină noi realizări revoluţionare în a 

pune nanotehnologia să lucreze în beneficiul omenirii. Nanotehnologia are ca 

obiect de activitate teme deosebite şi este de aşteptat ca să devină ingineria 

viitoarelor promovări în domeniile: electronic, al energiei recuperabile, al ştiinţei 

biomedicale, al materialelor şi al multor altor domenii. (Jiangbo Zhang, 2008). 

Nanotehnologia este orice tehnologie care lucrează cu componente mai 

mici de 100 nanometri şi are ca obiect să dezvolte materiale sau dispozitive cu 

aceste dimensiuni. Pentru evaluarea mărimii scării este de reţinut că un singur 

virus are circa 100 nanometrii în lăţime. Nanotehnologiei îi revine un rol important 

în combinarea abordărilor de sus–în-jos şi de jos-în-sus. Abordarea jos–în-sus 

anticipează nanodispozitive care trebuie construite, în etape, piesă cu piesă, 

multe fiind articole gata fabricate. 

Nanotehnologia este definită pe larg ca tehnologia prin care se crează, se 

aplică materiale la scară nanometrică şi se face posibilă producerea acestor 

materiale. De asemenea, majoritatea oamenilor de ştiinţă şi inginerilor sunt deja 

conştienţi că nanotehnologia este profund multidisciplinară încorporând 

cunoştinţe din domenii ca: fizica aplicată, ştiinţa materialelor, ştiinţa coloidală şi 

interfaţă, fizica dispozitivelor, chimie supramoleculară, biochimie, iar dintre 

disciplinele inginereşti specifice: nano-robotica şi microsisteme electromecanice 

sau circuite integrate. Ca urmare, dezvoltările ulterioare în nanoştiinţă şi 

nanotehnologie reclamă nu numai o vedere globală asupra temei studiate ci 

cercetătorii trebuie să posede cunoştinţe temeinice în domeniile ştiinţifice 

precum şi în sectoarele industriale care ar putea fi afectate de nanoştiinţă şi 

nanotehnologie. Nanotehnologia prin natura sa este şi interdisciplinară şi 

chimiştilor, fizicienilor, biologilor, inginerilor tuturor le revine rolul de a acţiona 

pentru dezvoltarea implementarea nanotehnologiei. De asemenea, de reţinut că 

materialele nanostructurate includ atât noi materiale compozite cât şi materiale 

electronice şi optice. 

Microscopul cu probe scanate este o tehnică importantă atât pentru 

caracterizarea cât şi pentru sinteza nanomaterialelor. Microscopul de forţă 

457

458 

Ştefan Iancu 

atomică şi microscopul cu scanare şi tunelare pot fi folosite la studiul suprafeţelor 

şi pentru a mişca atomii în jur. Prin proiectarea diferitelor tipuri de astfel de 

microscoape, ele pot fi utilizate pentru gravarea suprafeţei structurilor şi pentru a 

servi la ghidarea structurilor care se autoasambează. Folosind, de exemplu, 

abordarea scanării-poziţionării orientată pe trăsături caracteristice, atomii pot fi 

rotiţi pe suprafaţă cu tehnici de scanare microscopică. În prezent, asemenea 

tehnică este costisitoare şi se consumă mult timp pentru producţia de masă, dar 

este foarte convenabilă pentru experimentări de laborator. În contrast, prin 

tehnicile de jos-sus pot construi sau creşte mari structuri atom cu atom sau 

moleculă cu moleculă. Aceste tehnici includ sinteze chimice, autoasamblări şi 

asamblări poziţionale. Interferometria duală polarizată este una din tehnicile 

convenabile pentru caracterizarea filmelor subţiri autoasamblate. O altă variantă 

a abordării de jos-sus este epitaxia radială moleculară (ERM). ERM permite 

oamenilor de ştiinţă să depună cu precizie straturi de atomi şi, în acest proces, să 

se construiască structuri complexe. Important pentru cercetări în domeniul 

semiconductorilor, ERM este, de asemenea, larg folosit pentru a face probe şi 

dispozitive pentru noul domeniu în curs de apariţie de spintronics xii . 

(http://www.appliednanoworks.com/). 

Una dintre cele mai importante tehnici pentru desfăşurarea de cercetări în 

domeniul nano este utilizarea de instrumente de mânuire a nano-obiectelor sau 

pentru modificarea obiectelor la scară nano şi un important subdomeniu al 

nanotehnologiei care se referă la energie este nanofabricaţia. Nanofabricaţia 

este procesul de proiectare şi construire de dispozitive la scară nano. Crearea de 

dispozitive mai mici de 100 nanometri deschide multe căi pentru dezvoltarea a 

noi moduri de a capta, stoca şi transfera energia. Nivelul inerent de control al 

nanofabricaţiei impus oamenilor de ştiinţă şi inginerilor poate deveni critic în 

asigurarea capabilităţii de a soluţiona multe din problemele cu care lumea este 

astăzi confruntată, în procesul dezvoltării de technologii de generare curentă a 

energiei. 

Nanotehnologia este foarte diversă, pornind de la extinderea utilizării unor 

dispozitive fizice convenţional completate cu noi abordări bazate pe 

autoasamblări moleculare, sau de la dezvoltarea de noi materiale cu dimensiuni 

la scară nano până la investigarea problemei dacă se poate controla direct 

materia la scară atomică. 

Un alt grup de tehnici nanotennologice le include pe acelea folosite pentru 

fabricarea firelor nano, folosite în fabricarea de semiconductori ca de exemplu: 

litografii profunde ultraviolete, litografii cu raze electronice, prelucrări cu raze 

ionice, litografii nanoimprimate, depuneri de strat atomic şi depuneri de vapori 

moleculari. Acest grup de tehnici nanotennologice include şi tehnici moleculare 

de autoasamblare ca acelea care implică copolimeri bi-block. Oricum, toate 

aceste tehnici au precedat era nanotehnicii şi sunt, mai degrabă, extensii în 

dezvoltarea promoţiilor ştiinţifice decât tehnici care au fost create cu singurul 

scop de a se crea nanotehnologia ca rezultat al cercetărilor specifice 

domeniului. 

Noi produse terapeutice, bazate pe nanomateriale sensibile, ca de exemplu, 

vezicule ultradeformabile, sensibile la stres, sunt în dezvoltare şi unele chiar 

aprobate pentru utilizare umană în unele ţări (http://www.conserv.com/).


Conceptul de nanomateriale a apărut în ultimele decade, după ce tehnicile 

de investigare au putut detecta cea mai mică dimensiune a acestui tip de 

materiale. Abilitatea de a controla mărimea particulei şi morfologia 

nanomaterialelor este, în zilele noastre, de o crucială importanţă atât din punct 

de vedere fundamental cât şi din punct de vedere industrial. Domeniul 

nanomaterialelor include următoarele subdomenii care dezvoltă sau studiază 

materialele având unica proprietate ce decurge din dimensiunile lor nano 

(http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-14#cite_note-14): 

ştiinţa coloidală şi de interfaţă au imprimat o creştere a propriilor 

capacităţi la multe materiale care pot fi utile în nanotehnologie, 

ca de exemplu: nanotuburi din carbon şi alte fullerene xiii şi 

diferite nanoparticule şi nanotije. Nanomaterialele cu un 

transport rapid de ioni sunt recomandate, de asemenea, ca 

nanoionice şi nanoelectronice. 

progrese au fost obţinute în folosirea acestor materiale în 

aplicaţii medicale; (a se revedea tema nanomedicină). 

materiale nanoscalare sunt folosite uneori în celulele solare 

pentru a combate costul ridicat al tradiţionalelor celule solare 

din siliciu. 

dezvoltarea de aplicaţii care încorporează nanoparticule 

semiconductoare pentru a fi folosite în următoarea generaţie de 

produse, ca tehnologii de prezentare, celule solare, imagini 

biologice; (a se revedea tema puncte cuantice) . 

Printre diferite nanomateriale, nanotuburile de carbon sunt apreciate 

pentru proprietăţile lor electrice, mecanice, optice şi chimice remarcabile. De la 

descoperirea lor in 1991 de către Sumio Iijima de la NEC Corporation din 

Japonia, nanotuburile de carbon au stimulat un enorm interes atât pentru 

cercetări fundamentale cât şi pentru viitoare aplicaţii. Nanotuburile de carbon se 

formează prin vaporizarea carbonului şi permisiunea de a condensa pe o 

suprafaţă. Când carbonul condensează formează un tub de dimensiuni nano 

compus din atomi de carbon. Acest tub, comparabil cu dimensiunea, are o 

suprafaţă enormă, care măreşte cantitatea de încărcătură care poate fi 

stocată. Fiabilitatea redusă şi costul foarte ridicat ale utilizării nanotuburilor de 

carbon în calitate de codensatori foarte capacitivi constituie o temă de 

cercetare curentă. 

Nanotehnologia moleculară, uneori chemată fabricaţie moleculară, 

descrie nanosisteme create (maşini nanoscalare) şi operând la scară moleculară. 

Nanotehnologia moleculară este asociată, în mod special, în mod special cu 

asemblerul molecular, o maşină care poate produce o structură dorită sau un 

dispozitiv punând alături atom-cu-atom utilizând principiile mecano-sintezei. 

Fabricaţia în contextul nanosistemelor productive nu este corelată cu acest tip 

de nanosisteme şi poate fi, în mod clar, separată de tehnologiile convenţionale 

utilizate pentru fabricaţia de nanomateriale ca de exemplu nanotuburile de 

carbon şi nanoparticule. 

În general este foarte dificil să se asambleze dispozitive la scară atomică, 

dacă ar trebui poziţionat un atom care nu este identic cu ceilalţi atomi. Un alt 

459

460 

Ştefan Iancu 

punct de vedere a fost expus de Carlo Montemagno *) care a susţinut că 

viitoarele nanosisteme vor fi fie hibride în tehnologie siliciciu, putând fi chiar maşini 

biologice moleculare. Un alt punct de vedere, prezentat de Richard Smalley **) , 

este că în nanotehnologie sinteza mecanică este imposibilă datorită dificultăţilor 

în manipularea mecanică a moleculelor individuale. 


Deşi biologia a demonstrat clar că sistemele de maşini moleculare sunt 

posibile, maşinile moleculare nebiologice sunt azi numai în fază incipientă. Lideri 

în cercetare în domeniul maşinilor moleculare nebiologice au construit cel puţin 

trei dispozitive moleculare distincte a căror mişcare este controlată de la pupitrul 

de comandă prin schimbarea voltajului: un nanomotor cu nanotuburi, un 

actuator molecular şi un oscilator nanoelectromecanic de relaxare 

(http://www.lbl.gov/Science-Articles/Archive/sabl/2005/May/Tiniest-Motor.pdf). 

Un experiment care a arătat că ansamblul poziţional molecular este possibil 

a fost realizat, in 1999, de către Ho şi Lee la Universitatea Cornell folosind un 

microscop cu scanare şi tunelare pentru a muta o moleculă individuală de 

monoxid de carbon (CO) către un atom individual de fier (Fe) aşezat pe un cristal 

plat de argint şi CO a fost legat chimic de Fe aplicând un voltaj. 

Sistemele micro şi nanotechnologice îşi cresc complexitatea atât cu 

componente separate cât şi cu sisteme înalt interconectate/integrate. 

Tehnologia sistemelelor micro/nano, în principal, avansează către realizarea de 

dispozitive inteligente multi-funcţionale, ca de exemplu laboratoare pe un singur 

cip pentru diagnostice sau unităţi inerţiale miniaturizate de măsurări în aplicaţii 

aerospaţiale/automate (El-Fatatry Ayman, 2009). 

Nanotehnologia şi ingineria constituie vârful de lance al revoluţiei secolului XXI 

care va conduce la schimbări fundamentale în înţelegerea, proiectarea, 

fabricaţia şi utilizarea materialelor, dispozitivelor şi sistemelor. Prin contribuţia unei 

clase mondiale de experţi şi pionieri în domeniul literaturii internaţionale s-au pus 

bazele fundamentale ale sistemelor microelectromecanice (MEMS) şi 

nanoelectromecanice (NEMS), s-a studiat fabricaţia lor şi s-a explorat unele dintre 

cele mai promiţătoare aplicaţii. Aceste studii au furnizat informaţii comprehensive 

şi referinţe pentru structuri, dispozitive şi sisteme nanoscalare, pentru tehnologii 

moleculare şi teorii nanoelectromecanice şi promit să devină o referinţă standard 

pentru acest domeniu. 

Există numeroase motive pentru dezvoltarea sistemelor microelectromecanice 

şi a celor nanoelectromecanice ca o extensie a tehnologiei 

microelectronice care încorporează mecanică, optică, fluidică, acustică şi 

sisteme biologice utilizând tehnologia de prelucrare a semiconductorilor. 

Sistemele de foarte mici dimensiuni au avantajul în mânuirea părţilor mici, 

avantaje care includ viteză, precizie şi fineţe în mişcări. 

Cu recentele avansuri în tehnologia semiconductorilor şi în tehnicile de 

microprelucrare numărul domeniilor de aplicaţie pentru MEMS a crescut, 

extinzânduse de la binecunoscutele sisteme electromecanice ca accelerometre 

integrate şi senzori de presiune până la aşa numitele mio-MEMS xiv . (Hartnagel L. 

*) http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-9#cite_note-9 

**) http://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Smalley


Hans, 2002). În ciuda marii cantităţi de noi tehnologii aflate la dispoziţia noastră, 

există, în mod curent, numai câteva produse de microsistem pe piaţă. 

Tehnologiile MEMS şi NEMS au fost folosite pentru a crea senzori şi actuatori la 

micro-scară. Aplicaţii tipice, în acest sens, sunt capetele imprimatoare cu jet de 

cerneală, accelerometre şi pompe microfluidice. Dintre multiplele aplicaţii, 

trebuie identificate cele mai promiţătoare în raport de viitoarele pieţe posibile. 

Pentru a înţelege potenţialul MEMS, trebuie gândite în context global cele 

două direcţii principale de evoluţie ale societăţii tehnice şi anume: tehnologia 

informaţiei şi micro-miniaturizarea (Table 1) (Creţu Edmond, 2003). 

Table 1 

Era Informaţiei Micro-miniaturizarea 

Sisteme de procesarea 

Prelucrarea distribuită a informaţiilor, 

informaţiei, 

Viteză ridicată, puteri scăzute, preţuri 

Sisteme fizice de monitorizare şi reduse, 

control, 

Sortiment de senzori şi actuatori of 

Grupe de senzori, sisteme de 

prelucrare date, senzori inteligenţi. 

programabili. 

Actuatori utilizaţi în lumea macro deseori depind de forţe magnetice care 

sunt foarte slabe la scară micro şi nano. În mod pozitiv, teoria scalară 

demonstrează că tensiunile electrostatice, pneumatice, tensiunea de suprafaţă, 

precum şi forţele biologice sunt toate suficient de puternice pentru a fi utile în 

domeniile micro şi nano. 

Interfaţa nano-bio se concentrează pe dezvoltarea nanotehnologiilor care 

interacţionează cu lumea biologică pentru aplicaţii care includ sesizări, 

identificări de gene sau furnizări de droguri medicale. Bionanotehnologia este 

interacţiunea biologiei şi a nanotehnologiei, fiind un termen general şi uneori vag 

care este folosit interschimbabil cu termenul nanobiotehnologie, care, în mod 

uzual, este folosit pentru a indica utilizarea dispozitivelor nanotehnologice pentru 

aplicaţii în biotehnologie. Oamenii de ştiinţă au combinat cunoştinţele din chimie, 

fizică şi biologie cu sintezele şi fabricaţiile de nanoinstrumente din ingineria 

chimică şi chiar şi din industria microcipurilor. S-au creat scule şi materiale la 

dimensiuni de mii de milionimi de metru, care nu sunt mai mari decât 

biomoleculele DNA, şi astfel răspunsul imun al organismelor vii a fost anulat. 

Integrarea nanoparticulelor cu molecule biologice este efectuată pentru a 

dezvolta noi materiale, pentru noi aplicaţii electronice sau optice în biomedicină 

sau în domenii bioanalitice ca de exemplu: controlul furnizării de medicamente, 

diagnoze medicale şi biosenzori constituie o provocare pentru cercetarea 

ştinţifică şi industrială. 

Bionanotechnologia se poate referi, de asemenea, la utilizarea 

biomoleculelor în aplicaţii în nanotechnologie. Un exemplu major, în acest sens 

este nanotehnologia DNA xv , care foloseşte structuri de autoasamblarea ale 

acidului nucleic pentru a controla materia la scară nano (Sauvage Jean-Pierre, 

2004). 

461

462 

Ştefan Iancu 

Într-un sens mai larg, bionanotehnologia se referă la tehnologia sintetică 

bazată pe principiile şi platforma chimică a organismelor vii. Ea include studiul, 

creaţia şi iluminarea asupra legăturii dintre biologia moleculară structurală şi 

nanotehnologie începând cu dezvoltarea faptului că nanomaşina poate fi 

ghidată prin studiul structurii şi funcţionării nano-maşinii naturale bazată pe 

celulele vii. Ştiinţa se întemeiază pe caracterizarea materialului biologic de pe 

suprafeţele folosite adică pe interferometrie polarizată dual. 

Realizări recente în nanobiomateriale şi în tehnologia informatică se 

combină pentru a stimula dezvoltarea de dispozitive şi sisteme cu efecte 

potenţiale asupra siguranţei şi sănătăţii publice, asupra siguranţei şi sănătăţii 

economice, de afaceri şi publice, precum şi asupra zonei economice, de afaceri 

şi comerţ. În literatură, integrarea nanostructurilor în lumile micro sau macro este 

apreciată în calitate de cheie a dezvoltării şi exploatării majorităţii produselor 

nanotehnologice (Zaharescu Maria -Editor, 2006). 

Oamenii din domeniile ştiinţei şi ingineriei au început deja să dezvolte 

mijloace de utilizare a nanotehnologiei pentru a dezvolta produse de consum. De 

câteva decenii, domeniile ştiinţei şi ingineriei au căutat să dezvolte tipuri noi de 

tehnologii energetice îmbunătăţite, capabile să îmbunătăţească viaţa în 

întreaga lume. Cu scopul de a se face un nou pas înainte faţă de generaţiile 

tehnologice curente, oamenii de ştiinţă şi inginerii au dezvoltat aplicaţii 

energetice ale nanotehnologiei. Beneficii deja observate din proiectarea unor 

asemenea produse este creşterea eficienţei iluminării şi încălzirii, creşterea 

capacităţii de stocare a energiei electrice, şi descreşterea nivelului de poluare 

rezultată din utilizarea energiei. Beneficiile unor asemenea investiţii de capital în 

cercetare şi în dezvoltarea nanotehnologiei au o prioritate maximă (Hartnagel L. 

Hans, 2002). 

4. Necesitatea reglementărilor şi standardizărilor în nanotehnologie 

Dezvoltarea nanoştiinţei şi a nanotehnologiei presupune dezvoltarea a noi 

instrumente nano pentru a se realiza noi progrese. Technologiile nou create vor 

genera multe noi funcţii şi deplasarea multor salariaţi care nu vor putea fi formaţi 

să lucreze în noile domenii tehnologice. Există oameni care au descris nanoştiinţa 

şi nanotehnologia ca un potenţial dezastru ecologic, dacă nu vor fi concepute 

noi reglementări, noi standarde, sau dacă nu se vor face controale locale pentru 

a se proteja mediul. 

Ca orice nou domeniu, nanoştiinţa şi nanotehnologia necesită noi standarde 

cu scopul de a se realiza un înalt nivel de interoperabilitate, de a se crea ordine 

în piaţă, de a simplifica cerinţele producţiei şi de a valorifica potentialul fără a 

genera impacte adverse asupra mediului şi mai presus de orice de a asigura 

sănătatea şi siguranţa a acelor dintre noi care vor dezvolta şi utiliza următoarea 

generaţie de nanomateriale şi nanodispozitive. 

Unul dintre domeniile care trebuie controlate este efectul pe care fabricaţia 

la nivel industrial şi utilizarea de nanomateriale îl vor genera asupra sănătăţii


umane şi mediului, după cum au enunţat cercetările nanotoxicologice 

(http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotoxicology). 

Grupuri, cum este Centrul pentru Responsabilitate Nanotehnologică din S. 

U.A., au argumentat că, din aceste considerente, dezvoltarea nanotehnologiei şi 

utilizarea produselor nanotehnologice trebuie să fie, în mod special, 

reglementată de către guverne. Alţii susţin că o suprareglementare ar înnăbuşi 

cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea inovatoare a nanotehnologiei de care ar 

putea beneficia omenirea. 

Chemări pentru reglementarea strictă a nanotehnologiei au fost făcute şi în 

dezbateri pe tema sănătăţii umane şi a riscurilor siguranţei asociate cu 

nanotehnologia. Au fost şi dezbateri semnificative asupra cine trebuie să fie 

responsabil pentru reglementarea nanotehnologiei. Dacă agenţii nonnanotehnologice 

de reglementare a unor produse şi procese curente (la diferite 

grade) – a propus,,cernerea” nanotehnologiei cu reglementările existente– 

analiza efectuată a evidenţiat că există diferenţe şi contradicţii de fond între 

aceste reglementări (Bowman D, 2006). 

Nanomaterialele de dimensiuni extrem de mici semnifică şi faptul că ele pot 

pătrunde mult mai uşor în corpul uman decât particulele de dimensiuni mai mari. 

Cum se comportă aceste nanoparticule în corpul uman este încă o problemă 

majoră care trebuie soluţionată. Comportarea nanoparticulelor faţă de ţesutul 

înconjurător este în funcţie de mărimea lor, de forma şi de reactivitatea 

suprafeţelor în contact. În principiu, un mare număr de particule pot încărca 

excesiv fagocitele corpului uman (celulele care înghit şi distrug materiile străine), 

fapt care intensifică reacţia de stresare ceea ce conduce la inflamarea şi 

slăbirea capacităţii de apărare a corpului împotriva altor factori patogeni. În plus, 

faţă de ce se poate întâmpla dacă nanoparticulele non-degradabile sau uşor 

degradabile se acumulează în organele corpului uman, un alt pericol este 

generat de potenţiala lor interacţiune sau interferenţă cu procesele biologice din 

interiorul corpului. Datorită relativei mari arii a suprafeţei lor, nanoparticulele, în 

contact cu ţesuturi sau fluide, vor absorbi imediat pe suprafaţa lor unele dintre 

macromoleculele care le înconjoară. Aceasta poate, de exemplu, să afecteze 

mecanismele reglementatoare ale enzimelor şi a altor proteine. Societatea 

Regală din Marea Britanie a identificat potenţialul nanoparticulelor de a penetra 

pielea şi a recomandat ca utilizarea nanoparticulelor în cosmetică să fie 

condiţionată de un aviz favorabil şi relevant al comitetului de avizare a siguranţei 

din Comisia Europeană. 

Nanotuburile de carbon – caracterizate prin dimensiunea lor microscopică şi 

prin incredibila lor forţă de extensie – sunt deseori comparate cu azbestul, 

datorită subţirimii lor asemeni ca formă unor fibre. Într-un recent experiment în 

cadrul căruia s-au introdus nanotuburi de carbon în abdomenul unui şoarece, a 

rezultat că nanotuburile de carbon lungi şi subţiri au avut aceleaşi efecte ca şi 

fibrele lungi şi subţiri de azbest, ceea ce s-a concluzionat că şi expunerea la 

nanotuburi de carbon poate conduce la mesothelioma (un tip de cancer al 

plămânilor) (Poland C, 2008). Datorită evidenţierii acestor riscuri, s-au solicitat 

reglementări efective şi riguroase pentru a determina condiţiile în care 

nanotuburile de carbon sunt fabricate precum şi pentru a asigura condiţiile în 

care aceste tuburi sunt mânuite şi stocate. 

463

464 

Ştefan Iancu 

Într-un raport al Societăţii Regale (Royal Society and Royal Academy of 

Engineering, 2004) s-a identificat riscul prezentat de nanoparticulele sau de 

nanotuburile de carbon în timpul păstrării, distrugerii sau reciclării şi s-a 

recomandat ca,,în fabricaţia de produse care se situiază în regimuri de 

responsibilitate extinsă asupra producţiei care poate afecta viaţa trebuie 

publicate reglementări care să indice cum aceste materiale trebuie să fie 

manipulate pentru a se minimaliza expunerea la riscul posibil a naturii şi a omului”. 

Reflectând asupra acestor reglementări şi urmărind să asigure responsabilitate în 

redactarea de reguli privind riscul pierderii vieţii Institutul de Standarde pentru 

Alimentaţie şi Agricultură a propus ca standardele pentru cercetări şi dezvoltări 

nanotehnologice să fie integrate în standardele privind consumatorii, lucrătorii şi 

mediul. 

Din cauza unui mare număr de cerinţe care au fost enunţate în legătură cu 

o potenţială utilizare a aplicaţiilor nanotehnologice s-au manifestat multe nelinişti 

în legătură cu posibile efecte pe care aceste aplicaţii le-ar putea avea asupra 

societăţii noastre dacă se vor folosi şi ce acţiuni ar fi necesare pentru a reduce 

aceste riscuri. Există posibile pericole care apar odată cu dezvoltarea 

nanotehnologiei. Centrul pentru Responsabilitate Nanotehnologică din S. U.A. a 

susţinut că noile dezvoltări ar putea determina, printre altele, apariţia şi a unor 

arme de distrugere în masă, nedectabile cu reţelele de camere de filmat utilizate 

de guverne şi dezvoltarea acestor arme ar fi destul de rapidă pentru a destabiliza 

cursa înarmărilor. 

În octombrie 2008, Departamentul pentru Controlul Substanţelor Toxice 

(DTSC), din cadrul Agenţiei de Protecţia Mediului California.S.U.A, a anunţat 

intenţia sa de a solicita informaţii referitoare la metode de testare analitică, la 

mânuirea şi transportul în mediu, precum şi alte informaţii relevante de la 

fabricanţii de nanotuburi de carbon (Nanotechnology web page. Department of 

Toxic Substances Control. 2008). Motivarea acestei solicitări de informaţii era să se 

identifice lacunele informaţionale şi să se dezvolte informarea asupra 

nanotuburilor de carbon, un important nanomaterial în curs de apariţie. O zonă 

de interes este, la sugestia cercetării nanotoxicologice, cunoaşterea efectului pe 

care îl are, la nivel industrial, fabricarea şi utilizarea nanomaterialelor asupra 

sănătăţii oamenilor şi asupra mediului. 

Nanoparticulele invadează cotidianul 1 , deşi studiile efectuate în diverse 

laboratoare au evidenţiat o serie de tipuri de nanoparticule (oxidul de titan 

încorporat în cremele solare sau în haine autolavabile, nano-agentul bactericid şi 

anti-miros utilizat în structurile textile din unele sortimente de ciorapi, nanosiliciul 

alimentar care împiedică formarea de cocoloaşe din sosuri, făină, sare etc.) care 

prezintă posibile riscuri asupra sănătăţii şi mediului. Un studiu efectuat la 

Universitatea din Rochester a evidenţiat că atunci când şoarecii au respirat întrun 

mediu cu nanoparticule, aceste particule s-au depus în creier şi în plămâni, 

ceea ce a condus la creşteri semnificative a biomarkărilor pentru inflamări şi stres 


Un alt studiu efectuat în China a indicat că nanoparticulele induc la şoareci 

îmbătrânirea pielii prin oxidare, stress şi căderea părului. 

1În prezent există pe piaţa mondială peste 1000 de nano-produse.



Un articol de ziar a informat că muncitorii dintr-o fabrică de vopsele au 

dezvoltat o serioasă boală de plămâni şi s-au găsit nanoparticule în plămânii lor 

(Smith, Rebecca, 2009). 

În absenţa unor nano-reglementări specifice, elaborate de guverne, unii 

toxicologi au solicitat interzicerea folosirii unor tipuri de nanoparticule ca de 

exemplu nano-agentul bactericid, potenţial pericol pentru sănătatea pielii, deşi a 

fost conceput pentru a asigura o bună protecţie a acesteia. Paull and Lyons au 

solicitat excluderea din hrana organică a nanoparticulelor fabricate industrial 

(Paull, J. 2008). 

Se impune adoptarea unei reglementări interguvernamentale prin care să se 

impună ca toate nano-produsele să poarte pe etichetă denumirea 

nanoparticulelor componente. “Astfel toate tipurile de nanomateriale trebuie să 

fie mânuite foarte atent." (Weiss, R. 2008). 

5. Concluzie 

În ultimii 10–15 ani, nanotehnologia a depăşit stadiul de dezvoltare ca 

domeniu ştiinţific incipient şi poate prezenta acum o trusă de instrumente şi noi 

tehnologii, cu care în prezent se pot soluţiona multe probleme presante. O 

caracteristică comună care situează diversele tipuri de nanomateriale distinct de 

grămada de materiale tradiţionale sau de materialele moleculare este atât 

capacitatea lor de a fi studiate experimental cât şi variabilitatea produselor 

nanotehnologice, ceea ce oferă oamenilor de ştiinţă şi inginerilor un întreg spaţiu 

pentru optimizarea proprietăţilor acestor nanomateriale. Dar oamenii de ştiinţă şi 

inginerii sunt obligaţi să recomande ca toate tipurile de nanomateriale să fie 

folosite cu foarte mare grijă şi numai cu avizul comisiilor de specialitate. 

Bibliografie 

Bowman D, and Hodge G (2006). "Nanotechnology: Mapping the Wild Regulatory 

Frontier", http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-7#cite_note-7; 

Creţu Edmond, „Inertial MEMS Devices Modeling, Design and Applications”, Delft, 

2003; 

El-Fatatry Ayman, ,,Systems Engineering-aHollistic Approach, Whatever the 

Requirement?”, în volumul ,,New developments in micro electro mechanical systems for radio 

frequency and millimeter wave applications”, Editors: George Konstandinis, Alexandru 

Muller, Dan Dascalu, Robert Plana, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, 

Hartnagel L.Hans, Mutamba K.,Pfeifer J.,,,Compound MEMS and Optical 

Communication Tunable Filters”, în volumul “Micromachined Microwave Devices and 

Circuits”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002; 

http://www.appliednanoworks.com/; 

http://www.chinanano.org/ 

http://www.conserv.com/ 

http://www.dtsc.ca.gov/TechnologyDevelopment/Nanotechnology/index.cfm. 

Nanotechnology web page. Department of Toxic Substances Control. 2008 

http://www.edinformatics.com/nanotechnology/self_assembly.htm 

465

466 

Ştefan Iancu 

http://www.lbl.gov/Science-Articles/Archive/sabl/2005/May/Tiniest-Motor.pdf. 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-1# cite_note-1 

http://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Smalley 

http://en.wikipedia. Nanotechnology web page. Department of Toxic Substances Control. 

2008 . 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-8# cite_note-8; 

,,Some papers by K. Eric Drexler". http://www.imm.org/PNAS.html; 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-9#cite_note-9; 

California NanoSystems Institute; 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-10#cite_note-10; 

C&En: Cover Story - Nanotechnology; 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-14#cite_note-14; Clarkson, AJ; 

Buckingham, DA; Rogers, AJ; Blackman, AG; Clark, CR (2004). "Nanostructured Ceramics 

in Medical Devices: Applications and Prospects". JOM 56 (10): 38–43. doi:10.1007/s11837-004- 

0289-x. PMID 11196953; 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-28#cite_note-28; Testimony of 

David Rejeski for U.S. Senate Committee on Commerce, Science and Transportation 

Project on Emerging Nanotechnologies. Retrieved on 2008-3-7. 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-34#cite_note-34 Elder, A. (2006). 

Tiny Inhaled Particles Take Easy Route from Nose to Brain. 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-35#cite_note-35 Wu, J; Liu, W; Xue, 

C; Zhou, S; Lan, F; Bi, L; Xu, H; Yang, X et al. (2009).,,Toxicity and penetration of TiO2 

nanoparticles in hairless mice and porcine skin after subchronic dermal exposure." 

Toxicology letters 191 (1): 1–8. doi:10.1016/j.toxlet.2009.05.020. PMID 19501137. 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-36#cite_note-36 Jonaitis, TS; Card, 

JW; Magnuson, B (2010). "Concerns regarding nano-sized titanium dioxide dermal 

penetration and toxicity study.". Toxicology letters 192 (2): 268–9. 

doi:10.1016/j.toxlet.2009.10.007. PMID 19836437. 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotechnology#cite_note-47#cite_note-47 

Nanotechnology web page. Department of Toxic Substances Control. 2008 

http://www.dtsc.ca.gov/TechnologyDevelopment/Nanotechnology/index.cfm; Regan, BC; 

Aloni, S; Jensen, K; Ritchie, RO; Zettl, A (2005). "Nanocrystal-powered nanomotor.". Nano 

letters 5 (9): 1730–3. doi:10.1021/nl0510659. PMID 16159214. 

http://www.physics.berkeley.edu/research/zettl/pdf/312.NanoLett5regan.pdf 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nanotoxicology 

Iancu Şt.,,O incursiune în istoria ingineriei. Ingineria de la roată la tehnologia informaţiei”, 

Bucureşti, Editura A.G.I.R., 2009; 

Jiangbo Zhang, Ning Xi, Lianquing Liu, Hongzhi Chen, King W.C., and Guang Yong 

Li, “Atomic Force Yields a Master Nanomanipulator”, IEEE NANOtechnology, Volume 2 

Number 2, June 2008; 

Kahn, Jennifer, 2006. “Nanotechnology". National Geographic 2006 (June), 98–119; 

Paull, J. & Lyons, K. (2008). ,,Nanotechnology: The Next Challenge for Organics" ( [dead link] ). 

Journal of Organic Systems 3: 3. http://www.organic-systems.org/journal/Vol%203(1)/pdf/03- 

22%20NanoPaullJOS3.pdf. 

Poland C, et al., ,,Carbon Nanotubes Introduced into the Abdominal Cavity of Mice Show 

Asbestos-Like Pathogenicity in a Pilot-Study". Nature Nanotechnology 3/2008;


Regan, B. C.; Aloni, S.; Jensen, K.; Zettl, A. (2005). ,,Surface-tension-driven 

nanoelectromechanical relaxation oscillator". Applied Physics Letters 86: 123119. 

doi:10.1063/1.1887827. http://www.lbl.gov/Science-Articles/Archive/sabl/2005/May/Tiniest-Motor.pdf; 

Royal Society and Royal Academy of Engineering (2004). Nanoscience and 

nanotechnologies: opportunities and uncertainties. 

http://www.nanotec.org.uk/finalReport.htm. Retrieved 2008-05-18; 

Sauvage Jean-Pierre,,,Les nanomachines moléculaires: de la biologie aux systèmes artificiels 

et aux dispositifs”, în volumul,,Nanosciences Nanotechnologies”, Edition TEC &DOC, 

Londres-Paris-New york, 2004; 

Smith, Rebecca (August 19, 2009). "Nanoparticles used in paint could kill, research 

suggests". London: Telegraph. http://www.telegraph.co.uk/health/healthnews/6016639/Nanoparticles-used-inpaint-could-kill-research-suggests.html. 

Retrieved May 19, 2010. 

Taniguchi N. (1974).,,On the Basic Concept of 'Nano-Technology”. Proc. Intl. Conf. Prod. 

London, Part II British Society of Precision Engineering; 

Weiss, R. (2008). Effects of Nanotubes May Lead to Cancer, Study Says. 

Zaharescu Maria, Emil Burzo, Lucia Dumitru, Irina Kleps, Dan Dascălu – Editors, 

„Convergence of Micro-Nano-Biotechnologies”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006; 

Clusterele sunt formaţiuni de cristale cu un singur vârf, crescute într-o bază 

comună. Pe lângă frumuseţea lor decorativă, florile de mină pot fi amplasate în 

locuri unde se doreşte crearea unor vibraţii puternice cu efect terapeutic, pentru 

a purifica mediul de vibraţiile negative, pot fi de asemenea utilizate în armonizare 

pe timpul meditaţiei. Clusterele sunt daruri minunate în casă, prin intemediul lor 

ocupanţii acesteia obţin armonie şi cooperare. În economie un cluster reprezintă 

concentrări geografice de companii interconectate, furnizori specializaţi, 

prestatori de servicii, forme din industriile conexe si instituţii asociate, cum ar fi 

universităţile, cum sunt institutele de cercetare, de standardizare, asociaţiile 

profesionale, camere de comerţ dintr-un anumit domeniu de activitate, care 

colaborează sub o strategie comună de colaborare, dar care rămân în 

competiţie. Într-adevăr, pentru România conceptul de cluster este relativ nou, 

dar nu acelaşi lucru se întâmpla la nivel european şi internaţional, unde s-au 

dezvoltat deja clustere puternice la nivel regional, în acest moment accentul 

punându-se pe dezvoltarea clusterelor internaţionale de top level. În acest 

context, 

W.H. Thompson (Lord Kelvin) a dat, in Baltimore Lectures (1884), pentru noţiunea 

chirală următoarea definiţie: „Eu numesc orice figură geometrică, sau orice grup 

de puncte, ca fiind chirale (χειρ, greek for hand) şi spun că are chiralitate, dacă 

imaginea lor într-o oglindă plană nu coincide cu propria înfăţişare”. În context 

chimic, chiralitatea se referă la molecule. Două imagini în oglindă ale unei 

molecule nu pot fi suprapuse una peste cealaltă. Întrucât diferenţele dintre 

mâinile stânga şi dreapta sunt universal cunoscute, devine simplu să se observe, 

că multe perechi de enantiomers sunt desemnate ca fiind de „mâna stîngă” şi 

de „mâna dreaptă”. Moleculele chirale sunt, în principal, cele ale compuşilor 

carbon. 

467

468 

Ştefan Iancu 

Enantiomeri sunt fie o pereche de cristale, fie de molecule, sau de compuşi care 

au imagini distincte în oglindă şi nu identice. Sunt numite şi enantiomeri sau 

izomeri optici. În chimie un enantiomer este unul din doi stereoizomeri care sunt 

imaginea unul a celuilalt în oglindă care nu se suprapun, fiind fiecare în mod 

opus fie de “mâna stîngă” fie de „mâna dreaptă”. 

Buckypaper este o foaie subţire formată dintr-un agregat nanotuburi de carbon. 

Nanotuburile sunt aproximativ de 50000 de ori mai subţiri decât un fir de păr 

uman. 

O parte de ,,nanoepitaxy" este baza unei descoperiri a unei forme de viaţă 

nanorobotică. În mod normal, formele nanorobotice de viaţă nu interferează cu 

dezvoltarea vieţii native pe pământ. 

Heterogenetic provenit din strămoţi diferiţi 

Nucleation este procesul prin care începe formarea unei noi faze termodinamice, 

proces larg răspândit în natură şi în tehnologie. 

Scarcity este o problemă economică fundamentală de a dispune de necesităţi 

umane nelimitate, în o lume cu resurse limitate. Prin această noţiune se susţine că 

societatea umană are resurse productive insuficiente pentru a satisface cerinţele 

umane. Alternativ, scarcity implică faptul că obiectivele societăţii ar putea fi 

realizate, dar nu în acelaşi timp! activităţile comerciale facilitează obţinerea a 

ceva contra a altceva. Într-un studiu din 1932, Lionel Robbins a definit economia 

ca „ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între lipsuri şi finalităţi 

cărora le conferă utilizări alternative." 

electrodinamica cuantica (QED) corelează domeniul teoriei cuantice cu 

electrodinamica. Se descrie practic modul în care lumina şi materia 

interacţionează şi este prima teorie în care este realizat un deplin acord între 

mecanica cuantică şi teoria relativităţii speciale. QED matematic descrie toate 

fenomenele care implică particule încăcate electric care interacţionează prin 

schimbul de fotoni şi reprezintă cuantumul contrapartida electrodinamicii clasice 

oferind un cont complet a materiei şi de interacţiune a luminii. Unul dintre părinţii 

fondatori ai QED, Richard Feynman, a numit-o “bijuterie de fizica" pentru 

previziunile sale extrem de precise ale mărimilor fizice, ca de ex. momentul 

magnetic anormal al electronului. În termeni tehnici, QED poate fi descrisă ca o 

teorie perturbatoare a vidului electromagnetic cuantic . 

Conform mecanicii cuantice, 'vidul' sau spaţiul gol în care se mişcă atomii nu este 

de fapt gol, ci este plin cu particule cuantice care apar şi dispar într-una. Acest 

lucru conduce la o mare densitate de energie, numită energie de zero, şi la o 

forţă, numita forţa Casimir, care acţionează între obiecte doar din cauza 

proprietăţilor cuantice ale asa-zisului „vid”. Efectul a fost prezis acum peste 50 de 

ani, însă a fost măsurat pentru prima data de-abia in 1997, de către Steve K. 

Lamoreaux si Umar Mohideen, cu numai trei ani inainte de moartea lui Casimir (la 

91 de ani).


Forţa necesară pentru a face ca un corp în contact cu altul să înceapă să se 

mişte. Originea cuvântului în engleză Stiction provine din static + fromiction şi a 

fost utilizat prima oară în 1946 ... 

Spintronics - un neologism care înseamnă,,spin transport electronics", cunoscut, 

deasemenea, ca „magnetoelectronics”, este o tehnologie în curs de apariţie 

care exploatează spinul intrinsec al electronului şi momentul magnetic asociat lui, 

aditional la ţncărcarea sa electronică fundamentală, intr-un dispozitiv în stare 

solidă . 

Un fulleren este orice moleculă compusă în întregime din carbon, în forma unei 

sfere goale, a unui elipsoid, sau a unui tub. Fullerenul sferic este numit buckyballs, 

iar cele cilindrice sunt numite nanotuburi de carbon sau buckytubes. Primul 

fullerene a fost descoperit în 1985 de către Harold Kroto, Robert Curl şi Richard 

Smalley şi în 1996 au primit premiul Nobel în Chimie pentru această descoperire. 

Numele de buckminsterfullerene (C60)a fost stabilit de Richard Smalley, Robert 

Curl, James Heath, Sean O'Brien, and Harold Kroto at Rice University ca un 

omagiu adus lui Robert Buckminster Fuller (un inginer american, autor, arhitect 

proiectant, inventator care s-a născut la 12.07.1895 şi a murit la 01.07.1983 şi care 

şi-a imaginat primul forma de icosaedru trunchiat - forma fullerene – şi a construit 

un dom cu această formă. 

Bio-MEMS este o prescurtare a sistemelor biologice microelectromecanice 

(biological microelectromechanical systems) şi se referă la o clasa specială de 

sisteme microelectromecanice (MEMS) (microelectromechanical systems) în care 

materialul biologic este manipulat pentru a analiza şi măsura activitatea sa în 

timpul studiilor ştiinţifice. 

Nanotehnologia DNA (Deoxyribonucleic acid DNA este un acid nucleic care 

conţine instrucţiuni genetice folosite în dezvoltarea şi functionarea tuturor 

organismelor vii). Compania Elveţiană Juneva a lansat pe piata DNA Skin 

Optimizer Fluid, produs cosmetic pe baza de nanotehnologia DNA, care, odata 

ajuns in nucleul celulelor, le ajuta sa se refaca dar si sa se multiplice. Fluidul a fost 

dezvoltat in 2004, in colaborare cu Laboratoire des Substituts Cutanés, din Lyon. 

469




IMPACTUL FORMATIV AL UTILIZĂRII SOFTURILOR 

EDUCAŢIONALE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL 

PREUNIVERSITAR 

Abstract 

Mariana RĂDULESCU, 

Profesor, Şcoala “Liviu Rebreanu” Mioveni, jud. Argeş 

Ana TUDOR 


The introducing of computers in education increases the quality of learning and 

allows the inclusion of concepts into a coherent body of information. The algorithm 

process, modeling, simulation are methods of programmed learning which allow 

computer-assisted lessons. The calculator can be used in teaching all or only certain 

sequences of Mathematics and English lesson. It does not replace the teacher, but it 

takes functions of the training activity as well as some moments of student work. 

Educational software is designed either containing its own teaching strategy or a 

precise moment in a set of possible strategies from which the teacher can choose. 

Cuvinte-cheie: quality of learning, algorithm process, modeling, simulation 

Introducerea calculatorului în procesul de învăţământ, măreşte calitatea 

învăţării şi permite includerea noţiunilor într-un corp coerent de informaţii. 

Algoritmizarea, modelarea, simularea sunt metode de învăţare programată ce 

permit realizarea lecţiilor asistate de calculator. Calculatorul poate fi folosit în 

procesul de predare integral sau numai în anumite secvenţe ale lecţiei de 

matematică şi engleză. El nu înlocuieşte profesorul, ci preia funcţii din activitatea 

de instruire precum şi momente din munca elevului. 

Modernizarea metodelor de învăţământ este determinată, pe de o parte de 

mutaţiile ce au loc în zilele noastre şi care influenţează învăţământul: creşterea 

rolului ştiinţei, ritmul accelerat al schimbărilor, cererea crescândă de educaţie. 

Apoi, dezvoltarea metodologiei didactice este pretinsă şi de faptul că metodele 

existente până de curând în recuzita profesorului nu ţineau seama de 

complexitatea procesului educaţional şi nu au asimilat date importante ale 

cercetărilor de psihopedagogie aplicată, de psihologie genetică etc. 

Modernizarea impune o apropiere a practicii şcolare, a predării, de actul 

firesc al învăţării şi, în plus, cunoaşterea elevului, precum şi apropierea activităţii 

didactice de cea ştiinţifică. 

Un soft educaţional este proiectat fie conţinând propria strategie didactică 

fie ca un moment precis într-un set de strategii posibile, din care profesorul poate 

alege.

Impactul formativ al utilizării softurilor educaţionale în învăţământul preuniversitar 

Este deosebit de important să se evidenţieze tipul de soft educaţional, din 

punct de vedere conţinut tematic şi strategie, pentru a putea fi corect folosit. 

Softul interactiv de învăţare - are înglobată o strategie care permite 

feedback-ul şi controlul permanent, determinând o individualizare a 

parcursului în funcţie de nivelul de pregătire al copilului; 

Softul de simulare - permite reprezentarea controlată a unui fenomen 

sau sistem real prin intermediul unui model cu comportament analog; 

Softul de investigare - copilului nu i se prezintă informaţiile deja 

structurate (calea de parcurs) ci este un mediu de unde copilul poate 

să îşi extragă singur informaţiile necesare rezolvării sarcinilor propuse; 

Softul tematic - de prezentare, abordează subiecte/ teme din diferite 

domenii, arii curriculare din programa şcolară, propunându-şi oferirea 

unor oportunităţi de lărgire a orizontului cunoaşterii în diverse domenii; 

Softul de testare/ evaluare - este poate gama cea mai larg utilizată 

întrucât specificitatea sa depinde de mulţi factori: momentul testării, 

scopul, tipologia interacţiunii (feedback imediat sau nu); 

Softuri educative - în care sub forma unui joc se atinge un scop didactic, 

prin aplicarea inteligentă a unui set de reguli copilul este implicat într-un 

proces de rezolvare de probleme/ situaţii. 

Profesorul care are la dispoziţie o platforma de învăţare îşi alege momente 

de lecţie pe teme din programă, dar poate, la rândul lui, să îşi creeze fragmente 

în funcţie de feedback-ul primit de la un anume grup de elevi sau în funcţie de 

strategia pe care şi-o propune. Marele avantaj este posibilitatea de a primi 

feedback de la toţi elevii clasei, care pot lucra independent, pe nivele de 

pregătire sau pe clase de abilităţi, actul educaţional poate fi modelat direct pe 

grupul cu care se lucrează, flexibilitatea şi adaptabilitatea conţinuturilor 

educaţionale fiind condiţii ale îmbunătăţirii rezultatelor învăţării. 

Platforma AeL este destinată sprijinirii procesului de instruire/învăţare 

punând la dispoziţia profesorilor un instrument suplimentar de lucru caracterizat 

prin eficienţă şi capacitate de adaptare iar elevilor un spaţiu în care instruirea 

este deschisă tuturor posibilităţilor şi ideilor. 

Utilizarea platformei AeL este marcată de o vastă extindere a ariei de acoperire 

specifică domeniului educaţiei: 

oferă un sistem de operare care este periodic upgradat; 

module de lecţii care tratează interactiv diverse subiecte din programa 

şcolară; 

testează şi evaluează elevii, realizând o monitorizare inteligentă în funcţie 

de nivelul de pregătire al fiecăruia; 

accesul nelimitat la informaţie prin Internet sau baze de date proprii (cum 

ar fi dicţionarele, care afişează definiţii la o simplă selectare a unui 

cuvânt); 

realizează administrarea resurselor clasei/şcolii, contribuind punctual şi 

global la organizarea eficientă a programului şcolar; 

471

472 

Mariana Rădulescu, Ana Tudor 

este un cadru de desfăşurare a unei strategii, pe care o stabileşte 

profesorul, el utilizează module-momente de lecţie furnizate de pachetul 

AeL, fiecare moment fiind, de fapt, un soft educaţional de un anume tip. 

AeL este un sistem integrat de predare/învăţare şi management al 

conţinutului, care facilitează activităţile actorilor implicaţi în proiectarea şi 

desfăşurarea procesului educaţional - cadre didactice, elevi, dezvoltatori de 

conţinut, evaluatori, manageri etc. Platforma AeL, proiectată în sistem multistrat, 

reprezintă o aplicaţie client standard, de tip browser web, şi un server de aplicaţii 

bazat pe platforma Java. Conceptul de reutilizare a conţinutului este bazat pe 

formate de descriere a împachetărilor în XML fiind implementate elementele 

necesare pentru a putea importa şi exporta conform standardelor MathML, 

SCORM, SVG, ChemML. 

INTUITEXT ne propune soluţii eLearning concepute în concordanţă cu 

programa şcolară, pentru obţinerea unor rezultate excelente la şcoală. 

Lecţiile pe calculator INTUITEXT se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 

9 şi 15 ani şi cuprind animaţii şi teste interactive. Toate noţiunile din manualele 

şcolare sunt prezentate şi explicate vizual, copiii fiind atraşi în aventuri palpitante 

care fac din învăţare o joacă. 

INTUITEXT propune lecţii de matematică pe calculator special concepute 

pentru elevii din învăţământul primar şi gimnazial.


473 

Geometrie: între joc şi nota 10 este o serie inovatoare de 

produse software educaţionale de matematică şi se 

adresează elevilor din clasele VI-VIII. Produsele sunt 

elaborate conform programei şcolare în vigoare şi 

reprezintă un suport important pentru pregătirea tezelor cu 

subiect unic. Copiii sunt atraşi într-o aventură petrecută în 

Egiptul Antic, pe timpul Faraonului Ptolemeu, unde îl vor 

asista pe învăţatul Euclid în rezolvarea problemelor şi vor fi 

ghidaţi pas cu pas în procesul de învăţare a geometriei. 

Trusa de geometrie virtuală, sintezele, explicaţiile, zecile de 

teste, jocurile interactive şi exemplele grafice reprezintă cel 

mai eficient mod pentru pregătirea tezelor cu subiect unic. 

Lecţiile de geometrie îmbină învăţarea interactivă cu jocurile şi reprezintă un 

suport important pentru pregătirea tezelor cu subiect unic, cele cinci volume 

acoperind principalele capitole din materia de geometrie: Provocarea 

Faraonului (noţiuni de bază din geometrie), Secretul lui Euclid (triunghiul), La voia 

zeilor (patrulaterul şi ariile), Comoara tâlharilor (relaţiile metrice în triunghi), De ce 

leşină elefanţii? (cercul). 

Prin utilizarea soft-ului Cabri 3D v2, putem descoperi metode mai 

rapide de a construi, a vizualiza şi manipula tot felul de obiecte din 

trei dimensiuni: drepte, plane, conuri, sfere, poliedre... 

Putem construi construcţii dinamice, de la cele mai simple la cele 

mai complexe. Putem măsura obiecte, să integrăm date numerice 

şi chiar relua procesul prin care am construit propriile construcţii. Cu Cabri 3D v2, 

vom descoperi un remarcabil instrument care ne va ajuta să studiem şi să 

rezolvăm probleme de geometrie şi matematică. 

Utilizând acest soft putem compara metodele clasice de construcţie, 

utilizând creion, hârtie, riglă şi compas cu noile metode.

474 

Mariana Rădulescu, Ana Tudor 

HOT POTATOES este un program care ne ajută să creăm exerciţii interactive 

cu ajutorul Internetului. Exista 5 programe de bază: 

Programul JQuiz creează exerciţii bazate pe întrebări. Întrebările pot fi de 

patru tipuri diferite, incluzând răspunsuri cu mai multe variante şi răspunsuri scurte. 

Feedback-ul specific poate fi asigurat atât pentru răspunsurile corecte cât şi 

pentru răspunurile incorecte previzibile. 

Programul JCloze creează exerciţii de completare a spaţiilor libere. Pentru 

fiecare spaţiu liber poate fi dat un număr nelimitat de răspunsuri corecte, iar 

studentul/elevul poate cere o indicaţie şi poate vedea o literă a răspunsului 

corect. Pentru fiecare spaţiu liber se poate adăuga un indiciu specific. Notarea 

automată este de asemenea inclusă. Programul permite completarea spaţiilor 

libere cu cuvintelor selectate sau umplerea automată a fiecărui “n” cuvânt din 

text. 

Programul JCross creează cuvinte încrucişate care pot fi completate on-line. 

Practic, puteţi folosi tabele de orice dimensiune. 

Programul JMix creează exerciţii de rearanjare a cuvintelor în propoziţie. 

Puteţi specifica oricâte răspunsuri corecte diferite, pornind de la cuvintele şi 

punctuaţia din propoziţia de bază, iar un buton indicator îi dă studentului/elevului 

următorul cuvânt corect ori segmentul de propoziţie, dacă e necesar. 

Programul JMatch creează exerciţii de împerechere sau de ordonare. În 

partea stângă apare o listă de item ficşi (aceştia pot fi imagini sau text), iar în 

partea dreaptă itemi amestecaţi. Programul poate fi folosit pentru a împerechea 

cuvintele cu imagini sau traduceri, ori pentru a ordona propoziţiile ca să formeze 

o secvenţă sau un dialog. 

Diverse programe utilizăm la lecţiile de matematică sau limba engleză şi în 

proiectele e-Twinning sau Comenius. Folosirea lor reprezintă o adevărată 

provocare pentru elevi, stimulându-le interesul pentru învăţare, dorinţa de a-şi 

face noi prieteni europeni pe portaluri moderne.


Bibliografie 

1. Allan P, Booth S, Crompton P, and Timms D, (1996), Integrating Learning with Technology, 

University of Stirling, Stirling; 

2. Miclea M, (2000), Psihologie cognitivă, Editura Gloria, Cluj- Napoca; 

3. Hardley M, (1990), Accomplished Teachers - Integrating Computers into Classroom Practice, 

Bank Street College of Education Center for Children and Technology, NY 10025 

4. Soft-uri educaţionale 

5. Ambrosi, A., Word Matters, Editura C&F Editions, Caen, 2005; 

6. Brut, Mihaela, Instrumente pentru E-learning.Ghidul informatic al profesorului modern. 

Editura Polirom, Iasi, 2005; 

7. Fat, Silvia, Fundamentari teoretice în E-learning, Elearning.România, Bucuresti, 2007; 

8. Istrate, O., Educatia la distanta. Proiectarea materialelor, Editura Agata, Botosani, 2000; 

9. Stroe, Antoaneta Daniela, Standarde si sisteme de elearning, Editura Edusoft, Bacau, 2005; 

10. www.1educat.ro/elearning; 

11. www.elearning.ro. 

12. www.hotpotatoes.net 

475




UTILIZAREA CALCULATORULUI ÎN PROCESUL DE 

PREDARE – ÎNVĂŢARE - EVALUARE LA FIZICĂ (ÎN 

ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR) 

Rezumat 

Elena PUFU, 

Profesor doctor, Şcoala “Liviu Rebreanu” Mioveni, jud. Argeş 

Monica-Gabriela GRUIA, 


Introducerea tehnicii de calcul în toate domeniile de activitate a influenţat şi 

sistemul de învăţământ. Pentru ca elevii să fie pregătiţi să lucreze într-o societate 

informatizată, ei trebuie învăţaţi să utilizeze această tehnică. 

Prin utilizarea calculatorului şi mijloacelor moderne de învăţământ, elevii sunt 

mult mai atraşi de studiu, îşi măresc interesul pentru şcoală, având în vedere marea 

lor pasiune pentru calculator. Elevii beneficiază astfel de lecţii interactive cu un bun 

suport informatic şi ştiinţific, mult mai atractive, dar şi instructive datorită utilizării 

mijloacelor multimedia - animaţii, simulări, experimente virtuale. Aceste mijloace pot 

fi atât de atractive încât elevii încep să înveţe cu plăcere fizica, îmbinând plăcutul cu 

utilul. 

Abstract 

Introduction of computer technology in all fields influenced the educational 

system. For students to be prepared to work in a computerized society, they must learn 

to use this technique. 

By using computers and modern means of education, students are more 

attracted to the study, increase their interest in school, given their great passion for 

computers. Students have such a good support interactive lessons and computer 

science, more attractive, but also through the use of instructional media resources - 

animations, simulations, and virtual experiments. These means can be so attractive 

that students are learning physics with pleasure, combining useful and pleasant. 

Vremurile noi aduc după ele probleme noi, probleme cărora societatea în 

întregul ei, dar mai ales şcoala ca instituţie, trebuie să le facă faţă. 

Dacă până în decembrie 1989, instituţiile statului funcţionau în principal în 

sensul menţinerii stabilităţii, după această dată, la nivelul întregii societăţi 

româneşti au apărut reforme în aproape toate domeniile de activitate. Printre 

acestea, reforma învăţământului şi a educaţiei ş-a propus obiective ambiţioase, 

dar pertinente, în domeniul curriculum-ului. 

Introducerea tehnicii de calcul în toate domeniile de activitate a influenţat 

şi sistemul de învăţământ.

Utilizarea calculatorului în procesul de predare – învăţare - evaluare la fizică (în învăţământul 

preuniversitar) 

Oricât ar părea de curios, calculatorul, acest „superman” capabil să 

execute milioane de operaţii instantaneu nu poate înlocui profesorul de la clasă, 

dar poate să-l ajute. 

Pentru ca elevii să fie pregătiţi să lucreze într-o societate informatizată, ei 

trebuie învăţaţi să utilizeze această tehnică. 

Folosirea calculatorului în lucrările practice de laborator determină o 

creştere a eficienţei învăţării cu 30%, iar folosirea sa în evaluare conduce la o 

creştere a obiectivităţii evaluării. 

În activitatea de predare – învăţare - evaluare calculatorul poate fi utilizat 

astfel: 

Ca instrument de lucru pentru elev sau pentru profesor, 

Ca mediu care intervine în procesul instructiv în mod direct, prin intermediul 

unui soft educaţional, sau în mod indirect când este utilizat calculatorul 

pentru controlul şi planificarea instruirii (calculatorul preia o parte din 

sarcinile profesorului ca manager al instruirii). 

Utilizarea calculatorului în activitatea de predare – învăţare - evaluare 

reprezintă o metodă modernă de activitate didactică interactivă şi dirijată. 

Prin utilizarea calculatorului şi mijloacelor moderne de învăţământ, elevii sunt 

mult mai atraşi de studiu, îşi măresc interesul pentru şcoală, având în vedere 

marea lor pasiune pentru calculator. Elevii beneficiază astfel de lecţii interactive 

cu un bun suport informatic şi ştiinţific, mult mai atractive, dar şi instructive 

datorită utilizării mijloacelor multimedia - animaţii, simulări, experimente virtuale. 

Aceste mijloace pot fi atât de atractive încât elevii încep să înveţe cu plăcere 

fizica, îmbinând plăcutul cu utilul. 

După funcţia pedagogică îndeplinită, soft-urile educaţionale pot fi: 

Soft-uri de exersare, 

Soft-uri de prezentare interactivă de noi cunoştinţe, 

Soft-uri demonstrative, 

Soft-uri de prezentare a unor modele ale unor fenomene reale (de 

simulare), 

Modele computerizate a lucrărilor de laborator, 

Soft-uri pentru testarea cunoştinţelor. 

În fizică, textul unei cărţi nu este întotdeauna suficient de sugestiv, deoarece 

unele fenomene fizice, în dinamica lor, pot fi redate mult mai bine prin animaţii. 

De aceea ar fi mult mai folositor un manual de fizică virtual sau lecţii de fizică în 

format informatic Web (html) sau PowerPoint animat care să fie predate folosind 

calculatoarele din dotările şcolilor, calculatoare legate în reţeaua Ael. 

Un manual de fizică virtual sau lecţii de fizică în format informatic Web (html) 

sau PowerPoint animat care să fie predate folosind calculatorul ar contribui la : 

Îmbunătăţirea predării fizicii cu noile tehnologii oferite de laboratoarele 

dotate cu calculatoare conectate în reţea (şi bineînţeles la internet), 

Integrarea în procesul de predare – învăţare - evaluare a noilor tehnologii şi 

a calculatorului în cadrul curriculum-ului naţional şi a curriculum-ului la 

decizia şcolii (C.D.Ş.) 

477

478 

Elena Pufu, Monica-Gabriela Gruia 

Crearea de soft-uri educaţionale, lecţii şi teste de fizică utilizând 

calculatorul, 

Dezvoltarea la elevi a abilităţilor practice, tehnologice şi de comunicare, 

Atragerea elevilor către studiu, în general şi în particular către studiul fizicii 

prin utilizarea unor metode didactice moderne implicând noile tehnologii 

şi calculatorul. 

În laboratoarele de fizică, calculatorul este utilizat pentru achiziţia, 

măsurarea, reprezentarea şi prelucrarea datelor experimentale, realizarea şi 

utilizarea unor baze de date, simularea experimentelor pe calculator, dar şi 

pentru realizarea unor teste de evaluare şi a metodelor de rezolvare a tipurilor de 

probleme de fizică. 

Majoritatea specialiştilor consideră că nu trebuie să ne întrebăm dacă 

instruirea se îmbunătăţeşte prin utilizarea calculatoarelor, ci cum pot fi utilizate 

mai bine calităţile unice ale calculatoarelor, care le deosebesc de alte medii. 

Aceste calităţi unice ale calculatoarelor sunt reprezentate de interactivitatea 

calculatorului, precizia operaţiilor efectuate, capacitatea de a oferi reprezentări 

multiple şi dinamice ale fenomenelor şi mai ales că pot realiza o interacţiune 

semnificativă şi diferenţiată cu fiecare elev în parte. 

Sof-urile educaţionale utilizate în lecţii încurajează construcţia activă a 

cunoştinţelor, asigură contexte semnificative pentru învăţare, promovează 

reflecţia, eliberează elevul de multe activităţi de rutină şi stimulează activitatea 

intelectuală, Toate aceste lucruri fac ca activitatea profesorului să se modifice 

atât cantitativ cât şi calitativ. 

Indiferent de taxonomia (obiectivelor) utilizată de profesor, acesta trebuie să 

ţină seama de următoarele lucruri: 

Să informeze elevul despre ce va învăţa, deoarece cunoaşterea de către 

elev a obiectivelor urmărite şi a performanţelor pe care trebuie să le 

realizeze sporeşte motivaţia învăţării; 

Să folosească posibilităţile oferite de calculator: grafică, animaţie, culoare, 

etc., lucruri care menţin şi captează atenţia; 

Să introducă materialul de învăţat în următoarea ordine : 1. prezentarea 

informaţiilor şi procedeelor de lucru, 2. exemple de sarcini rezolvate, 3. 

sarcini de lucru pentru elev. 

O taxonomie a soft-urilor ce pot fi folosite în procesul educaţional o găsim 

la P. Gomy (Education and Informatics Worldwide, UNESCO, Jessica Kingsley 

Publishers, 1992) : 

Suporturi pentru open learning 

A. Instrumente pentru problem-solving: 

- sisteme de programare, 

- sisteme de modelare dinamică. 

B. Instrumente pentru structurarea cunoaşterii prin organizarea datelor: 

- procesarea textelor şi pregătirea documentelor; 

- sisteme hipertext; 

- utilitare pentru desing;



- baze de date; 

- tabele matematice. 

C. Sisteme de comunicare, 

D. Sisteme de regăsire a informaţiei, inclusiv hipermedia. 

Învăţarea prin descoperirea dirijată; 

a) sisteme de simulare, 

b) jocuri (didactice) asistate de calculator, 

c) sisteme de monitorizare (procese, robotică), 

d) sisteme tutoriale inteligente. 

Resurse pentru predare şi învăţare; 

a) tablă electronică etc., inclusiv multimedia, 

b) tutoriale, 

c) sisteme drill and practice. 

Auxiliare pentru managementul educaţional şi administrarea unităţilor 

şcolare. 

Clasificările de acest tip confirmă varietatea scopurilor pentru care se poate 

intervene cu softuri utilitare sau educaţionale, propiu- zise. Cel mai important 

lucru este ca educatorul/ cadrul didactic, să poată diferenţia un soft 

educaţional de un soft utilitar sau de soft - urile de prezentare (tematice). Toate 

aceste soft - uri pot fi utilizate pentru instruire, dar numai soft - ul educaţional 

conţine în el şi o strategie pedagogică- concretizată în sarcinile de lucru ce 

determină modul de interacţiune al elevului cu programul. Această interacţiune 

al cărui specific este determinat de obiectivele urmărite, produce învăţarea. 

În cazul utilizării soft-urilor de prezentare (tematice) – unde informaţia este 

interesant structurată pentru descrierea unui fenomen – profesorul este cel ce va 

decide modul în care elevii vor utiliza aceea informaţie. 

Majoritatea profesorilor folosesc calculatorul pentru realizarea materialelor 

metodico-didactice necesare bunei desfăşurări a procesului instructiv-educativ. 

Utilizarea modelelor interactive folosind calculatorul nu trebuie privită ca o 

încercare de înlocuire a experimentelor fizice reale cu simulări, deoarece 

numărul fenomenelor fizice studiate în şcoală ce nu pot fi prezentate cu ajutorul 

experimentului demonstrativ este destul de mare. 

Profesorului îi revine sarcina de a selecta atât metodele moderne cât şi cele 

tradiţionale ce pot fi folosite eficient în lecţiile de dobândire de noi cunoştinţe şi 

în lecţiile de evaluare a cunoştinţelor şi abilităţilor. 

Pentru a evidenţia gradul de eficienţă a unui program sau proiect, pentru a 

stabili dacă o politică are impactul dorit sau dacă o intervenţie inovatoare 

îndeplineşte criterii satisfăcătoare de eficacitate, pentru a determina modul în 

care eforturile pot fi optimizate sau dacă o iniţiativă merită să fie continuată, se 

recurge la cercetări de tip evaluativ ( evaluotion research), lucru care a fost 

făcut pentru a vedea eficienţa utilizării calculatorului în predarea – învăţarea – 

evaluarea fizicii. 

479

480 


Cercetarea de tip evaluativ este un tip mai nou de cercetare şi reprezintă un 

instrument important de monitorizare, evaluare, ameliorare, dezvoltare a 

sistemelor de educaţie şi formare, ce constă în aprecierea retrospectivă a 

intervenţiilor şi programelor educaţionale cu scopul ameliorării acestora. 

În domeniul educaţional, după De Landsheere, pot fi utilizate mai multe tipuri 

de cercetări, ce de exemplu: cercetarea fundamentală, cercetarea aplicată, 

cercetarea documentară, cercetarea descriptivă, cercetarea corelaţională, 

cercetarea empirică, cercetarea exploratorie (cercetarea pilot), cercetarea 

fenomenologică, cercetarea istorică, cercetarea idiografică. 

Expansiunea educaţiei în societatea contemporană conduce în mod 

inevitabil la amplificarea cercetărilor întreprinse în domeniul pedagogic. 

O clasificare a cercetării pedagogice se poate face şi în funcţie de 

metodologia adoptată: cercetări observaţionale (neexperimentale) şi cercetări 

experimentale. 

Cercetările pedagogice observaţionale (neexperimentale) se caracterizează 

prin faptul că observatorul, de regulă, este şi subiectul acţiunii educaţionale. 

Profesorul cercetător îşi propune să urmărească diferite aspecte ale propriei 

activităţi pentru a desprinde anumite constatări şi concluzii de natură 

pedagogică. 

„Cercetările experimentale se caracterizează prin aceea că declanşează 

acţiuni educaţionale originale, rezultatele acestora fiind înregistrate şi prelucrate 

pentru a demonstra eficienţa lor educativă. Prin metodologia adoptată 

asemenea cercetări conduc la descoperirea unor relaţii cauzale şi legităţi după 

care se desfăşoară acţiunea educaţională” 1 . 

În cercetarea experimentală cercetătorul intervine în situaţia educaţională 

prin manipularea variabilelor independente şi înregistrarea efectelor acestei 

intervenţii, ajungând la cunoaşterea cauzelor ce au generat anumite efecte. 

Cercetarea experimentală este metoda centrată pe cunoaşterea relaţiilor 

cauzale dintre variabilele pe care le implică acţiunea educaţională. 

Pentru a stabili eficienţa utilizării calculatorului în orele de fizică a fost făcut un 

experiment pedagogic / didactic. 

Scopul experimentului pedagogic / didactic a fost acela de a arăta 

eficienţa utilizării calculatorului în orele de fizică în consolidarea cunoştinţelor 

elevilor, de a oferi modele de organizare a unor activităţi cu elevii care să 

conducă la dezvoltarea gândirii logice raţionale, ca şi la dezvoltarea 

capacităţilor de investigare şi interpretare a flexibilităţii şi mobilităţii în gândire, a 

deprinderilor de muncă intelectuală, în scopul realizării tuturor obiectivelor; de a 

găsi metode de organizare a evaluării procesului educaţional, în corelaţie cu 

scopul social urmărit. 

În cadrul experimentului didactic au fost urmărite obiective didactice 

specifice studiului fizicii în gimnaziu, obiective cognitive şi obiective care 

contribuie la formarea capacităţii de investigare experimentală de tipul 

înţelegerii, generalizării, transferului, analizei, comparaţiei, evaluării. 

1 Nicola I. Tratat de Pedagogie şcolară. Bucureşti: Aramis, 2003. p. 81



Experimentul pedagogic s - a desfăşurat în anii şcolari 2008-2009 şi 2009- 

2010 şi a cuprins elevii clasei a VI-a C şi a VI-a A (2008-2009), respectiv a VII-a 

C şi a VII-a A (2009-2010) din Şcoala „ Liviu Rebreanu” Mioveni, cărora le-au 

fost aplicate teste scrise şi orale, în baza cursului de fizică şi a Curricum-ului 

Naţional aflat în uz la fizică, urmărind obţinerea informaţiilor necesare de la 

elevi, pentru a putea determina eficientizarea predării – învăţării fizicii prin 

utilizarea calculatorului. 

Observaţii: pe tot parcursul experimentului, notele pe care elevii le – au 

primit la testele de la fizică nu s-au trecut în catalog, urmărindu-se doar 

modul cum influenţează utilizarea calculatorului în pregătirea elevilor la fizică. 

Criteriile de selecţie a elevilor participanţi la experimentul pedagogic au 

fost: 

cuprinderea elevilor din mediul urban; 

cuprinderea elevilor cu performanţe şcolare diferite. 

După un an s-au putut înregistra progresele elevilor din clasa 

experimentală, progrese care confirmă ipoteza creşterii calităţii învăţării fizicii 

prin utilizarea calculatorului la orele de fizică. 

Vom remarca câteva rezultate: 

o Elevii stăpânesc mai bine partea conceptuală a fizicii; 

o Capacitatea elevilor de a opera extrapolări de concepte şi 

metodologii sporeşte; învăţarea este bazată mai mult pe 

participare, pe căutare şi descoperire; la clasa de control se 

explică( definiţii, precizări ale conceptelor, etc), iar la clasa 

experimentală se descoperă şi se formulează de către elevi. 

o Deschiderea de noi perspective în ceea ce priveşte înţelegerea mai 

profundă a fenomenelor fizice studiate; 

În funcţie de obiectivele propuse mai sus, s-au apreciat rezultatele elevilor 

folosind două eşantioane: 

A – un eşantion martor (o clasă de 25 elevi: a VI-a A, respectiv a VII-a A) 

B – un eşantion experimental (o clasă de 28 elevi la care s-a utilizat mai 

mult calculatorul la orele de fizică: a VI-a C respectiv a VII-a C). 

Elevii din cel două eşantioane au avut practic aceleaşi condiţii de 

desfăşurare a procesului instructiv educativ, iar capacitatea intelectuală se 

aseamănă. 

Clasele supuse experimentului au fost instruite conform programei de fizică, 

în acelaşi mod, iar probele de verificare au fost identice. 

Procesul de verificare al ipotezelor este finisat prin interpretarea rezultatelor 

experimentului cu scopul confirmării ipotezei înaintate. Obiectivul interpretării 

rezultatelor experimentului vizează validarea sau respingerea ipotezei cercetării. 

Pentru finalizarea cercetării pedagogice experimentale s-a efectuat 

evaluarea cantitativă a educaţiei. 

În procesul desfăşurării experimentului au fost evaluate cantitatea de 

informaţii asimilate, conştientizarea cunoştinţelor acumulate, nivelul de însuşire a 

materiei, adică abilităţi ale elevului, prin susţinerea unor teste de evaluare 

predictivă, formativă şi finală. 

481

482 


Prin cantitatea informaţiei asimilate presupunem informaţia însuşită de către 

elev în procesul de predare – învăţare. 

Parametrul care reflectă calitatea asimilării materiei de studiu se exprimă 

prin coeficientul de însuşire: Ci. 

Coeficientul de însuşire pentru fiecare elev se determină din relaţia: 

Ci = itc / it (1) 

unde it = numărul itemilor testului; itc = numărul itemilor rezolvaţi correct. 

Testele elaborate au conţinut itemi ce au fost aleşi să corespundă cu 

volumul de cunoştinţe incluse în cursul de fizică din învăţământul preuniversitar, 

conform Curricum-ului Naţional, şi au conţinut probleme de dificultate variată. 

Rezultatele experimentale ale coeficientului de însuşire şi frecvenţa acestuia, 

la testul final, sunt prezentate în tabelul următor: 

Tabel nr.1 – Coeficientul de asimilare 

Clasa experimentala Clasa martor 

Frecvenţa 

coeficientului 

de asimilare (fi) 

Coeficientul de 

asimilare (Ci) 

Frecvenţa 

coeficientului de 

asimilare (fi) 

Coeficientul de 

asimilare (Ci) 

0 0,42 0 0,42 

0 0,52 1 0,52 

0 0,57 2 0,57 

1 0,60 6 0,60 

2 0,72 2 0,72 

5 0,82 10 0,82 

5 0,85 5 0,85 

10 0,95 1 0,95 

7 1,00 2 1,00 

Datele din tabel sunt reprezentate grafic prin diagrame areolare, suprafeţele 

cărora sunt împărţite în funcţie de frecvenţa coeficientului de însuşire la clasa 

experimentală şi la clasa de control. 

Nivelul de asimilare a cunoştinţelor de fizică la clasa experimentală este: 

Tabel nr.2: Frecvenţa coeficientului de însuşire - clasa experimentală 

0,5



NIVELUL DE ASIMILARE A MATERIEI LA CLASA 

EXPERIMENTALA 

97% 

0% 3% 

0,5

484 

Bibliografie 


1. Adăscăliţei Adrian, Instruire Asistată de Calculator. Didactică informatică, 

Editura Polirom, Iaşi, 2007. 

2. Cerghit I. Metode de învăţământ. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1997. 

3. Delors J. Coordonator. Comoara lăuntrică. Raport către UNESCO al Comisiei 

Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI. Iaşi: Polirom, 2000. 

4. Malinovschi Viorel, Didactica fizicii, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 


5. Reforma învăţământului ACUM (acte normative, comunicate, notificări), 

Ministerul Educaţiei Naţionale, Bucureşti, 2000. 

6. Stanciu M. Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic. Iaşi: 

Polirom, 1999.




Abstract 

DESPRE COLINIARITATE 

Marius Antonescu, 

Profesor, Şcoala cu clasele I – VIII Leiceşti – Argeş 

Secondary school students often encounter difficulties in demonstrating that three 

or more points are co-linear. This paper presents several criteria which help students 

solve this sort of problems. Each criterion is accompanied by interesting problems 

which develop students' creativity. 

A° Metoda cea mai la îndemână pentru a demonstra că trei puncte A, B, 

C sunt coliniare, este aceea de a arăta că m ABC 180 . 

Dăm câteva probleme de coliniaritate care se pot demonstra cu acest 

procedeu. 

Problema 1. Fie un triunghi ABC, E şi F simetricele lui B, respectiv C faţă de 

mijloacele laturilor [AC], respectiv [AB]. Demonstraţi că punctele F, A, E sunt 

coliniare. 

Demonstraţie: Notăm cu M segmentului [AB] şi N mijlocul segmentului [AC]. 

Se demonstrează că AMF BMC şi NAE CNB, 

de unde FAM ABC 

şi NAE NCB . Folosind faptul că m ABC m BAC m ACB 180 şi cele 

demonstrate anterior, avem că m FAM m BAC m NAE 180 , ceea ce 

revine la m FAE 180 , şi deci, punctele A, E, F sunt coliniare. 

Problema 2. Fie punctul E interior pătratului ABCDE şi punctul F exterior, 

astfel încât triunghiurile ABE şi BCF să fie echilaterale. Arătaţi că punctele D, 

E, F sunt coliniare.

486 

m 

Marius Antonescu 

Demonstraţie: Triunghiurile DAE şi EBF sunt isoscele. Avem 

DEF 

m 

DEA 

2 

75 30 180 

m DEA 

m BEF 

180 30 

2 

60 

45 şi deci 

m 

adică D, E, F sunt coliniare. 

AEB 

m 

BEF 

B° Trei puncte distincte A, B, C sunt coliniare şi dacă m BAC 0 ca în 

exemplul următor. 

Problemă. Fie un triunghi ABC, AB

Despre coliniaritate 

Demonstraţie: Fie AC BD O , M mijlocul lui [AB] şi N mijlocul lui [CD]. 

Dacă ABIICD, atunci AOB COD , de unde rezultă că 

CD 

AM 

CN 

AB 

OC 

AO , adică 

OC 

AM 

CN 

AO . 

Cum avem şi MAO NCO obţinem că AOM CON , deci 

AOM CON şi cum M şi N sunt de o parte şi de alta a dreptei AC, rezultă că 

M, O şi N sunt coliniare. 

Dacă M, O, N sunt coliniare, atunci să presupunem că AB şi CD nu sunt 

paralele. Fie AQIICD, Q BD . Din prima parte a demonstraţiei obţinem că R este 

mijlocul lui [AQ], atunci R, O şi N sunt coliniare, deci M, R, O, N sunt coliniare. Cum 

[MR] linie mijlocie în ABQ , rezultă că MRIIBQ, deci MRIIBD, ceea ce este o 

contradicţie, căci MR BD {O}. Deci ABIICD. 

D° Dacă ABIIXY şi ACIIXY, atunci A, B, C sunt coliniare. 

Problemă. Fie ABC un triunghi oarecare şi punctele M BC , N CA , 

P AB astfel încăt BM=MC, AN=2NC, AP=3PB. Dacă punctul Q este 

mijlocul segmentului [MP] demonstraţi că punctele B, Q, N sunt coliniare. 

Demonstraţie: Fie R mijlocul lui [AC] şi S mijlocul lui [NC]. Se găseşte uşor prin 

calcul că RN 1 şi cum BP 1 , folosind reciproca teoremei lui Thales obţinem 

RA 3 AP 3 

PRIIBN. Cum [MS] linie mijlocie în triunghiul BCN, rezultă că MSIIBN 

si cum [NQ] linie mijlocie în trapezul RPMS rezultă că NQIIPR. Deci PRIIBN şi PRIINQ, 

de unde B, Q, N coliniare. 

' 

' ' 

' BC CA 

AC' 

BA CB 

E° Dacă ' 1 

AB , unde B'C' 

B, C sunt coliniare. 

A , B A'C' 

, A'B' 

487 

C atunci punctele A, 

Problema Fie un triunghi ABC şi A’B’C’ intersecţiile tangentelor în A, B, C la 

cercul circumscris cu laturile opuse. Să se arate că punctul A’B’C’ sunt 

coliniare.

488 

Marius Antonescu 

Demonstraţie: Putem presupune că a>b>c deoarece din enunţul problemei 

triunghiul ABC nu este isoscel. Demonstrăm coliniaritatea cu reciproca teoremei 

lui Menelaus. 

şi deci 

1 

2 

Deoarece m C' 

CA m AC m B avem că C' CA C4BC 

CB 

CA 

C B 

C C 

C C 

A C ' 

' ' 

' deci CC' C'A 

C'B 

şi deci 

' ' 

' b 

' B A a 

C 

AC B 

C B 

A 

2 

Analog 

2 

2 

' 

B'B A 

c 

a 

2 

B şi 

2 

' ' 

A C 

B 

C'A 

C'B 

C'B 

c 

b 

2 

A . 

Rezultă ' ' 

1 

B A C , adică A’, B’, C’ sunt coliniare. 

2 

c 

b 

2 

a 

c 

2 

2 

b 

a 

, adică 

' 

C'B A 

b 

a 

2 

C . 

F° Mai putem demonstra că punctele A, B, C sunt coliniare arătând că au 

proprietatea "p", iar locul punctelor di plan cu proprietatea "p" este situat pe o 

dreaptă. 

G° Punctul A, B, C sunt coliniare dacă AABC=0. 

N şi se notează BM 

MA 

x , 

CN . Să se arate că MN trece prin centrul cercului înscris în triunghiul ABC 

Problemă. Fie un triunghi ABC şi M AB , AC 

NA 

y 

dacă şi numai dacă bx+cy=a. 

Demonstraţie: Obţinem că 

AM c 

1 x 

şi 

AN b 

1 y 

. 

2

dar bcsin A 2A 

şi 

(1) 

A 

p 

c 1 

c 

1 x 

y 

BIBLIOGRAFIE 

Despre coliniaritate 

M, I, N coliniare AAMN=AAMI+AAIN 

1 AM AI sin A 

2 2 

1 AN AI sin A 

2 2 

1 AM AN sinA 

2 

x y 

A bc 

AI sin A c 

2 1 x 

b 

1 y 1 1 

sin (1) 

b 1 

AI sin A 

2 

1 

b 

y 

x 

a 

r 

1 

A 

p 

2A 

x 1 

b 

c 

y 

bx 

c 

1 x 

cy 

a 

1 

b 

y 

1 

2 p 

x 1 

1. M. Ganga, Matematică, manual pentru clasa a-IX-a, Editura Mathpress 2008 

2. J. Hadamard, Lecţii de geometrie elementară, Geometrie plană, Editura 

Tehnică, 1960 

3. M. Popescu, Probleme alese de geometrie pentru licee, Editura ALL, 1997 

4. Gh. Ţiţeica, Culegere de probleme de geometrie, ediţia a-IV-a, Editura Tehnică, 

1981 

5. Gazeta Matematică, Ediţia electronică 

y 

489




Abstract 

SCHEME CLASICE DE PROBABILITATE 

Liliana ANTONESCU, 

Profesor, Şcoala nr.1 „Liviu Rebreanu”, Mioveni, Argeş, România 

Iuliana TRAŞCĂ 

Profesor, Şcoala Mărgineni-Slobozia, Olt, România 

Often, we find many phenomena in nature and society, which are modeled 

mathematically. This involves the use of theoretical knowledge such as classical 

schemes of probability. Students must apply them correctly in different situations. It is 

good that teachers ask their students to solve more practical problems, because these 

stimulate their initiative and creativity. 

Rezumat 

În natură şi societate găsim adesea multe fenomene care sunt modelate matematic. 

Aceasta implică cunoştinţe teoretice cum sunt schemele clasice de probabilitate. Elevii 

trebuie să le aplice corect în diferite situaţii. Este bine ca profesorii să ceară elevilor lor să 

rezolve mai multe probleme practice, deoarece acestea stimulează iniţiativa şi creativitatea. 

Studiul aşa numitelor scheme clasice de probabilitate este important datorită 

faptului că acestea constituie modele matematice pentru multe fenomene întâlnite în 

natură şi în societate. Mai mult, ele au o mare însemnătate pentru însuşi calculul 

probabilităţilor, ca ştiinţă matematică. 

Au fost redate trei scheme de probabilitate, însoţite de aplicaţii diverse, prezentarea 

realizată axându-se pe modul de predare – învăţare a acestora în liceu, pentru elevii clasei 

a X-a. 

De multe ori trebuie să calculăm probabilitatea unor evenimente în anumite situaţii, 

să le numim „situaţii standard”. Cunoaşterea şi aplicarea acestor scheme ne ajută să găsim 

mai simplu această probabilitate, fapt care reprezintă motivul principal pentru studierea 

lor, evident în măsura în care timpul alocat acestei teme o permite. 

Cuvinte-cheie: probabilitate, model matematic, eveniment, situaţii standard 

* 

* * 

Studiul aşa numitelor scheme clasice de probabilitate este important 

datorită faptului că acestea constituie modele matematice pentru multe 

fenomene întâlnite în natură şi în societate. Aceste scheme de probabilitate au o 

mare însemnătate pentru însuşi calculul probabilităţilor, ca ştiinţă matematică.

Scheme clasice de probabilitate 

În cele ce urmează vom studia trei scheme de probabilitate. Ele ne oferă un 

răspuns pentru calculul probabilităţii unor evenimente în anumite situaţii, să le 

numim „ situaţii standard”. 

1. Schema binomială generalizată (sau Schema lui Poisson) 

Activitate iniţială 

Trei trăgători execută foc asupra unei ţinte. Din 100 de încercări, primul 

nimereşte ţinta, în medie, de 70 de ori, al doilea de 80 de ori, iar al treilea de 

90 de ori. Fiecare din cei trei trage câte un foc asupra ţintei. Găsiţi 

probabilitatea ca, din cele trei focuri trase, două să nimerească ţinta şi al 

treilea să o rateze. 

Mod de rezolvare. Putem considera următoarele evenimente: 

A1: „focul tras de primul trăgător nimereşte ţinta”; 

A2: „focul tras de al doilea trăgător nimereşte ţinta”; 

A3: „focul tras de al treilea trăgător nimereşte ţinta”şi notăm cu A 

evenimentul a cărui probabilitate s-a cerut. 

Pentru a se realiza evenimentul A, trebuie să se realizeze două din cele trei 

evenimente Ai şi să nu se realizeze celălalt eveniment(3 - 2 = 1), adică trebuie să 

se realizeze unul din evenimentele A 1 A2 

A3 

, A 1 A2 

A3 

, A 1 A2 

A3 

. 

Rezultă că A este reuniunea celor trei evenimente A 1 A2 

A3 

, A 1 A2 

A3 

, 

A A A , care sunt incompatibile. Aplicăm prima regulă de adunare a 

1 

2 

3 

probabilităţilor şi obţinem 

P(A) = P( A 1 A2 

A3 

) + P( A 1 A2 

A3 

) + P( A 1 A2 

A3 

) . 

Cele trei evenimente care se intersectează în egalitatea anterioară sunt 

evenimente independente şi atunci probabilitatea intersecţiei lor este egală cu 

produsul probabilităţilor evenimentelor care se intersectează. Astfel, putem scrie 

P A P A P A P A P A P A P A P A P A P A . 

1 

2 

3 

1 

Dacă notăm cu pi = P(Ai) şi qi = 1 – pi, i 1 , 2, 

3 , atunci egalitatea de mai 

sus devine 

P(A) = p1∙ p2 ∙ q3 + p1 ∙ q2 ∙ p3 + q1 ∙ p2 ∙ p3 . 

Se observă că membrul al doilea al acestei egalităţi este egal cu 

coeficientul lui x 2 din polinomul (p1x + q1)(p2x + q2)(p3x + q3). 

70 

100 

Pentru problema noastră p1 = 0, 

7 ; 

q1 = 1 – 0,7 = 0,3; p2 = 0,8; q2 = 1 – 0,8 = 0,2; 

p3 = 0,9; q3 = 1 – 0,9 = 0,1. 

Aşadar, P(A) = 0,7 ∙ 0,8 ∙ 0,1 + 0,7 ∙ 0,2 ∙ 0,9 + 0,3 ∙ 0,8 ∙ 0,9 = 0,398. 

Rezolvarea problemei se poate rezuma astfel: 

Dându-se trei evenimente independente A1, A2, A3 ale unei experienţe, 

probabilitatea realizării a două evenimente din cele trei este egală cu 

2 

3 

1 

2 

3 

491

492 

Liliana Antonescu, Iuliana Traşcă 

coeficientul lui x 2 din polinomul (p1x + q1)(p2x + q2)(p3x + q3), unde pi = P(Ai) şi qi = 

1 – pi, i 1 , 2, 

3 [ 3, p. 252]. 

În general pentru n evenimente independente diferite, putem aplica: 

Schema binomială generalizată sau schema lui Poisson. 

Dacă n A A A ,..., , 1 2 sunt evenimente independente, atunci probabilitatea să 

se realizeze k din cele n evenimente (şi să nu se realizeze n - k) este coeficientul lui 

k 

X din dezvoltarea polinomului p 1X 

q1 

p2 

X q2 

... pn 

X qn 

unde pi este 

probabilitatea evenimentului Ai şi 1 p , i 1, 

2,..., 

n . 

qi i 

Demonstraţie. Notăm cu A evenimentul a cărui probabilitate se cere. 

Fie A A ,..., A cele k evenimente care se realizează şi 

i , A k 1 ik 

2 

i , 1 i2 

in 

ik 

A ,..., A cele n k evenimente care nu se realizează. Pentru a se realiza 

A, trebuie să se realizeze unul din evenimentele de forma 

A A A Ai 

Ai 

... Ai 

. 

i1 

i2 

... ik 

k 1 

k 2 

Rezultă că A este reuniunea evenimentelor incompatibile de această formă: 

A = A A ... A Ai 

Ai 

... Ai 

) , 

( i1 

i2 

ik 

k 1 

k 2 

unde k i i i ,..., , 1 2 parcurge familia submulţimilor de k elemente ale mulţimii de 

indici 1 , 2,..., 

n . Deducem că P A p p p q ... q . Observăm 

n 

i1 

n 

i2 

... ik 

ik 

1 

k 

că membrul drept al acestei egalităţi este coeficientul lui X din dezvoltarea 

polinomului p 1 X q1 

p2 

X q2 

... pn 

X qn 

[2, p.28]. 

Exemple. 

1) În trei cutii se găsesc câte 10 piese identice, confecţionate respectiv de 

trei muncitori. Cele trei cutii conţin respectiv 2, 1, 3 piese defecte. Alegem 

câte o piesă din fiecare cutie. Care este probabilitatea ca toate piesele să 

fie bune (o piesă este bună când nu este defectă)? Dar numai una singură? 

Soluţie. Considerăm evenimentele independente: 

A1: „piesa din prima cutie este bună”; 

A2: „piesa din a doua cutie este bună”; 

A3: „piesa din a treia cutie este bună”. 

Avem 

2 

p 1 

9 

10 

P A1 

8 

10 

4 

(8 piese din prima cutie sunt bune), 

5 

1 

10 

p 3 

7 

, q 3 

10 

3 

. 

10 

p , 

q , 

2 

in 

1 

1 p1 

1 

5 

q , 

Problema cere probabilitatea realizării a 3 din cele trei evenimente, 

respectiv a unui singur eveniment din cele trei. Aplicăm schema lui Poisson pentru


n 3, 

k 3 pentru prima cerinţă şi n 3, 

1 

polinomul 

4 

x 

5 

1 

5 

9 

x 

10 

1 

10 

7 

x 

10 

3 

10 

. 

4 

5 

9 

10 

493 

k pentru a doua cerinţă. Folosim 

Prima probabilitate este coeficientul lui x 3 din acest polinom, adică 

7 

10 

63 

125 

. 

A doua probabilitate cerută este coeficientul lui x din dezvoltarea aceluiaşi 

polinom şi este egală cu 

4 

5 

1 

10 

3 

10 

1 

5 

9 

10 

3 

10 

1 

5 

1 

10 

7 

10 

23 

250 

2) Se dau 3 urne: U1 conţine 4 bile albe şi 6 bile verzi, U2 conţine 8 bile albe şi 

2 verzi, U3 conţine 5 bile albe şi 5 bile verzi. Din fiecare urnă se extrage câte o 

bilă. Care este probabilitatea ca să apară 2 bile albe şi una verde ? 

Soluţie. Luăm evenimentele independente: 

A1: „bila din prima urnă este albă”; 

A2: „bila din a doua urnă este albă”; 

A3: „bila din a treia urnă este albă”. 

Problema cere găsirea probabilităţii producerii a două din cele trei 

evenimente, lucru care se poate face aplicând schema lui Poisson. Calculăm 

p 1 P A1 

4 

10 

2 

, 

5 

p 3 P A3 

5 

10 

1 

, 

2 

1 

1 p1 

3 

5 

1 

2 

q , 

3 

1 p3 

8 4 

p 2 P A2 

, 

10 5 

q . Considerăm 3 

n , 2 

. 

2 

1 p2 

1 

5 

q , 

k şi rezultă că 

probabilitatea cerută este coeficientul lui X 2 din dezvoltarea polinomului 

2 

5 

3 

5 

4 

X 

5 

1 

5 

1 

X 

2 

1 

2 

X , adică 

2. Schema binomială (Bernoulli) 

2 

5 

4 

5 

Dacă evenimentele independente 1 

n au aceeaşi probabilitate, 

pi p ; q 1 p, 

i 1, 

2,..., 

n , atunci probabilitatea să se realizeze k 

q i 

1 

2 

2 

5 

1 

5 

A A A ,..., 

, 2 

din cele n evenimente este coeficientul lui 

n 

k k n k 

px q , adică este egală cuC 

p q . 

n 

1 

2 

3 

5 

4 

5 

1 

2 

11 

25 

k 

x din dezvoltarea binomului 

Observaţii. 

1) Schema lui Bernoulli poate fi privită ca un caz particular al schemei lui 

Poisson, în care evenimentele independente sunt echiprobabile. 

2) Schema descrisă a căpătat denumirea de schema lui Bernoulli, întrucât 

studiul ei sistematic a fost făcut de cunoscutul savant elveţian Jacob Bernoulli, 

care a trăit spre sfârşitul secolului al XVII-lea(1654-1705)[1, p. 39]. 

3) Modelul matematic al schemei lui Bernoulli poate fi dat de o urnă în care 

avem a bile albe şi b bile roşii şi efectuăm din urnă n extrageri, punând după 

.

494 


fiecare extragere bila extrasă înapoi[ 2, p. 30]. Probabilitatea ca la o extragere să 

obţinem o bilă albă este: 

a 

a b 

p . 

Probabilitatea ca din n extrageri să obţinem k bile albe este 

k k n k 

C n p q [2, p. 

31]. 

Exemple. 

1) Se aruncă o monedă de n ori. Care este probabilitatea ca, din cele n 

aruncări, să apară de k ori faţa cu banul ? 

Soluţie. Experienţa ξ a aruncării de n ori a unei monede constă în: prima 

aruncare a monedei (ξ1), a doua aruncare (ξ2), etc. Considerăm următoarele 

evenimente: 

A 1 : „ apare banul la prima aruncare”; 

A : „apare banul la a doua aruncare”, etc., respectiv legate de 

2 

A A A ,..., 

evenimentele ξ1, ξ2, …, ξn. Evenimentele 1 n sunt independente şi avem 

1 

1 2 ... n 

2 

A P A P A P p şi 

C 

k 

n 

1 

2 

q . 

Probabilitatea ca, în cele n aruncări, să obţinem de k ori banul este egală cu 

1 

2 

k 

1 

2 

n 

k 

C 

k 

n 

1 

2 

n 

. 

Generalizarea problemei propuse este: Dacă A este un eveniment asociat 

unei experienţe, cu probabilitatea P A p şi dacă repetăm de n ori 

experienţa, atunci probabilitatea ca A să se realizeze de k ori este egală cu 

k k n 

C p q 

k 

, unde q 1 p şi, prin abuz de limbaj, am spus A în loc de 

n 

1 , A2 

A ,..., 

An 

[2, p.29-30]. 

2) O urnă conţine 6 bile verzi şi 4 bile roşii. Se extrag succesiv din urnă trei bile, 

bila extrasă fiind pusă înapoi în urnă înainte de fiecare extragere. Care este 

probabilitatea ca din cele trei bile extrase, 2 să fie verzi şi una roşie ? 

Soluţie. Considerăm evenimentele independente A 1 : „prima bilă extrasă 

este verde”, 2 A : „a doua bilă extrasă este verde”, A 3 : „a treia bilă extrasă este 

verde”. Problema cere probabilitatea realizării a două din cele trei evenimente. 

La o efectuare a experienţei probabilitatea evenimentului „bila extrasă 

este verde” este de 

6 

10 

3 

5 

, 2 

. Suntem în cazul schemei lui Bernoulli pentru n = 3, k =

3 

2, p = , 

5 

3 


2 

q . Probabilitatea cerută este coeficientul lui X 

5 

2 din binomul 

3 2 

2 2 54 

X adică C 3 

. 

5 5 

5 5 125 

3 2 

3) Se aruncă de 15 ori două zaruri. Aflaţi probabilitatea ca să apară de 4 ori 

suma 9. 

Soluţie. Avem o experienţă care permite aplicarea schemei lui Bernoulli. 

La o efectuare a experienţei, evenimentul „ apariţia sumei 9” are 

probabilitatea 

4 

36 

1 

9 

495 

(deoarece sunt 6 ∙ 6 = 36 cazuri posibile, iar suma 9 se 

obţine pentru perechile(3, 6), (6, 3), (4, 5), (5, 4), adică avem 4 cazuri favorabile). 

1 8 

Conform schemei lui Bernoulli, aplicată pentru n = 15, k = 4, p = , q , 

9 9 

probabilitatea cerută este C 

4 

15 

1 

9 

3. Schema hipergeometrică (Schema bilei neîntoarse) 

4 

8 

9 

Ca model matematic, schema hipergeometrică are acelaşi punct de 

plecare ca schema lui Bernoulli, şi anume extragerea dintr-o urnă, cu o 

componenţă dată, a unui număr de bile. Diferenţa esenţială este aceea că, la 

schema hipergeometrică, după fiecare extragere, bila extrasă nu este pusă 

înapoi în urnă. 

11 

Schema hipergeometrică: 

Dintr-o urnă cu a bile albe şi b bile roşii (a + b = N) se extrag n bile, n N , 

fără ca să se pună după fiecare extragere bila extrasă înapoi în urnă. 

Probabilitatea ca din n extrageri să obţinem 

bile roşii) este 

bile albe (şi evident n 

P n 

n 

Ca 

Cb 

n 

C 

. 

Să determinăm şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească numărul de 

bile albe , pentru a putea funcţiona corect schema. 

Cum n şi a , rezultă că min a, n . Dacă sunt bile albe, 

atunci n sunt bile roşii, de unde n b sau n b . Dar 0, deci 

max 0, 

n b . Deci 

0, 

n b min a, 

n 

max . 

Demonstraţie. În condiţiile schemei, numărul cazurilor posibile este dat de 

numărul de combinări făcute cu N bile din urnă, luat în raport cu numărul n de 

N

496 


bile extrase. Determinăm mai departe numărul cazurilor favorabile, adică 

numărul grupurilor de bile albe şi n bile roşii. Sunt Ca grupuri de bile 

n 

albe pe care le putem forma cu cele a bile din urnă şi C b grupări de n bile 

roşii, pe care le putem forma cu cele b bile roşii existente în urnă. Obţinem 

n 

Ca ∙ C b cazuri favorabile. De aici rezultă formula pentru P n [2, p.31]. 

Exemple. 

1) Dintr-o urnă în care sunt aşezate toate numerele naturale de la 1 la 90, se 

extrag 6 numere. Care este probabilitatea ca să iasă două din numerele: 

5, 72, 27, 31, 16, 82 ? [3, p. 32] 

Rezolvare. Observăm că numerele extrase nu se întorc în urnă după 

extragere. Numărul cazurilor posibile este numărul de combinări făcute cu cele 

90 de numere din urnă, luate câte 6 numere (câte se extrag). Găsim C cazuri 

posibile. 

Observăm mai departe că din cele 6 numere două trebuie să iasă şi 6 – 2 = 4 

nu. Se poate aplica schema bilei neîntoarse pentru N = 90, n = 6, 

a = 6, b = 90 – 6 = 84. 

2 4 

C6 

C84 

Aşadar, probabilitatea cerută este . 

6 

C 

=2, n = 4, 

2) O urnă conţine 15 bile albe şi 20 bile negre. Se extrag 7 bile fără 

întoarcerea bilei extrase. Care este probabilitatea ca, din cele 7 bile extrase, 

2 să fie albe şi 5 negre ? 

Rezolvare. Suntem în cazul bilei neîntoarse. Numărul total de bile este N =15 + 

20 = 35. Numărul de bile extrase este n = 7. Numărul cazurilor posibile este 

2 5 

numărul cazurilor favorabile este 15 20 C 

C 

C . Probabilitatea cerută este 

a2 

an 

1 2 ... n 

a1 

a2 

... an 

90 

6 

90 

C , iar 

C 

7 

35 

2 5 

15 20 

7 

C35 

Observaţie. Schema hipergeometrică se poate generaliza pentru o urnă 

conţinând bile care au n culori. În acest caz obţinem probabilitatea cerută este 

1 2 

n 

Ca 

C ... C 

1 

. 

C 

Exemplu. 

Într-un coş sunt 100 mere, dintre care 10 sunt bătute, iar 4 sunt stricate(restul 

fiind bune). Din coş se aleg 12 mere. Aflaţi probabilitatea ca din acestea 8 

să fie bune, 3 să fie bătute şi unul stricat. 

Rezolvare. Observăm că în coş sunt 100 – 10 – 4 = 86 mere bune. Aplicăm 

acum generalizarea anterioară, pentru schema hipergeometrică, şi obţinem că 

probabilitatea cerută este 

.

C 

8 

86 

C 

C 

3 

10 

12 

100 

C 

1 

4 

. 


Ştiaţi că… 

Numele de schemă hipergeometrică provine de la faptul că valorile n P 

intervin în seria hipergeometrică a lui Gauss(1777 - 1855), unul din marii 

matematicieni ai lumii, care a publicat lucrări importante şi în teoria 

probabilităţilor [2, p. 31]? 

Bibliografie 

[1] Gnedenko, B.V., Hincin, A.I. – Introducere elementară în calculul probabilităţilor, 

Editura Tehnică, Bucureşti, 1953. 

[2] Mihoc, Gh., Micu, N. - Matematică – manual pentru clasa a XII-a, Elemente de teoria 

probabilităţilor şi statistică matematică – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 

1982. 

[3] Burtea, M., Burtea, G. – Matematică – Manual pentru clasa a X-a, Trunchi comun+ 

Curriculum diferenţiat – Editura Carminis Educational, Piteşti, 2005. 

497




LOCUL ŞI ROLUL MATEMATICII ÎNTR-O LUME ÎN 

SCHIMBARE 

Rezumat 

Mariana VLADU, 

profesor doctorand, Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul la Chişinău 

(prof.mariana_vladu@yahoo.com) 

Acum când schimbarea este la ordinea zilei, matematica ar trebui să rămână o 

constantă, logica matematică fiind baza tuturor ştiinţelor. Piramida valorilor este 

inversată, locul şi rolul matematicii în educaţie este diminuat. Va trebui să înţelegem că 

fără valori şi fără o logică o societate nu există. Atenţie stimaţi colegi, cadre didactice, 

generaţia de mâine va fi rezultatul muncii noastre de azi! 

Mileniul al III-lea a debutat printr-o criză mondială ce a generat probleme 

multiple a căror rezolvare nu se înscrie în tiparele cunoscute. 

Ce-i drept, schimbări majore au avut loc de mai multe ori în decursul istoriei 

omenirii şi au culminat cu cele două războaie mondiale, dar niciodată 

schimbările nu au fost atât de rapide ca în ziua de azi. Dar să nu mă abat de la 

subiect. După o viaţă la catedră, timp în care am încercat să demonstrez elevilor 

că matematica are un loc bine definit în geneza celorlalte ştiinţe exacte precum 

informatica, fizica, chimia etc. Pot spune că matematica este ştiiţa ştiinţelor, ea 

dezvoltă logica, gândirea, creativitatea şi inovaţia. 

Le spun elevilor că rostul învăţării matematicii nu se rezumă la a creea 

abilităţi de calcul, deprinderi în rezolvarea problemelor, analize, sinteze şi 

conexiuni între noţiunile studiate. 

Matematica are rolul să ne facă să gândim, să înţelegem, să putem lua 

decizii corecte în orice moment. 

Viaţa însăşi este formată dintr-un lung şir de decizii, mai mult sau mai puţin 

importante, dar fără de care nu putem exista. Logica matematică se aplică atât 

în materiile cu profil real cât şi în cele cu profil uman precum limba română, 

limbile străine. Însuşirea tuturor materiilor existente în sistemul de învăţământ se 

bazează pe logică. Existenţa calculatorului nu putea fi posibilă fără scheme 

logice şi programme care au fost create de matematicieni. 

Este printre puţinele discipline care dau satisfacţii inedite celor care încearcă 

să-i pătundă tainele. 

Matematica nu este grea « aşa cum spun elevii », ea necesită mai mult timp, 

mai multă dăruire oferind în schimb înţelepciune. Pentru a înţelege matematica 

consider că în învăţământul primar accentul trebuie pus pe dezvoltarea gândirii, 

a logicii care se realizează prin rezolvarea unui număr foarte mare de probleme. 

Analizând programa din clasele I-IV, constat că este foarte încărcată. În 

această perioadă elevii ar trebui să ştie adunarea, scăderea, înmulţirea şi 

împărţirea. Am constatat că în aceste clase elevii sunt familiarizaţi cu noţiunea

Locul şi rolul matematicii într-o lume în schimbare 

de ecuaţie cu una sau două necunoscute, căsuţele libere jucând rolul 

necunoscutelor. 

Se dezvoltă astfel deprinderile de calculul în detrimentul logicii, gândirii. 

Folosirea unui număr foarte mare de culegeri în clasele mici îi fac pe elevi să 

renunţe la culegeri în clasele V-VIII când este cu adevărat nevoie de ele. 

Meditaţiile din clasele I-IV îi împiedică pe elevi să gândească singuri, obligându-i 

să memoreze judecăţile învăţătorului. Ajutorul părinţilor este de asemenea nociv 

în pregătirea elevilor, el se constituie într-o barieră în calea gândirii, logicii. 

Programele stufoase din clasele gimnaziale şi liceale, numărul mic de ore în 

care trebuie predat un bagaj imens de cunoştinţe determină mulţi elevi să se 

îndepărteze de matematică. 

Clasele omogene de copii cu medii foarte mici sunt de asemenea o barieră 

în învăţarea matematicii. În orice clasă trebuie să existe concurenţă, dar când 

elevii sunt de acelaşi nivel, concurenţa dispare, la fel şi perspectiva progresului. 

Efectivele de elevi la clase sunt foarte mari, având în vedere că fiecare elev are 

propriul timp de înţelegere şi percep în mod diferit informaţia oferită de profesor. 

Acest fenomen se întâmplă pe de o parte datorită bagajului diferit de cunoştinţe 

asimilate în anii precedenţi de studiu, iar pe de altă parte datorită psihologiei 

fiecărui elev. 

Consider că profesorul ar trebui să aibă la dispoziţie mai mult timp pentru a 

putea fi înţeles nu numai de cei care recepţionează rapid informaţia ci de 

majoritatea elevilor din clasă. Creşterea calităţii în predarea matematicii şi nu 

numai, se poate realiza prin programul « school after school ». 

Fiind profesor la liceu, voi sublinia faptul că majoritatea liceelor beneficiază 

de internate şi cantine care în marea lor majoritate sunt nefolosite. O reabilitare a 

lor poate face posibilă aplicarea programului mai sus menţionat, care să permită 

elevilor să-şi pregătească temele sub atenta observaţie a profesorului. Am 

observat în decursul carierei faptul că, de la o generaţie la alta, elevii se 

schimbă, cu privire la aşteptările pe care le au de la noi, profesorii. 

Învăţarea centrată pe elev presupune plasarea elevului în centrul activităţii 

de învăţare, iar din partea profesorului schimbarea atitudinii faţă de procesul de 

învăţare, găsirea unor noi mijloace şi metode atractive de predare astfel încât să 

fim în pas cu evoluţia tehnicilor şi tehnologiilor, cu schimbările survenite în evoluţia 

societăţii. 

Constat că elevii sunt fascinaţi de calculator şi consider că trebuie să ne 

adaptăm modul de predare, astfel încât să putem utiliza calculatorul cât mai 

mult în acest proces. 

Propun de asemenea libera opţiune a elevilor în ceea ce priveşte susţinerea 

unui bacalaureat diferenţiat în cazul în care doresc sau nu să continue studiile 

universitare. 

Calitatea în învăţământ este posibilă numai în cazul în care se respectă 

scara valorilor, elevii au modele iar profesorii nu sunt discreditaţi de către 

guvernanţi prin încălcarea legilor după bunul plac. 

Peter F. Druker spunea „Factorul determinant pentru lumea afacerilor în 

următoarele două decenii – nu va fi de natură economică sau tehnologică. Va fi 

499

500 

Mariana Vladu 

de natură demografică. Lumea dezvoltată se îndreaptă către o sinucidere 

naţională colectivă”. 

De ce guvernanţii noştrii nu opresc exodul de tineri foarte bine pregătiţi de 

către noi, profesorii acestei ţării, situaţi pe ultimele locuri în statisticile europene 

privind salarizarea. 

Aceşti tineri sunt copiii noştrii şi vor asigura susţinerea populaţiei vârstnice şi 

inactive din ţările dezvoltate, dar cu noi ce se va întâmpla, pe noi cine ne va 

susţine? 

Acelaşi Peter F. Druker atenţiona „Productivitatea muncii bazate pe 

cunoaştere şi a lucrătorilor bazaţi pe cunoaştere va deveni factorul decisiv în 

susţinerea competitivităţii din economia mondială. Lucrătorii bazaţi pe 

cunoaştere posedă mijloacele de producţie; ei poartă în creierele lor acea 

cunoaştere şi deci o pot lua cu ei; ei sunt oameni ce nu pot fi conduşi în sensul 

obişnuit al cuvântului.” 

Oare de aceea ne lipsim de ei cu lejeritate şi inconştienţă ? 

Acelaşi autor subliniază faptul că « Cel mai important domeniu în care se vor 

dezvolta concepte, metode şi practici noi va fi managementul resurselor de 

cunoaştere a societăţii, mai precis, învâţământul şi ocrotirea sănătăţii » ambele 

fiind astăzi neglijate în ţara noastră. 

În concluzie, propun să se acorde matematicii locul pe care îl merită în 

sistemul de învăţământ, să-i recunoaştem rolul în formarea gândirii şi logicii, iar 

profesorilor să li se redea demnitatea recunoscându-le meritele şi dăruirea cu 

care practică această meserie prin respectarea legilor. Ca un semnal de alarmă 

ţin să menţionez că elevii nu mai optează pentru facultăţile de matematică. 

Bibliografie 

Peter F. Druker - Despre profesia de manager, Ed. Meteor Press, pag 8-10.




Rezumat 

FRANCMASONERIA ŞI 

SPIRITUALITATEA SECOLULUI XXI 

Ştefan Mâşu, 

Doctor în Economie, membru de onoare al AOSR 

Secolul XXI, s-a spus deja, va fi un secol al religiilor; două mari confesiuni – 

creș tinismul ș i islamul – dominând viaț a religioasă a acestui secol. De aceste două 

mari religii, de aceste două enorme populaț ii de credincioș i, va depinde, în mare 

măsură, dacă lumea va avea valori spirituale comune ș i unitare: credinț ă, pace, 

iubire; dacă în lume se va întrona toleranț aș i înț elegerea sau confruntarea ș i 

violenț a. 

Francmasoneria preia un om bun pentru a-l face ș i mai bun ș i, de aceea, 

introduce în patrimoniul său ezoteric ș i simbolistic cele mai înalte cunoș tinț e pe care 

omenirea le-a produs vreodată: Alchimia ș i Hermetismul, Kabbala, ș tiinț a 

rozicruciană, credinț a ș i spiritul de sacrificiu templier. 

Pe de altă parte, secolul XXI înseamnă un puternic impact tehnologic asupra 

vieț ii individuale, înseamnă IT, comunicări interspaț iale, realităț i virtuale, ceea ce 

exercită presiune asupra oamenilor acestui secol, lăsându-le mai puț in timp ș i 

disponibilitate pentru cultură ș i spiritualitate; cu toate acestea, mulț i sunt ș i cei care 

spun că secolul XXI va fi un secol al spiritualităț ii. 

Dacă Masoneria va ț ine pasul cu realităț ile, în plină miș care ș i rapidă 

transformare, ș i îș i va conecta propriile proiecte la ceea ce se întâmplă în lume, ea va 

rămâne ceea ce a fost dintotdeauna: o sursă de spiritualitate, o nouă spiritualitate, 

bineînț eles; ș i dacă nu, autorul prevede un sfârș it regretabil al istoriei ei fascinante, 

la sfârș itul acestui secol. 

Abstract 

Cuvinte-cheie: Francmasonerie, spiritualitate, impact tehnologic 

The Freemasonry and the spirituality of the XXI st century 

The XXI st century will be one of the religions, many say; two major religions – 

christianism and islam – will dominate the religious life of this century. Much will 

depend upon whether these two religions, these two enormous populations, will share 

or not commun spiritual values like: faith, peace, love; whether there will be tolerance 

and understanding or confruntation and violence. 

The Freemasonry takes a good man in order to make him better and therefore it 

introduced in its esoteric and symbolistic treasury the best knowledge the mankind has 

ever produced: Alchemy and Hermetism, Kabbala, Rosicrucian science, Templar faith 

and spirit of sacrifice. 

On the other hand, the XXI st century means high tehnological impact on 

individual life, IT, spatial communication, virtual realities wich pressurise on the 

people of the XXI st century, leaving them less time and availability for culture and 

spirituality; inspite of this, the XXI st century will be one of the spirituality, others say.

502 

Ştefan Mâşu 

If the masonry will keep the path with the fast moving and changing realities, 

and it will connect its own projects to what it will be going on in the world, it will 

remain what it has always been: source of spirituality, of a new spirituality, of course; if 

not, the author predicts the regretful end of its fascinating history by the end of this 

century. 

Key-words: Freemasonry, spirituality, high tehnological impact 

Secolul XXI va fi un secol al spiritualității sau nu va mai fi. 

J. – P. BAYARD 

Secolul XXI va fi un secol al religiilor sau nu va fi deloc. 

André MALRAUX 

„Francmasoneria va avea, fără îndoială, un rol admirabil în civilizaţia 

viitorului.” Aceste încurajatoare cuvinte aparţin lui Charles W. Leadbeater care 

adaugă: „Nimic nu va fi fost zadarnic, nici păstrarea secretelor riturilor sacre 

antice, nici transmiterea peste secole a puterilor acelor mistere; căci noi suntem 

astăzi în pragul unei noi ere care va fi anunțată prin revenirea, încă o dată a 

Învățătorului Lumii, a Domnului Iubirii, căci evoluția omenirii se înfăptuieşte, am 

văzut, pe baza unei legități ciclice” 1 . Și eminentul autor prezice un astfel de destin 

Francmasoneriei în care aceasta se va „transfigura în splendoare, până când se 

va ridica din interiorul zidurilor Templului, la propriu și la figurat”, spune el, „scara 

care va fi aşezată între Pământ și Cer, între oameni şi Marea Lojă (Celestă, n.a.), 

pentru a-i conduce afară din întunericul lumii, către plenitudinea Luminii prezentă 

în Dumnezeu, către Trandafirul care înfloreşte etern în centrul Crucii 2 , către 

Steaua Înflăcărată ca cărei strălucire aduce pace, forţă şi graţie lumilor în 

ansamblul lor”. 

Până atunci, Alice (Foster) Bailey vorbeşte despre „criza masonică 

nerecunoscută” şi este cum nu se poate mai clară: „Astăzi, Masoneria, ca şi restul 

lumii, este în criză şi, ca şi restul lumii, îşi are viitorul în suspans”, pentru ca puţin mai 

departe să adauge că „în timp ce omenirea va trebui să reuşească să capteze 

viziunea spirituală a noilor vremuri, Masoneria confruntată puţin mai târziu cu 

1 Charles W. Leadbeater, Rites Mystiques antiques, Ed. Adyar, Paris, iunie 2009, cap. „Le futur de la 

Franc-maçonnerie”, pp. 254-255; autorul se referă efectiv la revenirea Învăţătorului Lumii care 

ultima dată a predicat în Palestina, acum două mii de ani, după cum în trecut, fiecare venire a lui a 

coincis cu o trezire sau „inaugurare” a Misterelor: Thoth în Egipt, Zoroastru în Persia, Orfeu în 

Grecia. „Aceşti prea puternici Mesageri ai Lojii Albe erau de fapt unul singur, care şi-a schimbat 

numele şi aspectul şi a lăsat în urma lui un minunat Rit de Iniţiere capabil să conducă oamenii”; 

op.cit., p. 255. 

2 Trimiterea este evidentă la simbolul „Rose-Croix”: Trandafir-Cruce, Cruce-Trandafir, Rozacruce; 

vezi Ştefan Mâşu, Rozicrucienii sunt printre noi, Ed. Phobos, Bucureşti, 2007, pp. 9-10.

Francmasoneria şi spiritualitatea secolului XXI 

înnoirea sa, în raport cu alte sectoare ale vieţii umane, precum religia şi educaţia, 

va avea enormul avantaj că mareea îşi va fi schimbat, între timp, sensul” 1 . 

Masoneriei în general şi Masoneriei americane în special se reproşează 

scăderea conținutului ezoteric al lucrului în ateliere: în preocuparea de a face 

faţă interesului scăzut pentru Masonerie, îndeosebi în rândul tinerei generații, 

maşina de marketing americană a scos în faţă o serie de concepte și procedee, 

după unii, discutabile: iniţieri în grup numeros, iniţieri pe internet, atragerea 

familiei în activităţi şi structuri paramasonice, oricum mijloace în afara demersului 

ezoteric, ajungându-se chiar, aşa cum mărturisește autorul Francmason 

Christopher Hodapp (nefiind singurul) la publicitate şi la fabricarea, în serie, de 

Masoni sau, de fapt, „McMasoni” 2 . 

Aici intră în scenă Masoneria franceză, ridicând vocea pentru conservarea 

conţinutului ezoteric al lucrării masonice. Terenul de refugiu al primilor Masoni, 

patria ideilor luminoase, ţara-mamă a idealurilor de libertate, egalitate, 

fraternitate, ţara-mamă a Cruciaţilor şi Cavalerilor Templieri, cea mai mare putere 

masonică a Europei Continentale, sare în sprijinul conceptului de Lojă ca atelier 

de ritual, de gândire, de demers ezoteric şi împotriva tentaţiilor de 

„cibernetizare”, „producţie de serie”. Este evident că săgeata se îndreaptă 

dincolo de ocean, spre „tatăl” american al Masoneriei Universale. 

Noi ne regăsim, mai curând, de partea concepţiei franceze, mai ales că sec. 

al XXI-lea, ar putea fi sau nu, un secol al religiilor, dar în mod cert va fi unul al 

spiritualităţii. 

Altă dată, aminteşte și Alice Bailey, Ucenicul Mason intra într-un proces de 

purificare în raport cu el însuşi, cu propriile sale însuşiri omeneşti şi îi trebuiau şapte 

ani pentru a aspira la gradul următor. În plus, era obligaţia Ucenicului să solicite, 

din propria iniţiativă, să primească iniţierea următoare, ceea ce demonstra că el 

ajungea la un control suficient al propriei personalităţi pentru ca Frăţia să-i 

acorde un „Spor de Salariu”, respectiv o ridicare în grad. 

Aceasta arată importanța gradului al doilea, de Calfă, în perfecţionarea 

masonică, grad asemănător celei de a doua etape din Școala Misterelor; odată 

trecut acest punct, rămân foarte puţine riscuri ca un insucces să mai apară în 

desfăşurarea vieţii spirituale. De-acum va fi nevoie să se atingă o perfectă 

stăpânire de sine şi o dezvoltare de conştiinţă înainte de a ajunge la gradul 

următor, de Maestru. Înainte, în Masonerie, această perioadă (de la Calfă la 

Maestru) însemna cinci ani de eforturi susţinute. 3 

Suntem de părere, nu este numai speranţa unui Mason, ci şi convingerea unui 

intelectual că, această primă parte a secolului al XXI-lea va aduce şi o 

schimbare în atitudinea oficială a Bisericii, îndeosebi catolice, faţă de Masonerie, 

căci, indiferent de ceea ce se va putea întâmpla în viitor „vremea anatemelor și 

1 Alice (Foster) Bailey, L'Esprit de la Maçonnerie, Association Lucis Trust, Geneva, 1990, p. 125; 

cititorul reţine că „astăzi” înseamnă în raport cu apariţia lucrării noastre, „în urmă cu douăzeci de 

ani”. 

2 A se vedea Christopher Hodapp, Freemasons, Wiley Publishing, SUA, 2005, p. 269. 

3 Alice (Foster) Bailey, op.cit., p. 127; autoarea deplânge faptul că, în vremurile noastre, aceste 

„perioade de creştere” sunt ignorate şi diferitele grade sunt conferite mai mult pe considerente 

exoterice. 

503

504 


excluderilor a trecut; credinţa religioasă și spiritualitatea laică nu mai sunt opuse, 

ci ele sunt, dimpotrivă, chemate să lucreze împreună cu aceeaşi finalitate: 

primatul Spiritului” – aşa cum se exprimă într-o recentă carte a sa, Jean-Jacques 

Gabut. 1 

Dezbaterea este mai largă şi se referă la întregul concept de laicitate. 2 Atât 

timp cât conceptele religioase, filosofice, metafizice, ezoterice etc. sunt de 

resortul vieţii private, ele nu intră în sfera de competenţă a Statului care nu 

trebuie să facă nici o diferenţă între cetăţeni, în funcţie de acest tip de 

convingeri şi crezuri, atât timp cât ele nu deranjează ordinea publică sau viaţa 

celorlalţi cetăţeni. În interiorul aceluiaşi concept, autoritățile religioase, asemenea 

Statului, au de reflectat asupra întinderii zonei de libertate individuală în materie 

de gândire şi vor înțelege că această concepție pe care o apără şi o 

promovează Francmasoneria este compatibilă cu Statul, Biserica, fiind 

compatibilă cu Libertatea, Democraţia și Egalitatea. Nu putem ataca 

problematica unui secol XXI al marilor revoluții spirituale rămânând, în continuare, 

cantonaţi în gândire și atitudini izvorâte dintr-o experienţă medievală. Într-o 

asemenea dezbatere, Masoneria a ieşit din contemplare şi, exemplul Franţei este 

grăitor, când toate cele nouă obedienţe au fost primite, laolaltă la cererea lor, 

de preşedintele Franţei pentru a prezenta un document privind concepţia lor 

comună (în ciuda deosebirilor și divergenţelor de regularitate) privind laicitatea. 

Între spriritualul religios şi spiritualul pur şi simplu se resimte nevoia unui dialog 

fără nicio constrângere, fără nicio prejudecată și condiţiile unei astfel de 

comunicări sunt întrunite. Adresându-se preşedintelui Jacques Chirac, la Tours, în 

septembrie 1996, Papa Ioan Paul al II-lea deschidea larg porţile dialogului: 

„Pentru creştini, fidelitatea faţă de Cuvântul Domnului cheamă la o atitudine de 

respect faţă de fiecare. În căutarea adevărului, ei doresc să creeze relaţii 

binevoitoare și constructive cu toţi fraţii ce trăiesc pe teritoriul naţional, indiferent 

de convingerile lor” 3 . Este, în aceste rânduri, o invitaţie la o „frăţie” de un alt tip, 

de o altă deschidere, ieşită din corsetele confesionale ale religiilor creştină, 

iudaică și musulmană, o „frăţie universală” care conduce spre accepţiunea de 

frăţie cultivată de Francmasoni. 

În 1782, Joseph de Maistre constata, cu mare regret, că schismele religioase 

erau profunde şi numeroase, că credinţa în Dumnezeu este diferită la creştini, la 

evrei şi la musulmani şi, nu numai atât, creştinitatea era divizată în catolici, 

ortodocşi și protestanţi şi încă multe alte confesiuni; pe atunci Francmasoneria 

era predominant creştină. Începând chiar din sec. al XVIII-lea, Francmasoneria şia 

deschis porţile pentru aparţinători ai tuturor confesiunilor, astfel încât astăzi, 

Francmasonul creştin este fratele Francmasonului evreu şi, amândoi, sunt fraţii 

Francmasonului musulman, în jurul conceptului de Divinitate unică, Principiu Iniţial, 

Creator şi Universal, Marele Arhitect al Universului. 

De la Joseph de Maistre, care vorbea despre „creştinismul transcendent”, la 

Ioan Paul al II-lea care vorbește despre „frăţia tuturor cetăţenilor”, spiritualitatea 

1 Jean-Jacques Gabut, Eglise, réligions et Franc-Maçonnerie, Ed. DERVY, Paris, dec. 2009, p. 8. 

2 Vezi Ştefan Mâşu, Francmasoneria Dezvăluită, Ed. Solaris Print, Bucureşti, 2009, p. 373. 

3 Jean – Jacques Gabut, op.cit., p. 342.


umană îşi croiește un drum spre convergenţă, spre antantă, care nu se confundă 

cu uniformizarea și aplatizarea. Şi André Benzimra relativizează mergând până la 

a considera „abuzivă” clasificarea ezoterismului în ebraic, creştin și islamic. 1 

Francmasoneria are în ea germenii care îi permit să contribuie, dacă nu să 

înfăptuiască, „Marea Operă” a Reconcilierii, la care s-au referit, la timpul lor, 

Joseph de Maistre, René Guenon sau Ioan Paul al II-lea. 

Mai mult, acelaşi André Benzimra vorbeşte despre „misiunea” 

Francmasoneriei: „Într-o zi, Opera Reconcilierii între aceste trei curente iniţiatice 

va vedea lumina zilei. Dar pentru moment, sufiştii și ezoteriştii creştini rămân în 

tăcere, în vreme ce, în timpurile moderne, proiectul de reconciliere a fost 

formulat vizibil, de Francmasoni, tocmai pentru că Francmasonii sunt din toate 

confesiunile şi propovăduiesc universalismul, pentru că ei caută concordanţele 

între diferitele tradiţii, pentru că Ordinul este dedicat Marelui Arhitect al 

Universului care este El Schadaï”, marele Mediator, marele Conciliator al Cerului și 

Pământului” 2 . Evreii, creştinii şi musulmanii pot fi împreună în Francmasonerie şi săşi 

păstreze intact, în deplină libertate, cultul lor tradiţional. Şi André Benzimra nu 

ezită să-şi formuleze explicit şi curajos convingerea: „Bisericile ar fi inspirate să se 

constituie într-o Federaţie a Iubirii de Dumnezeu și de Umanitate, în interiorul 

căreia fiecare cult şi-ar păstra specificitatea proprie, pe modelul Ordinului 

masonic care reuneşte o mare varietate de rituri și credinţe” 3 . Sediul Federaţiei ar 

trebui să fie la Ierusalim, unde se află punctul de pornire al marilor tradiţii dar şi 

centrul marilor conflicte actuale. 

Pentru Francmasoni, Marele Arhitect la Universului este, aşa cum am mai 

precizat, Fiinţa supremă, Principiul ordonator care guvernează Universul. Această 

metaforă reia ideea lui Cicero, cu o sută de ani înaintea lui Hristos: „Nimic mai 

vizibil şi mai limpede atunci când ridicăm privirea către cer şi contemplăm 

corpurile cereşti, decât existenţa unei divinităţi de o inteligenţă absolut 

superioară care le determină mişcările şi care exercită asupra lumii o acţiune 

directoare, fiind într-un anume fel, arhitectul unei lucrări atât de mari şi veghează 

la întreţinerea ei” 4 . 

În dezbatere intră şi Henri Rochais care este tranşant, afirmând şi el că „viaţa 

masonică este o viaţă spirituală” 5 . El consideră religia ca o dimensiune esenţială 

a naturii umane; fiind un animal cu raţiune, omul este religios, după cum este 

politic şi social. Religia lui H. Rochais „nu se identifică unei instituţii, unui sistem 

doctrinal, ea este înainte de toate, o atitudine interioară personală, un 

comportament liber și conştient”, este conştientizarea /prezenţei și intimitatea 

noastră profundă, a realităţii supreme prin care totul există. Şi, mai departe, el 

constată o realitate, în care nu există „o religie”, ci „religii” şi această pluralitate 

1 André Benzimra, Constribution maçonnique au dialogue entre les religions du livre, Ed. DERVY, Paris, 

2010, p. 25. 

2 Legenda spune că Schadaï a fost omorât şi dezmembrat în 72 de părţi şi, apoi, reconstituit; 

separarea Cerului şi a Pământului reprezintă disocierea principiului El Schadaï în El Elyon şi 

Elohim. Vezi André Benzimra, op.cit., pp. 165 – 170. 

3 Ibidem, p. 176 

4 Xavier Michaud, La vérité sur la franc – maçonnerie, Ed. City, Franţa, 2010, pp. 148 – 149. 

5 Henri Rochais, Vie maçonnique, vie spirituelle, Ed. DERVY, Paris, 2001, pp. 50 – 56. 

505

506 


exclude universalitatea. Şi concluzia este că „religiile separă” şi ceea ce uneşte 

este Religia, o religie care îi va uni pe oameni „în spirit și adevăr”. Numai o astfel 

de „religie în spirit” va putea fi universală. 

Și autorul citat îşi concluzionează reflecţiile arătând că rolul Francmasoneriei 

ar trebui să consiste în a educa oamenii „în spiritul religiei universale”, având în 

vedere faptul că aceasta ţine chiar de vocaţia ei. 

Până atunci însă, secolul XXI pune în faţa omenirii o nouă realitate, sau o 

nouă etapă a unei realităţi evolutive, caracterizată, prin prisma subiectului care 

ne interesează, prin configurarea unor mutaţii în convingerile religioase. 

Comunităţile religioase nu mai sunt omogene. Societatea multiculturală se 

dezvoltă prin coabitarea diferitelor confesiuni în aceeaşi ţară, fenomen în 

interiorul căruia se evidenţiază câteva tendinţe puternice. 

Creştinismul rămâne principala entitate demografică a lumii, dar se 

îndepărtează geografic de ţările occidentale; China şi Nigeria vor avea, în 

curând, cele mai puternice comunităţi creştine. În acelaşi timp, islamul, care 

cunoaşte cea mai rapidă creştere, de două ori mai rapidă decât creştinismul, va 

forma, în 30 de ani, un grup religios dominant în lume. 

În Europa vor locui în 2025 cca. 30 de milioane de musulmani, reprezentând 

dublul numărului din 2005. Islamizarea demografiei aduce cu sine şi o radicalizare 

din raţiuni economice, pe fondul unor frustări acumulate; pe de altă parte, 

partea Islamului este sprijinită şi de importante resurse financiare în centrele 

petroliere. Se estimează că 700 miliarde de dolari, în active, sunt gestionaţi 

conform principiilor legii islamice Sharia; 20% din clienţii băncilor din Golf şi din 

Asia au înclinaţia (spontană) de a prefera o investiţie islamică într-un plasament 

clasic. 1 

Aşadar, problematica pe care o punem în discuție nu este numai de natură 

filosofică şi, probabil, nu este în primul rând, de natură filosofică. Aceste mutaţii 

determină un impact asupra spiritualităţii, în general, şi a spiritualităţii religioase în 

special: omenirea va trebui să înveţe să opereze altfel, cu valori fundamentale 

precum credinţa, iubirea de aproape, reţinerea de la violenţă, toleranţa, care 

vor intra în mod obligatoriu şi preponderent în profilul spiritual al unui om nou, 

omul secolului XXI. 

Fiind considerată - remarcă Alain de Keghel alături de Alain Bernheim – „prea 

religioasă pentru atei, prea laică pentru credincioși, prea revoluţionară pentru 

conservatori şi prea conservatoare pentru revoluționari”, Francmasoneria actuală 

şi, mai ales, cea a viitorului, va trebui să dea dovadă de curaj: „Curajul în 

Masonerie, ca şi în politică, trebuie asumat, în caz contrar este o fugă de 

răspundere” 2 . 

În raportul tradiţie-modernitate, Francmasoneria va rămâne Francmasonerie, 

atât timp cât va fi o organizație iniţiatică şi, în această idee, tradiţia va coexista 

cu apartenenţa Masoneriei la o societate modernă cu nevoi şi aspiraţii diferite de 

1 Vezi Geert Noels, Econochoc, Ed. Anthemis, Belgia, 2008, p. 78. 

2 Alain de Keghel, L'Europe des Francs-Maçons en marche, Ed. VÉGA, Paris, iulie 2009, p. 139. Autorul 

face parte dintre „liberalii” care se văd confruntaţi cu un „dogmatism” al landmark-urilor şi cred că 

Masoneria va dovedi curajul „să umble” la normele de „regularitate” sau la „principiul 

exclusivităţii jurisdicţionale teritoriale”.


societăţile anterioare, dar, fără îndoială, spiritul uman, în divinitatea geniului său 

va găsi formule pentru Masoneria viitorului, aşa cum acelaşi spirit, la fel de genial, 

a transformat Masoneria operativă în Masonerie speculativă, tocmai ca o 

adaptare la un tip de societate, în schimbare; tradiţia nu este fixism, anchilozare, 

dogmă şi spirit retrograd, este o fântână cu apă proaspătă, din Cer și din Suflet, 

care izvorăște din Pământ, curge din vârful muntelui sau iese dintr-un mecanism 

electric sau electronic, chestiune de formă, nu de conţinut. 

Cristian Jacq distinge mai multe curente și orientări în legătură cu ceea ce ar 

trebui să facă Masoneria, după unii şi după alţii, în mod prioritar. Citându-l pe 

Francmasonul Marius Lepage, „Masoneria nu are de pregătit o lume mai bună, 

ea are de pregătit oameni care, apoi, vor putea pregăti o lume mai bună” 1 . 

Există curentul Masoneriei fraterne cu accent pe cultivarea relaţiilor folosite 

între membri și pe calitatea raporturilor umane în care prietenia adâncă și 

sinceră, precum şi întrajutorarea masonică prevalează faţă de notorietatea și 

starea materială a Fraţilor. 

Există orientarea spre binefacere şi caritate, care excelează în S.U.A. potrivit 

căreia Masoneria ar trebui să-şi intensifice preocupările în această direcţie, 

proliferând acţiunile şi structurile de binefacere, organizând evenimente fundrising, 

pentru ajutorarea Masonilor în dificultate şi a grupurilor sociale defavorizate. 

La fel de captivantă este şi orientarea spre o Masonerie umanistă care, 

actualmente, este revendicată preponderent de Masoneriile iregulare; susţinătorii 

acestei orientări cred că Masoneria Universală ar trebui să se concentreze pe 

definirea valorilor umane, în esenţa și adevărul lor, să contribuie la formarea unei 

culturi umaniste, îndreptată spre prosperitatea materială şi spirituală a Omului. 

Pentru autorul mason belgian P. Guelff oferă opţiunea unei „spiritualităţi umaniste 

cu mult simbolism” 2 . 

O altă teză se referă la Masoneria angajată, la Masoneria-actor componentă 

activă a societății civile, care se consideră responsabilă să participe la bunul 

mers al societăţii; plaja este larg deschisă, între teza atitudinii conservatoare, 

reţinute, „low profile”, a Masoneriei Anglo-Saxone şi militanismul Marelui Orient al 

Franţei. 

Există şi năzuinţa pentru o Masonerie Teistă, prin promovarea credinţei ca 

formă de apropiere între oameni; fără să fie şi să devină religie şi biserică, 

Francmasoneria de acest tip s-ar situa în avangarda luptei contra ateismului şi 

anticlericalismului. 

Şi, în sfârşit, enumeră Cristian Jacq 3 , Masoneria ezoterică și iniţiatică, în care 

preocuparea centrală sunt studierea simbolismului şi transmiterea lui din 

generaţie în generaţie, prin iniţiere şi că numai prin iniţiere se ajunge la 

perfecţionarea și desăvârşirea conştiinţei umane. 

Atunci când tratează despre „demersul inițiatic”, Alain Subrebost îl 

descompune în munca intelectuală prin care atât Ucenicul cât şi Calfa 

realizează analogii între realitatea tangibilă şi cea abstractă, apoi un demers 

1 Cristian Jacq, Francmasoneria, Ed. Lucman, Bucureşti, 2005, p. 268. 

2 Pierre Guelff, Sur les pas des Francs – Maçons, Ed. Jourdan, Belgia, 2010, p. 233. 

3 Cristian Jacq, op.cit., pp. 278 – 280. 

507

508 


moral, pe care îl numeşte „calea inimii”, pentru a ajunge la practica spirituală 

când, „spiritul şi corpul formează Unul, în timpul încarnării, când amândouă se 

hrănesc din amândouă, fiecare în parte din fiecare parte, într-o intimitate totală 

în timpul existenței” 1 . 

Indiferent de un accent sau altul, de o direcţie prioritară sau alta, rămâne 

actuală, dacă nu cumva devine şi mai actuală, cum credem noi, problema 

definirii conceptului de secret, al întinderii sale, al raportului secret - discret, 

dincolo de un joc de cuvinte ce satisface o anumită curiozitate, a nevoii de 

deschidere, de transparență, de „exteriorizare masonică”, precum definesc M. 

Delclos și J.-L. Caradeau 2 , care arată că, chiar în „patria tradiţiei”, în Anglia, în 

sec. al XVIII-lea, apăreau în Times, ştiri despre iniţieri masonice, solstiţii sau alte 

întruniri. 

Masoneria viitorului va trebui să fie, înainte de toate, „redusă la veritabilele 

sale origini”, pe care să și le identifice și să și le asume și numai astfel „misterele 

moderne” vor căpăta consistență și tărie, prin descinderea lor legitimă din 

„misterele antice”. În demonstrarea acestui adevăr, Alexandre Lenoir se întoarce 

la vechii greci și vechii egipteni, când Inițiatul trebuia să facă față unor lungi și 

obositoare probe, timp de patruzeci de zile, posturi, penitențe, pedepse 

corporale și numai în acest mod, se putea bucura plenar, de onoarea Inițierii; 

după Jurământ, Ierofantele îl consacra „prozelit al lui Isis, mama Naturii, Zeița 

Înțelepciunii, al lui Osiris, Binefăcătorul omenirii și al lui Horus, Zeul Rațiunii și al 

Tăcerii. După această consacrare, noul Inițiat primea o centură albă, cu dungi 

albastre și afla semnele de recunoaștere de către ceilalți care, ca și el, au primit 

cea de a doua Inițiere. 3 Toate Ceremoniile de Iniţiere în „marile mistere” se 

terminau printr-o procesiune pompoasă, numită „manifestarea sau triumful 

Iniţiatului”, în cursul căreia oficiantul îl arăta mulţimii pe „Omul prin excelenţă”. 

Întorşi la Colegiul sacerdotal, participanții continuau, timp de trei zile, să îi 

slăvească pe zei, prin mese somptuoase şi concerte magnifice, toate învăluite în 

Ritual de slavă şi sărbătoare. Aici, la acest al doilea grad, la această a doua 

Iniţiere în marile secrete, se oprea „Iniţierea comună”, inclusiv a străinilor: magii şi 

preoţii lui Isis aveau mistere şi mai adânci şi mai sacre pe care le împărtășeau 

numai cu egiptenii, în cadrul unui al treilea grad. Dacă Masoneria viitorului se va 

îndepărta de aceste rădăcini, ea va deveni o construcție care se deplasează, 

părăsindu-şi fundaţia şi fragilizându-şi structura. 

În ce ne priveşte, credem că Masoneria viitorului va fi în continuare o 

Masonerie aşezată pe tradiţie şi iniţiere. Într-o epocă a vieţii tehnologizate, când 

scrisul, socotitul, programarea, luarea comenzilor de tot felul (aprovizionare, 

turism etc.), jocurile copiilor sunt preluate de ordinator şi acesta invadează 

întregul cotidian al individului, când comunicarea se depersonalizează la scară 

1 Alain Subrebost, Petit manuel d’Éveil et de pratique maçonnique, Ed. DERVY, Paris, iunie 2009, pp. 

226 – 228. 

2 Marie Delclos, J.L. Caradeau, Les Symboles Maçonniques, Ed. TrajectoirE, Paris, martie 2009, p. 600. 

3 Alexandre Lenoir, La Franc-Maçonnerie rendue à sa véritable origine, Ed. Maison de Vie, Paris, 2009, 

pp. 150 - 154.


largă, Masonii trăiesc şi ei în societatea vremii lor şi resimt laolaltă această 

presiune de „despiritualizare”. J.P. Bayard constată că în S.U.A., Masoneria devine 

în mod preponderent, o societate de binefacere, activitate cu care se menţine 

în atenţia favorabilă a publicului, în timp ce îşi consumă, până spre epuizare, 

valoarea politică pe care a avut-o în perioada ei de glorie precum şi valoarea 

simbolistică a Ritualurilor. 

Declinul Masoneriei americane, cea mai puternică din lume, a condus la 

identificarea de „soluţii”, astfel că fertilul teren american a produs iniţiative care 

să rezolve problema de „număr” a Masoneriei: iniţieri colective, interpretate de 

actori profesionişti, în care Iniţiaţii devin spectatori plătitori ai taxelor, până la cele 

mai înalte grade, fără să mai parcurgă etapele lucrului în Lojă. 

Pe de altă parte, agresat de acest „materialism tehnologic”, omul, fiinţa 

umană, are un reflex de rezistenţă, de la atitudine de regret nostalgic la încercări 

de redescoperire a valorilor spirituale; aceeaşi tehnologie de comunicare 

permite, de data aceasta, angajarea de dezbateri, acces la informaţii, la 

cultură, la religie. 

Acelaşi J. P .Bayard crede că o nouă religiozitate se instalează: omul are 

nevoie să-şi creeze Dumnezei, se produce o nouă integrare conştientă a divinului 

şi a valorilor sacre, potrivit unui alt ritm de viaţă. 1 Așadar, Masoneria viitorului va fi 

o Masonerie iniţiatică, bazată pe tradiţie, dar nu pe dogme referitoare la tradiţie. 

În această Masonerie a viitorului sau într-un astfel de viitor al Masoneriei, 

Masonul se regăseşte exact cu îndatoririle fundamentale pe care Oswald Wirth le 

sistematiza. 2 Când el vorbeşte despre asiduitatea Calfei, menţionează că „orice 

indiferenţă faţă de colectivitatea la care a aderat în mod liber îi slăbeşte 

legătura cu aceasta”, şi, pe cale de consecinţă, nu poate solicita un „Spor de 

Salariu” pentru gradul al doilea, nu se poate beneficia de forţa vitală a 

Masoneriei, decât făcând corp comun cu Loja sa. 

Calfa masonică a lui Oswald Wirth manifestă vigilenţă faţă de îndatoririle sale 

elementare, fără de care nu pot fi atinse progresele scontate în materie de 

perfecţionare: punctualitatea în atelier nu este o chestiune minoră, un detaliu 

organizatoric, ci o expresie de disciplină, care dă Lojii forţa necesară şi îi permite 

să exercite o acţiune efectivă, atât asupra propriilor membri, cât şi lumii 

exterioare. 3 

De aceea, Calfa nu mai are ochii acoperiţi cu bandoul şi, ca atare, păşeşte, 

cu mers sigur, spre Lumină; o Călătorie lungă, anevoioasă, dar care îl conduce 

spre iluminare, pe el cel care a văzut Steaua Înflăcărată: va trebui să se 

instruiască permanent „important nefiind să ştie mult, ci să ştie bine ceea ce ştie”. 

Acum capătă sens „Glorificarea Muncii”, întrucât va trebui ca toată viaţa „să 

şlefuiască Piatra”, pentru a se apropia de perfecţiune, cât mai mult cu putinţă, 

1 Jean - Pierre Bayard, Credo Maçonnique, Ed, Danglès, Franţa, 2006, pp. 161 - 162; autorul citează 

„iniţierile” din 19 martie 2005, de la Marea Lojă din New Jersey când dimineaţa s-au conferit cele 

trei grade albastre, apoi la orele 15:00 se ajunsese la gradul 32 în R.S.A.A. 

2 Oswald Wirth, La Franc - Maçonnerie rendue intelligible à ses adeptes. Le Compagnon, Ed. DERVY, 

Paris, 2002, p. 47. 


509

510 


conştient fiind – așa cum sublinia Irène Mainguy – că perfecţiunea nu se poate 

atinge pe lumea aceasta. 1 

Mai credem, de asemenea, că Masoneria va trebui să evolueze şi va evolua; 

este o provocare majoră să-şi traseze, în continuare, drumul în interiorul unei 

societăţi în evoluție şi să evolueze, păstrând marea tradiţie. Acest parcurs se 

poate realiza, în măsura în care Masoneria va reveni în elita culturală a societăţii; 

o elită care nu înseamnă neapărat sau numai profesori universitari și 

academicieni, deşi aceştia îi vor reda credibilitatea; o elită de atitudine elevată, 

bun-simţ intelectual, cu instrucţie sănătoasă, bună - credinţă şi cultură. 

Tratând despre „noţiunea de elită”, René Guénon remarcă apartenenţa la 

un limbaj străvechi tradiţional, ataşat simbolismului iniţiatic, înainte de a fi 

„deformată”, până la caricatură şi parodie, de utilizarea profană. 2 „Și nu există 

niciun motiv”- continuă marele ezoterist - „ca abuzul termenului să ne conducă la 

evitarea lui”; fiind vorba de „aleşi”, distincţia se operează la un nivel superior, la 

care Guénon consideră că expresia „elită intelectuală” frizează pleonasmul, 

întrucât - spune el - o elită nu poate fi decât intelectuală şi adaugă, în mod 

foarte inspirat, „sau spirituală”, lăsând astfel loc de definiri şi clasificări mai 

nuanţate. Oricum, în accepțiunea Francmasoneriei, elita reprezintă ansamblul 

celor care posedă însuşirile cerute pentru inițiere şi care sunt, în mod evident, o 

minoritate în rândul populaţiei; şi, în continuare, în aceeași accepţiune, trecerea 

de la un grad la altul creează o „elită în interiorul elitei”, „elite ale elitelor” și 

exemplul cel mai concludent îl oferă pasajul de la Ucenic la Calfă. 

Intră în definiţia Francmasoneriei să fie o şcoală de înţelepciune, o filosofie de 

viaţă, cultivând, în sens etimologic, „dragostea de înţelepciune” (filosofia). Marc 

Halevy distinge în ce priveşte înțelepciunea masonică, faptul că ea nu ţine de 

„doxia” și de „praxis”. O şcoală de înţelepciune a cărei raţiune finală de a fi 

rezidă în forjarea oamenilor de calitate, a lucrătorilor de înălțime, angajați în 

șantierul construcției pe acest pământ, al Templului (dedicat) Gloriei Marelui 

Arhitect al Universului. O şcoală de depășire a eu-lui, în care învăţăm să privim 

lumea şi pe noi înşine cu ochii lui Dumnezeu şi, privind de „acolo de sus”, vom 

realiza cât de derizorii şi primitive ne apar „marile” bătălii de orgolii care se 

desfăşoară „acolo jos”, cu aceleaşi mediocrităţi, aceleași trădări şi aceleaşi 

vulgarităţi de când omul este om. 3 

Jean Mourgues se întreba şi el, ca și noi mulţi alţii, dacă Masoneria mai are un 

viitor şi dacă da, care este acesta. 4 El îşi exprimă un optimism, condiţionat, pe 

care îl împărtăşim: „sunt convins că, discret în reuşitele iniţiatice şi în spatele 

scenei politice, Ordinul Masonic va reuşi, în final, să-şi ofere o faţă veritabilă celor 

care caută înţelepciune” 5 . Acest lucru este posibil dacă Templul rămâne Templu 

al spiritului. Cum exact va reuşi milenara Masonerie să-şi croiască drumul într-o 

1 Irène Mainguy, La Symbolique maçonnique du troisième millénaire, Ed. DERVY, Paris, 2004, p. 373. 

2 René Guénon, Aperçus sur la Initiation, Edition Traditionelles, Paris, 2002, pp. 272 - 276. 

3 Marc Halevy, Philosophie maçonnique, Ed. OXUS, Franţa, 2008, pp. 215 -216. 

4 Jean Mourgues, La Francmaçonnerie, société initiatique des temps modernes, Ed. DERVY, Paris, 2002, 

cap. „Vers l'avenir”, pp. 215 – 261. 

5 Ibidem, p. 254


societate a viitorului, este poate un alt mister al Masoneriei dar, „dacă va face 

din Francmason un om bun, curajos, săritor, un Frate pentru semenii săi, ea nu va 

trăda speranțele noastre” 1 . Dar dacă, dimpotrivă, Ordinul se va îndepărta de 

vocaţia sa iniţiatică, sub ameninţătoarea presiune a trăirii în şi prin tehnologie, şi 

Lojile se vor încovoia sub presiuni ale puterii politice, ale unor grupuri de influenţă 

politice, economice, financiare, din ţară sau din străinătate, atunci Echerul și 

Compasul devin inutile şi Ţinuta din Lojă devine o piesă de teatru, în timpul căreia 

spectatorul se mai gândeşte la întâlnirile de afaceri din ziua următoare sau la 

masa de la restaurant unde va merge la sfârşitul spectacolului. 

Nici Paul Naudon nu vede o incompatibilitate între ştiinţă şi tehnologie, pe de 

o parte, şi ezoterism, pe de altă parte, când constată că „descoperirile ştiinţei au 

readus în atenție alchimiştii de odinioară” 2 , şi tot el conchide că, această ştiinţă 

care tinde să închidă lumea într-o formulă, readuce în onoare, principiul hermetit 

a Unităţii: TOTUL este în TOT. Prestigiosul autor demonstrează că însuşi noţiunea de 

„Divin” capătă, în lumina ştiinţei, un aspect nou şi nu este exagerat să credem că 

principiile de „Absolut”, „Perfect”, inclusiv în expresia lor de „Dumnezeu”, sau 

„Raţiune Supremă” sau „Mare Arhitect al Universului”, se construiesc prin 

cunoaştere, prin acumularea de cunoştinţe, şi poate în primul rând de cunoştinţe 

ştiinţifice. 3 

Masoneria viitorului va trebui să fie, în mod necondiționat, o Masonerie 

tolerantă, dacă doreşte ca societatea să fie tolerantă cu ea, într-un secol pe 

care Bruno Etienne 4 , ca şi André Malraux 5 , îl definesc ca un „secol al religiilor”, cu 

o redefinire a unor formule de bază, cu noi modalităţi de a crede, cu noi forme 

de „sociabilitate religioasă”; calea redefinirilor religioase este presărată cu ezitări, 

controverse, conflicte; integrismul şi fundamentalismul care, printre altele, 

„răspund şi distorsiunilor de modernitate şi iraţionalitate” tind să capete 

îmbrăcămintea de „cerere socială”. În faţa unor astfel de „oferte de 

spiritualitate”, care produc ortodoxie şi dogmă, Francmasoneria va trebui să fie 

prezentă cu o cale originală, conducătoare spre o „etică autonomă”, lăsând 

fiecăruia, cum făcea pe vremuri Spinoza, să-şi decidă şi să-şi aleagă morala. 

În misiunea sa viitoare, dacă şi-o asumă, Francmasoneria va putea conta pe 

ceea ce Mircea Eliade descoperă la Om, această „sete de sacru” a individului, 

visător al unei lumi mai bune şi care, pe calea cunoaşterii ştiinţifice, reajunge la 

„spiritul critic”; cu o condiţie însă, de a-l reintroduce pe Dumnezeu în Om” 6 . Să 

corelăm această ultimă idee cu ceea ce spune Jean-Jacques Wunenburger în 

lucrarea sa despre „Sacru”, în care vorbeşte, şi el, despre o „întoarcere a 


2 Paul Naudon, La Francmaçonnerie, Ed. PUF., Paris, 2006, cap. „Influences et perspectives d'avenir”, 

pp. 119 - 125. 


4 Bruno Etienne, La Spiritualité Maçonnique, pour redonner du sens à la vie, Ed. Dervy, Paris, 2006, pp. 

80 – 87. 

5 Este citat ca autor al afirmaţiei „Secolul XXI va fi un secol al religiilor sau nu va fi deloc”, după 

cum J.P. Bayard oferă şi altă versiune: „Secolul XXI va fi un secol al spiritualităţii sau nu va mai fi”; 

vezi J. P. Bayard, op.cit., p. 163. 


511

512 


religiosului”, ca o soluţie pentru ceea ce el consideră că este „o criză a culturii 

contemporane”; sacrul are nevoie, probabil, nu de atâtea cunoştinţe şi încă de 

mai puţină ştiinţă, decât de linişte şi tăcere sau de o „savantă ignoranţă” 1 . 

Rămâne de văzut dacă Omul sfârşitului de secol XXI va percepe sacrul ca pe o 

„urmă a divinităţii divinului” şi dacă îl va resimţi astfel când atunci, în 2099, se va 

afla în faţa frumuseţii sacre a unei statui sau a unui Requiem sau ascultând un 

poem sau chiar privind măreţia unui apus de soare. 

Masoneria va continua să facă, ceea ce face prin vocaţia ei milenară, „să 

adune” ceea ce este dezmembrat, ceea ce este împrăştiat, ceea ce este 

dezarticulat (rassembler ce qui est épars). Aşa cum remarcă şi Julien Behaeghel, 

„multiplicitatea lumii ne sfâşie şi ne împrăştie în circumvoluţiile entropice ale 

materiei inconştiente, ale materiei nedirecţionate, neaxate pe sensul de urcare, 

de înălţare al conştiinţei” 2 . Dezmembrarea despre care se vorbeşte este cea a lui 

Osiris, tăiat în paisprezece părţi, zeu care se răspândeşte în „creat” pentru a-i 

insufla spirit; este răstignirea lui Hristos care, prin încarnare, acceptă voinţa Tatălui, 

iar voinţa Tatălui nu este moartea Fiului ci moartea ignoranţei, a inconştiinţei, a 

întunericului. 

Așadar, o Masonerie ezoterică în conţinut, umanistă în expresie şi angajată în 

atitudine. Vorbind despre „umanismul masonic”, nu este suficient să se admită că 

„omul este deasupra tuturor valorilor” sau să-l cităm pe Terenţiu: „Nimic din ce 

este omenesc, nu îmi este străin” sau pe J. P. Sartre: „Omul este liber sau nu este 

(om)”. Aşa cum precizează Henri-Tort Nouguès, „Francmasonul rămâne un 

umanist în sensul tradiţional al noţiunii, el este cel ce culege din trecutul cultural al 

omenirii tot ce este mai bun, mai nobil, mai elevat şi mai frumos” 3 , şi, în acest spirit, 

celebra afirmaţie terenţiană rămâne actuală. Francmasoneria va rămâne fidelă 

„proiectului” său de „trezire a conştiinţei omului” şi de salvgardare a Valorilor, 

pentru a da şi a reda, la nevoie, un sens vieţii şi societăţii, fără de care acestea 

intră în „moarte clinică”. 

Și, recitind în sensul ei iniţial, de data aceasta, fraza lui Terenţiu, Francmasonul 

adevărat este conștient de toate slăbiciunile şi imperfecţiunile sale, dar se va 

strădui permanent, „să degroşeze Piatra Brută” şi să ajungă la Piatra Cubică şi în 

liniştea Templului să meargă mai departe, mai sus, pe calea cunoaşterii şi a iubirii; 

iubirea de om este expresia sintetică a umanismului masonic, în care omulomenire 

este „un aproape” al fiecărui Mason. Sarcină grea, care cere timp, 

lucru, sârguinţă, răbdare, ajutor din partea Fraţilor, până la descoperirea Luminii. 

Sarcină niciodată terminată, niciodată îndeplinită şi care rămâne, în mod 

permanent şi de-a pururi „în şantier”, iar şantierul este Loja masonică. 4 

Dacă Francmasoneria nu rămâne în interiorul societăţii, nu ţine pasul cu ea, 

se va vedea în imposibilitatea de a-şi îndeplini misiunea, într-una din accepţiunile 

fundamentale ale acestei misiuni, respectiv nu schimbarea societăţii, ci 

îmbunătăţirea ei. Pentru aceasta, Masoneria va avea grijă, cum sugerează 

1 Jean – Jacques Wunenburger, Le Sacré, Ed. PUF, Paris, 2009, pp. 122 – 123. 

2 Julien Behaeghel, L’Apprenti Franc – Maçon et le Monde des Symboles, Ed. Maison de Vie, Paris, 2000, 

pp. 163 - 170. 

3 Henri-Tort Nougués, L’Ordre Maçonnique, Ed. VÉGA, Paris, dec. 2008, p. 192. 

4 Ibidem, p. 197


altminteri Pierrick l'Hyver „să-şi şteargă în permanenţă ochelarii”, va privi la 

societate cu subiectivism, fie el şi modern: Idealul masonic va presupune gândire 

modernă, o concepţie modernă asupra raţiunii, o suprapunere între Ideal 

masonic şi Adevăr, între Ideal masonic şi Progres, chiar dacă, în specificitatea 

lucrării sale, Masoneria va da deoparte, în continuare, limbajul de suprafaţă, 

pentru a ajunge la expresia concentrată, simbolizată a adevărurilor sale, pentru 

că atât timp cât Masoneria rămâne Masonerie „aici totul este simbol” 1 . 

Și, în această perspectivă, „exegeza Ritualului de gradul doi, de Calfă, apare 

şi mai interesantă decât a primului (grad); fiind mai univoc, este ilustrativ pentru 

forma pe care o dezvoltă gândirea etică modernă” 2 . 

Acelaşi Pierrick l'Hyver intră în simbolistica adâncă a celor cinci Călătorii, ce-l 

conduc pe Ucenic spre Calfă, din această perspectivă actuală şi de viitor. În 

prima lor Călătorie are loc modificarea, ameliorarea şi dezvoltarea facultăților, 

precum şi integrarea datoriei de a se conforma regulii; cu această „stare de 

spirit”, Ucenicul descoperă, mai apoi, metoda care duce la „perfecţionare”, 

respectiv care îi permite să raţionalizeze şi să sistematizeze atitudinea 

constructivă. Apoi, vine descoperirea ştiinţei, o adevărată pârghie (Levier) în 

mâna omului pentru a stăpâni natura şi pe el însuși. Dar Levierul trebuie să 

rămână în serviciul omului, al binelui, al frumosului, al dreptății; efortul uman îşi 

găseşte locul său, traversând subiectivismul omenesc, în preocuparea de a ajuta 

lumea, ceea ce ar trebui să constituie, spune Pierrick l'Hyver, o preocupare a 

tuturor, căci a Cincea Călătorie, sub semnul Glorificării Muncii, simbolizează 

tocmai asumarea simţului datoriei şi al cooparticipării la efortul colectiv. 

Chiar dacă Idealul ţine de idee şi nu există decât în gândire, tendinţa de 

realizare a acestui ideal ne împinge înainte şi ne face existenţa „pozitivă”. În 

această viziune, pentru Viviane Starck, Idealul masonic este înalt, el tinde să 

construiască Templul Umanităţii şi acest Ideal permite Masonului să înveţe, să 

construiască şi să-şi înţeleagă propriul Templu interior, precum şi să împartă acest 

Templu (propriu) cu ceilalţi; prin prisma Idealului său, Francmasoneria este o 

şcoală de viaţă, o cale spirituală predilectă, un demers de eliberare, motiv 

pentru care este o Artă Regală 3 , aşa cum detaliem noi înşine, în cartea Maestrul 

Mason şi Arta Regală. 4 

Credem într-un viitor al Masoneriei, o Masonerie care să păstreze principiul 

neangajării lojii în discuţii politice şi religioase, dar o Masonerie care nu poate 

rămâne indiferentă la preocupările majore ale societăţii din care face parte: 

sărăcie şi bunăstare, război şi pace, democrație şi dictatură, toleranţă și 

fundamentalism, armonie şi violenţă; o Masonerie mai bună decât societatea din 

care face parte, cu masoni care, luaţi individual sunt, fiecare dintre ei, în acelaşi 

timp, un „om de bine”, un „om de carte”, un om serios, respectabil şi respectat şi, 

luaţi împreună, să se articuleze în sinergie, în egregor, şi astfel vor degaja o forţă 

mai mare decât suma algebrică a celor ce o compun; o Masonerie echidistantă 

1 Pierrick l'Hyver, Car içi tout est symbole, Ed. VÉGA, Paris, 2008, pp. 257 – 272. 

2 Ibidem, pp. 238 – 240. 

3 Viviane Starck, Introduction à la pensée maçonnique, Edition de la Hutte, Bruxelles, 2009, pp. 66 – 67. 

4 Ştefan Mâşu, Maestrul Mason şi Arta Regală, Ed. RAO, Bucureşti, sept. 2010. 

513

514 


politic şi distanţă faţă de jocuri şi sforării, o Masonerie decentă şi discretă, 

tolerantă, deasupra intrigilor, afacerilor şi presiunilor de grup. O astfel de 

Masonerie, dacă se va ridica şi se va limpezi, va fi o Masonerie respectată și 

puternică, un vector de cultură şi progres, prin mijloacele sale specifice, iar dacă 

nu, omenirea sfârşitului de secol XXI va vorbi despre ea, la trecut, ca despre o 

poveste, interesantă, misterioasă, în care lumea a crezut, cât a crezut; o poveste 

care, ca orice poveste, începe cu: „A fost odată....”. 

Bibliografie 

1. BAILEY, (Foster) Alice, L'Esprit de la Maçonnerie, Association Lucis Trust, 

Geneva, 1990 

2. BAYARD, Jean - Pierre, Credo Maçonnique, Ed. Danglès, Franța, 2006 

3. BEHAEGHEL, Julien, L’Apprenti Franc – Maçon et le Monde des Symboles, Ed. 

Maison de Vie, Paris, 2000 

4. BENZIMRA, André, Constribution maçonnique au dialogue entre les religions du livre, 

Ed. DERVY, Paris, 2010 

5. De KEGHEL, Alain, L'Europe des Francs-Maçons en marche, Ed. VÉGA, Paris, iulie 

2009 

6. DELCLOS, Marie; CARADEAU Jean - Luc, Les Symboles Maçonniques, Ed. 

TrajectoirE, Paris, martie 2009 

7. ETIENNE, Bruno, La Spiritualité Maçonnique, pour redonner du sens à la vie, Ed. 

DERVY, Paris, 2006 

8. GABUT, Jean – Jacques, Église, Religions et franc – maçonnerie, Ed. DERVY, Paris, 

2009 

9. GUELFF, Pierre, Sur les pas des Francs – Maçons, Ed. Jourdan, Belgia, 2010 

10. GUÉNON, René, Aperçus sur la Initiation, Ed. Traditionelles, Paris, 2002 

11. HALEVY, Marc, Philosophie maçonnique, Ed. OXUS, Franța, 2008 

12. HODAPP, Christopher, Freemasons, Wiley Publishing, S.U.A., 2005 

13. JACQ, Cristian, Francmasoneria, Ed. Lucman, București, 2005 

14. LEADBEATER, W. Charles, Rites Mystiques antiques, Ed. Adyar, Paris, iunie 2009 

15. LENOIR, Alexandre, La Franc-Maçonnerie rendue à sa véritable origine, Ed. Maison 

de Vie, Paris, 2009 

16. L'HYVER, Pierrick, Car içi tout est symbole, Ed. VÉGA, Paris, 2008 

17. MAINGUY, Irène, La Symbolique maçonnique du troisième millénaire, Ed. DERVY, 

Paris, 2004 

18. MÂȘU, Ștefan, Rozicrucienii sunt printre noi, Ed. Phobos, București, 2007 

19. MÂȘU, Ștefan, Francmasoneria Dezvăluită, Ed. Solaris Print, București, 2009 

20. MÂȘU, Ștefan, De la Ucenic la Calfă în Francmasonerie, Ed. RAO, București, 2010 

21. MÂȘU, Ștefan, Maestrul Mason și Arta Regală, Ed. RAO, București, sept. 2010 

22. MICHAUD, Xavier, La vérité sur la franc – maçonnerie, Ed. City, Franța, 2010 

23. MOURGUES, Jean, La Francmaçonnerie, société initiatique des temps modernes, Ed. 

DERVY, Paris, 2002


24. NAUDON, Paul, La Francmaçonnerie, Ed. PUF, Paris, 2006 

25. NOELS, Geert, Econochoc, Ed. Anthemis, Belgia, 2008 

26. NOUGUÉS, Henri-Tort, L’Ordre Maçonnique, Ed. VÉGA, Paris, dec. 2008 

27. ROCHAIS, Henri, Vie maçonnique, vie spirituelle, Ed. DERVY, Paris, 2001 

28. STARCK, Viviane, Introduction à la pensée maçonnique, Edition de la Hutte, 

Bruxelles, 2009 

29. SUBREBOST, Alain, Petit manuel d’Éveil et de pratique maçonnique, Ed. DERVY, 

Paris, iunie 2009 

30. WIRTH, Oswald, La Franc - Maçonnerie rendue intelligible à ses adeptes. Le 

Compagnon, Ed. DERVY, Paris, 2002 

31. WUNENBURGER, Jean – Jacques, Le Sacré, Ed. PUF, Paris, 2009 

515




RELAŢIE ŞI DEPENDENŢĂ ÎNTRE SUGESTIBILITATE – 

ANXIETATE ŞI NIVELUL INTELECTULUI – 

PERSONALITĂŢII 

Emil VERZA, 

Profesor universitar doctor, Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, Bucureşti 

Florin-Emil VERZA, 

Conf. univ. dr., Universitatea din Bucureşti 

Rezumat 

În prezentul studiu urmărim să demonstrăm, pe de-o parte, relaţia de dependenţă 

de nivelul de dezvoltare a intelectului, a gradului de sugestibilitate şi anxietate, iar, pe 

de altă parte, să descifrăm locul şi complexitatea funcţională a sugestibilităţii şi 

anxietăţii în structurile de personalitate. Pentru a valida sau infirma premisele de la 

care am pornit am aplicat mai multe probe la două loturi de subiecţi, elevi din ciclul 

primar şi gimnazial cu intelect normal şi cu deficienţe de intelect, iar rezultatele 

obţinute au fost analizate separat pe cele doua loturi şi pe sexe, cât şi comparativ. 

Cuvinte-cheie: Normalitate, deficienţă de intelect, sugestibilitate, anxietate, 

structură psihică bazală, structură psihică secundară, personalitate 

În analiza noastră pornim de la ideea că există diferenţe specifice cu privire 

la modul în care se formează şi evoluează structurile psihice ale deficienţilor de 

intelect faţă de cele ale normalului, ca urmare a modificărilor din planul biologic, 

anatomo-fiziologic şi a condiţiilor sale specifice de a recepţiona – răspunde 

influenţelor exterioare, astfel încât, caracteristica psihologică şi socio-culturală, 

imprimă, cu precădere, distorsiuni psihocomportamentale, ca expresie a 

personalităţii. 

Aceste diferenţe ce ţin de întreaga activitate psihică marchează în mod 

nemijlocit, din punct de vedere calitativ, atât structura intelectului, cât şi a 

personalităţii. În acest context iau naştere o serie de particularităţi determinate 

de componenta biologică şi de condiţiile psiho-sociale care contribuie la 

formarea sistemului psihic ce creează un specific aparte în asimilarea, 

interiorizarea, operaţionalizarea şi elaborarea comportamentelor adaptativintegrative. 

La baza studiului nostru au stat două ipoteze şi anume: 

[1] am presupus că sugestibilitatea şi anxietatea sunt influenţate direct de 

nivelul dezvoltării intelectului. 

[2] am considerat că sugestibilitatea şi anxietatea sunt componente bazale 

ale personalităţii şi influenţează construcţia tipologiei acesteia ca şi a 

comportamentelor general umane.

Relaţie şi dependenţă între sugestibilitate – anxietate şi nivelul intelectului – personalităţii 

Dat fiind faptul că atât personalitatea cât şi intelectul se dezvoltă treptat, 

încă din copilăria timpurie, iar la vârsta şcolară se instalează o bună parte din 

structurile respective care devin stabile la vârste adulte. Printre altele, acestea 

sunt şi argumentele pentru care cercetarea noastră experimentală a cuprins 

două loturi de subiecţi: şcolari cu intelect normal şi şcolari cu deficienţă de 

intelect. De asemenea, am apreciat că prin compararea rezultatelor cercetării, 

în cazul celor două loturi, categorii de subiecţi se ajunge la evidenţierea 

riguroasă a rezultatelor şi sporirea gradului de încredere în validarea ipotezelor 

propuse. 

Dacă pentru structurile intelectului cercetările întreprinse de diferiţi autori se 

manifestă, relativ, o unitate în explicarea mecanismelor neuro-psihice atât pentru 

subiectul normal, cât şi pentru cel cu deficienţă de intelect, când este vorba de 

personalitatea deficientului de intelect se înregistrează opinii contradictorii. Astfel, 

în literatura de specialitate se confruntă trei tendinţe: prima este aceea a 

considerării că personalitatea deficientului de intelect este un nonsens deoarece 

nu se pot surprinde acele structuri ce sunt caracteristice unor subsisteme psihice 

ce organizează astfel de formaţiuni (A. Busemann, 1965); a doua tendinţă rezultă 

din trecerea mai mult sau mai puţin voită, peste problematica personalităţii 

deficientului de intelect, nu este vorba de o negare a acesteia, dar nici de o 

afirmare, ci doar de a lăsa cititorul să surprindă unele însuşiri specifice din 

descrierea funcţiilor instrumentale şi a caracteristicilor proceselor psihice, cu 

precădere a celor motivaţional-afective; a treia tendinţă se conturează prin 

afirmarea, fără echivoc, a necesităţii de a vorbi de personalitatea deficientului 

de intelect şi a posibilităţilor de a o modela în anumite limite, prin influenţe 

educative şi recuperative. (R. Perron, 1979; A. Rey; E. Verza, 1988). Prin luarea în 

considerare a existenţei însuşirilor clasice ale personalităţii (temperamentale, 

caracteriale şi aptitudinale) odată cu recunoaşterea dependenţei evoluţiei 

acestora în funcţie de structurile psihice de ansamblu, afirmăm că personalitatea 

deficientului de intelect se dezvoltă într-un context specific. 

În dezvoltarea individuală se conturează anumite însuşiri de personalitate 

dominante în jurul cărora se centrează toate celelalte şi care fac previzibil un 

comportament sau altul, iar prin modul cum se combină şi ponderea însuşirilor 

secundare se ajunge la structurarea a două tipuri de personalitate: armonică sau 

dizarmonică. Am considerat, pe de-o parte, că pentru copiii cu deficienţă de 

intelect de tipul debilităţii mintale caracteristicile de sugestibilitate şi anxietate pot 

deveni centrale, în timp ce toate celelalte însuşiri polarizează în jurul lor, iar pe de 

altă parte, ele pot facilita sau frâna influenţele educative şi formarea trăsăturilor 

de personalitate. Situaţia este similară şi în cazul copiilor cu intelect normal deşi 

raporturile care se stabilesc între însuşirile dominante şi cele secundare 

(subordonate primelor) sunt mult mai complexe. La ambele loturi de subiecţi 

categoria însuşirilor dominante (centrale) sunt mult mai restrânse în comparaţie 

cu categoria însuşirilor secundare (subordonate), iar evoluţia acestora din urmă 

este mai puternic dependentă de situaţia dată şi de modul cum o interiorizează şi 

o trăieşte. Cu altă ocazie (1988), noi am demonstrat că sugestibilitatea şi 

anxietatea fac parte din categoria caracteristicilor dominante, centrale în raport 

517

518 

Emil Verza, Florin-Emil Verza 

cu restul care sunt secundare nu prin semnificaţia lor pentru planul personalităţii 

ci, prin modul şi tipul ei de formare. Atât sugestibilitatea cât şi anxietatea sunt mai 

intim legate de natura biologică a persoanei dar fără a exclude influenţele 

sociale şi relaţionale care au un rol foarte important în structurarea personalităţii. 

Pentru verificarea persumţiilor noastre am încercat să surprindem, la copiii cu 

deficienţă de intelect şi la cei normali, profunzimea şi întinderea sugestibilităţii şi 

anxietăţii, ca apoi, să punem în evidenţă însuşirile secundare ce se conturează şi 

dau notă specifică personalităţii. Astfel, am supus investigaţiei un lot de 120 de 

subiecţi cu debilitate mintală: 60 de băieţi şi 60 de fete din clasele a IV-a, a VI-a şi 

a VIII-a, câte 40 de subiecţi din fiecare clasă şi tot atâţia subiecţi cu intelect 

normal, distribuiţi în clase similare, în şcolile de masă (obişnuite). Alegerea 

eşantioanelor cercetării s-a făcut în mod aleatoriu. Fiecare subiect a participat 

direct la desfăşurarea a două jocuri (de-a magazinul şi culcarea păpuşii), a fost 

solicitat să completeze o frază cu lacune, să rezolve un exerciţiu matematic şi a 

ascultat o poveste cunoscută (Capra cu trei iezi). În fiecare probă au fost 

introduse şase situaţii sugestive şi trei cu provocarea unei trăiri anxioase, iar în 

fraze cu lacune ce trebuiau completate şi în exerciţiul matematic se sugerau 

modalităţi greşite de rezolvare deşi toţi copiii ştiau răspunsul corect, fapt verificat 

anterior. În povestire se prezintă o situaţie anxioasă şi se sugera un final diferit, 

după care subiectul era solicitat să spună şi el povestea fără a i se preciza ce 

formă să adopte. În acelaşi timp, s-a cerut cadrelor didactice să alcătuiască o 

listă a însuşirilor pozitive şi negative de personalitate pentru fiecare elev. Datele 

au fost corelate cu cele observate de experimentator în activităţile 

experimentale şi cu caracteristicile ce privesc sugestibilitatea şi anxietatea. S-a 

notat numărul răspunsurilor sugestive, profunzimea şi extinderea lor, dacă erau 

acceptate cu sau fără comentarii, interesul şi motivaţia pentru activitatea 

respectivă, modul cum era percepută situaţia anxioasă şi comportamentul 

manifestat în raport cu sugestiile introduse etc. 

Încă A. Binet considera că sugestibilitatea reprezintă o capacitate specifică 

fiecărui individ de a răspunde la sugestie şi, la fel ca C.L. Hull, constată că 

persoanele inteligente sunt mai sugestionabile faţă de cele mai puţin inteligente. 

Tot mai mult s-a acreditat ideea că sugestibilitatea se constituie ca o trăsătură a 

personalităţii datorită faptului că în interrelaţiile comunicaţionale sugestia este 

manifestă. Pe baza unor experimente riguroase, U. Şchipu face dovada că 

sugestia contribuie la elaborarea unor conduite în care transpar motivaţii 

specifice. Această motivaţie specifică poate suspenda relativ deliberarea în 

cazul subiectului supus sugestiei şi îi organizează secvenţial conduita în funcţie de 

motivaţia impusă. O serie de variabile cum ar fi vârsta, nivelul de cultură, 

inteligenţa, sexul etc. influenţează gradul de sugestibilitate al subiecţilor. În 

experimentul nostru am urmărit dependenţa sugestibilităţii şi anxietăţii de astfel 

de factori, dar şi modul cum corelează aceasta cu însuşirile de personalitate. 

Analiza rezultatelor obţinute a fost efectuată pe fiecare subiect, ca apoi să 

se poată considera caracteristicile tipologice generale pe cele două loturi, dar şi 

pe sexe. În funcţie de comportamentele şi răspunsurile date, subiecţii au fost 

împărţiţi în trei grupe: foarte sugestionabili, sugestionabili şi nesugestionabili.


Din tabelul nr. 1 care reflectă gradul de sugestibilitate la subiecţii cu 

deficienţă rezultă că la toate cele trei clase fetele manifestă un grad de 

sugestibilitate mai mare faţă de băieţi. Pe măsura înaintării în vârstă şi clasă, 

numărul subiecţilor sugestionabili sau foarte sugestionabili creşte la ambele sexe şi 

scade ponderea celor care se încadrează în categoria nesugestionabili. 

Comparând subiecţii din cele trei clase se constată, la clasa a VIII-a, o creştere 

sensibilă a numărului celor ce pot fi apreciaţi ca sugestionabili, iar pe ansamblu, 

totalul fetelor din această categorie este semnificativ mai mare decât cel al 

băieţilor. 

Tabelul nr. 1 Distribuţia numerică şi procentuală pe sexe a gradului de 

sugestibilitate la lotul de deficienţi 

Cls. Sex 

IV-a F 

B 

VI-a F 

B 

VIII-a F 

B 

Total 

general 

F 

B 

Foarte 

sugestionabili 

Sugestionabili Nesugestionabili 

nr. % nr. % nr. % 

3 

2 

3 

1 

4 

3 

10 

6 

15 

10 

15 

5 

20 

15 

16 

10 

9 

9 

13 

12 

15 

14 

37 

35 

45 

45 

65 

60 

75 

70 

61,6 

58,3 

8 

9 

4 

7 

1 

3 

13 

19 

40 

45 

20 

35 

5 

15 

21,6 

31,6 

Total 

Tabelul nr. 2, destinat subiecţilor normali, pune în evidenţă caracteristici 

relativ asemănătoare. Şi aici numărul fetelor din categoria foarte sugestionabili şi 

sugestionabili este mai mare faţă de cel al băieţilor şi creşte uşor numărul băieţilor 

nesugestionabili. De remarcat că la subiecţii normali se înregistrează o diminuare 

semnificativă (la ambele sexe) a celor care se plasează în categoria de 

nesugestionabili comparativ cu lotul de deficienţi. Această situaţie atestă ideea 

că o mai bună dezvoltare a intelectului facilitează creşterea gradului de 

sugestibilitate. Pe de altă parte, numărul mai mare al fetelor, la ambele loturi de 

subiecţi, care răspund pozitiv la sugestie pune în evidenţă două aspecte: primul 

se referă la un uşor avans al fetelor pe linia dezvoltării psihice (şi fizice) faţă de 

băieţi la această vârstă, iar al doilea, este legat de dimorfismul sexual ce 

produce modificări importante în schimbarea de atitudine în faţa sarcinii 

sugerate. 

Interesant este şi faptul că rezultatele obţinute la probele aplicate corelează 

cu aprecierile şi estimările cadrelor didactice, mai ales cele ce includ 

capacităţile de învăţare şi motivaţia pentru activitate, în genere. 

20 

20 

20 

20 

20 

20 

60 

60 

519

520 


Tabelul nr. 2 Distribuţia numerică şi procentuală pe sexe a gradului de 

sugestibilitate la lotul de normali. 

Cls. Sex 

IV-a F 

B 

VI-a F 

B 

VIII-a F 

B 

Total 

general 

F 

B 

Foarte 

sugestionabili 

Sugestionabili Nesugestionabili 

nr. % nr. % nr. % 

5 25 12 60 3 15 

3 15 13 65 4 20 

5 

4 

6 

5 

16 

12 

25 

20 

30 

25 

26,66 

20 

14 

14 

13 

13 

39 

40 

70 

70 

65 

65 

65 

66,66 

1 

2 

1 

2 

5 

8 

5 

10 

5 

10 

8,33 

13,33 

Total 

Am putut constata, de asemenea, că atât fetele, cât şi băieţii din categoria 

foarte sugestionabili sunt mai receptivi în priceperea situaţiilor anxioase cuprinse 

în experimentul de faţă şi au un comportament anxios evident manifestat, în 

egală măsură, în clasă şi în activităţile libere. Subiecţii din categoriile 

sugestionabili manifestă o stare de anxietate mai redusă, deseori mascată prin 

ascunderea emoţiei de frica ce o generează. Dat fiind acestea, 

comportamentele sunt ezitante, iar răspunsurile verbale întârziate. Dacă la cei din 

categoria foarte sugestionabili starea de anxietate este însoţită de o agitaţie 

psihomotorie, de neîndemânare, grimase, verbalizare, verbalizare-precipitată 

etc., la subiecţii sugestionabili acestea se reduc, devin mai stăpâniţi şi răspund 

mai atent la situaţiile ivite. La subiecţii nesugestionabili domină indiferenţe faţă de 

rezultatele obţinute, nu se mobilizează în îndeplinirea sarcinii date şi sunt 

predominant inhibaţi. Nu sunt anxioşi şi nu trăiesc intens situaţiile neplăcute sau 

periculoase, nu cooperează cu colegii şi nu sunt atât de sensibili. 

Prin cele prezentate s-ar putea induce ideea că persoanele cu o 

sugestibilitate mai accentuată dublate de starea de anxietate sunt favorizate în 

dezvoltarea unor însuşiri ale personalităţii. Cu siguranţă că, atunci când gradul de 

sugestibilitate este moderat şi când anxietatea nu este atât de puternică încât să 

dezorganizeze viaţa subiectului, adeseori influenţele pozitive sunt recepţionate 

mai uşor şi se creează o motivaţie corespunzătoare pentru activitate. De aici 

necesitatea de a cunoaşte asemenea caracteristici ce pot fi de un real folos în 

procesul instructiv-educativ în vederea modelării personalităţii elevilor normali, ca 

şi a celor aflaţi în dificultate. 

Insistând pe latura calitativă a răspunsurilor la situaţiile din probele aplicate 

se poate aprecia că rezultate mai slabe, în cazul nostru, au obţinut extremele, 

elevii din categoria foarte sugestionabili şi cei nesugestionabili. Primii lucrau grăbiţi 

şi nu se gândeau suficient înainte de a formula un răspuns sau înainte de a da 

soluţia unei probleme, iar ultimii erau dezinteresaţi şi nu manifestau interese 

conturate pentru activitate. Corelând caracteristicile de sugestibilitate cu 

însuşirile de personalitate descrise de cadrele didactice se observă că la elevii 

20 

20 

20 

20 

20 

20 

60 

60


din categoria foarte sugestionabili sunt dominante formele negative şi unele 

tulburări comportamentale. Astfel, subiecţii deficienţi de intelect foarte 

sugestionabili, pe lângă un nivel avansat al anxietăţii şi frustraţiei, sunt 

neîncrezători în forţele proprii, agitaţi şi excitabili, supărăcioşi şi temători, evită 

dificultăţile şi acceptă sa preia, fără discernământ ideile altora, sunt deosebit de 

influenţabili, se subapreciază şi subapreciază activitatea, acceptă, fără rezerve, 

tutela celor din jur şi pot manifesta comportamente aberante sub influenţele 

negative etc. Subiecţii care se încadrează în categoria nesugestionabili sunt 

indiferenţi şi inhibaţi, delăsători şi nepreocupaţi de rezultatele activităţii, nu îşi dau 

seama de posibilităţile ce le au şi nu fac eforturi pentru finalizarea activităţilor, nu 

manifestă receptivitate în faţa influenţelor şi au o sensibilitate redusă, neglijenţi în 

ţinută şi în formulările verbale care se transformă, frecvent, într-un fel de logoree, 

se plasează mai mult spre limita inferioară a debilităţii mintale şi au o rigiditate 

accentuată în gândire, sunt labili pe planul personalităţii şi trec uşor de la o stare 

afectivă la alta. Calităţi superioare prezintă subiecţii din categoria 

sugestionabililor. Ei se antrenează mai mult în activitate şi se străduiesc să obţină 

rezultate cât mai bune, sunt motivaţi pentru învăţătură şi caută să fie pe placul 

celor din jur, sunt sensibili şi manifestă permanent un surplus de afectivitate, simt 

nevoia anturajului şi încearcă să coopereze cât mai bine, sunt încrezători şi 

sociabili, au debit verbal relativ mare şi cunoştinţe corespunzătoare programei, 

au interese puternice legate de învăţătură, de activitate şi aspiraţii care 

depăşesc chiar posibilităţile de realizare; starea de anxietate este temporară şi se 

manifestă mai pregnant în situaţiile conflictuale, sunt capabili de concentrare 

asupra sarcinii şi trec uşor peste situaţiile frustrante când se antrenează într-o 

muncă ce o consideră utilă etc. 

La subiecţii cu intelect normal încadraţi în cele două categorii, foarte 

sugestionabili şi nesugestionabili, deşi se întâlnesc fenomenele evidenţiate la 

deficienţi, ele sunt mult mai reduse ca întindere şi profunzime. Stările trăite anxios 

nu dezorganizează capacitatea de analiză a situaţiei astfel încât au posibilitatea 

să se raporteze mai corect la posibilităţile ce le au şi la modul de relaţionare cu 

cei din jur. Cei ce se încadrează în categoria sugestionabililor sunt echilibraţi sub 

raport comportamental, reuşesc să-şi stăpânească stările anxioase, iar 

răspunsurile verbale, chiar dacă acceptă sugestia experimentatorului, încearcă 

să o argumenteze şi să-şi exprime, în paralel, cunoştinţele dobândite anterior. 

Incidenţa frecventă a stărilor de anxietate, mai cu seamă la deficientul 

de intelect este favorizată atât de factori endogeni, cât şi de cei exogeni care 

sunt semnificativi pentru etiopatogenia deteriorărilor de ansamblu ce intervin întrun 

caz dat. Factorii endogeni au, pentru tulburările de anxietate, un rol 

predispozant, iar cei din categoria exogenă au un potenţial invalidant. Astfel, 

există o relaţie dialectică între factorii interni şi externi căci condiţiile interne 

trebuie raportate la modificările reactivităţii ca urmare a acţiunilor repetate şi 

prelungite a situaţiilor psihotraumatizante cum sunt conflictele, frustraţiile, stresurile 

provocate de mediul în care trăieşte subiectul. Aşadar, tulburările anxioase de 

intensitate diferită sunt în funcţie de condiţiile intrne şi externe ale fiecărui subiect 

în parte, iar în orice analiză trebuie să se ia în consideraţie cadrul biologic, 

psihologic şi sociocultural în care se dezvoltă şi evoluează personalitatea. 

521

522 


Recepţionarea stresului, frustraţiei şi a conflictului creează o tensiune afectivă a 

cărei intensitate depinde mai puţin de natura acestor factori şi mai mult de 

nivelul maturizării afective şi constituenţii etico-comportamentali ce presupun 

capacităţile psihice, deprinderile profesionale, aspiraţiile şi interesele, adaptarea 

şi integrarea socială. 

În cele două jocuri, subiecţii din categoria foarte sugestionabili au acceptat 

situaţiile sugestive fără nicio rezervă, iar acolo unde erau elemente ce provocau 

sentimente de frustraţie şi trăiri emoţional-anxioase reacţionau printr-un 

comportament agitat şi în dezacord cu stimulii respectivi. Acceptând situaţiile 

sugestive, chiar cele care veneau în contradicţie cu cunoştinţele ce le aveau, 

subiecţii se adaptau modelului şi îşi schimbau comportamentul în funcţie de 

variaţiile situaţiei-stimul. Nu deliberau asupra situaţiei şi preluau întocmai ceea ce 

le era sugerat, astfel încât răspunsurile se încadrau în categoria puerilităţii şi a 

infantilismului. Când situaţia sugestivă era însoţită de crearea unei stări anxioase 

se manifestau nervoşi, excitabili, suspicioşi, temători şi prezentau reacţii fiziologice 

evidente cum ar fi: transpiraţie abundentă, înroşirea obrajilor, congestionări, 

solicitarea frecventă a toaletei, plâns însoţit de tremur general etc. Subiecţii din 

categoria sugestionabililor, deşi prezentau reacţii relativ asemănătoare, ele nu 

aveau un grad atât de intens şi nu dezorganizau comportamentul. În cazul unor 

situaţii-stimul care li se părea că vin în dezacord cu cele ştiute, subiecţii normali 

protestau uşor şi cereau lămuriri suplimentare cu privire la comportamentul ce 

trebuia să-l adopte. Manifestau momente de deliberare şi unii chiar modificau 

parţial situaţia, modificare ce nu schimba, în esenţă, acceptarea sugestiei 

experimentatorului. O uşoară emoţie de frică se manifestă în raport cu eficienţa 

comportamentului pentru finalizarea jocului. 

În cazul completării frazei cu lacune şi a rezolvării unui exerciţiu matematic, 

elevilor li se sugerau modalităţi greşite de lucru. Toţi subiecţii foarte sugestionabili 

au acceptat soluţiile sugerate, motivând răspunsul prin „aşa aţi spus 

dumneavoastră”, deşi cunoşteau rezolvarea corectă. Cei din categoria 

sugestionabili fie că rezolvau întâi corect şi apoi ştergeau şi adoptau soluţia 

sugerată, fie că spuneau „nu e bine aşa”, dar, neprimind niciun răspuns 

acceptau sugestia experimentatorului. Elevii din clasa a VI-a şi, mai cu seamă, cei 

din clasa a VIII-a făceau, ulterior, comentarii dezaprobatoare la adresa 

experimentatorului şi se declarau nemulţumiţi faţă de modul cum au rezolvat 

problema. După ascultarea povestirii (Capra cu trei iezi), elevii foarte 

sugestionabili şi sugestionabili manifestau reacţii de neacceptare a situaţiei 

anxioase, deveneau trişti, dădeau semne de nerăbdare. Când erau solicitaţi să 

spună şi ei povestea participau cu entuziasm, preluând finalul sugerat de 

experimentator, dar ocoleau situaţia anxioasă, fie prin întreruperi, blocaje, 

inhibiţii, fie prin redarea povestirii aşa cum era învăţată iniţial, făcând abstracţie 

de cele prezentate în cazul experimental. 

Se poate afirma că sugestia era primită de subiecţi în totalitate atâta timp 

cât ea nu determina un sentiment de frustrare care să provoace o stare 

anxioasă, iar capacitatea de a recepţiona influenţele creşte odată cu înaintarea 

în vârstă şi cu posibilităţile de înţelegere a unor motivaţii cauzale.


În unele situaţii, subiecţii cu dificultăţi în planul gândirii manifestau o 

încăpăţânare neobişnuită, o împotrivire de lungă durată şi fără sens faţă de 

argumentele logice, o tendinţă necritică de a face invers decât li se cere. Aceste 

caracteristici reprezintă expresia nematurizării personalităţii (1979). 

Elevii deficienţi de intelect nesugesionabili rămâneau pasivi în faţa situaţiilor 

sugerate fiind dominaţi de răspunsuri şi comportamente stereotipe, ceea ce 

denotă că au posibilităţi reduse de înţelegere şi adaptare. Cu un vocabular 

sărac, ei nu reuşesc să redea în mod închegat o povestire, ci, de cele mai mute 

ori, ea se prezintă ca o înşiruire de cuvinte cu frecvente lacune în raport cu 

conţinutul învăţat. În genere, slab motivaţi pentru activitate, nu depun eforturi şi 

sunt indiferenţi la aprecierile cadrelor didactice, insensibili faţă de cei din jur, 

egoişti şi lipsiţi de iniţiativă, manifestă comportamente în dezacord cu restul 

colegilor slabi la învăţătură şi cu un QI ce îi apropie mai mult de categoria 

deficienţei severe. Ei nu sunt conştienţi de relaţia dintre caracteristicile stimulului şi 

intensitatea anxietăţii. Pentru a ne reprezenta trăirile lor interioare trebuie luate în 

consideraţie variaţiile situaţiei stimul şi apoi apreciată predicţia reacţiei anxioase. 

În aceste cazuri, stimulii interni nu provoacă anxietatea, ci doar situaţiile externe 

care produc un şoc emoţional de moment ce este trăit in mod imprevizibil de la 

o perioadă la alta. Asemenea exacerbări şi fluctuaţii ale trăirilor imprimă un 

caracter aleatoriu comportamentului deficientului de intelect. Emoţia puternică 

de frică ce provoacă, frecvent, anxietatea se structurează sub forma unor 

strategii de apărare-agresiune, ori de fugă şi plâns nestăvilit. În astfel de cazuri 

dihotomia – „tulburări anxioase” – „tulburări de comportament” este 

convenţională căci ele se constituie ca un tot unitar al tulburărilor de 

personalitate. 

Deficienţii de intelect sugestionabili au forme uşoare de debilitate mintală şi 

sunt capabili de o relativă conştientizare a aprecierii cadrelor didactice, a felului 

cum sunt văzuţi de acestea, sunt interesaţi să facă o impresie bună şi se 

dovedesc sensibili la estimaţia şi cerinţele adulţilor. Când doresc să ocolească 

pedeapsa, reproşul, răceala adoptă strategii de evaziune şi minciună. 

Conduitele deliberate de evaziune se bazează şi pe faptul că afectivitatea, 

acţiunea voluntară şi capacitatea de stimulare devin mai controlate. Dar, 

camuflarea şi stăpânirea în exces a anxietăţii determină nervozitate, irascibilitate, 

sentiment de teamă, ticuri, tulburări de somn, care, toate se bazează pe 

existenţa unor stări conflictuale. Stările conflictuale apar şi sunt întreţinute de cele 

mai multe ori, în familie, în relaţiile dintre părinţi şi copil. Ele se accentuează mai 

târziu, când copilul conştientizează parţial handicapul său în raport cu statutul şi 

rolul social pe care îl ocupă, mai întâi în şcoală, apoi şi în viaţa cotidiană ori 

profesională. 

După datele obţinute de R. Perron (1979) rezultă că statutul şcolar exercită o 

influenţă nemijlocită asupra valorizării reprezentării de sine; devalorizarea este 

mai mare la elevii deficienţi de intelect care nu sunt cuprinşi în învăţământul 

special şi mai redusă la cei care trăiesc într-un mediu protejat. Dar, în viaţa 

şcolară apar şi trăiri noi pentru handicapat, care pot modifica substanţial 

comportamentul şi care se referă la succese, eşecuri, conflicte, anxietate, 

frustraţie la estimaţia de sine în raport cu estimaţia educatorului. În felul acesta 

523

524 


axa afectivităţii se nuanţează şi este legată tot mai mult de rezonanţa socială, de 

contactul latent cu unele persoane din afara familiei şi şcolii, de modelul 

comportametal al adulţilor, dar şi al colectivului din care face parte. 

Disponibilitatea afectivă a handicapatului îi imprimă o atitudine specifică faţă de 

cadrele didactice, care se fondează pe capacitatea de recepţie şi înţelegere 

intuitiv-empatică. 

Chiar dacă au unele dificultăţi în planul gândirii şi al învăţării, elevii care se 

încadrează în limitele intelectului normal reuşesc să depăşească elementele 

anxioase şi frustrante provocate în situaţia experimentală prin adoptarea unor 

comportamente de evaziune şi încercări de a găsi motivaţii pentru acceptarea 

unor sugestii care contravin cunoştinţelor ce le deţin. Dacă mediul de viaţă este 

favorabil, imaginea de sine ce şi-o formează subiectul îl ajută să estimeze 

adecvat potenţialul propriu în raport cu condiţiile de mediu. 

Întreţinerea frustraţiei într-un mediu educativ nefavorabil determină o 

diversificare a gamei conflictelor şi intensifică starea de anxietate. Toate aceste 

caracteristici provoacă fenomene de depersonalizare şi tulburări 

comportamentale de tipul celor descrise de noi într-un studiu anterior (E. Verza, 

1983). 

Din corelarea datelor obţinute de noi cu însuşirile de personalitate 

inventariate de cadrele didactice rezultă că la subiecţii din categoriile foarte 

sugestionabili şi sugestionabili la care se manifestă şi anxietatea în mod pregnant 

erau evidente: tensiunea afectivă, ostilitatea faţă de cei din jur, o 

simptomatologie nervoasă, agitaţie psihomotorie, depresia, repliat asupra lui 

însuşi, minciuna, vagabondajul, labilitatea emoţională, subestimarea, fragilitatea 

personalităţii etc. Aceste caracteristici pot fi estompate sau atenuate dacă se 

acţionează eficient şi pozitiv asupra subiectului prin crearea unor împrejurări 

securizante ce favorizează dezvoltarea motivaţiei pentru activitate şi trăirea 

confortului afectiv. De aici rezultă importanţa sugestibilităţii şi anxietăţii în 

construcţia însuşirilor de personalitate ca şi relaţia de determinare a tipului de 

personalitate şi adoptarea de către subiect a unui nivel mai înalt sau mai scăzut 

al sugestibilităţii şi anxietăţii fapt ce validează şi cea de-a doua prezumţie 

formulată. 

Socializarea trebuinţelor, motivelor şi aspiraţiilor poate fi surprinsă prin 

considerarea caracterului stadial al dezvoltării sferei motivaţional-afective. (E. 

Verza, F.E. Verza, 2000). 

Cum sugestibilitatea şi anxietatea sunt strâns legate şi de evoluţia 

motivaţiei şi a afectivităţii şi ele au o dezvoltare stadială, ca de altfel întreaga 

evoluţie psihică imprimând personalităţii şi comportamentelor ierarhizări pe scara 

valorilor de adaptare la mediul socio-cultural personalitatea individului nu poate 

rămâne în afara influenţelor şi trăirilor diferitelor situaţii ce sunt amplificate sau 

diminuate de nivelul sugestibilităţii şi anxietăţii. Dar, în acest context, nu poate fi 

neglijat nici raportul de determinare din partea personalităţii, în sensul că o 

anumită tipologie a acesteia facilitează sau, dimpotrivă, estompează creşterea 

ori scăderea sugestibilităţii şi anxietăţii în evenimentele traversate de individ. Sunt 

importanţi aici factorii biologico-ereditari şi cei psiho-sociali, cei educaţionali şi de 

mediu care imprimă direcţia evoluţiei însuşirilor de personalitate.


Existenţa între anumite limite a însuşirii de sugestibilitate, permite formarea 

unui câmp larg de acţiune necesar influenţelor educaţionale şi recuperativcompensatorii 

menite să contribuie la structurarea trăsăturilor pozitive de 

personalitate. Am constatat că scăderea sau creşterea sugestibilităţii şi anxietăţii 

este în funcţie atât de factori obiectivi, cum ar fi cadrul în care se desfăşoară 

experimentul sau solicitarea, eventualele consecinţe previzibile de subiect cât şi 

de factori subiectivi ce se referă la capacitatea inteligenţei, a atenţiei, la 

valoarea evenimentului pentru subiect, la motivaţia şi interesul pentru stimuli, la 

faptul dacă subiectul este tensionat sau relaxat, dacă este anxios sau optimist 

etc. Deşi nu se pot departaja în mod tranşant aceste două categorii de factori, 

demersurile psihologice bazate pe influenţele sugestive valorifică, cu precădere, 

în raport de situaţie şi de structurile subiectului, când unii, când alţii din factorii 

enumeraţi, dar asigurarea reuşitei se realizează numai ţinând seama de toţi. Un 

astfel de demers a fost, pe larg, analizat de noi într-o altă lucrare (E. Verza, 1989). 

Prin descifrarea legităţilor specifice formării şi dezvoltării personalităţii, 

psihologul poate crea programe de intervenţie cu scopul de a diminua la maxim 

acţiunea variabilelor aleatoare care structurează personalităţi imature şi 

dizarmonice şi se facilitează acţiunea variabilelor controlabile ce întreţin 

personalităţile mature şi armonice astfel încât, comportamentele rezultate să 

asigure un câmp larg al integrării şi adaptării la mediul social. 

Bibliografie 

[1] Busemann, A., Psychologie des decficientes intellectuelles, (P.U.F. Paris, Fance, 1965). 

[2] Perron, R., Deficienţa mintală şi reprezentarea de sine, (R. Zazzo „Debilităţile 

mintale”, EDP, Bucureşti, 1979). 

[3] Rubinstein, S.I., Psihologhiia umstockootstalogo skolniko, (Prosveşcenie, Moscova, 

1979). 

[4] Şchiopu Ursula, Caracteristici ale sugestibilităţii la câteva grupuri de adolescenţi 

şcolari, (Revista de Psihologie, Bucureşti, 1972). 

[5] Verza, E., Particularităţi ale tulburărilor de personalitate la deficienţii de intelect (în E 

Verza (coord. şt.) Probleme de defectologie XI, EDP, Bucureşti, 1983). 

[6] Verza, E., Unele structuri de personalitate în psihologia handicapaţilor de intelect, (în E. 

Verza (coord. şt.) Probleme de defectologie, Tipogr. Universităţii, Bucureşti, 

1988). 

[7] Verza, E, Structuri concentrice ale pesonalităţii handicapaţilor de intelect, (în Revista 

medico-chirirgicală,1, vol. 93, 1989). 

[8] Verza, E., Verza E.F., Psihologia vârstelor, (Editura Prohumanitate, Bucureşti, 

2000). 

525

FINAL 526 

PUBLISHING HOUSE OF ACADEMY OF ROMANIAN SCIENTISTS, 

Romania, Bucharest, Splaiul Independenţei no. 54, postal code 050094, 

Phone (fax): (+) 40021 3147539, e-mail: editura.aosr@gmail.com 

Chief of Department: Liviu Mihai SIMA, Eng., Ph.D. (A.B.D.). 

Documentarist: Ioan BALINT, Eng. 

Desktop publishing: Mihai SINDILE, Eng.

volume 2, number 1, 2011 issn 2067 - Academia Oamenilor de ...

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?