PORT@LEU - Portal de carte si arte

Nr. 3/2010
EDITATĂ ŞI GĂZDUITĂ
de
PORT@LEU
ISSN 1842-9971
www.cartesiarte.ro - Editura on-line
Revista Trivium 1

SUMAR
George Anca - Milesim
Corneliu Leu - Descrierea acestei reviste / portal@leu
D.Vatamaniuc - Eminescu. Din biografia sa intelectuală
DIASPORA
Herta Muller – Orice cuvânt ştie ceva despre cercul drăcesc
Ben Todică, Tudor Valer – Ochii mamei
George Alexe – Misterul actualităţii eminesciene
INDIANISTICĂ
India medicilor români
Amita Bhose - Sergiu, văzut de noi, indienii
Mircea Eliade - Secretul doctorului Honigberger
Vasile Voiculescu - Lobocoagularea prefrontală
Roxana Sorescu . Voiculescu – nostalgia Indiei
Din Mahbharata – Fiul soarelui
Zricha Vaswani - Mihai Eminescu şi scripturile indiene
George Anca - Eminescu sanscrit
SCRIITOARE ŞI SCRIITORI DE BUCUREŞTI
Elisabeta Isanos, poeme – Dura mater; Clanul nostru; Traseul
Rodica Burduşel, poeme – Răpitorul de frumuseţi; Darul mâinii; Suntem vecini
Rodica Anca, jurnal - Homo Happyens; Galaxii, ambasadori şi diamante; Integrame şi găuri
negre
Sanda Sântimbranu, proză – Zeiţa de gheaţă
Vasile Menzel, poeme: Am săpat în paradis; Tei Maitryi
Revista Trivium 2

Ioan Ciofu, proză - Pentagonul aprobă credinţa mayasă: în 2012, lumea se va sfârşi prin foc
Puşi Dinulescu, teatru – Adevărata casă cu ţoape
Silvian Floarea, proză - Ics concediază amintirile
RELIGIOLOGIE
Religia în contextul integrării europene
Gabriel Buleandră - Antropologia desăvârşirii
Anca Ioana Măinescu - Serviciul religios în armata română
Daniela Dudău - Marile religii ale lumii
Raluca Andriescu - Euroislam
Ion Dascăl - Societatea postseculară
Theodor Bratosin - Secte sinucigaşe
Gabriela Moşteanu (Efimie-Linca) - Pelerinajul creştin
Deus & Demos (sumar)
Theodor Bratosin - Conflict şi mediere în dreprul canonic (Pravila Bisericească)
Daniel Andrei - Nava-Biserică
Ionuţ Dragoş Popescu - Iertare şi duşmani
Corina Buşilă (Moldovan) - Ortodoxia – valoare ultimă în contextul integrării europene
Ramona Ardelean - Valori juridice – valori religioase
Speranţa-Liliana Neagu - Rugăciunea în medierea conflictelor
Gabriela Luca (Neagu) - Violenţa şi Sacrul
ANTROPOLOGIA VIOLENŢEI
Virgil Păunescu - Postmodernism şi violenţă
Corina Molete - Violenţa societală şi indiferenţa ostilă
Florian Tudor - Violenţa biblică
Adela Serghiescu - Violenţa contagioasă
Revista Trivium 3

Paul Păunescu - Violenţa criminalizată
Ciprian-Ion Popescu - Violenţa din mass-media
Conflictul din Gaza – Gabriela Luca (Neagu), Adela Serghiescu, Mihaela Ungureanu, Mădălina
Angelica Sfetcu, Elena Cenciu (Predescu), Corina Elena Molete, Violeta Jilăveanu (Ciurea), Ana
Paraschiva Pătraşcu (Moldovan), Ciprian-Ion Popescu, Paul Păunescu, Virgil Păunescu, Iuliana
Liliana Voicu, Constantin Marius Dobrescu, Antonela Samson
Mădălina Angelica Sfetcu – Grupul etnic - Romii
Master Violenţă I, II (sumare)
Revista Trivium 4

George Anca
MILESIM
Lui George Astalos şi Vasile Menzel
Atârni de o creangă de copac, pe cine mai salvând de Hristos? Clan ritual la icoana
decesului. Fiecare îşi rezolvă problemele cerând răspuns fratelui mai mic, unui cap de bronz cu păr
ţepos, aşezat la piciorul mesei, pe covor. L-am mângâiat pe păr – ce mi-ai făcut? - te-am ciufulit. Mam
întins, gură la gură, oarecum – îmi trebuie nişte bani -cât? - o sută de dolari – ce faci cu ei? -
plătesc o rată – bine, în ce? - în carduri liberale – aa, se face.
“Cine-i trece”. Tu. His confession rises monument to the very minute of ultimate happiness
of sorrow. Dukha. Sringara raasa.
Dialectica advaitină ca împlinire a treimii prin distrugerea dualităţii. Tot vorbeam de
deşteptare, punându-mi în cap deşteptăciunea. Dumnezeirea dezumanizării vs dezumanizarea
dumnezeirii.
Şanţul de sub iarbă, leule. Lume rară. Mă prinse o fată, vine din spate Zacu, să-l întrebăm de
electrolize. Dar unde mi-e geanta, mai ales carneţelul şi agenda scrise, fato, le-am scăpat, mă întorc
după ele. Troscot, muşuroaie, multe genţi, nu a mea, niciun carnet, recunoaşteri de canal. Răsar în
cerc – uite ce-am pierdut, ce scrisesem. De-aici începea naraţia, îmi şi dădeam seama că nu mă
mişcasem, nici la pierdut, nici la găsit, puteam vorbi cu vindecătorul, puteam antura, lawrencian,
fata, astea se făceau regrete predestinate.
Rugile-electrolize le voi înşira, cum le debitasem, şi în scris, văd, cu dialectica advaitină,
dacă, sau teologia poeziei-temniţă. Ceapa să n-o fi simţit-o fata, storia vera. Voisem să fiu hegelian,
via Noica. Se adăugase sfeştania. Tabloul roşu. Salcâmul.
Crima de a fi sau a nu fi de o anumită etnie, Surender, jefuit la Londra, îmi cere mie o mie
de euro (chiar haeker, încă de la turism, că-n Londra tot lira, la Varşovia tot zlotul). Mai bine în
puşcărie decât în ţara asta cu draci. Cum v-aş putea uita, când aţi fost fericirea noatră? Ce mi-o fi
trebuind, păi da, păi nu, literatură? Atunci, avanti. Depart-deport. Acatistul Sfinţilor Români din
închisori. Vise în trap, întrerupere. Ar fi bine să cânt la gratii. Discreţie la Londra. Quantico.
Renaştere saitică. Milesim. Autodemascare. Supune-te sistemului. Nu se mai termină achitarea.
Martiria. Sfinţi în loc de victime.
Etajraj, rămăsesem cu stivele de birocraturi. Pro Deus. Paroh de Sebeş anti-Blaga, Doamnefereşte.
Generalul şi liberala râdeau de o parte şi de alta a capului mesei. Aducătoarea, de cartier,
sau de la ţară. Fără interviu, genul “i-am adus”, “da, el e”. Mă găsise, cum ar veni, pe coastă, cum
mă plimbam, ori recunoşteam. Curiera, că trebuie să revin acolo, la headquarters, “aţi machiat
pământul oaie”. Femeia din faţa generalului – eu sunt, mă (adică şefa), dar n-o să lucrăm împreună,
altcineva îmi va face formele şi îmi va arăta ce am de îndeplinit.
Cine îşi săpuneşte marxa în grădina din Stratford, lângă bust-Will? Rabindranath. Trasee de
întâlniri, sfiire zâmbită, cine e viu, cine e mort? Da, Puşi, de la Roller la Manolescu, nu e voie
Crainic. Nu psiho-prozodia carceral-ovidian-eminesciană. Luna lui Eminescu, aceeaşi cu a
puşcăriaşilor din ţara de dincolo de moarte a lui Pica.
Mi se apropie caietele. Aş coborî în Petermaritzburg. Protagonism. A New Light in the
Harem. Piesa cu lume din ce recunoscută, erai autoarea sau mama copiilor tăi, ori a mea. Mai apoi,
pe scări în jos, în sus, în părţi, tot îngustându-se, claustru. Îţi scrisesem dedicaţia, când, la telefon:
Exodus.
Revista Trivium 5

Corneliu Leu
UN AN DE DEZBATERI ÎN PORT@LEU
SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEI REVISTE
În arhivele anuale, care se deschid foarte uşor chiar din frontispiciul revistei noastre, sau
adunat douăsprezece numere. Două numere experimentale în anii 2007-2008 şi zece,
incluzându-l şi pe acesta, în anul 2009, periodicitatea noastră stabilindu-se astfel la zece
numere anual, conform tradiţiei caietelor academice care, pentru vacanţele de vară şi de iarnă
oferă numere mai mari, cu conţinut mai bogat şi pauza respectivă pentru a da cititorilor
posibilitate de meditaţie, reacţie şi contribuţie la ideile şi dezbaterile propuse.
Prin aceasta, încercăm să definim şi concepţia care ne-a condus la alcătuirea revistei
noastre electronice ca una de dezbatere, fiecare dintre cele şase pagini constituindu-se de fapt
ca o publicaţie de sine stătătoare pe tematica pe care şi-o propune, începând cu primele care
sunt dedicate politicilor de dezvoltare socială, cele ce urmează căutând afirmarea politicilor
culturale şi susţinerea creaţiei artistice româneşti şi ultima care este o miscelanee aplecată în
special asupra impactului internetului cu creaţia artistică şi literară, creaţia modalităţilor noi
de exprimare publicistică şi chiar creaţia anonimă, spontană, provenind în egală măsură din
căutări tehnice sau din dorinţa de afirmare a unui anumit spirit de epocă de, creaţia folclorică
în ultimă instanţă, pe care o produce acest nou mod de comunicare. Şi, pentru că am pomenit
mai înainte termenul „academic”, precizăm că nu e vorba de rigorile clasicizante ale ştaifului
academic, ci de esenţa vie a comunicării şi dezbaterii în termeni cât se poate de sinceri,
deschişi şi moderni, chiar iconoclaşti dacă provoacă prin aceasta o adâncire a discuţie şi, în ori
ce caz novatori, lărgind orizontul domeniului respectiv, găsindu-i elementele confinii cu altele.
Tocmai din acest motiv, cele şase pagini, ca şase publicaţii pe câte o anumită temă nu
păstrează titluri fixe ci şi le adaptează conform părerilor, atitudinilor şi inovaţiilor pe care le
primim de la cât mai mulţi colaboratori.
Deci, o revistă de dezbatere şi atitudine chiar şi prin creaţiile literare sau artistice pe
care le publică, şi nu de consemnare. Deoarece, pentru consemnarea tuturor realităţilor
culturale la zi ale ţării şi ale actului cultural în limba română, portalul nostru are în centrul
paginii principale meniurile intitulate „Flux de ştiri” şi „Harta culturală a României
contemporane”, iar pentru punerea în valoare a creaţiei româneşti prin carte are, în coloana
din dreapta paginii principale, „Vitrina editurii noastre on-line” care promovează „Un autor
român pe săptămână” tocmai pentru ca, în lupta nedreaptă cu traducerile de tipărituri a
atrage atenţia asupra valorilor aflătoare în cultura noastră.
În acest mod, apariţia de zece ori pe an a revistei vine să completeze celelalte meniuri
ale portalului www.cartesiarte.ro destinate informaţiei, lecturii, învăţământului şcolar şi
învăţământului continuu, ca şi formei mai noi de exprimare „pe blog” a gândurilor personale
Revista Trivium 6

Dimitrie VATAMANIUC
Eminescu
Din biografia sa intelectuală
Un moment important în biografia intelectuală a lui Eminescu aparţine epocii studiilor universitare
la Berlin (1872-1874). Propunerea lui Maiorescu să-şi treacă doctoratul, spre a ocupa catedra de
filozofie a Universităţii din Iaşi, nu era de natură să-l determine să îmbrăţişeze o carieră
universitară. Îl informează pe Maiorescu, în scrisoarea din 5 februarie 1874, că ar accepta, cel mult,
să facă comentariu pe marginea unor texte filozofice, între care şi cele ale lui Kant. Aici ar fi
explicaţia, dacă nu şi în altă parte, că întreprinde traducerea tratatului lui Immanuel Kant, Kritik der
reinen Vernunft [Critica raţiunii pure], care rămâne în manuscrisele sale şi se tipăreşte foarte târziu.
Traduce Prima lecta, în care se expune Metodologia transcendentă şi Lectura a doua, în care se
prezintă Învăţătura elementară transcedentală. Aici, locul central este ocupat de concepţia kantiană,
privind spaţiul şi timpul. Eminescu însoţeşte textul cu note marginale, importante pentru reflecţiile
sale pe marginea filozofiei kantiene. „Reprezentaţia e un ghem absolut – ţine să precizeze Eminescu
pe marginea textului kantian despre timp, unul şi dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e
timpul şi experienţa. Sau şi un fuior din care toarcem firul timpului, văzând numai astfel ce
conţine”. Din nefericire, atât torsul cât şi fuiorul abstrăgând de la tors are predispoziţii filozofice.
Doctoratul nu se putea trece cu o traducere, însoţită de comentarii, cum arată C. Noica, şi Eminescu
o face „pentru sine”.
Există în manuscrisele lui Eminescu mai multe trimiteri la filozofia lui Kant, comparată uneori cu
cea a lui Schopenhauer, filozoful său preferat. Se întâlnesc asemenea trimiteri şi în publicistica sa.
Comentează în „Curierul de Iaşi” prelegerile ţinute de junimişti şi scoate încheierea că mentorii
societăţii ieşene n-au înţeles mare lucru din filozofia kantiană. Kant desface „ca un ceasornicar –
atrage atenţia Eminescu – întreg aparatul cugetării şi arată că experienţa nu este decăt analizarea
unor reacţiuni ale sistemului nostru nervos.”
Eminescu elaborează concomitent cu traducerea Criticii raţiunii pure nuvela Sărmanul Dionis,
transpunere în plan literar a tezelor lui Kant despre spaţiu şi timp. O citeşte la Societatea „Junimea”
în 1 septembrie 1872 şi se publică în „Convorbiri literare” în decembrie 1872 – ianuarie 1873. G.
Panu o caracterizează, după această şedinţă, o „extravaganţă a unui ascet torturat de foame, de sete
şi abstinenţă” de unde şi o „elucubraţiune filozofică”. O dovadă mai mult că măcar o parte din
„junimişti” erau străini de filozofia lui Kant şi nu erau pregătiţi să accepte proza eminesciană.
Unii cercetători întâmpină traducerea lui Eminescu cu rezerve, potrivit concepţiei că numai ceea ce
s-a publicat sub supravegherea sa îl reprezintă cu adevărat şi poate intra în conştiinţa posterităţii.
Optica aceasta este modificată de G. Călinescu în exegezele sale şi traducerilor li se acordă
însemnătatea ce o merită. Să mai notăm că Eminescu este printre cei dintâi traducători ai Criticii
raţiunii pure, în mişcarea filozofică europeană.
Eminescu se opreşte la întoarcerea sa de la studii din Germania, în septembrie 1874, la Königsberg,
oraşul lui Immanuel Kant şi vizitează şi câteva arhive, între care şi pe cele din Cracovia şi Lemberg
şi ia cunoştinţă de fondurile documentare, care se păstrau aici. Are revelaţia că în aceste fonduri se
găseau şi multe documente privitoare la ţara noastră. Asupra acestui lucru îl informează şi pe Ioan
Al. Samurcaş, în scrisoarea din 19 septembrie 1874, asupra călătoriei sale „arheologice şi istorice”.
Îi mărturiseşte că nu putea porni la cercetarea unor asemenea fonduri, în care cea mai mare parte a
Revista Trivium 7

documentelor erau redactate în vechea slavă. Stabilit la Iaşi, din septembrie 1874, îşi pregăteşte
instrumentele de lucru pentru viitoarele investigaţii în fondurile documentare. Începe să traducă
lucrarea lui August Leskien, Handbuch der altbulgarischen (Altkirschenslavischen) Sprache
[Manual de limbă paleoslavă (vechea slavă bisericească)] şi caută să se familiarizeze şi cu alfabetul
glagolitic. Îi cerea lui Ioan Al. Samurcaş, atunci secretar la Agenţia Română din Berlin, să facă
demersuri pe lângă guvernul român să obţină aprobările necesare să poată consulta şi fondurile
secrete. Îl informă pe Ioan Al. Samurcaş în aceeaşi scrisoare din 19 septembrie 1874, că urma să se
adreseze şi lui B. P. Hasdeu să-i indice dicţionarele auxiliare „a limbei latine corupte” precum şi a
„prescurtărilor uzitate”, în transcrierea documentelor. Nu ştiu să fi primit permisiunea solicitată să
facă cercetări în „arhivele secrete” şi nici că s-a adresat lui B. P. Hasdeu să fie sprijinit în acţiunea
sa. În mai 1876, intra în ziaristică şi nu mai putea fi vorba de cercetări în arhive.
Eminescu se întoarce în ultima parte a vieţii la preocupările sale indianiste din epoca studiilor
universitare. În caietul său de studii de la Universitatea din Berlin figurează şi profesorul de
indianistică Albrecht Weber (1825 - 1901) cu un curs despre Kalidasae Malakagnimita şi se face
cunoscut şi prin editarea de texte în sanscrită. Tratatul său Akademische Vorlesungen űber indische
Literaturgeschichte, tipărit într-o nouă ediţie în 1876, este tradus în franceză şi engleză. Găsim în
manuscrise mai multe însemnări privind caracteristica scrisului în sancrită. „Obiceiul indic de-a
scrie toate - sună o însemnare – câte au un singur accent, într-un cuvânt. Accentul e sufletul
cuvântului şi determină repartiţia, timpul sunător al fiecărui membru.” În manuscrise se păstrează şi
un text Cosmogonie der Inder, privind formarea universului, care ne îndrumă spre poezia Scrisoarea
I. Ultima poezie publicată de Eminescu este Kamadeva, care apare în „Convorbiri literare” în iulie
1887, iar în manuscrise se păstrează şi o proză, Poveste indică, cu o fată de împărat din „ţara
îndepărtată a Indiei”. Mărturii în această privinţă întâlnim şi în publicistică. „Citim cu plăcere
versurile bătrânului Omer – scrie Eminescu în Icoane vechi şi icoane nouă, decembrie 1877 – cu
care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia şi imnele din Rig-Veda, pe care păstorii iudei
le îndreptau luminii şi puterilor naturei pentru a le lăuda şi a cere de la dânsele iarbă şi turme de
vite.” Ameninţat să fie lăudat într-un ziar, în care erau prezentaţi complotiştii care îl înlăturară pe
Al. I. Cuza de la domnie, declară că „ar trebui să intru în sfântul fluviu Gange şi să mă închin
recitând imne ale Vedelor, scrise în sfintele începuturi când încă omul era adevărat ca natura şi
natura adevărată ca omul.”
Tipărirea acestei traduceri, în ediţia academică integrală, a ridicat probleme pe care nu le-am putut
depăşi, cum am fi dorit. Gramatica sancrită este tipărită cu caractere devanāgarī pentru care nu am
găsit litere în ţara noastră. Am apelat la reproducerea fotografică a fiecărei pagini, cum se poate
vedea în ediţia academică integrală (Opere XIV, Bucureşti, 1983, p. 509 - 896). Dacă acest
procedeu nu oferă şi o imagine asupra originalului german, are avantajul că putem urmări scrisul lui
Eminescu de-o acurateţe de invidiat. Am tipărit primul caiet al manuscrisului eminescian cu
caractere devanăgari în cadrul Asociaţiei Culturale România-India şi cu un studiu, Eminescu şi
cultura popoarelor orientale. De la „Poveste indică” la „Kamadeva”, „Scrisoarea I” şi proza politică.
S-au inclus şi studii de G. Anca, Anita Bhose şi Sergiu Al. George (Târgovişte, Editura Bibliotheca,
2004).
Eminescu face, prin traducerea Gramaticii sancrite o demonstraţie strălucită a stăpânirii facultăţilor
intelectuale. Traducerea sa prezintă o importanţă aparte şi în altă privinţă. O lucrare fundamentală a
indianisticii europene intra, prin traducerea sa, şi în cultura română, acum mai bine de un secol.
Eminescu se orientează spre istorie, estetică teatrală, filozofie, veche slavă şi indianistică. Tratatele
pe care le traduce au implicaţii şi în creaţia sa literară şi publicistică.
Revista Trivium 8

Ar trebui să ne tremure condeiul în mână, când ne apucăm să scriem despre Eminescu, înainte de-a
cunoaşte, cît de cît, biografia sa intelectuală.
Bucovina literară, 2-3 (214 – 215) 2008
DIASPORA
Orice cuvînt ştie ceva despre cercul drăcesc
Discurs rostit la primirea Premiului Nobel pentru Literatură, Stockholm,
2009
Autor: Herta MÜLLER
– Ai o batistă, mă-ntreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. Naveam.
Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa naveam
niciodată batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam această întrebare a ei. Batista
era semnul că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai tîrziu, eram
pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa
ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton
poruncitor, ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul muncii. Faptul că-mi vorbea
cu asprime chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a
doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe
mama.
Douăzeci de ani mai tîrziu, eram de mult doar eu singură la oraş, traducătoare într-o fabrică de
construcţii de maşini. Mă sculam la cinci în zori, la şase şi jumătate începea lucrul. Dimineaţa,
sunetele imnului din difuzor răsunau în întreaga curte a fabricii. În pauza de prînz – corurile
muncitoreşti. Dar ochii muncitorilor care se aşezau să mănînce ceva erau goi ca tabla zincată,
mîinile lor pline de unsoare de maşini, mîncarea învelită în hîrtie de ziar. Înainte să vîre în gură
bucata de slană, răzuiau cu briceagul cerneala tipografică de pe ea. Doi ani s-au scurs aşa după
tipicul cotidian, o zi întocmai ca şi cealaltă.
În cel de-al treilea an, s-a zis cu uniformitatea zilelor. În decurs de-o săptămînă, în biroul meu a
venit de trei ori, dis-de-dimineaţă, un bărbat uriaş, ciolănos, cu ochi albaştri sclipitori – un colos de
la Securitate.
Prima oară m-a tratat cu insulte stînd în picioare, şi-a plecat.
A doua oară şi-a scos canadiana, agăţînd-o de cheia dulapului, şi s-a aşezat. În acea dimineaţă
adusesem de-acasă lalele şi tocmai le aranjam în vas. S-a uitat la mine în timp ce făceam asta şi m-a
lăudat pentru neobişnuita mea cunoaştere de oameni. Avea o voce lunecoasă. Situaţia mi se părea
dubioasă. I-am respins laudele, afirmînd că mă pricep la flori, dar nu la oameni. A zis atunci,
răutăcios, că el mă cunoaşte mai bine decît cunosc eu lalelele. Şi-a aruncat canadiana pe braţ şi-a
plecat.
A treia oară cînd a venit, s-a aşezat, iar eu am rămas în picioare, căci îşi pusese servieta pe scaunul
meu. N-am îndrăznit s-o iau de-acolo şi s-o pun pe jos. M-a insultat tratîndu-mă de proastă
Revista Trivium 9

îngrămădită, de puturoasă şi curvă la fel de stricată ca o căţea de pripas. A-mpins vaza cu lalele
pînă-n marginea mesei, în mijlocul mesei a trîntit o foaie albă de hîrtie şi-un pix. A răcnit: Scrie!
Am scris stînd în picioare ceea ce mi-a dictat – numele meu cu data naşterii şi adresa. Apoi, însă,
mi-a mai dictat următoarele: că indiferent de gradul de intimitate sau de rudenie, nu voi spune
nimănui că... şi-aici a pronunţat acel cuvînt îngrozitor: colaborez. Cuvîntul ăsta nu l-am mai scris.
Am pus pixul jos şi m-am dus la fereastră, privind afară la strada plină de praf. Era neasfaltată –
hîrtoape şi case cocoşate. Colac peste pupăză, uliţa asta dărăpănată se mai şi numea strada Gloriei.
Pe strada Gloriei, o pisică se cocoţase în dudul desfrunzit. Era pisica fabricii, cea cu urechea
sfîrtecată. Deasupra ei, un soare matinal ca o tobă gălbuie. Am zis:
− N-am caracterul.
Am zis-o străzii de-afară. Cuvîntul caracter l-a isterizat pe securist. A rupt hîrtia aruncînd bucăţelele
pe jos. Pesemne că şi-a adus apoi aminte că trebuie, totuşi, să-i prezinte şefului dovada încercării de
racolare, aşa că s-a aplecat culegînd de pe jos peticele de hîrtie şi azvîrlindu-le în servietă. După
care a oftat adînc şi de necaz a dat cu vasul cu lalele de perete. Vasul s-a spart cu un scrîşnet de
parc-ar fi fost măsele în aer. Cu servieta sub braţ, a spus încetişor:
– Are să-ţi pară rău, te înecăm în rîu.
Iar eu am murmurat ca pentru mine:
– Dacă semnez hîrtia, n-am să mai pot trăi cu mine şi va trebui s-o fac eu însămi. E mai bine dac-o
faceţi voi.
Dar uşa era deja larg deschisă şi el dispăruse. Iar afară, în strada Gloriei, pisica fabricii sărise din
copac pe acoperişul casei. O creangă încă mai vibra ca o trambulină.
De-a doua zi a şi-nceput hărţuiala. Urma să dispar din fabrică. În fiecare dimineaţă, la şase şi
jumătate, trebuia să mă prezint la director. Iar lîngă el, în fiecare dimineaţă, şedeau preşedintele de
sindicat şi secretarul de partid. Şi la fel cum odinioară mama mă tot întreba: Ai o batistă?, tot aşa mă
întreba acum şi directorul în fiecare dimineaţă:
– Ţi-ai găsit un alt loc de muncă?
Iar eu de fiecare dată îi răspundeam la fel:
– N-am căutat, fiindcă îmi place în fabrică şi vreau să rămîn aici pînă ies la pensie.
Într-o dimineaţă cînd m-am dus la lucru, am dat peste dicţionarele mele voluminoase, care zăceau
pe culoar, lîngă uşa biroului meu. Am deschis uşa – la masa mea de scris şedea un inginer. Mi-a
spus:
– Cine intră, mai întîi bate la uşă. Ăsta-i acum locul meu, n-ai ce căuta aici.
Acasă nu mă puteam duce, fiindcă le-aş fi oferit pretextul să mă concedieze pentru absenţă
nemotivată. Nu aveam un birou al meu, dar cu-atît mai mult trebuia să vin acum în fiecare zi absolut
normal la lucru, cu nici un preţ nu trebuia să absentez.
Un timp, prietena mea din fabrică, căreia, pe drumul spre casă pe nenorocita aia de strada Gloriei, îi
povesteam totul, mi-a eliberat un colţişor la masa ei de scris, unde să pot lucra. Dar într-o dimineaţă
m-a aşteptat la uşa biroului şi mi-a spus:
– N-am voie să te mai las să intri. Toţi spun că eşti o turnătoare.
Şicanările se propagau de sus în jos, zvonul începuse să circule printre colegi. Asta şi era lucrul
cel mai rău. Împotriva unor atacuri te poţi apăra, dar în faţa clevetirii eşti neputincios. Zi de zi
eram pregătită pentru orice, luînd în calcul şi moartea. Dar această perfidie mă dădea gata. Nici
o luare în calcul n-o făcea suportabilă. Calomnia te burduşeşte cu noroi şi te sufoci, fiindcă nu te
poţi apăra. Părerea colegilor mei era că sînt chiar ceea ce refuzasem să fiu. Dacă i-aş fi spionat
ca să-i torn, s-ar fi încrezut în mine fără umbră de bănuială. În fond, mă condamnau fiindcă-i
cruţasem.
Cum nu puteam lipsi în nici un caz de la lucru, dar n-aveam un birou al meu, iar prietena mea navea
voie să mă mai lase să intru în biroul ei, stăteam nehotărîtă în casa scărilor. Am urcat şi
Revista Trivium 10

coborît treptele de cîteva ori – şi dintr-o dată am fost iar copilul mamei mele, căci aveam o
batistă. Pe care-am întins-o pe-o treaptă undeva între etajul unu şi doi, netezind-o cu palma să
stea cum trebuie, şi m-am aşezat pe ea. Dicţionarele voluminoase le-am luat în poală şi-am
continuat să traduc prospectele unor maşini hidraulice. Eram ca o glumă proastă pe trepte, iar
biroul meu era o batistă.
Prietena mea venea în pauzele de prînz, aşezîndu-se lîngă mine pe trepte. Mîncam împreună, aşa
cum o făceam înainte în biroul ei, şi încă mai înainte într-al meu. Din difuzorul din curtea fabricii
răsunau ca totdeauna corurile muncitoreşti cîntînd despre fericirea poporului. Ea mînca şi-mi
plîngea de milă. Eu, nu. Trebuia să rămîn tare. Încă mult timp. Cîteva săptămîni nesfîrşit de lungi,
pînă ce m-au concediat.
În perioada în care eram gluma proastă de pe trepte, am căutat în lexicon cum stau lucrurile cu
aceste cuvinte, scară şi treaptă. Prima treaptă a scării se numeşte treapta de pornire, iar ultima, de
ieşire. În germană, capetele treptelor orizontale pe care calcă piciorul se reazemă lateral în obrajii
scării şvangul scării1ţ. Iar spaţiul rămas liber dintre treptele unei scări se numeşte chiar ochiul
scării. Din elementele de construcţie ale instalaţiilor hidraulice mînjite de unsoare învăţasem
frumoasele cuvinte coadă-de-rîndunică şi gît-de-lebădă2, iar şuruburile se prind în ceea ce în
germană se numeşte muma-şurubului şSchraubenmutter = piuliţăţ. Mă uluiau numele poetice ale
elementelor unei scări, frumuseţea limbajului tehnic. Obrajii scării, ochii scării – aşadar scara are
faţă umană. Fie ele din lemn sau piatră, din beton sau fier – nu ştiu cum se face, dar oamenii le
imprimă propriul lor chip pînă şi celor mai incomodante lucruri din lume, botează materialul mort
cu numele cărnii proprii, îl personifică transformîndu-l în părţi ale corpului uman. Iar pentru
specialiştii în tehnică, asprimea muncii devine suportabilă abia printr-o tandreţe ascunsă. Şi orice
muncă, în orice meserie, se desfăşoară după acelaşi principiu ca întrebarea mamei mele cu privire la
batistă.
Cînd eram copil, acasă exista un sertar pentru batiste. Înăuntru erau dispuse pe două rînduri
orizontale cîte trei vrafuri unul după altul:
În stînga, batistele bărbăteşti pentru tata şi bunicul.
În dreapta, batistele femeieşti pentru mama şi bunica.
La mijloc, batistele de copii pentru mine.
Sertarul era portretul familiei noastre în format de batistă. Batistele bărbăteşti erau cele mai mari,
tivite cu dungi maro, gri sau bordo. Batistele femeieşti erau mai mici, iar marginile lor erau bleu,
roşii sau verzi. Batistele de copii erau cele mai mici, fără margini, dar cu flori sau animale pictate în
pătratul alb. Din toate trei soiurile existau batiste pentru zilele de lucru, în rîndul din faţă, şi batiste
de duminică, în rîndul din spate. Duminica, chiar dacă nimeni n-o vedea, batista trebuia să se
potrivească la culoare cu îmbrăcămintea.
Nici un alt obiect din casă, nici chiar noi înşine, nu era socotit atît de important ca batista. Ea era
universal utilizabilă: cînd aveai guturai, cînd îţi curgea sînge din nas, cînd te răneai la mînă, cot sau
genunchi, cînd plîngeai ori ţi-o vîrai în gură muşcînd-o să-ţi înghiţi lacrimile. O batistă udă, rece pe
frunte era pentru dureri de cap. Cu cîte-un nod la cele patru capete ţi-acopereai capul cu ea să te
apere de insolaţie sau ploaie. Cînd vroiai să-ţi aminteşti ceva, făceai nod la batistă ca reper de
memorie. Cînd cărai o geantă grea, îţi înfăşurai batista în jurul mîinii. Fluturată, era un gest de adio
atunci cînd trenul pleca din gară. Şi fiindcă pe româneşte se spune tren, iar în dialectul germanobănăţean
lacrimii i se spune Trän3, în capul meu scrîşnetul trenurilor pe şine se asemăna
întotdeauna cu plînsul. Dacă murea careva acasă la el în sat, i se lega pe dată o batistă în jurul
bărbiei pentru ca gura să-i rămînă închisă cînd se instalează rigiditatea cadaverică. Iar cînd la oraş
se prăbuşea vreunul la o margine de drum, mereu se găsea cîte un trecător care să-i acopere
mortului faţa cu batista – astfel batista ajungea să fie cel dintîi repaus al mortului.
În zilele toride de vară, părinţii îşi trimiteau copiii, seara tîrziu, la cimitir să ude florile. Mergeam
Revista Trivium 11

împreună de la un mormînt la altul în grupuri de cîte doi sau trei copii, udînd la iuţeală pămîntul.
După care ne aşezam pe treptele capelei, strîngîndu-ne unii într-alţii, şi priveam la crîmpeiele de
pîclă alburie ce se ridicau din unele morminte. Pluteau niţel prin văzduhul negru, dispărînd. Pentru
noi astea erau sufletele morţilor: figuri de animale, ochelari, sticluţe şi ceşti, mănuşi şi ciorapi. Şi
printre ele, ici-colo, cîte o batistă albă tivită cu negrul nopţii.
Peste ani, cînd discutam cu Oskar Pastior pentru a scrie despre deportarea lui în lagărul de muncă
sovietic, el mi-a povestit că primise de la o bătrînă mamă rusoaică o batistă din ţesătură albă de in –
din batist. Cine ştie, poate c-aveţi noroc, tu şi cu fi-miu, şi vă-ntoarceţi acasă curînd, zicea rusoaica.
Fiul ei era de aceeaşi vîrstă cu Oskar Pastior, aflat la fel de departe de-acasă ca şi el, dar în cealaltă
direcţie, povestea ea, într-un batalion de pedeapsă. Oskar Pastior bătuse la uşa ei ca cerşetor pe
jumătate mort de foame, vrînd să schimbe o bucată de cărbune pe niţică mîncare. L-a lăsat să intre
în casă, punîndu-i pe masă o supă fierbinte. Şi pentru că-i curgea nasul, picurîndu-i în farfurie, i-a
dat acea batistă albă încă neîntrebuinţată de nimeni. Tivită cu o broderie cu ajur şi împodobită cu
beţigaşe şi rozete cusute cu aţă de mătase, batista era o minunăţie care-l lua în braţe şi-l rănea pe
cerşetor. O amestecătură: pe de-o parte o alinare din ţesătură de batist, iar pe de alta, o panglică de
măsurare cu beţigaşe de mătase – linioarele albe de pe scala decăderii sale. Dar şi Oskar Pastior era
o amestecătură pentru femeia asta: un cerşetor rupt de lume, în casa ei, şi-un copil pierdut în lume.
În aceste două întruchipări ale lui, s-a simţit deopotrivă cuprins de fericire şi covîrşit de gestul unei
femei, în care şi el vedea două persoane: rusoaica străină şi mama îngrijorată, cu întrebarea ei: Ai o
batistă?.
De cînd am auzit această poveste, am şi eu o întrebare: oare Ai o batistă? e pretutindeni valabilă,
boltindu-se – în sclipirea zăpezii dintre îngheţ şi dezgheţ – peste o jumătate de lume? Străbate oare
munţi şi stepe dincolo de toate frontierele pînă în interiorul unui uriaş imperiu presărat cu lagăre de
pedeapsă şi de muncă forţată? Întrebarea Ai o batistă? să nu poată fi ea suprimată nici chiar de
seceră şi ciocan, nici chiar în stalinismul reeducării din numeroasele lagăre?
Deşi vorbesc româneşte de decenii, în discuţia cu Oskar Pastior am remarcat atunci pentru prima
oară că pe româneşte se spune batistă. Şi din nou – această limbă românească senzitivă ce-şi
împlîntă cuvintele cu o simplitate imperativă de-a dreptul în inima lucrurilor. Materialul se declară
fără ocoliş drept obiectul finit, drept batistă – ca şi cum toate batistele ar fi oricînd şi oriunde în
lume din această pînză fină de batist.
Oskar Pastior a păstrat acea batistă în valiză ca pe o relicvă primită de la o mamă dublă cu un dublu
fiu. Luînd-o apoi cu el acasă, după cei cinci ani de lagăr de muncă. Asta deoarece batista lui albă
însemna speranţă şi spaimă. Iar cînd omul lasă din mînă speranţa şi spaima, el moare.
După discuţia pe care-am avut-o despre batista albă, am lipit pentru Oskar Pastior timp de-o
jumătate de noapte un colaj pe o carte poştală albă:
Aici dănţuiesc puncte zice Bea
nimereşti într-un pahar de lapte cu picior
rufărie-n alb cadă de zinc gri-verzuie
la rambursare aproape toate
materialele-şi corespund
ia priveşte
sînt mersul cu trenul şi
cireaşa din savonieră sînt
ascultă-mă cu bărbaţi străini
şi nici despre centrală nu vorbi nicicînd
Cînd m-am dus la el peste o săptămînă şi-am vrut să-i dăruiesc colajul, mi-a spus:
– Mai trebuie să lipeşti pe ea Pentru Oskar.
Am spus:
Revista Trivium 12

– Ceea ce-ţi dau îţi aparţine, doar ştii bine.
A spus:
– Totuşi să lipeşti asta pe ea, cartea poştală poate că n-o ştie.
Am luat-o iar cu mine acasă şi-am lipit pe ea: „Pentru Oskar“. Dăruindu-i-o din nou în săptămîna
următoare, ca şi cum prima oară m-aş fi înapoiat de la poartă acasă fără batistă, iar acum m-aş afla a
doua oară la poartă, cu o batistă.
Tot cu o batistă sfîrşeşte şi-o altă poveste:
Pe fiul bunicilor mei îl chema Matz. În anii ’30 l-au trimis la Timişoara la şcoala comercială, pentru
ca într-o bună zi să poată lua în primire negoţul cu cereale şi prăvălia de coloniale a familiei. La
acea şcoală predau profesori din Reichul German, nazişti autentici. După absolvirea şcolii, se prea
poate că pe Matz îl instruiseră, printre altele, şi într-ale comerţului, dar în principal fusese şcolit sajungă
nazist – o spălare de creier aplicată cu metodă. După ce-şi terminase ucenicia, Matz era un
nazist înfocat, se preschimbase într-altul. Lătra lozinci antisemite şi devenise inaccesibil aidoma
unui debil mintal. Bunicul meu l-a dojenit în mai multe rînduri, atrăgîndu-i atenţia că întreaga avere
şi-o dobîndise doar prin împrumuturile primite de la prieteni de afaceri evrei. Şi cînd nici asta n-a
ajutat la nimic, i-a mai şi ars de cîteva ori o palmă. Dar lui Matz îi anihilaseră mintea. O făcea pe
ideologul satului şi-i muştruluia pe cei de-o vîrstă cu el, care se sustrăgeau de la plecarea pe front.
Era conţopist într-un birou al armatei române. Dar ceva îl îmboldea să schimbe teoria pe practică,
aşa că s-a înrolat voluntar în SS, vrînd să plece pe front. Cu numai cîteva luni mai tîrziu s-a reîntors
acasă pentru a se căsători. Cuminţit de crimele de pe front, a recurs la formula magică îngăduită ca
să scape de război pentru cîteva zile. Această formulă magică se numea: concediu de căsătorie.
Bunica mea avea două fotografii cu fiul ei Matz în fundul unui sertar: o fotografie de la căsătorie şi
una cu el mort. Pe fotografia de la căsătorie e o mireasă în alb mai înaltă ca el c-un lat de palmă,
subţirică şi gravă – o madonă de ghips. Purtînd pe cap o coroniţă de ceară ca un frunziş peste care-a
nins. Lîngă ea – Matz în uniformă nazistă. În loc să fie mire, e soldat. Un soldat la nuntă, şi propriul
său cel din urmă soldat reîntors acasă. Abia înapoiat pe front, a şi sosit fotografia cu el mort. Pe care
se vede pentru ultima oară un soldat sfîrtecat de-o mină. Fotografia cu decedatul e cît palma, un
ogor negru şi chiar în mijlocul lui o pînză albă cu o grămăjoară cenuşie rămasă dintr-un om. Pe
fondul întunecat, pînza albă se zăreşte micuţă ca o batistă de copil, în pătratul alb al căreia e, chiar
în centru, un desen bizar. Şi pentru bunica mea această fotografie era o amestecătură: pe batista albă
era un nazist mort, iar în memoria ei, băiatul viu. Bunica mea a ţinut, de-a lungul anilor, această
dublă imagine în cartea ei de rugăciuni. Se ruga în fiecare zi. Pesemne că şi rugăciunile ei erau cu
dublu înţeles. Probabil că bîjbîiau pe urmele rupturii dintre fiul iubit şi nazistul feroce, cerîndu-i şi
lui Dumnezeu s-o milostivească cu-acest şpagat – să-şi iubească fiul şi să-l ierte pe nazist.
Bunicul meu fusese soldat în Primul Război Mondial. Ştia despre ce vorbeşte atunci cînd spunea
deseori şi exasperat despre fiul său Matz: Păi sigur, cînd drapelele flutură, mintea ţi-alunecă în
goarnă. Acest avertisment i se potrivea şi următoarei dictaturi în care am trăit eu însămi. Zi de zi
puteai vedea cum mintea micilor şi marilor profitori le-aluneca în goarnă. M-am decis să nu sun din
goarnă.
Dar copil fiind, a trebuit să-nvăţ împotriva voinţei mele să cînt la acordeon. Căci în casă mai exista
acordeonul roşu al defunctului soldat Matz. Curelele de la acordeon erau mult prea lungi pentru
mine. Ca să nu-mi alunece de pe umeri, profesorul de acordeon mi le-a înnodat la spate cu batista.
Oare putem spune că tocmai cele mai mărunte obiecte, fie ele şi goarna, acordeonul sau batista,
înnoadă cele mai desperecheate lucruri în viaţă? Şi că obiectele se mişcă-n cerc, iar în devierile lor
există ceva supus repetiţiei – supus unui cerc drăcesc? Poţi s-o crezi, dar nu s-o spui. Dar ceea ce nu
poţi spune, o poţi scrie. Fiindcă scrisul e un act mut, o muncă de la creier la mînă. Care omite gura.
Am vorbit mult în dictatură, de cele mai multe ori fiindcă mă decisesem să nu sun din goarnă. De
Revista Trivium 13

cele mai multe ori, vorbitul ăsta al meu a avut urmări insuportabile. Dar scrisul a-nceput în tăcere –
acolo, pe treptele fabricii, unde a trebuit să stabilesc cu mine însămi mai multe decît se puteau
spune. Cele ce mi se-ntîmplau nu mai erau exprimabile în vorbire. Cel mult adaosurile exterioare,
nu însă şi proporţiile lor. Pe-acestea nu mai puteam decît să le silabisesc mut în creier, în cercul
drăcesc al cuvintelor atunci cînd scriam. În faţa spaimei de moarte am reacţionat prin foamea de
viaţă. Care era o foame de cuvinte. Numai vîrtejul cuvintelor putea pătrunde starea mea. Fugeam pe
urma celor trăite în cercul drăcesc al cuvintelor, pînă cînd ceva îmi apărea în aşa fel cum nu mai
cunoscusem niciodată înainte acel lucru. Paralel cu realitatea, a intrat în acţiune pantomima
cuvintelor. Ea nu respectă în nici un fel dimensiunile reale, sfrijeşte lucrurile principale şi le dilată
pe cele secundare. Pe nepusă masă, cercul drăcesc al cuvintelor deprinde cele trăite cu un soi de
logică vrăjită. Pantomima este turbată şi rămîne sperioasă, şi e tot pe-atît de avidă, pe cît e şi de
sătulă. Tema „dictatură“ e de la sine cuprinsă într-asta, fiindcă firescul nu se mai reîntoarce
niciodată atunci cînd ţi-a fost răpit aproape în întregime. Tema există în mod implicit, dar cele ce
mă iau în posesie sînt cuvintele. Ademenind tema într-acolo unde vor ele. Nimic nu se mai
potriveşte, şi totul e adevărat.
Ca glumă proastă pe trepte eram la fel de singură ca pe-atunci cînd eram copil şi păzeam vacile în
valea rîului. Mîncam frunze şi flori ca să fiu de-a lor, căci ele ştiau cum să trăiască, iar eu, nu. Le
vorbeam spunîndu-le pe nume. Numele de Milchdistel şarmurar; textual: ciulin-de-lapteţ ar fi
trebuit să fie cu adevărat acea plantă ghimpoasă cu lapte în tulpini. Dar planta nu răspundea la
numele de Milchdistel. Drept care încercam să-i născocesc alte nume în care să nu apară nici
cuvîntul „ciulin“, nici cuvîntul „lapte“, zicîndu-i: Stachelrippe şcoastă-ghimpoasăţ sau Nadelhals
şgîtlejul-aculuiţ. În înşelăciunea tuturor falselor nume comisă pe seama adevăratei plante se căsca
dintr-o dată lacuna ce dezvăluia vidul. Ruşinea de-a vorbi cu glas tare cu mine însămi, şi nu cu
planta. Dar ruşinea asta-mi făcea bine. Păzeam vacile şi sunetul vorbelor mă păzea pe mine.
Simţeam:
Orice cuvînt de pe chip
ştie ceva despre cercul drăcesc
şi n-o spune
Sunetul vorbelor ştie că trebuie să-nşele, fiindcă obiectele te-nşeală cu materialul lor, iar
sentimentele cu gesturile lor. În punctul de întretăiere unde se întîlnesc înşelăciunea materialelor cu
aceea a gesturilor, sunetul vorbelor se oploşeşte cu adevărul său născocit. Cînd scrii, nu poate fi
vorba de încredere, ci mai degrabă de onestitatea înşelăciunii.
Pe-atunci în fabrică, cînd eram o glumă proastă pe trepte, iar batista era biroul meu, am descoperit
în lexicon şi frumosul cuvînt de Treppenzins, dobîndă în trepte, ceea ce-nseamnă că rata dobînzii la
un împrumut creşte treptat. Ratele crescătoare sînt costuri pentru unul, venituri pentru celălalt. Cînd
scriu, pe măsură ce mă adîncesc tot mai mult în text, ele ajung să fie deopotrivă ambele. Cu cît ceea
ce scriu mă jefuieşte mai aprig, cu-atît şi arată mai mult lucrurilor trăite ceea ce nu exista pe cînd le
trăiai. Asta n-o pot descoperi decît cuvintele, fiindcă n-o ştiau mai înainte. Acolo unde iau prin
surprindere lucrurile trăite, le şi oglindesc cel mai bine. Devenind atît de stringente, încît lucrurile
trăite trebuie să se cramponeze de ele pentru a nu se dezmembra.
Eu cred că obiectele nu-şi cunosc materialul, că gesturile nu-şi cunosc simţămintele şi nici cuvintele
gura ce le rosteşte. Dar pentru a ne asigura de propria noastră existenţă, avem nevoie de obiecte, de
gesturi şi cuvinte. Cu cît ne putem lua mai multe cuvinte, cu-atît sîntem mai liberi. Cînd ni se
interzice să deschidem gura, căutăm să ne afirmăm prin gesturi, ba chiar şi prin obiecte. Sînt mai
greu interpretabile şi cîtva timp nu trezesc suspiciuni. În felul acesta ne şi ajută să preschimbăm
înjosirea într-o demnitate ce nu trezeşte suspiciuni un timp.
Cu puţin înainte de emigrarea mea din România, miliţianul satului a venit la noi acasă dis-dedimineaţă
şi-a luat-o cu el pe mama. Ajunseseră deja la poartă, cînd ei i-a venit în minte: Ai o
batistă? N-avea. Deşi miliţianul era nerăbdător, s-a reîntors în casă luîndu-şi o batistă. Ajunşi la
Revista Trivium 14

postul de miliţie, acela a-nceput să spumege de mînie. Cunoştinţele de română ale mamei erau
insuficiente ca să-i priceapă zbieretele. Apoi el a ieşit din birou, încuind uşa pe dinafară. Mama a
rămas închisă acolo toată ziua. În primele ceasuri a rămas aşezată la masa lui şi-a plîns. După care
s-a învîrtit prin cameră încoace şi-ncolo, apucîndu-se să şteargă praful de pe mobilă cu batista udă
de lacrimi. Apoi a luat găleata de apă din colţ şi prosopul atîrnat în cuiul de pe perete şi-a frecat
podeaua. M-am îngrozit cînd am auzit-o povestindu-mi asta:
– Cum de-ai putut să-i faci ăluia curat în cameră? am întrebat-o. Şi ea mi-a răspuns fără stînjeneală:
– Păi, mi-am căutat de lucru ca să-mi treacă timpul. Şi biroul lui era aşa de murdar! Ce bine că
luasem cu mine una din batistele mari bărbăteşti!
Abia acum am priceput: în felul ăsta, înjosindu-se suplimentar însă de bunăvoie, îşi redobîndise
demnitatea în arest. Într-un colaj am căutat cuvinte pentru toate astea:
M-am gîndit la roza robustă din inimă
la sufletul nefolositor ca o sită
dar proprietarul m-a-ntrebat:
cine cîştigă-n povestea asta
am spus: scapă pielea întreagă
el a ţipat: pielea nu-i
decît un flec de batist ofensat
cu mintea haihui
Mi-aş dori să pot rosti o propoziţie pentru toţi cei cărora pînă azi, sub felurite dictaturi, li se ia
demnitatea zi de zi – fie şi o propoziţie ce conţine cuvîntul batistă. Fie ea şi întrebarea: Aveţi o
batistă?
Ar fi oare cu putinţă ca, dintotdeauna, întrebarea despre batistă să fi avut în vedere nu batista, ci
acuta singurătate a omului?
7 decembrie 2009
Traducere de
Alexandru Al. ŞAHIGHIAN
© Nobel Foundation 2009
1. În germană, „Treppenwangen“ (textual: „obrajii scării“). Termenul tehnic românesc „vang“
provine tocmai din germanul „Wange“ (obraz). (n. tr.)
2. Aceste două cuvinte chiar există şi în româneşte, fiind calchiate după termenii tehnici germani,
„Schwalbenschwanz“ şi „Schwanenhals“, şi se referă, primul, la un anume tip de îmbinare între
părţile unei maşini, cel de-al doilea, la o ţeavă curbată. (n. tr.)
3. Pronunţia fiind cvasiidentică. (n. tr.)
Obsevator cultural nr. 506/2009
Revista Trivium 15

Ochii Mamei
(cintec dupa ideea si in memoria prietenului nostru din copilarie: Tudor
Valer)
Text:Ben Todica, Muzica:Tudor Valer, Aranjament muzical:Ion Petru,
Consultant:George Anca
refren: Mama numai mama, sta vegheaza zi si noapte
Sa-n veleasca pruncul gol.
Primii pasi in asta lume i-am facut la 7 luni
Tot cu mama mea cea buna sa-nvat taina ..cestei lumi
Mama mea ma legana, si ma saruta cu foc
Si-mi spunea, mereu, ca-s mandru - cel mai talentat din bloc.
refren : Cor de copii…..
Mama mea cea buna ,primul meu auditor
I-mi soptea mereu: Baiete! O s-ajungi compozitor,
Canta dragul mamei, canta. Canta si nu te lasa
Ca o data, si o data, o sa ajungi si tu ceva.
Copiii radeau de mine. M-a luau peste picior
Imi spuneau; ‚Mai Jimi Hendrix!, cu opinci si cu tambal
O s-ajungi golan pe strada, fara bani in buzunar.
Greierasul saltaretul, vei canta si tu la bal.
Mama a plecat din lume, prima mea singuratate
Cu imaginea-i divina, mama ma sustine-n toate,
Chipul dulce-i si blandetea se reflecta-mi cald in note
Ca un vis placut, in soapte, ea ma leagana prin fapte.
refren : Cor de copii…..
Azi imi vad nepotii, si in ochii lor pe mama
Imi soptesc in grup : Uicuta ! mangaie-ne iar cu pana
Improvizatie pe corzi : ….
Si-i spuneam la fata mea , cand de mama ea vorbea
’Pleoapele-mi le saruta, sa m-adoarma ea veghea.
Mama, numai mama sta, vegheaza zi si noapte,
sa-n veleasca pruncul gol.’
Improvizatie pe corzi: ......
refren: .......
Si mai stiu ca mama mea ,buna de ea, ea voia,
Sa fiu om la casa mea, multe sfaturi imi dadea .
Revista Trivium 16

Cu chitara am ramas , puisor pe camp doinas
Alintatul mamelor, in ochii bunicilor,
Greierasul codrilor, murmurul izvoarelor
Zborul caprioarelor, mangaierea stelelor
Final inpreuna cu corul de copii....
Solo:
Pe fruntea copiilor, freamatul luminilor
Copiii:
Mama, numai mama,
Solo:
In ochii mamei ma-nvelesc.
Copiii:
... sta, vegheaza.
Revista Trivium 17

George Alexe
Misterul actualităţii eminesciene
La 15 Ianuarie 1850 vedea lumina zilei în satul Ipoteşti, de lângă Botoşanii
Părintelui Theodor Damian, cel mai mare poet al Neamului nostru Mihai
Eminescu.
S’au scurs de atunci 158 de ani, pe care îi aniversăm astăzi 12 Ianuarie
2008, şi prezenţa lui spirituală ne copleşeşte încă, strălucind cu tărie, de
dincolo de vreme, într’o aură de sfinţenie naţională. Mai ales, în ultimul timp,
se vorbeşte tot mai insistent de ”cultul lui Eminescu”. Credem că nu este
vorba de o simplă exagerare, dacă ţinem seama şi de unele temeiuri literare în
această privinţă şi mai ales de misterul nemuritor al actualităţii eminesciene.
Să fie oare acest mister un miracol creat de harul eminescian întru veşnica lui
pomenire? Oricum, suntem tot mai mult convinşi că acest miracol al
misterului actualităţii eminesciene este unul şi acelaşi cu miracolul misterului
existenţial al Neamului românesc, întruchipate amândouă de harul
eminescian în opera lui nemuritoare.
Desigur, sunt întrebări permanente ale destinului nostru fiinţial şi
naţional, cărora Mihai Eminescu le-a răspuns înfiorat cu jertfa supremă a
vieţii sale, lăsându-le moştenire, nouă celor de astăzi, întru apărarea credinţei
noastre ortodoxe strămoşeşti şi întru apărarea Neamului nostru şi a hotarelor
strămoşeşti care, în vremea noastră, nu mai corespund cu fruntariile dorului
naţional şi ale doinei eminesciene.
Aniversând 158 de ani dela naşterea lui Mihai Eminescu, ne apropiem de
el cu sfială, ca de un altar al poeziei româneşti. ”A vorbi despre poet,
mărturisea Tudor Arghezi, este ca şi cum ai striga într’o peşteră vastă… Nu
poate să ajungă vorba până la el fără să-i supere tăcerea. Numai graiul
coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene slava lui singuratică şi
delicată”.
ﾎn câmpia literelor române, Mihai Eminescu este un munte fără cărări
spre vârful lui, este un ”Everest al lirismului”, cum îl numeşte Perpessicius,
”pe care generaţii după generaţii îl vor urca, fără ca vreodată să ajungă până la
creştetul încununat de soare şi de ninsori. De aceea, Eminescu e greu de
pătruns pe cărări obişnuite”.
Există o cale totuşi. O cale miraculoasă care poate pătrunde până şi
misterul creaţiei poetice. Se ştie că orice act poetic de creaţie, dacă este
autentic, se înscrie ca o mare experienţă trăită. Prezenţa artistului este atât de
puternică în opera lui, încât te îndoieşti dacă, născându-se, el a murit
vreodată. Fiinţa lui spirituală a rămas întreagă în fiinţa operei lui literare, în
versurile lui nemuritoare, unde se întruchipează aevea de fiecare dată când îl
citeşti.
Revista Trivium 18

Ca să-l descoperim pe Eminescu cel autentic, trebuie să mergem direct la
opera lui, pentru a intra în legătură, prin comuniune şi contemplaţie, cu
prezenţa fiinţei lui spirituale. Dar orice contemplaţie presupune participare,
acţiune. Şi noi ştim că fiinţa, teologic vorbind, nu se revelează decât în actul
participării. Comuniune fără participare prin iubire nu există. Limbajul
omenesc este prea sărac şi nu poate să redea fidel efortul nostru de
participare, care se împlineşte doar apoteozat în momentul sublim al
extazului, când atingem transfiguraţi fiinţa operei de artă în esenţa ei
inefabilă. Pentru că, actul de creaţie, prin care fiinţa unei opere de artă este
adusă la existenţă, este, la fel ca şi opera în sine, un act de dragoste, adică de
comuniune.
Considerând deci că orice act de creaţie este dragoste, că fiinţa unei opere
de artă este în intimitatea ei dragoste, înseamnă că numai prin iubire putem
să participăm, adică putem să intrăm în legătură cu fiinţa tainică a operei de
artă, putem să atingem cu sufletul nostru fiinţa spirituală a artistului,
prezentă peste vreme, în adevărata lui operă de artă.
Astfel, dragostea noastră de viaţă, de iubire şi de frumuseţe, de oameni şi
de firea înconjurătoare, se va întâlni, în versurile sale nemuritoare, cu
dragostea lui Eminescu pentru viaţă, pentru frumuseţe şi iubire neţărmurită
pentru neamul şi Ţara noastră, dar mai ales pentru noi cei de astăzi. ﾎn
această întâlnire a dragostei noastre cu dragostea lui Eminescu, în această
tainică logodnă spirituală, vom sesiza adâncul operei eminesciene şi vom
rămâne extaziaţi de misterul prezenţei lui spirituale, de fiinţialitatea
comuniunii noastre sufleteşti cu el, prin revelarea eminesciană a sensurilor
teandrice ale omeniei sale româneşti, pe care le contemplăm în opera sa
nemuritoare.
Mergând pe această cale a comuniunii noastre sufleteşti cu el, vom
descoperi pe marele nostru poet în toată autenticitatea existenţei lui
neprefăcute de biografi sau de comentatori. Dialogul nostru sufletesc cu el va
fi cu atât mai însufleţitor şi cu atât mai luminos, cu cât aspiraţiile lui vor da
avânt creator aspiraţiilor noastre naţionale către lumină şi libertate, către
cultură şi spiritualitate, în duhul teandric al tradiţiilor noastre strămoşeşti.
Camil Petrescu vorbea despre ”cultul lui Eminescu”, ca despre o realitate
căreia nu i se mai poate sustrage nimenea, iar Academicianul Alexandru
Rosetti afirma despre acelaşi cult ”că a devenit un bun al poporului”. Acest
cult trădează legăturile noastre sufleteşti, fiinţiale, cu poetul îndrăgit şi
venerat de noi, dovedind cu evidenţa însăşi cât de mult Mihai Eminescu a
intrat în conştiinţa neamului nostru.
Părintele Gala Galaction spunea cândva că ”ceea ce ne impresionează şi ne
impune mai mult este imensul său patriotism. ﾎn privinţa aceasta, Eminescu
trebuie pus alături cu cei mai mari, cu cei mai sfinţi patrioţi ai noştri”.
ﾎngenunchindu-şi cugetul în faţa lui Mihai Eminescu, şi Tudor Arghezi
declara despre Luceafărul poeziei româneşti că este ”Sfântul preacurat al
Revista Trivium 19

ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s’a ales un crucificat.
Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste
văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu este universal…”
Apelul la sfinţenie, în sensul unei categorisiri supreme a poetului în cea
mai înaltă zonă spirituală a desăvârşirii omeneşti, ni se pare vrednic de
reţinut şi de adâncit. Dealtfel, adevărata creaţie poetică nu este altceva decât o
permanentă stare de sfinţenie, adică de contemplaţie spirituală.
Evocând personalitatea lui Eminescu, marele nostru Caragiale, cu
intuiţiile sale profunde asupra sufletului omenesc, spunea, de asemenea, că
ilustrul geniu al poeziei noastre naţionale avea ”aerul unui sfânt tânăr coborît
dintr’o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea
scrisul unor chinuri viitoare”. Cu ochii minţii parcă întrezărim în spusele lui
Caragiale o adevărată imagine iconografică de erminie bizantină.
ﾎn acest sens şi mărturia lui Vlahuţă poate fi o dovadă. ﾎn ”Amintirile” sale
despre Eminescu, făcea următoarea evocare: ”Mi se părea un zeu tânăr,
frumos şi blând, cu părul negru, ondulat, de sub care se dezvălea o frunte
mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin,
gura mică şi’n toate o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea glas
profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce, misterioasă, care dădea
cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr’o lume
necunoscută nouă”.
Viaţa lui Eminescu a fost o nesfârşită, cumplită suferinţă şi o jertfă.
Apariţia lui este unică. ”Rar se întâmplă ca un poet, arăta George Călinescu,
să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei şi, de aceea, multă
vreme, dacă nu pentru totdeauna, Mihai Eminescu va rămâne în poezia
noastră nepereche”.
Unul dintre cei mai competenţi exegeţi ai operei eminesciene, regretatul
Tudor Vianu, afirma: ”Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor
naţional pe acelea care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe
Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin.
Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi,
fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului
şi a năzuinţelor lor şi le-a inspirit încrederea deplină în puterea lor de a
îmbogăţi prin creaţie originală cultura universală”. Şi pe bună dreptate.
Dar calea ‘’sfinţeniei”, ”cea strâmptă şi cu chinuri”, cum scrie şi la Sfânta
Carte, pe care, în viaţă fiind, a trebuit s’o urce şi Mihai Eminescu, spre a
atinge acel vârf al lirismului românesc în universalitatea poetică mondială, ne
îndepărtează, sau ne apropie şi mai mult de Mihai Eminescu?
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Numai cine se încumetă să facă
această ascensiune spirituală, poetică, a sfinţeniei creatoare, va descoperi
adevărata cale spre Eminescu şi va intra în comuniune cu el.
Numai atunci va înţelege, cucerindu-se pe sine, că Mihai Eminescu este
Revista Trivium 20

sinteza spiritului nostru naţional, visul şi aspiraţia noastră etnică,
plenitudinea ideală a unui neam creştin ortodox, care a trecut înţelept prin
istorie şi s’a dovedit erou creator în cultură. Numai atunci, pătruns de
misterul etern al actualităţii eminesciene, va înţelege adevărul dreptăţii
noastre naţionale pentru care şi-a jertfit viaţa Mihai Eminescu.
Iată de ce, actualitatea lui Mihai Eminescu este şi va rămâne, totdeauna
permanentă în sufletul comuniunii româneşti celei de taină, şi iată de ce, în
fiecare an, la 15 Ianuarie, şi mai ales acum, când aniversăm 158 de ani dela
naşterea marelui nostru Poet Naţional, simţim cum adie peste întreaga
suflare românească de pretutindenea un har eminescian al românismului
integral, care transcende barierile şi ideologiile de tot felul, literare, culturale,
artistice sau politice, unindu-ne în aceeaşi aniversare naţională a naşterii
marelui nostru poet fără de moarte în spiritualitatea neamului nostru.
Desigur, aniversarea a 158 de ani dela naşterea lui Mihai Eminescu
premerge simbolic 24 Ianuarie, ziua naşterii României moderne sub alt sfânt
al comuniunii româneşti, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dar şi naşterea
lui Mihai Eminescu şi Unirea Principatelor Române, adică naşterea României
moderne, se înscriu ca două evenimente cruciale, de-a pururi actuale, ale
căror împliniri, în vreme şi peste vreme, s’au dovedit providenţiale în
dobândirea independenţei spirituale şi naţionale a României Mari.
Astfel, prin puterea harului său de poet naţional şi creştin ortodox, Mihai
Eminescu este adevăratul dezrobitor al sufletelor româneşti şi făuritorul
spiritual al României Mari, unită poetic în aceeaşi limbă naţională,
românească, transfigurată, dela Nistru pân’ la Tisa, de geniul eminescian.
Aşadar, în încheere, cuvine-se cu adevărat ca, în fiecare an, la 15 Ianuarie,
sufletele noastre, învăpăiate de dorul şi de misterul actualităţii eminesciene,
să se cuminece cu harul poeziei sale, întru purificarea de taină a fiinţei
noastre naţionale, şi, mai ales, întru creşterea ei spirituală după chipul şi
asemănarea Sfântului nostru Mare Poet Naţional, Mihai Eminescu Românul!
Vă mulţumesc!
( New York, Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă,
Simpozionul Aniversar: 158 de ani dela naşterea lui ”Mihai Eminescu’)
Sâmbătă, 12 Ianuarie 2008
GEORGE ALEXE
Revista Trivium 21

INDIANISTICĂ
INDIA MEDICILOR ROMÂNI
Amita Bhose: SERGIU. VĂZUT DE NOI, INDIENII
Publicat în revista Ramuri, 1982
- Ştie oare Sergiu Al-George "limba indiană"? De câte ori am fost nevoită să răspund la această
întrebare, de atâtea ori mi-am pus întrebarea: cum a reuşit acest intelectual român, de formaţie
medicală, să stăpânească limba sanscrită cu o atare desăvârşire, prin care era demn de invidiat chiar
de indienii înşişi?
În cursul contactului meu cu România, de peste 20 de ani, am remarcat o deosebită atracţie pentru
India în sufletul oricărui român. În nici o altă ţară, la nici un alt popor n-am întâlnit o pasiune atât de
enigmatică faţă de India. India este un vis, un farmec, un mister pentru români.
Interesul lui Sergiu Al-George şi-a avut punctul de plecare în acel sentiment românesc, dar ochii săi
pătrunzători l-au dus mult mai departe, spre căutarea spiritului indian. Sergiu Al-George nu s-a oprit
nici la filmele lacrimogene indiene, nici la jurnalele de călătorie, scrise de europeni. Ele îi plăceau,
fiindcă iubea India, şi nu invers. Totodată, indianistul român a fost capabil să discearnă între
imaginea falsă a Indiei şi sufletul - atman - indian, care se ascunde în învelişurile acestei falsităţi şi
falsificări.
Sergiu Al-George a putut să cunoască India adevărată, fiindcă a fost un român adevărat în gând şi în
suflet. Cunoştea şi iubea fondul arhaic al culturii române. Îl cerceta cu rigoarea ştiinţifică a unui
bărbat şi cu sensibilitatea gingaşă a unei femei. Acest caracter de androgin al intelectualităţii
cercetătorului l-a ajutat să se apropie de universul indian, creat prin unirea lui purusa - principiul
masculin - cu prakrti - principiul feminin. Mi se pare probabil că tocmai această latură a
caracterului său îl determinase să traducă tratatul sistemului Sankya din filozofia indiană, conform
căruia procesul creaţiei porneşte din interacţiunea acestor două principii.
Lectura operelor lui Sergiu Al-George, precum şi conversaţiile particulare, uneori pătrunse de
melancolia nostalgică, alteori aprinse de polemici fierbinţi, îmi revelau o minte veritabil indiană nu
de azi, ci a epocii de aur a istoriei indiene.
- Trăim în secolul XX şi nu în vremea lui Kalidasa, nici în cea a lui Panini - îi spuneam adeseori.
- Rău faceţi - era răspunsul de totdeauna. "Sergiu are o structură mentală asemănătoare celei a
marilor sanscritişti indieni, de pildă Gauri Nath Sastri. Altfel n-ar fi găsit atâtea rasa - seva - într-o
materie atât de seacă, cum e gramatica lui Panini", a observat, pe bună dreptate, un intelectual
indian.
Panini a fost mult mai mult decât preocuparea ştiinţifică a lui Sergiu. A fost chiar trăirea sa
lăuntrică. De la regulile conducerii auto până la ritmul zborurilor de păsări în câmpiile indiene, totul
i-a fost explicabil cu ajutorul formulelor lui Panini.
Revista Trivium 22

Această "Panino-manie" îl îndepărta pe Sergiu de mulţi indeni. De ce acest european straniu
dezgroapă "o limbă moartă" - se mirau unii - pe când noi, indienii, am îngropat-o de mult sub
lespezile ştiinţei împrumutate din Europa?
În acelaşi timp, indienii care au preocupări culturale sau ştiinţifice au găsit la Sergiu Al-George
unica oază (la care s-au adăugat acum oazele formate de tinerii inspiraţi de prelegerile sau operele
sale) într-o ţară străină. Profesorii indieni veniţi prin acordul cultural, de pildă, P. Vidyasagar Dayal,
I.N. Chaudhuri, d-na Usha Chaudhuri şi S.B. Singh, au găsit un adevărat prieten în Sergiu. Au găsit
o mică India în casa lui. Savanţii indieni care au vizitat România pentru a cunoaşte cultura acestei
ţări s-au întors cu amintirile surprizei plăcute de a întâlni un fiu spiritual al Indiei pe pământul
României.
"Dintre toţi europenii pe care i-am cunoscut, Sergiu Al-George mi-a fost cel mai apropiat" -a scris
lingvistul şi comparatistul V.N. Mishra profesorului S.B. Singh.
Intelectualii şi oamenii de cultură din India, pe care i-a întâlnit Sergiu în India în 1972, nutresc o
deosebită admiraţie amintirii sale. În serile de primăvară şi în dimineţile de toamnă, aşezându-se
lângă "trandafirul japonez" înflorit pe balconul înmiresmat de "mâna maicii domnului", Sergiu îşi
aducea aminte de zilele petrecute cu prof. P.C. Gupta, vicecancelarul Universităţii Visva- Bharati
(centrul universitar înfiinţat de Tagore la Santiniketan), cu scriitoarea Maitreyi Devi, cu poetul
N.Bharadwaj, bibliotecar la Biblioteca naţională şi, mai ales, cu actorul Sekhar Chatterjee în
Calcutta, cu care rămăsese bun prieten. Acum doi ani, văzându-l în filmul Vânătoarea neobişnuită,
a sărit de pe scaun şi a strigat, emoţionat, "Sekhar! Sekhar!"
Vorbea cu multă însufleţire de conferinţele ţinute în diferite universităţi din India, de vestigiile
culturale pe care le-a vizitat, mai ales de
cel buddhist din Sarnath.
- Te-a dezamăgit cumva India reală? Ţi-a dărâmat visul pe care l-ai zămislit? îl întrebasem în 1972.
- Dimpotrivă. L-a completat şi l-a îmbogăţit. Mi-au lăcrimat ochii când am văzut norii indieni, din
avion. Ei mi-au amintit de Norul mesager al lui Kalidasa. Acum, când mi-a scris un indian că la
prima sa venire în România, într-o primăvară, caişii şi cireşii înfloriţi i-au adus aminte de unele
versuri din Naşterea lui Kumara de Kalidasa, instinctiv am pus mâna pe telefon să formez numărul
lui Sergiu.
Dar atunci, când am comunicat impresiile oaspetelui român despre India în presă, câte scrisori de
admiraţie n-am primit din Calcutta, oraşul meu de baştină, oraşul indian pe care Sergiu l-a iubit cel
mai mult?
- Dar mizeria Indiei nu te-a deranjat?
- Nu există nici o mizerie în India. Există în ochii celor care o văd. I-au plăcut aglomeraţiile de pe
străzile prăfuite, stolurile de vrăbii,
cirezile de vaci, chiar şi căţeii rătăciţi care scheunau în centrele marilor oraşe. Nu i-a convenit să
stea în hotelurile de lux în stil european, unde fusese cazat. Cerea să fie mutat în hoteluri modeste,
unde să poată bea apă dintr-un ulcior de lut - purnaghata.
Toate acestea i-au completat panorama vieţii indiene. La fel ca poeţii anonimi vedici, îl rugase parcă
pe Soare să descopere "vasul de aur" al adevărului. Sau ca Rabindranath Tagore, îi ceruse parcă
cerului să dea la o parte cortina albastră şi să-i dezvăluie lumea pierdută a fericirii. Nu numai prin
Revista Trivium 23

cuget, ci şi pe viu Sergiu a întâlnit o "lume ce gândea în basme şi vorbea în poezie" în India din
secolul XX.
Ca şi Eminescu şi Brâncuşi, marii săi înaintaşi, Sergiu Al-George a fost martor al Indiei eterne,
fiindcă tocmai acolo stătuse faţă-n faţă cu marele infinit. Lotusul inimii sale se identificase cu
lotuşii lacului din Benares.
- Cum te-a impresionat a doua vizită? - l-am întrebat la telefon în seara zilei de 10 noiembrie 1981,
la întoarcerea sa din Benares, unde a participat la Congresul internaţional de sanscrită, fiind unul
dintre cei 12 oaspeţi ai UNESCO.
- Am avut mari fericiri. Nu mai am nimic de dorit. Am spus "adio" Indiei.
Avusese şi mari mulţumiri. Se întâlnise cu indianiştii străini, de ex. Jean Filliozat din Franţa, cu care
coreponda. Prin intervenţia profesorului Gheorghe Anca, lector de limba română la Universitatea
din Delhi, a ţinut o conferinţă la catedra de filozofie a acelei universităţi. D-na Margaret Chatterjee,
poetă şi savantă de origine britanică, şefa catedrei, şi-a găsit ecoul ideilor sale despre concepţia
metaforei în filozofia indiană în ideile lui Sergiu şi ale lui Lucian Blaga, comunicate de
conferenţiarul român.
Ca urmare a discuţiilor, d-na Chaterjee a rămas cu impresia că "înţelegerea de către profesorul Al-
George a spiritului culturii indiene stă mărturie că el a fost capabil să preţuiască semnificaţia
temelor cosmice precum şi contribuţia ştiinţifică, atât de greu accesibilă, a unui mare maestru ca
Panini". Scrie cunoscuta specialistă în continuare, în ziarul Patriot din New Delhi (27.12. 1981):
"Părea să fi avut presimţirea că acesta avea să-i fie ultimul pelerinaj... Prin plecarea dintre noi a
profesorului Sergiu Al-George, India a pierdut într-adevăr un bun prieten şi un profund exeget."
Aceste două aspecte ale personalităţii marelui indianist au stârnit respect în inimile tuturor
indienilor care îşi iubesc ţara şi îi preţuiesc cultura. "La prima mea întâlnire cu Sergiu am avut o
senzaţie inexprimabilă - îmi scrie Excelenţa sa, Asok Kumar Ray, fostul amabasador al Indiei în
România - era parcă o vibraţie. S-a trezit o convingere fermă în străfundul inimii mele, că am dat de
un mare suflet, în care s-au întrunit intelegenţă, erudiţie şi omenie, un om care a pornit pe calea
ştiinţei pentru a-şi însuşi o înţelegere mai profundă a vieţii, şi care nu-şi foloseşte inteligenţa sau
erudiţia doar în scopul polemicii... Mulţi pot să fie savanţi cucernici, erudiţi nemaipomeniţi sau
intelectuali inegalabili. Dar câţi dintre ei au şi un suflet mare? Sergiu l-a avut. De aceea, ştiinţa nu ia
adus nici un orgoliu, mai degrabă l-a îndrumat spre scopul suprem al vieţii, spre acea lume a
fericirii, care stă dincolo de cotidian şi pe care n-o poţi cuprinde nici prin vorbă nici prin minte....
Dacă am putut să-i fiu de folos în realizarea ultimului său vis (de a participa la Congresul de
sanscrită din Benares - n.n.), reuşita mea se datorează faptului că eforturile mele porniseră nu atât
din obligaţiile de ambasador cât din respectul profund al unui admirator. Mă socotesc fericit pentru
că m-a fost hărăzită această sarcină".
Cu o altă ocazie observase ambasadorul indian, el însuşi specialist în sanscrită şi civilizaţie indiană,
"Sergiu Al-George a adeverit proverbul sanscrit: "Erudiţia dăruieşte modestie". Subscriem şi noi la
această părere.
Revista Trivium 24

Mircea Eliade:
SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER
.........................
Marturisesc ca stiam foarte putin, atunci, despre dr. Johann Honigberger. Imi aminteam ca citisem,
cu multi ani inainte, cartea lui principala, Thiry-five years in the East, intr-o traducere engleza,
singura care imi fusese accesibila la Calcutta. Ma ocupam, pe vremea aceea, de filozofia si tehnicile
Yoga si cercetasem cartea lui Honigberger mai ales pentru amanuntele asupra acestor practici oculte
pe care, pare-se, doctorul le cunoscuse indeaproape. Cum cartea sa aparuse, insa pe la mijlocul
veacului trecut, suspectam pe autor de oarecare lipsa de spirit critic. Nu stiam, insa, ca doctorul
acesta, care se bucurase de mare faima in orientalism, descindea dintr-o familie de vechi brasoveni.
Or, acum, tocmai amanuntul acesta ma interesa.
.................................................
Adevarul este ca anevoie te puteai sustrage farmecului misterios al acestui doctor sas, doctor prin
buna lui hotarire, caci nu avusese, oficial, decit o diploma de farmacist. Honigberger isi petrecuse
mai mult de jumatate din lunga lui viata in Orient. Ajunsese intr-un rind medicul Curtii, farmacistul,
directorul Arsenalului si amiralul maharajahului Ranjit-Singh din Lahore. De mai multe ori a adunat
averi considerabile si le-a pierdut. Aventurier de mare clasa, Honigberger nu fusese niciodata, totusi,
sarlatan. Era un om cultivat in foarte multe stiinte, profane si oculte, si colectiile sale etnografice,
botanice, numismatice si artistice au imbogatit multe muzee ilustre. Usor de inteles de ce doctorul
Zerlendi, pasionat cum era de trecutul neamului nostru si de istoria medicinei, si-a inchinat atitia ani
din viata reconstituirii si descifrarii adevaratei biografii a doctorului Honigberger.
- Caci el ajunsese de timpuriu la conclluzia, imi marturisea odata d-na Zerlendi, ca viata lui
Honigberger ascunde foarte multe taine, cu toate cartile care s-au scris asupra lui. Bunaoara, nu-si
putea explica ultima lui calatorie in India, in 1868, cind de-abia isi mai ducea zilele, grav bolnav
cum se intorsese dintr-o expeditie in Africa tropicala. De ce s-a mai intors Honigberger in India,
zdrobit cum era, si de ce a murit indata ce a pus piciorul in Brasov ? se intreba adesea sotul meu. De
asemenea, asa-numitele cercetari botanice ale doctorului in Kashmir, facute cu mult inainte, i se
pareau suspecte. El avea motive sa creada ca, in realitate, Honigberger nu fusese numai in Kashmir,
ci trecuse in Tibet, sau, in orice caz, cercetase stiinta farmacopeii oculte intr-una din acele minastiri
din Himalaya, si ca anchetele botanice fusesera numai un pretext. "Oricum, astea le poti judeaca
mai bine d-ta", adaugase d-na Zerlendi.
Trebuie sa marturisesc ca, dupa ce imi trecusera pe sub ochi cartile si documentele referitoare la
Honigberger, adunate cu atita grija de sotul d-nei Zerlendi, am inceput sa ma conving si eu ca
existenta doctorului sas e invaluita in mistere. Dar tot ce a urmat primei mele vizite in casa din
strada S. a intrecut cu mult taina lui Honigberger.
..........................
Am vazut multe biblioteci de oameni bogati si carturari, dar nici una nu mi-a furat inima ca aceea
din strada S. Cind s-a deschis usa masiva de stejar, am ramas inmarmurit in prag. Era una din acele
odai uriase, care se intilnesc rar chiar si in cele mai bogate case din veacul trecut. Ferestre mari
dadeau spre gradina din spatele casei. Perdelele fusesera trase putin inaintea noastra, si lumina clara
a amurgului de toamna facea si mai solemna atmosfera acestei sali cu tavanul inalt, tapisata in cea
Revista Trivium 25

mai buna parte cu carti. O galerie de lemn inconjura o buna parte din biblioteca. Erau poate treizeci
de mii de volume, majoritatea legate in piele, din cele mai diverse ramuri ale culturii: medicina,
istorie, religie, calatorii, ocultism, indianistica. D-na Zerlendi m-a indreptat direct catre rafturile in
care fusesera adunate exclusiv cartile in legatura cu India. Rareori am intilnit intr-o colectie
particulara carti atit de pretioase si intr-un numar atit de mare. Numai tirziu, dupa ce am petrecut o
dupa-amiaza intreaga in fata rafturilor acelora fara numar, mi-am dat seama cu adevarat ce comori
se adaposteau acolo. Erau sute de volume de calatorii in India, de la Marco Polo si Tavernier, pina
la Pierre Loti si Jacolliot. Se vedea bine ca d-rul Zerlendi aduna orice fel de carte ce se tiparea
asupra Indiei, caci numai asa imi explic prezenta si a anumitor scriitori farsori, cum era de pilda
Louis Jaccoliot. Erau, apoi colectiile intregi din Journal Asiatique si Journal of the Royal Asiatic
Society de la Londra, ca sa nu mai mentionez actele atitor academii, sute de memorii savante asupra
limbilor, literaturilor si religiilor din India. Tot ce se publicase de seama in secolul trecut in
domeniul indianismului se afla acolo, de la marele dictionar petersburghez pina la editiile de texte
sanscrite aparute la Calcutta sau Benares. Marea mea surpriza au fost volumele de texte sanscrite.
..................................
Parca ar fi vrut sa mai adauge ceva, dar se intrerupse brusc si ma invita catre celalalt capat al
bibliotecii, unde se afla "coltul Honigberger". Erau toate cartile doctorului sas si foarte multe din
lucrarile care se publicasera asupra vietii lui prodigioase. Intr-un colt, o reproducere dupa gravura
lui Mahlkneht, celebra gravura care-l infatisa pe Honigberger in costumul de sfetnic al lui Ranjit-
Singh. In cartoane, d-rul Zerlendi adunase nenumarate scrisori de la Honigberger catre invatatii
timpului sau, copii dupa portrete si gravuri ale familiei si contemporanilor sai, harti pe care
reconstituise itinerariul tuturor calatoriilor lui Honigberger in Asia si Africa. Rasfoiam melancolic
toate documentele acestea, de a caror valoare aveam sa-mi dau mai tirziu seama, mirindu-ma ca un
asemenea om a putut trai in orasul nostru numai cu un sfert de veac in urma, fara ca cineva sa-i fi
banuit comoara pe care o adusese.
....................................
Anevoie pot spune ca surpriza mea a fost, aici mai mare. Tot ce-mi marturisise d-na Zerlendi de la
intrarea in biblioteca, tot ce vazusem pina atunci alcatuiau atitea surprize si nutreau nedumeririle
mele cu atita putere, incit am cercetat noile rafturi mut, coplesit de mirare si admiratie. Se vedea de
la cea dintai privire ca doctorul debutase fericit in colectia sa de carti oculte. Lipseau acele lucrari
de vulgarizare, pe care mai ales libraria franceza le risipea pe piata la sfirsitul veacului trecut.
Lipseau chiar majoritatea cartilor teozofiste, cele mai multe mediocre si echivoce. Doar citeva din
cartile lui Leadbeater si Annie Besant, impreuna cu opera completa a d-nei Blavatsky, pe care m-am
convins, cu alt prilej, ca d-rul Zerlendi o citise cu deosebita atentie. In schimb, afara de Fabre
d'Oliver si Rudolf Steiner, afara de Stansilas de Guaita si Hartmann, biblioteca era extrem de bogata
in clasicii ocultismului, ermetismului si teozofiei traditionale. Editii vechi din Swedenborg,
Paracelsius, Cornelius Agrippa, Bohme, Della Riviera, Pernety se aflau alaturi de operele atribuite
lui Pitagora, textele ermetice, colectiile alchimistilor celebri, atit in tipariturile vechi ale lui Salmon
si Manget, cit si in editia moderna a lui Berthelot. Nu lipseau nici cartile uitate de fiziognomie,
astrologie si chiromantie.
..............................
− Doamna, am inceput eu, sint magulit dde increderea pe care mi-o aratati, si va marturisesc
sincer ca sint fericit numai la gindul ca voi putea reveni in aceasta biblioteca fara a va stingheri.
Nu stiu insa daca voi fi in stare vreodata sa duc la bun sfirsit ceea ce a inceput sotul d-voastra.
In primul rind, nu sint medic si nu cunosc istoria medicinei din secolul XIX. Apoi, o seama de
lucruri care ii erau familiare sotului d-voastra mie imi sint de-a dreptul straine. Dar va pot
Revista Trivium 26

fagadui un lucru : ca biografia lui Honigberger va fi scrisa si se va tipari. As putea cauta o
colaborare din partea unuia competent in tot ce priveste medicina si istoria secolului XIX.
.................................
− - N-ati ajuns inca la Tainele de care iimi vorbea sotul meu ? ma intreba odata d-na Zerlendi.
Imi era greu sa raspund. Banuiam ce fel de lamuriri asteapta batrina doamna din partea mea, si
nu stiam daca am sa i le pot vreodata destainui. Cazurile de "moarte aparenta", de transa
yoginica, de levitatiune, incombustibilitate sau invizibilitate la care se referea Honigberger si pe
care doctorul Zerlendi le studiase indeosebi erau foarte dificil de explicat cuiva care nu intelege
teoretic posibilitatea lor de realizare. Iar in ceea ce priveste calatoriile misterioase ale lui
Honigberger in Kashmir si Tibet, cercetarile sale de farmacologie magica, eventuala lui
participare la anumite ceremonii initiatice ale sectei Vallabhacharya nu eram nici eu lamurit.
Doctorul Zerlendi, daca aflase ceva precis asupra acestor episoade obscure, nu le insemnase in
cartoanele biografiei sale.
........................................
"La 25 iulie am adormit in timpul unui asemenea exercitiu", noteaza el, dupa ce aminteste ca,
putine zile mai inainte, il inecase o tuse de o neobisnuita violenta. "Multa vreme faceam aceste
exercitii dupa miezul noptii, apoi dimineata in zori. O cumplita presiune toracica si accese de
tuse seaca au fost singurele rezultate. Am inteles, dupa aceste doua saptamini de eforturi, ca nu
izbuteam nimic, pentru ca, silindu-ma sa-mi ritmez respiratia, in conformitate cu textul lui
Patanjali, uitam sa-mi concentrez mintea intr-un singur obiect. Rezistenta pe care o intimpinam
se datora tocmai acestei vacuitati mentale, de care, pe atunci, nu-mi dadeam seama. Am incercat
din nou sfatul lui Honigberger. Mi-am astupat urechile cu ceara, si n-am inceput pranayama,
decit dupa citeva minute de rugaciune. Am dobindit o stare de neobisnita liniste mentala. Imi
amintesc si acum cele dintai senzatii: parca m-as fi aflat in mijlocul unei mari infuriate, care se
calmeaza vazind cu ochii, pina ce ramine fara nici-un val, fara nici cea mai mica infiorare. Apoi
un sentiment de plenitudine, pe care nu-l pot asemana cu nimic, in afara de sentimentul care te
stapineste citeodata dupa ce asculti muzica de Mozart.
.............................
Pentru ca, de-abia mai tirziu, dupa ce am repetat experienta de mai multe ori, am inceput sa-mi
dau seama ca fetele pe care le intilneam in jurul meu erau proiectarea constiintei feluritelor
persoane in timpul somnului. (Marturisesc ca nu inteleg ce voia sa spuna doctorul Zerlendi. Am
lasat acest pasaj, pentru interesul eventual pe care il vor afla ocultistii. Un sadhu cu care ma
intovarasisem, prin 1930, la Konarak, imi spunea - ca este turburator sa te intilnesti, in timpul
anumitor meditatii yogice, cu duhurile oamenilor care dorm si care ratacesc ca niste umbre in
dimensiunea somnului. S-ar spune ca te privesc cu neliniste, neintelegind cum e cu putinta sa te
intilneasca acolo, lucid, treaz). Putine clipe in urma, spatiul din jurul meu s-a schimbat brusc.
Spaima ma adusese din nou in stare de veghe. Am ramas citva timp in aceeasi pozitie pe care o
avusesem la inceputul experientei, si am numarat din nou secundele; ritmul respiratoriu
ramasese acelasi: 12 secunde" ...
(1948)
Revista Trivium 27
−

−
LOBOCOAGULAREA PREFRONTALĂ
de Vasile Voiculescu
......................
Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Perfectului Prezidiului Permanent al
Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită.
Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a lumii — mulţumirea şi pacea socială domneau în această
piramidă răsturnată, în care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa,
ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt şi căruia îi împrumuta, de
sus în jos, uriaşa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model
veşnic de edificiu democrat.
Operatul este eliberat de toate nenorocirile care însoţesc conştiinţa de sine, pierde ambiţiile egoiste,
visurile de mărire şi interesul ce-şi acordă sie însuşi.
Şi încetînd de a se complace într-o excesivă măgulire de sine, care ajungea pînă la egoism şi
hiperpreţuire, el se întoarce la stadiul de perfect cetăţean aliniat în muncă. Adică rămîne capabil de
orice activitate intelectuală sau practică, inginerie, mecanică, matematică, ştiinţă, în stare de a
exercita orice profesie unde se cere nu numai energia braţelor, ci şi scrierea, calculul, judecata,
adică îndeplineşte toate operaţiile mintale necesare activităţilor practice, realiste, dar toate astea fără
să se mai gîndească la el, fără să se compare cu alţii, fără să privească în sus ori înainte, într-un
cuvînt, fără să mai fie nemulţumit. Arderea fasciilor nervoase stîrpeşte din el orice urmă de emoţie,
orice culoare a eului, care rămîne cenuşiu ca pura materie cerebrală, şterge orice veleitate de vis,
înlătură orice fîlfîire de misticism, care altădată abăteau pe om de la îndatoririle lui elementare.
Coagularea îl uşurează astfel de tot sectorul afectivo-emoţional plin de primejdii şi tulburător. La
început, operaţia asupra lobului prefrontal se făcea numai bolnavilor, anxioşilor, melancolicilor,
obsedaţilor de sinucidere, rîvnitorilor la perfecţiune, schizofrenicilor, nebunilor, pe care de cele mai
multe ori îi aducea în fire. Dar atunci era o operaţie sîngeroasă. Se scobeau două găuri în oasele
capului şi chirurgul bîjbîia cu bisturiul prin creier după rădăcinile fibrelor vinovate.
Nu cumva fibrele blestemate dăduseră alte lăstare lăuntrice, neatinse de trăsnetul coagulator ? Poate
că centrii nervoşi anatemizaţi găsiseră alte căi de legătură între ei ?
Nu se descoperi însă nimic anormal. Materia cerebrală era cu toate localizările neschimbate şi
punţile între nucleele infernale definitiv tăiate.
Singură epifiza, glanda pineală, păru uşor modificată, congestionată şi infinitezimal crescută.
Savanţii, răsfoind vechile tratate, găsiră că ea fusese odinioară asemănată cu un ochi. Ocultismul de
tristă memorie o numea ochiul lui Siva. Această glandă spuneau superstiţiile se proiecta afară din
craniu la oamenii dinaintea noastră şi prin ea se putea privi lumea viitoare. Prin ea se primeau
insuflările şi inspiraţiile de sus. Apoi ea se retrăgea şi se ascundea iar sub oasele capului. Aici se
făcea în timpurile barbare tonsura preoţilor, pe unde s-ar fi înlesnit, ţineţi-vă rîsul, pătrunderea
Duhului. Alţi autori şi mai ridicoli susţinuseră că ea ar fi fost ochiul ciclopului.
Dar, cum da de bănuit, se hotărî extirparea epifizei. Şi operaţia se aplică fără excepţie tuturor
cetăţenilor de rînd
Pentru o vreme, fenomenele morbide părură că se alină, fără să înceteze. Pentru ca în curînd să
zbucnească mai cu furie
Situaţia părea disperată. Tinerele generaţii se alterau din ce în ce, iar vechile, care începură
Revista Trivium 28

turburarea, pe măsură ce îmbătrîneau, îşi înrăiau racilele căpătate în tinereţe. Visul, lenea,
împopoţonate cu numele de meditaţie, reflexia, migala cercetărilor lăuntrice, aplecarea spre
mîhnire, mîndria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o femeie, pentru o slujbă, nemulţumirile de tot
soiul, şi mai ales de sine, grija pentru viitor, toate spaimele metafizice şi complicaţiile sentimentale
luau fel de fel de chipuri, cum nu se mai pomenise.
Printr-un caz, care deroga de la toate legile, se institui cel mai înalt premiu, cea mai mare
recompensă, o decoraţie unică, onoruri supreme, îngăduinţa căsătoriei cu femeia iubită şi călătorie
de nuntă în străinătatea necunoscută, aceluia care va afla şi va denunţa locul unde se ascunde
insesizabila forţă tulburătoare, sediul spiritului.
Rezultatul nu întîrzie şi fu strălucit. Un tînăr se înfăţişă cu curaj şi îşi denunţă propria-i inimă.
Cum tînărul voluntar care cel dintîi se denunţase nu supravieţui operaţiei, toată recompensa trecu
asupra preşedintelui prezidiului, cu al cărui nume se boteză noua operaţie asupra inimii.
Revista Trivium 29

Roxana Sorescu
VOICULESCU - NOSTALGIA INDIEI
Doctorul V.Voiculescu face parte din a treia generaţie de scriitori români care descoperă India.
Prima generaţie fusese strălucit reprezentată de Eminescu, care, prin intermediul filosofiei şi poeziei
romantice germane, transpusese în opera personală marile idei ale budhismului, precum în
Rugăciunea unui dac, sau marile viziuni cosmogonice din Vede, în Scrisoarea I. Eminescu
instaurase mai ales o modalitate de gîndire : arhetipalul înseamnă India; originile, în filosofie, în
lingvistică şi în poezie în India trebuie căutate, de aceea personajul său simbolic arhetipal – dacul –
gîndeşte ca un filosof budhist. Arhaicul şi universalul erau pentru el, şi după el pentru mulţi alţii,
sinonime. Dacă Eminescu se inspira profund dintr-o mentaliatate şi din texte citite în limba
germană, preluîndu-le în operă, în generaţia a doua Coşbuc, cel mai important traducător de la
sfîrşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului XX, introduce în cultura română, tot prin
intermediar german, primele texte din cultura indiană. În 1897, Coşbuc publică Antologia sanscrită,
o culegere de texte din înţelepciunea indiană,şi, în acelaşi volum, Sacontala de Kalidasa, repovestită
în proză. (Prima traducere în versuri a Sakuntalei va apărea abia în 1964 : un indianist, Eugen
Papiniu, a făcut traducerea literală din sanscrită, şi un scriitor profesionist, Eusebiu Camilar, a
transpus-o în versuri.) Traducerile lui Coşbuc, pe care Voiculescu le va citi la vîrsta adolescenţei
atot absorbante, au avut asupra acestuia o influenţă covîrşitoare, ce se va face simţită pînă la sfîrşitul
vieţii. Se adaugă admiraţia nezăgăzuită pentru Eminescu, însoţită de încercarea de a reconstitui
universul cultural al aceluia. Din surse multiple, India începea să-l cuprindă în atmosfera ei pe
tînărul Voiculescu. Cînd, scriiitor matur, va face din arhetipalul manifestat în forme moderne una
din principalele lui teme literare, India va oferi arhetipul.Şi tot el va fi veriga de legătură cu
generaţiile următoare: între războaie, mai tînărul, dar apropiatul său prieten Mircea Eliade, va face
experienţa cunoaşterii directe a Indiei, iar în 1956, singurul român care a plecat la studii în India,
Andrei Scrima, era fiinţa cea mai apropiată sufleteşte lui Voiculescu.
Înainte însă de a schiţa similitudinile culturale dintre opera lui Voiculescu şi spiritualitatea
indiană, o atenţie cu totul specială ar merita similitudinile dintre atitudinile de viaţă de care s-a
simţit atras şi pe care le-a urmat constant Voiculescu şi învăţăturile filosofiei indiene. Pentru că,
înainte de a oferi un termen de referinţă culturală, India i-a oferit doctorului Voiculescu o
modalitate de a trăi în mijlocul lumii moderne după principii atemporale. Nu ştiu dacă a cunoscut
cuvintele cu care Radhakrishnan îşi deschidea antologia de filosofie indiană, A Source Book in
India Philosophy, dar cu siguranţă le-a aplicat înainte de a le citi : „În India, filosofia este pentru
viaţă; adevărul trebuie trăit. Scopul indianului nu este doar de a cunoaşte realitatea ultimă, ci de a o
realiza şi de a deveni tot una cu ea.”
Ar trebui să spunem din primul moment că viitorul doctor, din prima copilărie, a dovedit înzestrări
mai neobişnuite, pe care le-a perfecţionat prin exerciţiu de-a lungul întregii vieţi. Copilul Voiculescu
avea o capacitate emoţională şi o putere vizionară ieşite din comun. Şi-a îndreptat puterea de
comunicare spirituală spre cîmpul spiritual în care trăia firesc, acela al religiei. Mai tîrziu, cînd îşi
va perfecţiona puterea de intercomunicare spirituală, va evolua spre un misticism am putea spune
fără religie, situat dincolo de orice ritual şi de orice dogmă. Se pot face apropieri între atitudinile
existenţiale ale doctorului şi preceptele creştine sau ale altor religii. În fond însă, el îşi alcătuise un
cod moral şi spiritual propriu, în care se amalgamau principii diverse, păstrîndu-şi în acelaşi timp o
libertate de gîndire care refuza orice subordonare dogmatică.
După ce împlinise 60 de ani, doctorul a locuit într-o odaie în care ani de zile nu s-a făcut foc iarna.
În plus, la un moment dat s-a spart şi un geam. Repede şi-a ţesut acolo plasa un păianjen . Familia a
dorit să înlocuiască geamul, dar el a interzis cuiva să intervină, pentru a nu ucide păianjenul. Pînă
cînd acesta n-a murit de moarte bună, nimeni nu s-a putut atinge de fereastră. Mai mult de o iarnă,
Revista Trivium 30

doctorul a îndurat el frigul, pentru că nici o fiinţă vie nu trebuie vătămată sau ucisă de o altă fiinţă
vie. Ahimsa jaina, virtutea indiană a renunţării la violenţă îl călăuzise toată viaţa. Nu a făcut rău
nimănui, nu şi-a admonestat duşmanii, a aplicat principiul nonviolenţei în toate tipurile de relaţii
umane. Nonviolenţa nu înseamnă lipsă de fermitate. Bătrînul Voiculescu a fost , în anii
comunismului, singurul scriitor interbelic important care nu a colaborat niciodată, în nici un fel cu
regimul. Propuneri i s-au făcut, şi de către oficiali şi de către unii prieteni transformaţi în agenţi de
influenţă. Răspunsul lui era întotdeauna acelaşi : „Ce vreţi, dacă mie îmi place să trăiesc aşa ?”
„Aşa” însemna într-o sărăcie lucie, fără nici o plăcere a trupului, urmărit în permanenţă, pînă cînd a
fost, la 74 de ani, arestat şi condamnat pentru complot împotriva ordinei de stat. Complotul consta
în trei poezii mistice, în care deplîngea prigonirea credinţei, şi în cîteva discuţii cu prietenii, în care
se plînsese de lipsa libertăţii cuvîntului. Voiculescu şi-a acceptat martirajul şi n-a cedat. În
închisoare fusese coleg de celulă, printre alţii, cu un hoţ violent. Acesta îi fura şi puţina pîine pe
care o primea ca raţie. Revoltaţi, ceilalţi deţinuti au vrut să-l pedepsească pe hoţ. „Lăsaţi-l, le-a
spus doctorul, el are mai multă nevoie ca mine.”
Toată viaţa şi-o trăise călăuzit de dorinţa de a face bine. Niciodată nu a păstrat ceva pentru sine, a
dăruit tot ce a avut, fie celor apropiaţi, fie celor în nevoie. Meseria de medic i-a prilejuit şi
binefacerea, dar şi perfecţionarea înzestrării naturale a comunicării prin flux energetic. Doctorul
Voiculescu nu a primit niciodată, în afară de salariu, nici un fel de plată pentru exercitarea actului
medical. Cînd a tratat familia regală, Regina Maria i-a dăruit un ceas pe care îşi gravase iscălitura.
Nu l-a refuzat, dar nici nu l-a purtat niciodată. Celor sărmani le ducea el medicamente, dacă putea.
Principiul său era că medicul trebuie să fie recunoscător pacientului, care îi dă prilejul să facă o
faptă bună. Era aplicarea, într-un mediu cu totul neobişnuit cu o astfel de mentaliatate, a principiului
budhist al recunoştinţei. Cînd l-a transformat în fapt de viaţă, după ce şi-a luat licenţa în 1910, cu
profesorul Thoma Ionescu, în mediul ţărănesc foarte sărac în care şi-a început cariera şi a lucrat
pînă în 1916, oamenii nu au vrut să-l creadă. În scrisorile din acea perioadă către soţie îi povesteşte
cît îi e de greu să-i obişnuiască pe ţărani cu ideea că pot veni la medic fără să-i dea ceva în plus.
Doctorul Voiculescu a tratat întotdeauna organismul ca pe un întreg, în care fizicul este dependent
de psihic. De cîte ori a putut, a tratat întîi psihicul. Dar a făcut şi mai mult, lucruri cu totul
neobişnuite, care apropiau actul medical de actul magic. Avem mărturia cea mai credibilă, a unui alt
mare medic şi mare orientalist, doctorul Constantin Daniel. ....
Să nu uităm că doctorul Voiculescu îşi începuse cariera ca medic de ţară, în comune în care
diagnosticul nu putea fi pus nici pe bază de analize, nici folosind aparatură medicală. Nu avea altă
soluţie decît să-şi perfecţioneze înzestrarea naturală de a pătrunde în fluxul energetic al celui din
faţa lui. Tratamentul trebuia indicat pe loc, unor oameni care nu aveau aproape nici o posibilitate săşi
procure medicamente. Atunci doctorul s-a documentat şi s-a perfecţionat în folosirea medicaţiei
tradiţionale, întemeiate mai ales pe plante. Dar trebuie precizat că reţetele lui erau întotdeauna
personalizate : cantitatea de plante, proporţiile în amestec erau întotdeauna adaptate unui anumit
bolnav. Lucrarea Toate leacurile la îndemînă , care consemnează pentru prima dată la noi reţetarul
tradiţional, a cunoscut un succes fără precedent şi 5 ediţii, publicate între 1935 -1947, s-au dovedit
insuficiente.
Cred că putem spune că îndreptîndu-se spre practicile medicale arhaice, păstrate în memoria
autohtonă, doctorul Voiculescu a regăsit universalitatea actului medical.
În perioada 1944-1947, doctorul Voiculesu participă la întrunirile grupării teologice a Rugului
Aprins, fără a fi unul din componenţii nucleului grupului. Gruparea reactualiza, pentru un laicat din
ce în ce mai ameninţat de prigonirea crdinţei, trăirea tradiţională isihastă, centratată pe rostirea
neîntreruptă a rugăciunii inimii şi a minţii. Doctorul Voiculescu a fost un practicant independent al
rugăciunii, adică şi-a dezvoltat singur capacităţile de concentrare energetică, fără să apeleze la
călăuzirea vreunui mai experimentat rugător.
Isihasmul, ca şi filosofia indiană, insistă asupra experienţei spirituale trăite, fără de care orice
cunoaştere teoretică devine inutilă. Rugăciunea minţii şi a inimii este recomandabil să fie rostită în
poziţie şezînd, cu privirea fixată în centrul energetic al organismului, în plexul solar, pe linia
mediană a corpului, cu cîţiva centimetri deasupra ombilicului. Poziţia este foarte asemănătoare cu
Revista Trivium 31

poziţia lotusului din practicile yoga. Cele 5 sau 7 cuvinte ale rugăciunii, „Iisuse Hristoase (fiul lui
Dumnezeu), miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, se rostesc în doi timpi: inspiraţie (Iisuse Hristoase,
fiul lui Dumnezeu) şi expiraţie (miluieşte-mă pe mine păcătosul). În această formulă concentrată,
asemeni unei mantre, se realizează dimensiunea de slavă, de cerere şi de mărturisire a oricărei
rugăciuni printr-un control foarte strict al respiraţiei. Pranayama se adaugă asanei lotusului. Scopul
rugăciunii este trăirea lui Dumnezeu prin unificarea dimensiunii raţionale şi a celei spirituale ,
asemeni unificării chakrelor energetice ale fiinţei. Deşi diferite teleologic, practicile yoga şi
rugăciunea minţii şi a inimii folosesc tehnici foarte asemănătoare de racordare a energiilor
individuale unificate la fluxul energetic universal.
*
Tematica literară este supusă şi ea principiului unităţii, efortul de unificare înglobînd trăirea şi
expresia ei simbolic literară şi, la nivelul expresiei literare, unificarea surselor de inspiraţie. La
vîrsta adolescenţei, cînd încă mai credea că va fi numai poet nu şimedic, Voiculescu construieşte o
amplă versificaţie epică, intitulată Indică (publicată pentru prima dată în V.Voiculescu, Opera
literară.Poezia, ediţie de Roxana Sorescu, Edit. Cartex 2000, Bucureşti, 2004), în care se împletesc
armonios două viziuni aparent nelegate între ele: aceea din poemul Călin – file din poveste de
Eminescu şi aceea din Sacontala, repovestită epic de Coşbuc. Legătura celor două opere le-a scăpat
pînă astăzi comentatorilor literari, dar nu şi spiritului tînărului poet: unirea dintre Zburător şi
prinţesa închisă în castel ca într-o sihăstrie este similară nunţii secrete dintre regele Dusyanta şi fiica
adoptivă a brahmanului Kanva, iar oficializarea legăturii, echivalentă cu redobîndirea memoriei, o
face tatăl cînd îşi întîlneşte fiul în care se recunoaşte. Tînărul Voiculescu imaginează o acţiune
complementară Sacontalei sanscrite : regele rătăcitor prin codru o va cere în căsătorie de la tatăl ei
adoptiv, brahmanul, pe frumoasa fată cu care se întîlnise înainte. Acesta va face o călătorie în
lumea zeilor înainte de a lua o hotărîre şi va imagina el însuşi o probă pe care aspirantul ar trebui so
treacă (parte pe care poetul în devenire nu a mai scris-o). Atenţia lui Voiculescu nu se focalizează
asupra iubirii celor doi tineri, ca în drama sanscrită şi ca în poemul eminescian, ci asupra bătrînului
brahman şi a durerii acestuia de a se despărţi de fiinţa cea mai dragă, lumina vieţii sale. Poetul nu
avusese încă nici un contact cu isihasmul, dar asupra sa atracţia cea mai puternică o exercită figura
ascetului mistic, a brahmanului şi a sihastrului, ca şi problemele de conştiinţă ale acestuia.
În epoca de bătrîneţe, boală şi singurătate în care îşi concepe toată opera în proză, o unică temă
avea să subîntindă scrieri aparent de o mare diversitate tematică : comunicarea între toate formele
viului, posibilitatea de a realiza o unitate a energiei vitale dincolo de limitele individualului, dincolo
de limitele speciei, dincolo de limitele timpului. Marea problemă a dezmărginirii multiplului, a
abolirii individuaţiei în unitatea unicului, care este şi marea problemă a gîndirii filosofice indiene,
găseşte prin Voiculescu exemple alegorice în aparenţă foarte accesibile oricui. Am încercat să arăt în
ediţia prozei lui Voiculescu felul în care toate scrierile sale se pot organiza ierarhic, pe şapte trepte,
în funcţie de unificarea energiilor în procesul comunicării. Pe treapta cea mai de jos se află omul
modern , cu filosofie de tip existenţialist, care încearcă să răspundă la întrebarea: Ce fac ceilalţi din
mine? Cum sînt şi cum apar în ochii celor care mă înconjoară? (Proba, Farsa, Taina gorunului,
Behaviorism, dar mai ales Capul de zimbru). Urmează confruntarea omului modern cu lumea
arhetipală şi comportamentul în registru dublu, contemporan şi arhaic, în ordine crescătoare a
posibilităţilor de a vedea în evenimentul prezent actualizarea unui arhetip (Lacul rău, Sakuntala,
Iubire magică, Ultimul berivoi, Viscolul, Lipitoarea). Pe treapta a treia se situează comunicare
omului cu celelalte fiinţe, îndeosebi animale. Acum apare transferul energetic între regnuri şi începe
anularea opoziţiei foarte active în lumea umană modernă dintre eu şi el (Ciobănilă, Şarpele Aliodor,
Alcyon sau Diavolul alb, Sezon mort, Vaca blestemată, Lostriţa, În mijlocul lupilor, Pescarul Amin).
Pe treapta a patra se încearcă răspuns la o întrebare : Există vreun raport între determinarea
instinctuală şi istorică a comportamentului şi semnificaţia lui transcendentă? Acum apar ispitele şi
păcatele. Eul se simte în prezenţa unui El, din ce în ce mai pătruns de El. (Chef la mînăstire,
Ispitele părintelui Evtichie, Schitul de ceară). În etapa următoare omul este situat în raportul cu
Revista Trivium 32

transcendentul organizat ritualic, într-o religie. Acum apare ceea ce va deveni marele motiv tragic al
întregii opere a lui Voiculescu : eşecul miracolului.Omul ajunge pînă în pragul minunii, dar nu poate
pătrunde în spaţiul minunii. (Moarte amînată, Perna de puf, Sacul cu cartofi, Ciorbă de bolovan).
Treapta a şasea e consacrată miracolelor, în care diferenţa dintre individual şi universal începe să
dispară. (Lupta cu îngerul, Bunavestire, Mîntuirea smochinului). Treapta din urmă aduce fiinţa
umană aflată în căutarea luminii reale şi a luminii simbolice pînă la întrezărirea strălucirii, pe care
o pierde (Zahei Orbul). Treapta a opta, a schimbării la faţă în lumină, în opera lui Voiculescu nu
există.
M-am întrebat întotdeauna dacă Voiculescu a fost şi el reîntruparea cuiva şi a cui anume. Cred că
arhetipul lui a fost un poet vizionar, un rishi.
Revista Trivium 33

Din Mahbharata
F I U L S O A R E L U I
Regele Soora a fost unul dintre Vrishni . Avea un fiu numit Vasudeva si o fiica Pritha. Acest rege
avea un var numit Kuntibhoja, care nu avea copii. Soora tinea foarte mult la varul sau. Ii parea rau
pentruca acesta nu avea copii.I-a dat-o pe iubita lui fiica Pritha lui Kuntibhoja spre a o creste ca pe
propia lui copila. Pritha era un copil foarte frumos. Manierele sale erau excelente. Ea era cea mai
pretioasa comoara a tatalui ei vitreg.I s-a dat numele Kunti.
Odata inteleptul Durvasa a venit in capitala lui Kuntibhoja. El era renumit in toata lumea atit
pentru umilinta sa cat si pentru temperamentul sau. Voia sa petreaca in compania regelui Kuntibhoja
cateva zile. Kunti a primit de la tatal ei sarcina de a implini toate dorintele inteleptului.
Incredintandu-I-se o astfel de sarcina, Kunti s-a comportat admirabil.Desigur ca inteleptul a fost atat
de multumit de ea,m incat a dorit sa-I ofere un dar.A chemat-o la el si I-a spus ca o va invata o
anume incantatie.Daca ea o va recita, oricare zeu la care s-ar gandi, va veni la ea. Ea a primit darul
cu umilinta proprie unei fiice de rege. Durvasa a plecat. Copila, care cu greu putea fi considerata
adolescenta,n-a inteles ce a vrut Durvasa sa spuna prin faptul ca zeul pe care-l va invoca va veni la
ea.Era emotionata ca un copil de o jucarie noua. Era intr-o dimineata devreme.Prin fereastra dinspre
rasarit putea sa vada soarele care toamai rasarea. Rasaritul era innecat de culoarea aurului lichid.
Apele raului lipaiau lovindu-se de zidurile palatului. Era o imagine de neuitat: soarele si razele sale
delicate, raze care purtau in ele racoarea rasaritului si raul frumos cu calea lui de ape stralucind de
rosul si aurul soarelui ce rasarea.Privelistea a patruns in inima tinerei copile.S-a pierdut pe ea insasi
in frumusetea acesteia. Soarele arata splendid. Kunti s-a gandit cat ar fi de minunat daca soarele ar
putea sta acolo, langa ea.Intr-o clipa si-a amintit de incantatia pe care a invatat-o marele Durvasa.
Hei, daca ar recita-o soarele ar veni la ea!Da, astfel I-a spus: EL VA VENI LA EA. Bietul copil, in
ignoranta-I fericita, si-a unit palmele, palme ce pareau un boboc de lotus, si a invocat soarele, cu
incantatia invatata.
Si-a deschis ochii. Se petrecea o minune. De-alungul caii de ape a raului, razele soarelui calatoreau
repede. A fost orbita de o stralucire brusca. Soarele se afla langa ea. El statea si o privea cu un
zambet amuzat si mucalit.Kunti era foarte bucuroasa de succesul incantatiei. Ea a zambit dulce si
fericita.
A batut din palme emotionata si a zis: “Inteleptul Durvasa a spus ca o sa mearga. Stateam privind la
tine cum rasareai la est. Privelistea era atat de frumoasa si tu erai atat de frumos, ca mi-am dorit sa
fii aici! Asa ca am recitat invocarea pe care am invatat-o de la inteleptul Durvasa. Ai venit! Ce
frumos!” Soarele inca mai zambea. El a spus: “Acum, ca am venit, ce vrei de la mine?”
“Ei, nimic” , a raspuns Kunti. “Eu m-am gandit , doar, la tine si mi-am inchipuit cat de minunat ar fi
daca te-ai afla langa mine. Asta-I tot.”
“ Asta nu e tot “, a spus zeul. “ Este evident ca n-ai gasit nici un inteles in spusele inteleptului atunci
cind te-a invatat incantatia. El ti-a spus ca oricare zeu pe care-l vei invoca va veni la tine. Nu-I asa
?” “Da” a raspuns Kuntifara a-l intelege de loc. “Nu vezi,” a spus soarele, “asta inseamna ca zeul te
va imbratisa si iti va darui un fiu tot atat de frumos ca cel pe care l-ai chemat.”
Revista Trivium 34

Kunti era incurcata. Nu stia ce sa faca sau ce sa spuna. “Nu stiam asta” , a spus copila infricosata.
N-aveam habar ca acesta este intelesaul cuvintelor. Te rog, iarta-mi copilaria ! Te rog sa pleci si sa
ma salvazi de rusine!” “Dar asta nu se poate”, a spus zeul. “Odata ce m-ai chemat, nu pot pleca
pana nu te am. Tu trebuie sa ma ai! Nu exista scapare de puterea incantatiei pe care , fara minte, ai
folosit-o.” Kunti era tulburata de suparare. “Sunt o fata tanara,” spuse. “Nu sunt maritata. Ce va
spune lumea? Ce va spune tatal meu? Daca afla ca fiica lui nu mai este virgina, o sa I se rupa inima.
Nu poti sa pleci?” soarele era incantat de manierele sale atragatoare. El o iubea pe femeia aceasta,
care era aproape un copil. A zambit catre ea si I-a castigat inima cu vorbele lui dulci si zambetul
linistit. El I-a spus:”nu fi asa de speriata, copila mea. Dupa ce se va naste copilul vei deveni iar
virgina, precum esti acum. Nimeni n-o sa afle despre aceasta intamplare”.Tanara fata a fost
castigata de vorbele si frumusetea lui. Ea l-a acceptat fara nici o teama de consecinte.
Soarele era gata de plecare. El a spus: “Fiul tau se va naste cu armura Kavacha si cercelul
Kundala.El va fi imaginea mea. Va fi un mare arcas.In bunatatea inimii, nimeni nu-l va egala. Va fi
renumit intoata lumea drept cel mai generos dintre toti oamenii. Niciodata nu va fi in stare de a
refuza ceva cuiva. Nici macar daca eu insumi i-as cere sa se abtina de a face daruri. El va fi un
barbat mandru si sensibil.Renumele sau va dainui in lumea asta atata timp cat soarele si lluna se vor
misca pe orbitele lor stabilite.” Cu aceste cuvinte, soarele a disparut din vederea ei.
La timpul necesar, Kunti a nascut uncopil. Ea nu stia ce sa faca cu el.Prea tanara pentru a cunoaste
bucuria maternitatii, era preocupata doar de rusinea acesteia. Ea a privit afara pe fereastra. Raul
curgea netulburat, ca si inainte. Numai in inima lui Kunti clocotea furtuna. Ea s-a hotarat.
Infasurand copilul intr-o bucata de matase, l-a pus intr-o cutie de lemn pe care a dus-o pe malurile
raului. A pus cutia pe apa si a plecat inapoi in apartamentele ei. De la fereastra, ea a vazut cutia
plutind la vale, din ce in ce mai departe de ea. A simtit cum inima I se zbate de durere, de un dor de
nespus pentru bietul prunc neajutorat, pltind in mijlocul acelui rau puternic. Lacrimi ii curgeau din
ochi. Ridicand o mana rugatoare catre soare, ea a strigat: “Stapane, iam facut o mare nedreptate
acestui frumos copil al nostru. Te rog sa-l iei in paza ta. Te rog , nu lasa nici un rau sa cada asupra
lui”.
Ea a vorbit catre fiul ei care disparea in josul raului: “Fie-ti calea norocoasa. Zeul apelor te va
calauzi.Tu nu vei muri. Toti zeii din inaltul cerului vor avea grija de tine.Eu te voi veea candva, intro
zi din viitorul indepartat. Te voi recunoaste dupa Kavacha si Kundala pe care le porti. Cea care te
va gasi si creste ca pe propriul ei fiu, va fi o femeie norocoasa. Te va vedea cum cresti devenind
barbat si va fi o femeie fericita. Eu, insa, sunt cea mai nenorocoasa dintre toate femeile. Niciodata
nu te voi avea drept fiu. Domnul sa te binecuvantexe, copilul meu, primul meu nascut.”
Copila cea vesela deveni femeie dintr-odata. Duse erau zilele fara griji ale copilariei! Treaza sau
adormita, ea vedea doar un singur lucru: o cutie de lemn si o bucata de matase; infasurat in matase,
un copil frumos, cu ale sale Kavacha si Kundala stralucind in lumina diminetii.
În româneşte de Rodica Anca
Revista Trivium 35

ZRICHA VASWANI
MIHAI EMINESCU ŞI SCRIPTURILE INDIENE
Versiune românească şi ediţie de George Anca
Bibliotheca, 2009
copyright: Zricha Vaswani
copyright pentru ediţia română: Bibliotheca & îngrijitorul ediţiei
Cuprins
Eminescu sanscrit – Dr. George Anca......
Aparent neconvenţională aventură savantă – Dr. R.K. Shukla
Lecţia lui Zricha Vaswani – Nicolae Tomoniu
Eminescu a trăit o viaţă curajoasă – Dr. Surender Bhutani
Două scrisori – Ioan Miclău
Poemul lui Mihai Eminescu “Odă”
Traducerea completă......
Traducerea vers cu vers
Similarităţi între anticul text indian vedic “Kathaopanishad” şi poemul lui
Mihai Eminescu “Odă”
Semnificaţia cercetării mele
Poemul lui Mihai Eminescu “Glossă”
Traducere vers cu vers
Similarităţi între poemul lui Mihai Eminescu “Glossă” şi textul antic buddhist
“Sutta-Nipata”
Importanţa cercetării mele
Similarităţi între poemul lui Mihai Eminescu “Rugăciunea unui dac”/”Nirvana” (A
Dacian's Prayer) şi “Rig-Veda”
Importanţa cercetării mele
“Rig-Veda” şi “Rugăciunea unui dac”, una lângă alta
Poemul lui Mihai Eminescu “Scrisoarea I”
Textul poemului “Scrisoarea I” în româneşte
Fragmente din “Scrisoarea I”. Traducere în engleză
Similarităţi între “Scrisoarea I”(Letter I) şi “Rig-Veda”
Similarităţi între “Rig-Veda” şi “ScrisoareaI”
Traducere în engleză a unui fragment din poemul lui Mihai Eminescu “Luceafărul”
de către cercetătoare
Similarităţi între poemul lui Mihai Eminescu “Luceafărul” şi “Srimad
Revista Trivium 36

Bhagavad Gita”
Contribuţia cercetării mele la interpretarea mai clară a “Luceafărului”
“Abhigyan-Shakuntalam” - “Kamadeva”
O strofă din poemul lui Mihai Eminescu “Mortua est”
Similarităţi între poemul lui Mihai Eminescu “Mortua est!” şi textul antic
budhist “Buddha – Karita”
Importanţa cercetării mele
Semnificaţia cercetării mele
EMINESCU SANSCRIT
Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a susţinut nu demult doctoratul la
Universitatea “Dr. Bhim Rao Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”.
Mi-a trimis, colegial, capitole şi traduceri. Entuziasmului iniţial i s-ar fi putut alătura trimiteri, postfestum,
la biblio-eminescologie, indo-eminescologie. În fapt, Ms. Vaswani şi-a trăit ani de
adolescenţă în Bucureşti şi hipnoză i-a fost, în Biblioteca Universitară din Iaşi, manuscrisul
traducerii gramaticii sanscrite al lui Eminescu.
Înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechiinoii
Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata,
Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita,
Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români,
petrecuţi hindus, se vădesc parcă şi mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al
afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin
indianism (universitar).
Suntem pe terenul bibliotecii electronice, în recuperare. Am ratat şansa să fi intrat în
bibliografia acestui doctorat, deşi locul unde sunt cele mai multe din cărţile mele este anume
Biblioteca Departamentului de Studii Germane şi Romanice al Universităţii din Delhi. Totuşi, Ms.
Zricha a aflat de titlul Indoeminescology de pe net, via Amazon. Nu e rău nici aşa. Regenerăm.
Deodată bibliotecile şi universităţile se bucură să primească, aparent în ocol, pe noi punţi,
creativităţi proaspăt romantice, libere, îmbogăţitoare ale pădurii de simboluri bibliografiabile.
Printre referenţii doctorali, Dr. R. K. Shukla sesizează deschiderea, prin această cercetare, a unei
întregi “new vista of orientalism”, iar traducerile din Eminescu au “a felicity and an elegance”.
Opinii despre lucrarea doamnei Vaswani semnează aici şi Dr. R.K.Shukla (India), Dr.
Surender Bhutani (Polonia), Ioan Miclău (Australia), Nicolae Tomoniu (Tismana).
Cititorul român se va familiariza din mers, eventual pe cont propriu, cu titlurile şi conceptele
sanscrite (traducerea şi explicarea lor, altele decât cele întru Eminescu ale autoarei, ar dubla
lucrarea, poate ar deraia-o). Ne aflăm la un recital sanscrit-eminescian, intertextual, postmodern.
Eminescu este conectat la gândirea sanscrită ca la nişte aparate revitalizante. Ne vedem atraşi (poate
cei afini, întâi) să urmăm imaginar traseul compunerii unor poeme eminesciene în contextul gândirii
antice indiene. Fără istorie.
Excerptele paralele (paralele inegale) din scripturile hinduse ori budhiste şi din poemele
eminesciene nu alcătuiesc atât un sistem de comparaţii sau scenarizări rituale, cât un joc spiritual,
poate mistic, al corespondenţelor libere, de trăit în transa credinţelor poetice. Nu e vorba de
corpusul scripturilor, nici de selecţii esenţialiste, ci de declanşări analogice, asociative, intermediate
de lectura empatică a lui Eminescu. Scripturile se regăsesc într-o modernitate-surpriză, într-un
epitom indo-european. Autoarea, ca o dansatoare într-un templu, desfăşoară văluri mayce – citatesimilarităţi-corespondenţe-influenţe
- într-o revelaţie interculturală, într-un estetic avatar estetic, ca
şi cum ar fi prima şi unica medium-cititoare a lui Eminescu sanscrit.
Revista Trivium 37

Obiecţiile de detaliu ale cititorului român, eventuala alergie academică, sau insinuarea
cultului deja interzis vor fi compensate de apropierea tulburătoare, deconcertanta intimitate, injecţia
în venă a tăriilor dozate, capitolelor reţinute de autoare pentru această ediţie pe care o girăm nu
numai sentimental, nu numai ca români. Căci nu e o lucrare de eminescologie, poate de
eminescosofie. Ar fi o apologie dublă, dacă nu o yoga, o sadhana-Eminescu. Estetica poeziei
eminesciene este abstrasă, pentru acum, în spiritualitatea sanscrită. Libertatea de a omite orice în
afară de Eminescu şi ale sale “similarităţi” sanscrite, dă impresia, din ce în ce, de ritual, de puja. Nu
se punea problema de a fi de acord – dezacordul ar putea avea un efect subliminal încă şi mai mare.
Ca pentru o audienţă indiană, începusem o “pastişă”, rezumând, în engleză, capitolele
lucrării şi incluzând un schimb de mesaje şi traduceri (vezi editura “Semanatorul online – Eseu”). În
cele ce urmează, prezentăm versiunea românească a tezei d-nei Vaswani.
SCRIITOARE DIN BUCUREŞTI
Elisabeta Isanos
DURA MATER
Pe-obrajii mei stã carnea ta de lacrimi,
nu stie încotro s-o ia si cum
înspre lãrgimi, mai lesne sã rãzbeascã,
pe fata mea zbârcitã-si face drum.
Vrei sã te nasti, si n-ai gãsit alt trup
decât o apã durã, ruda mãrii,
dar fãrã scoici din care tãlpi se rup,
si fãrã spumele întruchipãrii.
Triunghiul femininelor Bermude,
nu-l vei putea atinge niciodatã,
în cale ai doar ridurile ude,
doar zbârcitura de alt curs lãsatã.
Aluneci, simt cã esti, atâta doar,
dar de n-ai fi, obrajii n-ar fi uzi,
n-ai izvorî pe fatã iar si iar,
uitat de pâine si de vin pierdut,
tot ai gãsit ceva si te-ai nãscut,
sunt matca-n care curgi si nu te-auzi.
CLANUL NOSTRU
Îmi cãutam prin cimitir pãrintii;
Dr. George Anca
Revista Trivium 38

În guri de cersetori, ca-n pesteri, sfintii.
Pãmântul murmura în cruci si ierburi,
Cutremurat de nemurirea mintii.
Cu totii-n pãr, deasupra! Neîntrerupt
Sta clanul nostru, mare si abrupt!
Doar doi sau trei dormeau la parastase...
Pe dos e-acum: cei multi sunt dedesubt.
„De ce nu vii la noi sã mai vorbim,
Cum o mai ducem, în ce fel rãzbim?”
Mã ceartã de sub trandafir pãrintii:
„De ce nu vii sã vezi cum înflorim?”
Nu vin pentru cã nu m-am strâns destul,
Îmi preexist în larg si în adânc,
Nu vin cã trupul încã nu-i sãtul,
Nu mi-am ajuns nici pânã-n vârf de unghii,
Sã picur sãturatã de surplusuri,
Sunt viitoare, putred de bogatã
În asteptãri, uimiri si presupusuri:
Nu mi-am gãsit definitiv rãrunchii.
TRASEUL
Pe strãzi stiute si cu câini de treabã,
Mã-ntorc târzie, prin lumina slabã,
Se-ntunecã devreme pe pãmânt...
De locuri stranii, unii trec si-ntreabã,
Eu nu le stiu. Am gust de lacrimi grele.
Pe stradã plimbã vântul tinichele.
Un câine bate toba-n praf cu coada,
Pe cer ies purici si din blanã stele.
În târgul ãsta copt în mahalale,
Îti iese o bisericã în cale
Si îti slujeste sã-ti aduci aminte:
Ochi, mâini si buze, nu sunt ale tale,
Ci înfloresc departe si se frâng,
Pânã la ochi, în ape picuri plâng,
E un miracol cum ajung la tine,
Peste idee, cãrnuri cum se strâng.
Si uneori parcã ai vrea sã creascã
Zãgazuri între voi, si bariere,
Când dau din floare-n putred sã se nascã,
Fãrã sã simtã fricã, nici durere.
Revista Trivium 39

Te-ai risipit în frumuseţi
Ce-ai dăruit în jur
Şi-n a ta taină de-nceput lumină n-ai adus
Rodica Burduşel
Risipitorul de frumuseţi
Te-ai risipit în frumuseţi
Ca fructele în toamnă
Dar mâna ta nu a ajuns o poamă să culeagă
Te-ai risipit în frumuseţi
Ce-au îmblânzit şi munţii
O piatră numai n-a-nţeles ce-adânc rostea cuvântul
Te-ai risipit în frumuseţi
Ce-au încântat şi stele
Privirea nu s-a înălţat s-ajungă pân-la ele
Te-ai risipit în frumuseţi
Ce-au înflorit pământul
Nu trandafirii ai cules, ai adunat doar ghimpii
Da, recunosc, o vină am
De clipa mi-e săracă
Da-n frumuseţi am preschimbat destinul şchiop, mă iartă.
01.01.2010
Darul mâinii
Sărbătorită-i astăzi a-mpărăţiei floare
Şi toţi se-ntrec în daruri nepreţuit de scumpe:
Eu păsării măiestre cântarea i-am furat,
Eu însuşi valul mării de stâncă l-am legat,
Eu am făcut posibil ca Luna să-ntâlnească
Strălucitorul Soare şi-n ochi să se privească.
Eu ştiu să schimb nisipul în nesfârşite perle,
Eu pot să-ţi dărui numai ce-n gând ales trăieşte.
Revista Trivium 40

De-mi ceri, e cu putinţă ce-a fost să reînvie,
Vremelnicia însăşi preschimb în veşnicie.
Pe toate cu răbdare prinţesa le-asculta,
Dar numai mâna-ntinsă privirea-i atrăgea,
Ce tainic dar acolo, sfios se ascundea,
Toţi s-au întors să vadă minuni ce nu erau.
Prinţesa mâna însăşi în mâna ei a luat:
„E mai presus de toate ce azi mi-aţi închinat”
Suntem vecini
Suntem vecini de viaţă, dar nu ne întâlnim,
Deşi aceleaşi păsări hrănim de la fereastră.
În faţa ta stau plopii ce te păzesc sublim,
În faţa mea o iarbă trudeşte să-nverzească.
Suntem vecini de viaţă, dar nu ne întâlnim,
Deşi aceleaşi cifre speranţa ne-o îngheaţă.
Tu răsfoieşti o carte...eficientă acum
Eu tot aceleaşi pagini trimise altădată.
Suntem vecini de viaţă, dar nu ne întâlnim,
Deşi aceeaşi uşă pe amândoi ne-aşteaptă.
Mereu închizi-nainte ca eu să te ajung,
Mereu deschid-nainte de a-mi fi tu în faţă.
Suntem vecini de viaţă, dar nu ne întâlnim,
Deşi aceleaşi vise am desenat odată.
Al tău, iubit de soartă, e împlinit acum,
Al meu şi astăzi umblă pe-al nostru să-l găsească
Suntem vecini de viaţă şi nu ne întâlnim,
Dar într-o zi aleasă, în inimi ne-am privit.
Eu am văzut iubirea promisă c-ai vândut,
Tu ai văzut o floare petale dăruind.
Revista Trivium 41

Rodica Anca
HOMO HAPPYENS
Toate zilele mele încep la fel: cafeaua rece, făcută de cu seară,
revistele presei cu Cheli şi Văcărelu, ceva ameţeli şi amorţeli, care trebuie
neglijate, planificarea celor ce trebuie făcute în ziua respectivă ( a celor
care nu pot fi amânate sau ignorate). Apoi începe o lungă perioadă de
“încă o ţigară”, “asta-i ultima”, “iar mi-a băut G aproape toată cafeaua,
trebuie să-mi mai fac un ibric, că nu mi-am înghiţit gălbenuşu’” “of, vai,
au”, “ ia să mai beau una”, “ce viaţă de căcat”, “au, mijlocul!”, “au,
capul!” ş.a.m.d. După două ore de lălăială, de olecăială, după ce mai văd o
dată revistele presei, încă nu mă simt gata să iau taurul de coarne, aşa că
deschid calculatorul şi mă joc nişte joculeţe stupide şi îndobitocitoare,
până mi se acreşte. După trei-patru ceşti de nes şi cel puţin zece ţigări, mă
simt mai viguroasă şi cu psihicul mai ţanţoş, sun la Popeasca să stabilim
traseul la cumpărături, mă extrag dureros din fotoliu şi mă echipez de
piaţă.
Ieri a început la fel. Doar că nu m-am dus la piaţă ci la Nana.
Veneau unii să-i instaleze cablul. Nu apucasem să beau nici măcar o gură
de cafea, am luat-o cu mine la borcan, şi mi-am bâjbâit drumul până la ea
acasă. Norocul meu că s-au mutat foarte aproape. Dacă trebuia să mă
trambalez prin troleibuze?
M-am întors destul de repede, ăia n-au instalat nimic, cum se
întâmplă de obicei, ba n-au una, ba nu se potriveşte alta, aşa că au plecat
cum au venit. Am luat-o pe Lenuş şi am plecat să iau ceva de papa pentru
seara, când vin copiii leşinaţi de foame şi oboseală.
M-am întors cu vlaga secătuită aproape în întregime, aşa că iar a
trebuit să mă proptesc în fotoliu cu nesul şi ţigările de rigoare, cu ochii în
televizor şi cu mustrările de conştiinţă obişnuite. După ce mi-am plâns de
milă o bucată de vreme, mi-am făcut curaj şi am intrat în bucătărie.
De unde Dumnezeu se adună atâtea vase murdare nu pot să
descopăr, că abia le spălase G aseară! Mă apuc de ele şi mă atacă diverse
gânduri amare în timp ce le spăl. În primul rând mă tem că nu le curăţ
destul de bine şi vine Pupăza de fi-mea şi le controlează şi dacă se
strâmbă, mă simt umilită la orgoliu. Uneori mai dau vina pe G. Mi-aduc
aminte de noi, când eram de vârsta lor şi mamaia, D-zeu s-o odihnească,
era de serviciu la bucătărie. Parcă nu îi făceam figuri de-astea. Mie, una,
nu-mi mai place munca asta tristă din casă. Dar cine să o facă? Nici nu mai
am puterea din tinereţe, care putere s-a cam terminat şi orice mişcare
devine dureroasă după o perioadă foarte scurtă de efectuare. Aş prefera,
cum zice orientalul, doar să stau şi să nu fac nimic. (Sau nea Gheorghe:
“Ce faci bade, şăzi şi cujeţi? Ba, numa’ şăd!”). Încet-încet, îmi plâng din
Revista Trivium 42

ce în ce mai tare de milă şi intru într-o dispoziţie depresiv-sinucigaşă
acută. Mai fac o pauză în fotoliu, să-mi domolesc durerea de coloană, şi
mă uit la T şi N cu ochii trişti şi goi, (“nu crezi c-ar fi mai bine să-i
scoatem pe-amândoi?”), cu gândul aiurea. Mă gândesc la Elena B, fostă
colegă de facultate, care a venit ieri pe la mine. De ce, pisicile mele, mă
văicăresc eu, în timp ce alţii au adevărate probleme? Eu mi le caut cu
lumânarea, dintr-un masochism înnăscut, cred, dacă nu găsesc nimic,
inventez, doar spre a-mi găsi o motivare pentru apatia şi acedia care, de
câţiva ani, mă bântuie. Biata E, are o fiică de-o seamă cu Nana, ai cărei
nervi au lăsat-o baltă şi nici nu vrea să audă, măcar, de maică-sa. A
terminat Conservatorul, genială la pian, şi dintr-o dată a luat-o razna. A
umblat pe la mănăstiri, a fost internată la 9 de câteva ori, acum stă singură,
în grija fratelui ei şi pare să fie mai pe pământ. Ce să mai spun că soţul
Elenei a murit acum câţiva ani şi ea a rămas singură, la Craiova. Şi totuşi a
găsit puterea să deschidă o expoziţie de ceramică la Alba Iulia! O admir şi
o respect.
Mă duc iar în bucătărie să pregătesc pulpele alea de pui pe care leam
luat de dimineaţă, căutând un mod mai uşor şi mai puţin păcătos de a
termina cu viaţa asta mizerabilă. În timp ce curăţ cartofii vine G de la o
conferinţă a unor călugări budişti din Tibet. Unul de origine franceză,
Matthieu Ricard, călugărit şi stabilit acolo de treizeci de ani, celălalt
tibetan get-beget. Cam prin anii ’80 se aflau in Bhutan. Tot atunci noi eram
in India şi eu lucram grafică şi tehnoredactare la nişte manuale şcolare
pentru Bhutan, la Oxford University Press, ca să mai completez finanţele,
niciodată suficiente. Atunci am făcut şi un dicţionar ilustrat English-
Dzongkha –asta e limba vorbită în Bhutan. Am plecat din India Şi vreme
de peste 20 de ani nu am mai aflat nimic despre munca mea de acolo. Ieri
G i-a arătat călugărului aceluia, traducerea lui din Milarepa şi dicţionarul
meu. Şi, ce să vezi şi să nu crezi: Ştia dicţionarul!!!! Celălalt călugăr chiar
îl avea!
Nu pot să exprim ce sentiment de bucurie sublimă mi-a copleşit
mintea, inima şi sufletul! Deci n-au fost în zadar strădania şi dragostea cu
care am lucrat zi şi noapte la ilustraţii. Acum parcă îi văd pe copii
răsfoindu-l, descoperind în fiecare imagine un strop de iubire pentru ei. Şi
am realizat că dacă unul singur chiar, l-a folosit, am făcut şi eu ceva util pe
lumea asta. A fost un semn, o minune, ca tocmai acest călugăr, din Franţa,
să plece în Bhutan atunci, să vină acum în România, să-l invite pe G la
conferinţă şi să-i spună că ştie cartea mea!
Gata! Nu mai sunt tristă şi acră pe viaţă! Ce contează nişte treburi
minore pe care le avem cu toţii de făcut! Moralul, psihicul, speranţa, au
sărit până la cer. Sunt fericită. Ieri a fost o zi de aur.
Revista Trivium 43

GALAXII, AMBASADORI ŞI DIAMANTE
Sâmbătă, zi de lenevit în pat şi de citit presa. Doar că, de obicei, nu
se prea poate. Azi au fost bubuieli dedesubt şi troncăneli deasupra. C-aşai
la bloc. Mânată de o sublimă nerăbdare, nu mai preget şi dau fuga la
ziare: plătisem încă de ieri revista Descoperă, că văzusem la televizor că
are nişte fotografii care mi-au dat imaginaţia în clocot. (Cu ultima sută de
mii. Aşa că am împrumutat încă cinci de la Dna Gosp.)
Mă duc, mă liniştesc când o scoate de sub tarabă şi, de bucurie,
mai cumpăr de cincizeci de mii ziare de azi. In drum spre casă nu am
răbdare şi sfâşii plasticul de pe revistă şi caut. Iată-le: vreo 10 fotografii cu
galaxii! Acasă mă uit în viteză la ele, visând la niscai poze mari-mari,
puse pe pereţi, în care să plonjez cu patimă, de câte ori mă cuprinde
aleanul după nemărginire şi fuga de realitatea mea. Amân studierea lor şi
visarea, pregătindu-mi sufletul şi imaginaţia, aşteptând febril şi parcă
languros, vremea când mă vor chema acolo, la ele, în ele.
Îl scol pe G şi începem să citim ziarele. La un moment dat dă peste
un anunţ de la guvern pentru un concurs de diplomaţi. Hopa! Ia du-te şi tu,
tată, ca dacă nu e limită de vârstă, şi nu e, ai cele mai mari şanse! Poate, de
data asta, iese bine. N-am plecat noi, ultima dată în India, tot în urma unui
anunţ în ziar? Ce dacă nu ni s-au împlinit speranţele, tot a fost o experienţă
interesantă! G decupează articolul, gândind ca şi mine şi, cine ştie…
Citeşte mai departe. Mai nou, din cenuşa morţilor, americanii fac
diamante, supunând-o la presiune mare timp de vreo trei săptămâni. Da’
costă nu ştiu cât, aproape trei mii de dolari. N-au copiii atâţia bani. Dar,
dacă ia concursul ăla şi ajunge ambasador, sau ataşat cultural, strângem
banii, îi lăsăm lor moştenire, să ne facă diamante cu ei! Ies peste 20 din
fiecare. Opresc câte unul, pe restul le vând şi se îmbogăţesc. Îşi fac două
inele, şi când vor să comunice cu noi, zic, uitându-se la inel, de exemplu
“mamă, zici că e bine acolo, în galaxia aia, cum îi zice, Ochiul lui Sauron,
parcă, sau te-ai păcălit?” Şi eu să sclipesc verde, dacă e bine, sau roşu,
dacă nu. E? Ce părere ai de cum îmi merge mintea? Cu memoria stau
prost, recunosc, dar cu bazaconiile, nu mă plâng.
INTEGRAME ŞI GĂURI NEGRE
G a adus, ca de obicei, un vraf de ziare. Mâncăm oareceuri şi ne
aşternem pe ele, la citit. Adică el citeşte. Eu îl ascult în timp ce mă uit la tv
şi mă joc la calculator. Tăriceanu, Geoană, Victor Newman, Jack, Niki,
bile roşii, bile verzi, Gigi Becali, gripa aviară, Sharon, Ceamurlia,
Solitaire, UE, Năstase, Irack, Genoa City, Taipei…Cu atenţia exagerat de
Revista Trivium 44

distribuită, cum, pisici, să nu mă ia somnul, mai ales că citeşte pe un ton
monoton, fără inflexiuni, (de parcă ar fi Ghiţescu, profesorul de anatomie
artistică, din anii de facultate. La orele lui, toţi picam de somn, deşi mie,
cel puţin, îmi plăceau cursurile lui. Avea un băiat, un model, pe care ne
arăta muşchii şi cum funcţionează ei. La examene, tipul îşi mişca exact
acei muşchi pe care trebuia să îi arătăm. Cool, cum ar zice ăştia de la tv!
Dar Ionel Grigorescu, vărul lui G, care era, că nu mai este, veterinar şi a
făcut facultatea la Iaşi, povestea despre un cal pe care îl foloseau şi care se
comporta la fel cu modelul nostru: la examene: îşi încorda muşchii
respectivi sau îşi mişca răspunsul corect! D-zeu să-l odihnească în pace.)
Şi ne culcăm “puţin”. Vreo două ore, eu - el, vreo trei.
Seara vin copiii să-şi mai care din acareturi. Fi-mea mă “sfătuieşte”
cu aer de superioritate, să pun aspiratorul şi să fac ordine, dacă vreau să-i
invit pe cuscri pe la noi, că tot vor fi în zonă duminică, la inaugurarea
casei lor. Mă ofensez profund. Dar nu ripostez. Tac şi fac bot. Ei pleacă,
noi ne mai uităm, ce ne mai uităm, la tv, G se duce să se culce că e trecut
de miezul nopţii, eu mă întind pe pat cu integramele mele cele de toate
serile în mână şi cu bomboanele pe-aproape. Au devenit un viciu, nu pot să
adorm dacă nu am integrame şi Alpenliebe! Sunt expertă, de atâţia ani în
care le folosesc pe post de somnifer. Şi mai dau şi destui bani pe ele, că,
după ce că sunt slabe, cu diverse umpluturi şi se termină repede, mai sunt
şi scumpe! Dar nu mă pot lipsi de ele, cum nu mă pot lipsi de ţigări şi de
cafea. De când nu mai pot citi o carte, fiindcă după o pagină mi se închide
ochiul drept iar stângul începe să plângă după dioptriile de altă dată ,
numai integramele îmi mai sunt accesibile. Mă ocup cu ele şi mă îndop cu
bomboane (că mi se usucă gura, atât de la ţigări cât şi fiindcă nu pot să
respir pe nasul strâmb) vreo două ore, degeaba, nu-mi vine somnul. În
schimb mi se pune paraponul pe fi-mea, orgoliul meu rănit mi se zvârcole
ca un şarpe, drept în vezica biliară. Mi-l ling ce mi-l ling şi mi-adun voinţa
să schimb subiectul. Mă ridic şi dau drumul la tv. Mă uit şi nu ştiu ce văd.
Mă mut pe toate canalele iar şi iar, tot nu mi-e somn, mă mai joc cu ochiul,
studiez deformările feţelor care îmi apar când privesc numai cu dreptul.
Mă mai şi amuz. Sting televizorul, sting şi lumina ca să nu se trezească
Bulă, că vrea în braţe. Rămân în fotoliu pe întuneric şi-mi vin în minte
găurile negre. Asta şi din pricina ochiului, care deformează imaginea aşa
cum îmi închipui eu că ele, găurile astea, deformează materia şi poate şi
spaţiul. Că văd un cerculeţ, pe care, de fapt, nu-l văd, dar există în centrul
imaginii un spaţiu mic, gol, spre care converg toate liniile din jur, sau ce so
fi aflând acolo pe o rază de doi-trei cm. Adică, să zicem că mă uit la gura
unui personaj: gura nu o văd , e un golişor mic-mic, sau ştiu că trebuie să
fie acolo, dar nu văd golul, îl deduc, fiindcă toate trăsăturile feţei par a se
scurge într-acolo. Dacă aş mai picta, cred că mi-ar ieşi ceva interesant şi
inedit. La rândurile scrise se distinge şi mai bine, depinde de distanţă: trei,
patru rânduri de adună în punctul în care privesc, se sugrumă şi se preling
spre centru. Foarte interesant, divers şi cu posibilităţi de experimentare
Revista Trivium 45

nelimitate. Aşa şi cu găurile negre: dacă ajungi prea aproape de una, te
suge în abis şi nu scapi cât ai fi tu de ditamai galaxia! Bine-bine, te trage,
te deformează, te rupe, te desface în atomi, te nimiceşte, dar ce se petrece
cu resturile? Că ceva-ceva din atâtea stele, planete, praf, si ce-o mai fi pe
acolo prin cosmos, trebuie să rămână! Că tot ei, savanţii, spuneau că, de
fapt, acolo se află un corp ceresc cu o gravitaţie atât de mare, că nici măcar
lumina nu mai poate scăpa. Şi-atunci, unde-i “gaura”? Alţi astrofizicieni
nu pomenesc despre vre-un corp ceresc, spunând numai de abis, hău,
atracţie, destrucţie şi Nimicul absolut! Unde nu există timp, spaţiu sau
materie, nici măcar de sămânţă! Acolo. în fundul “sacului” există doar
“singularitatea”. Şi ce o fi ea? O fi Dumnezeu, de la care toate au pornit şi
la care toate se vor întoarce? O fi Nimicul lui Eminescu? O fi Brahman,
din filozofia indiană? O fi Noul Început, cămara unui alt Big Bang? Nu se
poate, pentru că, în cazul acesta, ar trebui să existe numai o singură gaură.
Dar fiecare galaxie şi-o are pe a sa. Iar când se întâlnesc două (cum se va
întâmpla cu Calea Lactee şi cea din Andromeda într-un viitor pe care noi,
oamenii, nu-l putem concepe cu minţile noaste prăpădite) atunci cele două
găuri se contopesc şi cresc şi se “împuternicesc”! (Ah, unde eşti tu, Uncle
Trikha, să mă luminezi?). Putem să ne imaginăm că, vreodată, toate
găurile din univers se vor strânge la un loc şi atunci, aşa cum spun Vedele,
Brahman va adormi pentru multe miliarde de ani. Ştiam exact, dar am uitat
câte! O să caut eu însemnările din India, dacă o să-mi reamintesc. De la o
vreme, uit, ce să fac…
Sau poate nu dispare totul, toată materia, ci numai se transformă,
cum spunea Nu-mi Vine Numele Lui acum în minte, în energie. Şi sărim
pe o altă treaptă a formei de existenţă. Vom fi ,poate, noi, oamenii şi tot ce
e viu, energie spirituală, iar ce nu este animat, altfel de energie, fizică,
cuantică. Eu mă şi imaginez străbătând Infinitul sub formă de quarck! Sau
legănându-mă, sub formă de picătură, în oceanul Conştiinţei Universale
(!), când o să aflu şi eu tot ce cunosc celelalte picături, când ne vom fi
întors acolo de unde am plecat, cu tot bagajul de cunoştinţe acumulat de-a
lungul nenumăratelor vieţi pe care le vom fi trăit fiecare! Dar, parcă, tot aş
vrea să fiu un quarck mai întâi, să văd eu cum e cu găurile astea negre!
De fapt, dacă vrei să ştii adevărul, n-am dormit fiindcă m-a umilit
fi-mea. Ce, eu nu ştiam că trebuie să fac ordine şi curăţenie, după aproape
70 de ani de experienţă? E, lasă, că mi-a trecut paraponul. L-am uitat pe
undeva, prin NGC 67519 (Ochiul lui Sauron)!
Ia uite, a răsărit soarele nostru!. (Şi s-a trezit şi Bulă.)
Revista Trivium 46

Sanda Sântimbreanu
ZEIŢA DE GHEAŢĂ
(fragmente)
........................
Stăteam amândoi, în toropeala asfinţitului, răsturnaţi peste
aşternuturile răvăşite.
Te-am visat toată noaptea, i-am spus eu, în timp ce răsuceam pe degete
suviţele cârlionţate ale părului ei revărsat pe pernă.
Ce crezi că sunt visele? m-a întrebat ea.
Partea nevăzută, ascunsă, haotică a fiinţei noastre.
Cea adevărată, nefalsificată?
Nu prea văd cum am putea falsifica partea asta din noi.
Dar ce să facem când ia forma infricoşătoare a unui coşmar?
Ai coşmare?
Tu n-ai?
Nu mai am din copilărie.
Eu am!
Ce fel de coşmare?
De fapt, unul singur în care alerg pe o câmpie aridă, un fel de stepă.
De ce alergi?
Vreau să scap de o arătare mitologică, jumătate om, jumătate animal. Un
fel de centaur?
Da. El mă fugăreşte dar nu reuseşte să mă ajungă decât în clipa în care în
faţa mea apare un zid uriaş. Bat cu pumnii în el, dar nu se dă la o parte. Îmi
dau seama că nu mai am nici o scăpare şi mă prăbuşesc tocmai când
monstrul e gata să mă înşface.
Şi? întreb eu cu nerăbdare.
Şi mă trezesc cu răsuflarea tăiată.
Un adevărat thriller! Cred că vezi prea multe filme de groază. În definitiv
de cine fugi, de cine ţi-e teamă?
Poate de mine însămi.
*
* *
Nici nu ştiu când a venit vacanţa de Paşti. Areta e plecată într-o
excursie în străinătate.
Privesc pe fereastră strada fără zapada care-i ascundea rănile (găurile
din asfalt, trotuarul denivelat), apărând în toată trista ei urâţenie.
Revista Trivium 47

Am nostalgia zăpezii, a iernii de care mă leagă cele mai frumoase
amintiri cu Areta. Nici nu mi-o pot imagina pe „Zeiţa de gheaţă” cum îi
spunea Matei în peisajul altui anotimp.
Matei m-a căutat la telefon. Mi-a vorbit tot timpul despre Cioran, care îl
pasionează în ultimul timp. L-am ascultat distrat, atent mai mult la
răpăitul ploii pe acoperiş decât la sensurile şi nonsensurile existenţei sau la
raporturile dintre nimic şi veşnicie.
Un coleg care frecventează un cenaclu literar m-a invitat să ascult o
dizertaţie despre „spiritualitatea românească între mioritism şi miticism
caragealian”.
Nu m-am dus.
Mişu m-a chemat la un bairam, dar eu n-am chef de petreceri simt
nevoia să fiu singur.
Nevoie de tăcere sau de a asculta alte voci, pe cele înăbuşite,
interioare?
*
* *
Astăzi e ziua mea.
Tata nu va da „nici un şfanţ pentru zaiafet”, o să-mi facă un cadou
util tenişi sau trening, iar mama o să-mi strecoare bani pe furiş ca să-mi
duc prietenii la o pizza. Din aceste motiv refuz să merg la aniversările
colegilor. Mă simt prost că nu le pot întoarce, la rândul meu invitaţia.
Am fost totuşi la Matei, la Mişu şi la Areta.
La Matei s-au servit icre negre, somon şi băuturi scumpe. Am fumat
marijuana şi m-am ales a doua zi cu o durere cumplită de cap.
La Areta am gustat delicatesurile unui bufet rece, m-am ameţit cu
şampanie şi am dansat împreună în ritmul ultimelor hituri muzicale
acoperiţi de confetti, înfăşuraţi în serpetine.
La Mişu am băut ţuică fiartă asezonată cu şoric şi toba de casă, am
dansat periniţa, am jucat bâza, şi am ascultat muzică lăutărească.
Mişu la beţie nu e niciodată violent. Alcoolul stimulează doar latura
lui cea bună, veselia, care la el înseamnă pofta de a râde de el şi de ceilalţi.
În seara aceea ţinta preferată a glumelor lui a fost obsesia Ginei de aşi
afla viitorul în horoscoape şi cărţile de tarot ale ghicitoarelor, dovedind o
frenezie a curiozităţii întrecută doar de cea a credulităţii. A imaginat chiar
o scenetă hazlie cu ea căutându-şi ursitul în globul de cristal.
I-am lăsat pe amândoi bine chercheliţi, fredonând manele.
Mă întreb dacă sunt petrecerile un prilej de a-i apropia pe oameni,
sau, din contra de a-i îndepărta unii de alţii după ce mănâncă, beau în
Revista Trivium 48

exces, îşi creează o veselie artificială, spun prostii, fac pe grozavii, deseori
se ceartă şi chiar dacă nu se bat sau nu sparg vasele, până şi cei mai
cumpataţi se simt prost a doua zi.
Tata, de exemplu, nu pierde niciodată prilejul de a strica buna
dispoziţie generală ciondănindu-se cu fratele mamei, de fiecare dată când
suntem invitaţi la ziua lui sau cu altă ocazie sărbătoreascâ.
Motivul disputei este invariabil acelaşi: Ion Antonescu. Pentru tata
mareşalul este un „erou-martir al neamului”, în timp ce pentru unchiul,
care a cunoscut mizeriile frontului şi ale prizonieratului în URSS, el a fost
o „pacoste naţională”.
Nu înţeleg de ce nu reuşesc niciodată să evite discuţiile pe această
temă ba chiar, am impresia, le provoacă dinadins ca şi cum o legatură
ciudată şi necesară se stabileşte astfel între ei.
............................................................
*
* *
Trecuse insuportabil de multă vreme de când Areta nu mă mai
chemase la ea acasă aşa că m-am hotărât să mă duc nechemat, fie ce o fi!
Am stat, nu ştiu cât timp, lipit ca un gândac de zidul curţii din faţa
vilei în care locuia. N-am mai sunat cum avusesem de gând, îmi pierise
curajul.
Se făcuse târziu, cred că trecuse de miezul nopţii şi razele lunii îmi
trădau prezenţa. Auzeam dispărând în departare palpitul oraşului. Lumina
din dormitorul părinţilor ei se stinsese şi după puţin timp şi cea din camera
Aretei.
Un val de descurajare mă cuprinsese odată cu răcoarea nopţii.
Era o prostie şi nebunie ce făceam.
Citisem nu ştiu unde că „a te purta nebuneşte este uneori singurul
lucru chibzuit sau înţelept”. Gândul stăruia în mintea mea ca un îndemn,
un lătrat de câine din vecinătate venea şi el ca o aprobare.
Cu ochii închişi aşteptam, nici eu nu ştiu ce.
Să se uite Areta pe fereastră, să mă vadă, şi mai ce? Să coboare, să
mă strige? Dar dacă n-o să se uite şi o să se culce? O să stau în stradă toată
noaptea?
Ce cauţi aici , nebunule? Aud deodată glasul ei. Când am deschis ochii am
văzut-o lângă mine cu pardesiul pus peste camaşă de noapte. Am privit-o
lung, ca să mă conving că e ea în carne şi oase, nu un produs al închipuirii
mele. Ca să fiu mai sigur am luat-o în braţe.
Revista Trivium 49

Cum spuneai, am întrebat-o, că se cheamă substanţa produsă de creierul
nostru când suntem atraşi de cineva?
Dopamina.
Ei bine, mă aflu aici pentru că mi-a crescut nivelul dopaminei şi sunt
îngrijorat. Crezi că dacă are efect de drog mi-ar putea fi fatală?
Urcă la mine, zăpăcitule! Mi-a spus ea înveselită.
Ne-am strecurat înăuntru hoţeşte, ajutaţi de moliciunea mochetei din
hol, care înghiţea complice zgomotul paşilor noştri. Nu fusesem la ea
niciodată când părinţii ei erau acasă şi teama că ne-ar putea surprinde
dădea întâlnirii noastre o nota neliniştitoare.
Ne-am prelins ca nişte şopârle în aşternutul calduţ, după ce am dat
pe gât mai multe duşci de vodcă.
Sustrăsesem o sticlă din barul tatălui ei.
Am rămas o vreme îmbrăţişaţi sub pătura uşoară de vară ascultândune
bătăile inimii şi ritmul respiraţiei, apoi mâinile mele au început să
alunece pe câtifeaua pielii ei.
Cred că băusem prea mult, că aveam foc în vine şi o îndârjire
posesivă, care creştea violentă, de necontrolat, de neânfrânat. Nu mai
fusesem până atunci răvăşit de o dorinţă atât de aprigă, de sălbatecă. Areta
mi s-a părut la început puţin încordată, dar s-a destins lăsându-se în voia
mea.
Am atins în noaptea aceea o culme a plăcerii de neimaginat aproape
de nesuportat.
Eram prea buimac la plecare, ca să înţeleg de ce mi-a spus că nu vrea să
mai aibă niciodată de-a face cu mine. Mi-am amintit ameninţarea ei abia a
doua zi când nu mai eram sub influenţa alcoolului şi performanţa mea
erotică încetase să mă mai încânte.
Am încercat să trec din registrul meu de percepţie, în al ei, ca să
înţeleg cu ce o supărasem, dar nu am reuşit.
*
* *
Azi, la şcoală, Areta avea o cută mânioasă între sprâncene când
privirea ei o întâlnea pe a mea. A refuzat să-mi vorbească. Tăcerea ei era
mai greu de suportat decât orice acuzaţie. Găseam că e o formă de cruzime
nemeritată.
Încercam să derulez în minte filmul nopţii trecute, dar imaginile
apăreau şterse şi întunecate. Am fost brutal, am rănit-o?
Stăteam în banca mea derutat de asaltul acestor întrebări. Memoria
Revista Trivium 50

nu mă ajuta, dar aveam cumplita bănuială că săvarşisem ceva grav de care
nu-mi dădeam seama.
Ne aflam la ora de dirigenţie şi Stiletul voia să afle „care credem noi
că este cea mai mare ameninţare la siguranţa omenirii: încălzirea globală a
planetei, atacurile terorismului internaţional sau stadiul primitiv în care au
rămas relaţiile interumane în rezolvarea crizelor?”
Ce-mi pasă mie de omenire? Ea a fost întotdeauna ameninţată de tot
felul de pericole.
Pentru mine cea mai mare ameninţare era răceala Aretei, refuzul ei
de comunicare. Ideea că am pierdut-o mă înnebunea şi apropiatul sfârşit de
an şcolar se anunţa ca sfârşitul lumii.
*
* *
Trebuie să ne întâlnim mai rar, în afara şcolii, că avem mult de învăţat, mia
spus Areta, fata asta rece şi raţională de care sunt legat printr-un
ataşament mai sentimental decât poate ea îngădui sau suporta .
Era o propunere prea rezonabilă pentru a fi respinsă, dar şi greu de
acceptat să o vad numai la ore, în recreaţii şi să mă defulez strecurându-i
bileţele pe sub bancă.
„Nu-l lăsa să moară de dor pe suporterul tău credincios”, i-am scris eu pe
o foaie de caiet.
„Cred că se abuzează de cuvântul ăsta”, mi-a răspuns ea pe dosul
foii, „prea se moare uşor de sete, de foame, de râs, de necaz, de
curiozitate, până şi de plictiseală”.
*
* *
Observasem în ultima vreme că Mişu devenise melancolic, ne evita,
căutând numai compania Ginei. Chiuleau împreună de la ore sfidând
ameninţarea exmatriculării, poate a repetenţiei, vagabondând prin parcuri,
cofetării sau cinematografe.
Sunt complet desprinşi de lume, constată Areta.
Închişi în cercul magic al iubirii lor.
Iubirea nu are nimic magic, m-a asigurat ea, ultimele cercetări ştiinţifice au
descoperit că este o substanţă numită dopamină, pe care o eliberează
creierul nostru când suntem atraşi de altă persoană şi are efectul de drog al
cocainei, creând dependenţă.
Revista Trivium 51

Cât de brutal spulberă ştiinţa frumuseţea marilor mistere ale lumii, am
oftat eu…
Spulberă falsele ei mistere, a precizat ea uşor iritată.
*
* *
Trecuse insuportabil de multă vreme de când Areta nu mă mai
chemase la ea acasă aşa că m-am hotărât să mă duc nechemat, fie ce o fi!
Am stat, nu ştiu cât timp, lipit ca un gândac de zidul curţii din faţa
vilei în care locuia. N-am mai sunat cum avusesem de gând, îmi pierise
curajul.
Se făcuse târziu, cred că trecuse de miezul nopţii şi razele lunii îmi
trădau prezenţa. Auzeam dispărând în departare palpitul oraşului. Lumina
din dormitorul părinţilor ei se stinsese şi după puţin timp şi cea din camera
Aretei.
Un val de descurajare mă cuprinsese odată cu răcoarea nopţii.
Era o prostie şi nebunie ce făceam.
Citisem nu ştiu unde că „a te purta nebuneşte este uneori singurul
lucru chibzuit sau înţelept”. Gândul stăruia în mintea mea ca un îndemn,
un lătrat de câine din vecinătate venea şi el ca o aprobare.
Cu ochii închişi aşteptam, nici eu nu ştiu ce.
Să se uite Areta pe fereastră, să mă vadă, şi mai ce? Să coboare, să
mă strige? Dar dacă n-o să se uite şi o să se culce? O să stau în stradă toată
noaptea?
Ce cauţi aici , nebunule? Aud deodată glasul ei. Când am deschis ochii am
văzut-o lângă mine cu pardesiul pus peste camaşă de noapte. Am privit-o
lung, ca să mă conving că e ea în carne şi oase, nu un produs al închipuirii
mele. Ca să fiu mai sigur am luat-o în braţe.
Cum spuneai, am întrebat-o, că se cheamă substanţa produsă de creierul
nostru când suntem atraşi de cineva?
Dopamina.
Ei bine, mă aflu aici pentru că mi-a crescut nivelul dopaminei şi sunt
îngrijorat. Crezi că dacă are efect de drog mi-ar putea fi fatală?
Urcă la mine, zăpăcitule! Mi-a spus ea înveselită.
Ne-am strecurat înăuntru hoţeşte, ajutaţi de moliciunea mochetei din
hol, care înghiţea complice zgomotul paşilor noştri. Nu fusesem la ea
niciodată când părinţii ei erau acasă şi teama că ne-ar putea surprinde
dădea întâlnirii noastre o nota neliniştitoare.
Revista Trivium 52

Ne-am prelins ca nişte şopârle în aşternutul calduţ, după ce am dat
pe gât mai multe duşci de vodcă.
Sustrăsesem o sticlă din barul tatălui ei.
Am rămas o vreme îmbrăţişaţi sub pătura uşoară de vară ascultândune
bătăile inimii şi ritmul respiraţiei, apoi mâinile mele au început să
alunece pe câtifeaua pielii ei.
Cred că băusem prea mult, că aveam foc în vine şi o îndârjire
posesivă, care creştea violentă, de necontrolat, de neânfrânat. Nu mai
fusesem până atunci răvăşit de o dorinţă atât de aprigă, de sălbatecă. Areta
mi s-a părut la început puţin încordată, dar s-a destins lăsându-se în voia
mea.
Am atins în noaptea aceea o culme a plăcerii de neimaginat aproape
de nesuportat.
Eram prea buimac la plecare, ca să înţeleg de ce mi-a spus că nu vrea să
mai aibă niciodată de-a face cu mine. Mi-am amintit ameninţarea ei abia a
doua zi când nu mai eram sub influenţa alcoolului şi performanţa mea
erotică încetase să mă mai încânte.
Am încercat să trec din registrul meu de percepţie, în al ei, ca să
înţeleg cu ce o supărasem, dar nu am reuşit.
..............................................
*
* *
I-am dat telefon Aretei, mai multe zile la rând, dar ea recunoscândumi
vocea a închis de fiecare dată.
Spune-mi ce vrei? M-a întrebat în cele din urmă plictisită de insistenţele
mele.
Nu crezi că m-ai pedepsit destul?
Poate că da.
Areta, nu ştiu ce s-a întâmplat în ultima noastră noapte? Cu ce ţi-am
greşit?
Chiar nu-ţi aminteşti? Erai atât de beat?
Mă tem că da…
Ai fost îngrozitor, cumplit, întruchiparea perfectă a monstrului din
coşmarul meu…
Jumătate om, jumătate bestie?
Sută la sută bestie.
De ce nu te-ai împotrivit?
Revista Trivium 53

Nu ştiu, doream să încetezi şi în acelaşi timp să continui, cuprinsă de frică,
dar şi de un soi de fascinaţie a supunerii. În noaptea aceea am suferit o
brutală şi dureroasă dezamăgire, încă nu ştiu dacă este legată de mine, de
tine sau de actul sexual propriu-zis.
Vasile Menzel
AM SĂPAT ÎN PARADIS.
Am săpat şi pe Lipscani
Şi-am găsit,pe lângă bani,
Printre trupuri de olari:
Roţi de vânt şi roţi de care,
Roţi de tras pe mădulare,
Roţi de mori să poţi să mori,
Ş-alte distinse comori.
Moştenire ca-n poveşti
De la vechiul Bucureşti
„Paradis,Micul Paris”
Mobilă din păr şi oase
Tapisată cu mătase
Şi-ncrustată-n zaruri arse
Rămase pe şase-şase.
Scene pline de noroc
Acum când morţii se-ntorc
La lumină,la vedere,
Unde toată lumea cere...
De-i bărbat,de e muiere
Şi se umple de avere.
Cerşetorii de love(le).
Love you-n sus şi love you-n jos
Dragoste cosmopolită
În AUDI sau pe PLITĂ.
Doamne,cât e de frumos.
Înc-un joc periculos
Al lumii ordinărită.
„Cine e cea mai tâmpită
Şi cine e cel mai hidos.”
E un joc iubit de mulţi
În special de cei inculţi
Cu pretenţii de-nvăţaţi
Exersaţi în închisoare
Pentru jaf,delapidare,...
Cu diplome cumpărate
Şi-n valută achitate.
Se cutremură pământul
Revista Trivium 54

De aşa întorsătură.
Când elitele-s tăcute,
Dobitocii dau din gură
Şi spun vrute şi nevrute.
Simt nevoia de CENZURĂ.
C-o vitez-ameţitoare
Se iveşte o Salvare
Iar la difuzor s-aude:
„Crude vremuri,
Vremuri crude.
Capetele
Nude,.
Produc
Violenţă.
Daţi-le de-oparte!
Mergeţi mai departe!”
Iar apoi dispare.
...................................
Toate le va şterge VÂNTUL
......Poate.
Şi ne-om închina la SFÂNTUL.
TEI MAITREYI
Îmi umblă-n minte
gînd nebun
şi mă agăţ de-o ramură
de tei
Ea mă opreşte,mă supun;
şi-mi spune:ia-mi parfumul,
***
ia-mi ce vrei.
O floare-aş lua,să-mi fac
s-alunge gândul negru
un ceai calmant,
în neant .
O! Flori de tei,o!tei blajin
Revista Trivium 55

Ioan Ciofu
Îndepărtează-mă de chin
Şi-adu-mi-o-aicea pe Maitreyi.
***
Iar sub coroana ta,de rege,
Să mă închin la nici o lege,
Iubind-o.
Şi Mircea Eliade,cel puţin,
mă va-nţelege.
PENTAGONUL APROBĂ CREDINŢA MAYASĂ: ÎN 2012, LUMEA
SE VA SFÂRŞI PTIN FOC
Pentagonul aproba credinta mayasa: In 2012, lumea se va
sfarsi prin foc
In urma cu circa 70 de ani, celebrul Albert Einstein spunea: "Doua lucruri sunt
infinite: universul si prostia umana si totusi, in privinta universului nu sunt
chiar atat de sigur…". Schimbarea climei si incalzirea globala ce ne ameninta
din ce in ce mai puternic vin si intaresc pe cat posibil afirmatia plina de cinism
a dragului nostru fizician.
Cu mii de ani in urma, mayasii preconizau ca, in data de 21.12.2012, lumea
noastra se va sfarsi prin foc. Apoi, pantecele cosmic Hunab Ku va da nastere
unui nou soare, numit Cel de-al Saselea Soare, o alta lume mai evoluata
urmand sa se nasca. Oamenii de stiinta, inclusiv Pentagonul, raspund afirmativ
la toate acestea.
In ultimul timp, de cativa ani incoace, tot auzim diverse speculatii pe tema
anului 2012 sau mai precis a datei de 21.12.2012. Asistam la discutii aprinse
pe aceasta tema prin cafenele, baruri, ba chiar si la mesele de sah din
Cismigiu, unde se dezbat problemele grave si pline de greutate ale politicii
romanesti.
Ce spune lumea prin targ? Timpul s-a scurtat traind 16 ore in loc d e 24, ADNul
uman este reprogramat modificandu-si structura de la 2 spirale la 12, vom
patrunde in dimensiunea a patra si a cincea, creste nivelul vibrational al
oamenilor, se schimba polii magnetici, axa pamantului o ia putin razna si se
schimba, soarele nostru nu are ce sa faca si se aliniază cu stelele (?) din
centrul Caii Lactee, ne indreptam cu pasi vertiginosi catre centura fotonica…si
Revista Trivium 56

cate si mai cate.
Si parca la o asemenea avalansa de informatii mai ca-ti vine a spune: "mai
lasa-ma domnule cu prostiile tale!". Dar inainte de a judeca si de a trage linie,
hai sa vedem ce spun mayasii si Pentagonul!
Civilizatia Maya si-a prezis data propriei disparitii (a dispariţiei
calendarului său sacru, civilizaţia lor a dispărut de jumătate de
mileniu)
In urma cu 3500 de ani, civilizatia Maya punea bazele unei stiinte care acum
este numita astronomie. Au pus la punct un sistem calendaristic care
determina cu acuratete structura anului solar, divizat in 18 luni a cate 20 de
zile fiecare, plus o perioada "nefericita" de cinci zile care corespundea
sfarsitului de an.(atenţie, e vorba de determinarea unui calendar sacru, diferit
de cel astronomic. Anul solar este astronomic, pe care nu-l recunoşteau).
Au calculat date astronomice pentru perioade de milioane de ani, cat si ciclurile
prin care aceasta planeta trece ireversibil. Bineinteles, toate acestea sunt
sustinute in ziua de azi de stiinta. Inca de pe atunci, au calculat oscilatia axei
terestre care, cu cicluri de 26.000 de ani (précis e 25920 ani, “precesia
echinocţiilor”) schimba continuu pozitia aparenta a stelelor, iar la nivel
planetar, avem de-a face cu o inversiune a polilor magnetici, fenomen care se
petrece o data la 13.000 de ani, deci de doua ori intr-un mare ciclu cosmic de
26.000 de ani.
In prezent, ne apropiem de aceste doua mari schimbari, aflandu-ne la sfarsitul
acestui mare ciclu, dar si la inceputul unuia nou (“New Age” sau Post Creştin)
Civilizatia Maya, caracterizata de o inalta spiritualitate, a prezis prin calcule
astronomice, si nu numai, evenimente pentru o lunga perioada de timp, chiar
si data exacta a disparitiei propriei civilizatii.
Pe 21.12.2012 se va naste Cel de-al Saselea Soare
Calendarul mayas, considerat drept cel mai exact si bine calculat calendar din
istoria civilizatiilor, ia sfarsit in data de 21.12.2012. Ei spun ca pe 21.12. 2012
va culmina alinierea (?) soarelui nostru (a orbitei sale cu a ecuatorului
C.Lactee) cu stelele din centrul Caii Lactee! La aceasta data, lumina si umbra il
vor proiecta pe Sarpele cu pene coborand pe treptele piramidei Chichen Itza,
care are la baza un cap mare de sarpe sculptat in piatra.
Pe 21.12.2012, in jurul orei 11.11(!!! dacă va fi aşa într-adevăr, am dat
lovitura!) coada sarpelui proiectata din varful piramidei va tinti exact inspre
constelatia Pleiadelor, intr-o aliniere asemanatoare celei pe care o au piramida
lui Quetzalcoatl din Teotihuacan. Atunci, cred mayasii, odata cu revenirea pe
pamant a lui Quetzalcoatl, lumea noastra se va sfarsi prin foc, iar pantecele
cosmic Hunab Ku va da nastere unui nou soare, numit de mayasi Cel de-al
Saselea Soare, o alta lume mai evoluata urmand sa se nasca.
Revista Trivium 57

Iar daca va intrebati ce e adevarat din toate acestea, ei bine, oamenii de
stiinta, inclusiv Pentagonul (pentru ca noi masuram totul numai prin stiinta, si
nu prin spiritualitate) raspund afirmativ la toate (?) acestea.La data solstitiului
de iarna 2012, soarele se va afla in aliniamentul galactic, adica va fi pe aceeasi
linie cu Ecuatorul Galactic (linia care imparte in doua Calea Lactee, divizand-o
in doua emisfere).
Bineinteles ca, in ceea ce priveste Sarpele cu pene si toata descrierea
simbolica prezentata mai sus, trezeste ras si ironie din partea acestei civilizatii
atat de ancorate in materialism, vanitate si… infinit, vorba lui Einstein. Ma
intreb, oare se stie ce reprezinta simbolul ancestral al caduceului pe care il
vedem ca troneaza mare pe cladirea Camerei de Comert si la unele centre
medicale? Si uite ca folosim fel si fel de simboluri ancestrale care sa ne
reprezinte institutiile doar asa… ca arata bine si impunator.
Dar ce ar crede daca le-ai spune ca e vorba de sarpele kundalini, respectiv
canalele ida si pingala sau "sarpele cosmic", cum mai e denumit de shamani?
In acest ritm, in anul 2012, timpul va ajunge in punctul 0
Dar sa mergem mai departe si sa vedem ce ne spun oamenii de stiinta si
Pentagonul, care a pus pe jar toate marile publicatii de pe intreg
mapamondul.Intre suprafata si ultimul strat al ionosferei, la aproximativ 55 km
distanta de suprafata, exista un fel de cavitate electromagnetica.
Proprietatile rezonante ale acestei cavitati magnetice au fost descoperite de
fizicianul german W.O. Schumann, in 1952-1957 si permit masurarea
frecventei vibratorii medii a planetei Terra. Timp de mii de ani, Rezonanta
Schumann sau pulsul Terrei a fost de 7,83 cicli pe secunda, constanta fiind
folosita in domeniul militar (nu numai).
Din 1980, rezonanta a inceput sa creasca, acum fiind de 12 cicli pe secunda.
Acest lucru inseamna ca ziua are numai 16 ore, in loc de 24, cat era odinioara.
De altfel, fiecare dintre noi si-a dat seama (? bun criteriu ca dovadă a creşterii
frecvenţei de rezonanţă) de accelerarea timpului. Multi se plang ca nu le
ajunge ziua pentru ceea ce au de facut.
In acest ritm, in 2012, timpul va ajunge la punctul 0. Odata cu Rezonanta
Schumann, creste nivelul vibrational al oricarei fiinte de pe Terra (ceea ce e
logic, si nicidecum paranormal). In ultimii (?) mii de ani, liniile de camp
magnetic ieseau din Polul Sud si intrau pe la Polul Nord (legătura?)
Oamenii de stiinta au observat insa ca acest camp magnetic stabil incepe sa se
schimbe, sa slabeasca. In ultimul secol, slabirea a fost de 10-15%, iar in
ultimii ani s-a accelerat tot mai mult.
Slabirea campului magnetic - mai multe cazuri de cancer
Dr. Garry Glatzmaier, profesor de Fizica Pamantului la Universitatea California
din Santa Cruz, afirma ca "miezul metalic lichid al planetei se misca continuu,
pentru a se putea raci. Aceste miscari genereaza camp magnetic terestru. Dar
Revista Trivium 58

miezul se misca si in directii opuse campului majoritar, care pot creste in
intensitate, ducand in cele din urma la o inversare a Polilor magnetici ai
planetei.
Aceasta inversare e precedata intotdeauna de o slabire a campului magnetic.
Iminenta inversare a Polilor ar putea fi aratata si de extinderea Aurorei Polare
care se observa numai la Polul Sud (Nord!). Aceasta urmeaza sa se extinda si
asupra Atlanticului de Sud.
Slabirea campului magnetic si cresterea in intensitate a radiatiilor telurice
Hartmann duce, de asemenea, la inmultirea cazurilor de cancer. Dar pentru ca
aceasta transformare se petrece nu numai la nivel planetar, ci si in intreg
sistemul nostru solar (cum, fenomenul liniilor Hartmann se extinde şi la întreg
sistemul planetar?) sa urmarim mai departe o statistica:
atmosfera planetei Marte creste rapid ; acum s-a dublat si a dus la defectarea
lui Mars Observer in anul 1997. Luna isi "croseteaza" atmosfera proprie, care
acum se intinde pe o suprafata de 6.000 km, fiind formata din compusi ai
sodiului, dupa cum declara Alexei Dimitriev, cercetator rus.
Venus ne arata o crestere marcanta de intensitate luminoasa.
Jupiter sufera o modificare atat de puternica, incat s-a format un tub de
radiatie ionizata intre el si un satelit. De asemenea, campul lui magnetic a
crescut in intensitate de doua ori.
Uranus si Neptun au suferit recente inversari de poli si acum isi intensifica
campul magnetic si devin tot mai stralucitoare. Activitatea vulcanica pe Terra a
crescut cu 500% din 1875 incoace, iar campul magnetic al soarelui a crescut
cu 230% din 1901.
Conform Academiei Nationale de Stiinte din Siberia (NASS), aceste schimbari
se datoreaza intrarii Sistemului Solar intr-o zona cosmica cu o energie mult
mai intensa. Plasma stralucitoare de la marginea Sistemului Solar a crescut
recent de 10 ori in intensitate.
Cercetatorii rusi au studiat partea frontala a heliosferei si au observat acolo
plasma stralucitoare, ca si cum intregul Sistem Solar a intrat intr-o zona cu o
energie mult mai inalta, numita Centura Fotonica.
Pe langa toate acestea, Pentagonul scoate de la naftalina un raport, publicat pe
22 februarie 2004 in renumitul ziar The Guardian, avertizand populatia asupra
problemei incalzirii globale si, bineinteles, a poluarii. Raportul vizeaza Casa
Alba si mai ales pe controversatul George.W.Bush, care s-a prezentat cu o
atitudine "dosnica" in ceea ce priveste incalzirea globala si semnarea
Protocolului de la Kyoto. Dar sa nu scapam din vedere ca SUA au "contributia"
cea mai mare din lume in ceea ce priveste gazele de sera, aproximativ 40%.
Revista Trivium 59

Pe masura ce ne apropiem de anul 2012, vor avea loc mai multe schimbari la
nivelul planetei, care vor provoca modificari radicale si bruste de clima si vor
duce la anarhie, se arata in raportul Pentagonului.
Schimbarile climei, mai grave decat terorismul
In ianuarie 2004, David King a intrat in atentia intregului mapamond. David
King este ministrul pe probleme stiintifice in Anglia si un mare om de stiinta. El
i-a facut o vizita lui Tony Blair inainte de a publica articolul despre situatia
critica in care planeta Terra se afla, acesta din urma spunandu-i sa pastreze
tacerea asupra subiectului.
Considerand ca e o problema destul de grava, pe care intreaga omenire ar
trebui sa o cunoasca, in ianuarie 2004, a publicat concluziile sale stiintifice in
Jurnalul American de Stiinta. In articol, King spune: "Dupa parerea mea,
schimbarile climatice sunt cele mai severe probleme de care se loveste
intreaga umanitate, mult mai severe decat amenintarea terorista".
O luna mai tarziu, s-a aflat ca si Pentagonul (şi NASA) studia aceasta problema
de cativa ani. Studiul Pentagonului a durat pana in octombrie 2003 si a fost dat
publicitatii sub numele: "An Abrupt Climat Change Scenario and Its
Implications for United States National Security", adica "Scenariul Schimbarilor
Climatice Abrupte si Implicatiile Asupra Securitatii Nationale a SUA".
O simpla cautare pe Internet va poate lamuri asupra acestui subiect,
documentul este scris in limba engleza si are 26 de pagini. Pentagonul a oferit
publicitatii (inclusiv revistei National Geografic) o fotografie prin satelit a
Polului Nord din anul 1970 si una din 2003, care dezvaluie ca peste 40% din
calota polara nordica s-a topit in numai 33 de ani.
Ceea ce e mai rau este ca viteza de topire creste intr-o rata extrem de
abrupta. Pentagonul a dovedit ca toate afirmatiile oficiale ale guvernelor
diferitelor tari cum ca "calotele nu se topesc" sunt de fapt minciuni. Iar aceste
minciuni sunt mai daunatoare decat cea mai mare amenintare pe care ar
putea-o avea terorismul asupra Statelor Unite.
Multa informatie si de tot felul! Multi nu dau importanta, nu cred, altii afirma ca
ar fi vorba de un soi de manipulare la nivel mondial si ca "Pentagonul asta
spune numai bazaconii", in timp ce altii sustin ca ar fi vorba de apocalipsa si
sfarsitul lumii.
Poate ca, daca am putea sa ne situam undeva la mijlocul distantei dintre toate
aceste afirmatii, am putea vedea mai clar situatia in care ne aflam. Cert este
ca pe parcursul timpului au fost multi profeti si clarvazatori care au prezis fel si
fel de lucruri despre acest an 2012.
Chiar si Edgar Cayce a vorbit de acest an ca fiind o bariera peste care nu poate
trece in sedintele sale de autohipnoza si ca este o perioada de cotitura pentru
intreaga civilizatie a planetei noastre. Cel mai important este cum vom trece
Revista Trivium 60

acest… hop, cu lumina si iubire sau cu intuneric si amaraciune.
Stiintele initiatice spun ca stadiul de evolutie al omenirii determina modul in
care o planeta se transforma si isi urmeaza cursul. Gandurile pozitive si
sentimentele curate de iubire aduc dupa sine energii pozitive si schimbari
benefice. E o lege veche, care intotdeauna isi va urma cursul: fiecare gand si
fapta rezoneaza in tot universul, atragand dupa sine energii de acelasi fel! Nu
degeaba Iisus Hristos a spus: "Iubiti-va intre voi asa cum eu v-am iubit!".
Noi, romanii, ne-am obisnuit cu multa grasime si pe inima, si pe suflet. Si
poate ca ar fi mai bine sa reducem nivelul de colesterol si sa inaltam
sentimentul de iubire. In acest fel, am avea o inima mai sanatoasa si un suflet
mai bogat! Ca, pana la urma, un infarct spiritual nu ne-ar duce prea departe
sau, ca sa zic mai bine, prea sus.
Voi incheia acest articol parafrazandu-l din nou pe Albert Einstein, care a spus
ca "viata insasi este magie, iar daca nu crezi asta, macar incearca sa o traiesti
ca pe ceva magic".Va doresc un weekend plin de lumina si iubire!
Preluat cu elemente ale civilizatiei Maya si calendarului mayas. Calendarul de
360 de zile. Este un ciclu de 1,872,000 de zile ce numara zilele incepand de la
creatie (12 sau 14 august 3114 I.Hr, anul 0.0.0.0.0). Al 13-lea baktun al
Marelui Ciclu va avea loc in 21, 23 decembrie 2012 (13.0.0.0.0).
Incepe in 11 august 3114 I.Hr si se termina in 21 decembrie 2012. Marea
numaratoare mayasa este de 5125 de ani. Este 1/5 din ciclul de 26.000 de ani,
acesta fiind divizat la randul lui in 13 parti (baktun sau 394 de ani), 20 de parti
(katun) si 260 de parti (19.7 ani sau "mica numaratoare").
13 katunuri reprezinta 256 de ani si baza Ciclului profetic al Profetiilor lui
Katun. Denumit si Piatra Soarelui. Centrul reprezinta al cincilea soare, zeul
Tonatiuh. (v. Carl Hohn Calleman, Calendarul Mayaş şi transformarea
conştiinţei,Ed. FOR YOU, Bucureşti, 2008, 300pp.)
La ce ne putem astepta?
Pe scurt, ne putem astepta la cataclisme de proportii mari, schimbari severe si
bruste de clima, regiuni inundate, acoperite de apa si o restructurare geofizica.
Ce se va intampla din punct de vedere spiritual la nivel planetar, ramane de
vazut. Exista cateva ipoteze vizavi de schimbarile in plan energetic si spiritual:
vise intense; creste sensibilitatea corpului uman ca rezultat al vibratiilor noi,
mult mai inalte;
timpul se contracta; corpul fizic a inceput sa se schimbe, se creeaza un nou
corp de lumina;
cresc abilitatile intuitive si de vindecare, dovada multimea de bioterapeuti
aparuta in ultimul timp; structura interna a ochiului uman se transforma in
functie de capacitatile latente ale fiintelor, nou-nascutii au capacitatea
Revista Trivium 61

telepatica mult marita;
toate bolile incurabile ale secolului XX vor disparea, inclusiv SIDA si cancerul;
cea de-a cincea lume se sfarseste in 1987, a sasea Lume incepe in 2012
(conform mayasilor); vom depasi tehnologia, asa cum o cunoastem noi azi,
vom depasi cunostintele actuale despre Timp si Spatiu, vom depasi necesitatea
Banului, dupa ce vom trece rapid prin Dimensiunea a patra;
vom intra in Dimensiunea a cincea, planeta Terra si intreg Sistemul Solar se
vor sincroniza cu Galaxia si intregul Univers, ADN-ul uman va fi reprogramat si
imbunatatit si va avea 12 spirale in loc de doua.
(Toate bune şi frumoase. Se ignoră impasul aproape total uneori la impact, şi adaptarea la lunga
perioadă de tranziţie valabile la nivel individual, statal, planetar. “Vise frumoase?... eradicarea unor
boli grave? …apariţia unor abilităţi de vindecare etc”? Să nu amintesc decât poluarea
electromagnetică crescută semnificativ nu exclusive ca urmare a “Ciclului solar 24” care va creşte
cu 30% peste oricare alt ciclu de 11 ani în ultimele 2 secole care, posibil, ne va prăji sateliţi, ne va
da peste cap comunicaţiile şi poate, ce e mai rău, va prăji parte din transformatoarele electrice de pe
Terra, adevărat calvar pentru civilizaţia consumatoare de electricitate . Sau, ca urmare a poluării
electromagnetice, de desincronizarea periculoasă între ritmurile biologice umane şi frecvenţa de
rezonanţă Schumann, care-şi va modifica sensibil frecvenţa, spunând un întristător adio factorului
care ne asigura până acum echilibrul funcţional al acelor ritmuri biologice. Mă opresc aci (I.C.) cu
enunţarea carului de necazuri care ar trebui adăugate, atâta tmp cât cei de vârsta mea nu vor mai
putea beneficia de “cei 1000 ani iubire şi pace” , era omenirii care va urma, după Calendarul Mayaş,
după anul 2012.)
Revista Trivium 62

Puşi Dinulescu
ADEVĂRATA CASĂ CU ŢOAPE
final definitiv
GEORGETA:
Nu se poate! Şi să fie ea, acolo, cu Sandu!?
Uite toporul! (Îl ia şi fuge cu el)
MATEI:
GEORGETA
(urlă):
Matei! (Se aud lovituri de topor în uşa apartamentuluiu de lângă). Sandu! (Vrea să
iasă din casă)
Nu ti duşe!
Mă duc!
Nu!
VIORICA
(tăindu-i calea):
GEORGETA:
VIORICA:
(Se aud bătăi. Urlete. Urlă Matei, urlă Emilia, urlă Sandu. Apoi, linişte. Matei sentoarce
răvăşit, cu toporul plin de sânge. Îl aruncă pe podea)
Amândoi?
GEORGETA
(se repede la el):
MATEI:
Revista Trivium 63

Gata!
Boule!
Întoarce-te la mine!
GEORGETA:
MATEI:
GEORGETA:
Nici moartă! (Urlă): Sanduleeee!(Iese în fugă din casă)
Iartă-mă!
MATEI:
VIORICA
(uluită):
Io? (Deodată, foarte practică, dar şi mămoasă): Auzi, bre, du-ti ş-aruncî, Doamni
iartî-mî, toporu` ista! Întăi trebie sî-l ascunzi, mî, bouli! Mî-nţălegi?
Ascunde-l!
Unde? Da-l duc la gunoi!
MATEI:
VIORICA:
La gunoi? Da` fuji, Doamni iartî-mî, du-ti departi! î-l arzi! î-l arunşi cât mai
diparti! Cumperi şî nişte benzinî şî-i dai foc, undiva, diparti, sî-i ardî coada macar! î-l
îngropi!
Unde?
MATEI
(plângând):
VIORICA:
Revista Trivium 64

La dracu! Unde? Fugi!
MATEI
(scoate din sân o sacoşă de plastic plină cu bani şi- o răstoarnă pe jos):
Bani? Hă-hă! Uite banii! I-am furat de la fondul de rulment! Hă-hă! Vroiam să fug cu
Georgeta! Hă-hă!
VIORICA:
el mai bini o ramas tuşâca, c-o ramas cu banii!
MATEI
(urlă şi dansează pe banii de pe jos):
Fi-r-ar ai dacului de bani! Numai banii! Atât! Banii! Unde-s banii? La cine-s banii?
De ce-s la ei? Ce? Eu n-am inimă? N-am suflet? N-am burtă? N-am cap? De ce să n-am
şi eu bani? De ce? Că am tot, numai bani n-am! Ba am! Uite banii!
Lasî banii! Fugi!
VIORICA:
MATEI
(din ce în ce mai dezumflat):
Dacă n-ai bani, n-ai nimic! Nici suflet, nici inimă, nici burtă, nici nimic...Nimic...Un`
să fug?(Crescendo): Unde? Unde? Unde?(Urlând):
U-u-nde-e-e-e? (Se prăbuşeşte plângând,în timp ce Viorica începe să adune
gospodăreşte banii risipiţi şi să-i îndese în sacoşă. În timpul acesta începe să îngâne un
bocet de la ea de-acasă. Matei se lasă în genunchi şi o ajută să strângă banii .Îi ia. Se
ridică amândoi. Viorica se propteşte cu sânii în el şi-l sărută. El lasă să-i cadă banii din
mână)
VIORICA
(îi ridică):
Las` c-acu` tot nu-ţi mai trebie! Şi sî faşi cu ei la puşcărie!? Dă-ni-i mie cî n-am cu şè
m-întoarşe-acasî! Îţi urez multî sanatati, cî-i mai bunî di cât toati! (Îl îmbrăţişează scurt
şi se îndepărtează rapid, intrând în camera ei. Matei se duce şi el spre ieşire, foarte
încet, gârbovit, îmbătrânit parcă dintr-o dată. Viorica iese grăbită din camera ei,cu
geamantanul cu care a venit, îi face, veselă, un semn prietenesc, cu mâna şi iese.Cu un
gest obosit, el îi răspunde la salut, deşi ea nu mai e acolo. Se întoarce, culege toporul de
pe jos şi iese cu el)
Revista Trivium 65

Silvian Floarea
Ics concediază amintirile
- Îţi spun eu că ceea ce contează acum e prezentul şi că ceea ce va conta este viitorul.
Nimic altceva.
Ics îşi admiră chipul din oglindă şi continuă imperturbabil:
- Hai că sînt tare. Explozie filosofică, nu... – îşi flutură mîna – Icsule, m-am hotărît să
rup definitiv cu trecutul. Simt că mă ţine pe loc şi nu pot să evoluez. Trecutul? Hm! A
trecut. Nu mă întrebi cum? Să-ţi spun eu, bibicule: de la perfect simplu prin imperfect
spre mai mult ca perfect pînă la perfectul compus, acela care are acţiune trecută şi
încheiată ca sigur.
Rîde. Se maimuţăreşte. Ţopăie. Îşi smulge firele de păr din nas cu penseta. Apoi îşi
taie părul din ureche cu o forfecuţă. Este bărbierit proaspăt şi miroase a after shave de
calitate.
- Mă schimb.
Desface dulapul cu haine şi îşi pune cămaşă, pantaloni şi un blazer kaki. Se piaptănă.
Zîmbeşte. Se strîmbă. Se admiră. Se învîrte.
- Acum că m-am schimbat vreau să mă schimb.
Intră în living şi se trînteşte pe fotoliul din piele albă. Se relaxează cînd simte
blîndeţea fină a pieii ecologice în care se adînceşte.
- Mda!
Plescăie ca un om care tocmai a încheiat o bună afacere. Îşi masează circular tîmplele
cu degetele-arătător.
- Sînt gata.
Tuşeşte numai ca să-şi dreagă glasul. Îşi trage nasul numai ca să prevină vreun
accident neplăcut. Îşi încrucişează degetele la ceafă.
- Sînt gata. Vă rog să poftiţi cu toatele pentru început.
Nu se întîmplă nimic.
- Hai, hai, curaj, intraţi, intraţi, nu staţi la rînd. Ia să vă văd!
Uşa de la intrare s-a deschis şi toate amintirile au pătruns în hol, apoi au călcat pe
covorul moale din living.
- O! Ce plăcere să vă revăd, să ne reîntîlnim…, ia să vă văd, sînteţi toate? Ics le
cuprinde cu privirea, încearcă să le înnumere, îşi mută capul panoramic de la stînga la
dreapta, de la dreapta la stînga, apoi îl roteşte la 360 de grade să le cuprindă pe toate.
Revista Trivium 66

- Probabil că sînteţi toate, cine mai ştie… o, da` multe mai sînteţi…, tu, de pildă, cine
eşti?... stai, nu-mi spune nimic… o să stau de vorbă cu fiecare între patru ochi,
deocamdată v-am chemat să vă anunţ că vreau să vă concediez.
Se uită la amintiri atent să surprindă o reacţie şi s-o taxeze dar ele sînt neutre.
- V-am invocat să vă concediez…
Nici o reacţie.
- Nu înţelegeţi! Ieşiţi! Să intraţi una cîte una şi să vă explic altfel.
Amintirile ies pe unde au intrat. În cameră a rămas numai Ics. Prin ferestre noaptea
devenea tot mai vizibilă, făcîndu-l pe Ics să trăiască şi mai intens intimitatea căminului.
- Prima!
Prima amintire se strecoară translucid în living, oprindu-se respectuos în faţa lui Ics.
- A, tu eşti prima amintire… nu-mi amintesc de tine, eşti pur şi simplu o amintire
uitată, deci… nici nu mai am ce să concediez de tine. Afară!
Amintirea iese la fel de translucidă cum a intrat.
- Altă amintire, allez, allez…
Altă amintire intră. Este respectuoasă din priviri.
- Te-am chemat să te concediez. Nu-mi mai trebuieşti. După ce ieşi, să le prelucrezi
şi pe celelalte cum că eu vreau să mă schimb. O să-mi spui… bine, dar te văd
schimbat…- Ics rîde - da, fato, m-am schimbat de haine, dar vreau să mă schimb şi de
nărav, cum se zice! Nu mă întreba de ce o faci? că nu vei înţelege. Hai să-ţi spun, totuşi:
vreau să rup cu trecutul. Să conteze doar prezentul şi, bineînţeles, viitorul. Aud ceva? Să
nu-mi spui cum e posibil? Nu e posibil! Ba e posibil! Da` ia să mai vină şi alta, că tu ai
aflat destule; eşti concediată irevocabil. Salve!
Amintirea iese. Intră următoarea amintire care se aşează translucid la picioarele lui
Ics.
- Haida-de! Să vezi ce-o să mă impresionezi cu asta! Eşti concediată pentru că aparţii
trecutului. Să nu-mi spui că nu m-am aşteptat că îţi răspund, deocamdată calm, că
trebuia să te aştepţi la una ca asta, că pînă şi tu eşti supusă perimării şi în cele din urmă
pieirii. Nu-mi spune că eu pot trăi veşnic pentru că nu ai dreptate. Trăieşti cît îţi dau eu
voie s-o faci, dormi în patul tău numai dacă eu îţi fac patul, cum care pat?... fato, ăla pe
care ţi l-am pregătit în colţul de creier unde te-am trimis de cînd ne-am cunoscut, nu mai
ştiu ce parcelă era…, ai dreptate, era un lo` călduţ şi ferit de primejdii dar acum nu mai
am spaţiu…, e recesiune... Cum o să-mi duci dorul?, ce vorbă e asta…eu duc dorul
prezentului pe care îl îmbră... ce vorbă e asta…eu duc dorul prezentului pe care îl
îmbrăţişez cu toate viscerele mele de om tînăr… încă tînăr… duc dorul viitorului pe
care-l salut anticipat şi salivez prospectîndu-l… iar opinia ta cum că voi rămîne definitiv
în culcuşul meu e atît de ofticoasă încît… încît… te desfid şi te concediez fără drept de
nici un apel… nici de seară şi nici de dimineaţă. Să nu mai aud de tine. Nici un nu mă
uita! Ieşi!
Altă amintire fusiformă şi translucidă ca o părere intră în locul concediatei. Nu e la
fel de translucidă ca celelalte, are un contur mai puternic şi o mină aspră. Pluteşte
deasupra lui Ics.
Revista Trivium 67

- Aha, sîntem mînioşi... sîntem puternici.... Ai să-mi spui că amintirile puternice nu
se şterg niciodată, că ele rămîn ca o obsesie omniprezentă... aşa deci, asta e părerea ta...
ei, află de la mine că nimic nu e omniprezent, dacă vrei să ştii părerea mea intimă, totul e
omniabsent, că nici măcar obsesia nu e atît de obsesivă pe cît crede ea că e... ecoutezmoi,
domnişoară, permanenţa înseamnă veşnicie şi... tu eşti veşnică? Obsesia e veşnică?
Cine e veşnic? Nu-mi spune amintirea că eşti prea... abisală şi eşti caraghioasă cu
teribilismele tale savante... Cine e veşnic? Repet: viitorul! dumnealui e veşnic, să crapi
tu de ciudă, e veşnic pentru că el va veni mereu ca un tăvălug inevitabil peste prezent,
peste bietul prezent care nu ţine decît... care nu ţine decît... puf! şi gata! a trecut infernal
ca un expres printr-o haltă uitată de Ministerul transporturilor pe hartă. Viitorul,
domnişoară, el e veşnic. Întotdeauna urmează ceva, aşa cum urmează să te concediez eu
pe tine, deşi... eşti o amintire vie, dacă mă uit atent ai un tuş grozav! Îmi aminteşti de
prima seară cînd mi-am sărutat iubita din adolescenţă... Ce amintire eşti!... Ţi-aminteşti,
amintireo, cum fremătam de emoţie, cum mi se uscase gura şi nu-mi găseam cuvintele,
cum se învîrtea geografia în jurul meu de veneau stîlpii de curent electric peste straturile
de flori... ce noapte teribilă... ce te îmbujorezi? Să nu te aud că aşa-i cu tînărul şi cu
fecioara cea crudă, nu răscoleşti nimic, eu ştiu că numai viitorul contează, iubirea mea
de atunci e măritată, poate e grasă acum, poate are un batalion de copii răzgîiaţi şi
pofticioşi, poate are chisturi ovariene, nu vreau să ştiu. La ce-mi mai foloseşti? Te du!
Ics se întoarce cu spatele, amintirea iese, intră alta.
- Nu-mi amintesc de tine. Eşti concediată fără nici o explicaţie. Nu, nu sînt patronul
tău, cum insinuezi dar sînt stăpînul amintirilor mele... Stăpînul e stăpîn pe situaţie, deci
caută-ţi de drum!
- Să intre cîte două. Nu... cîte mai multe. N-am toată noaptea la dispoziţie.
Intră un grup de amintiri, care translucide, care bine conturate.
- Degeaba spuneţi că sîntem revoltate!, că nu e drept! Atunci vă răspund că sînteţi
concediate pentru binele meu. Ar fi mai puţin dureros dacă v-aţi estompa cu tipul, adică
dacă v-aş lăsa să muriţi puţin cîte puţin? Nu sînt crud şi nici nenorocit. Tu crezi – se uită
la o amintire speriată – asta? Nu mă acuza că nu lupţi suficient cu iluziile viitorului care
te ameţesc, eşti chiar obraznică să-mi spui una ca asta... Eu nu cred! Cu viitorul nu te
lupţi, ci îl aştepţi incognito. Şi tu ai dreptate – se uită către altă amintire – cînd spui că
fiecare om este responsabil pentru trecutul său pe care tre` să şi-l asume. Responsabil
sînt, îmi însuşesc trecutul, mi-l asum malign dar sînt prea plin de ganglionii trecutului ca
mai am loc şi pentru prezent sau pentru planuri de viitor. Prea stau ca o balegă în faţa
carului cu boi! Trebuie să-mi extirpez ganglionii ăştia care mă ţin prea legat de nişte
lucruri de care nevoie nu mai am, ca să pot să zbor. Nu v-am zis că vreau să mă schimb?
Cum n-ai cum să te schimbi? Eu vreau s-o fac! De ce-mi spuneţi că ăsta e destinul tău?
Eu nu cred în destin. Pe cine cheamă Destin? Să iasă în faţă! Lăsaţi-mă cu gogoriţe dastea
metafizice şi zodiacale: poveşti pentru ofticoşi şi frustraţi. Pentru neputincioşi. E
mai comod să dai vina pe altcineva pentru neputinţele tale. Aşa a fost destinul! Lăsa-mă,
soro, aşa i-a fost impotenţa capacităţilor sale de a întreprinde ceva. Te-ai măritat cu
destinul şi el te-a trădat! Cum eşti superficial!? Eu sînt superficial că vreau să mă
schimb. Eu sînt superficial că vreau să-mi fie mai bine. Eu sînt superficial că vreau să
fac măcar un pas înainte... Dar voi, subţirimea voastră? Voi care nu faceţi decît să trageţi
Revista Trivium 68

omul înapoi, voi cu nostalgiile voastre defetiste, voi, slugi ale zilei care a trecut, voi cum
sînteţi cu adevărat?
Tăcere.
- Să vă spun eu, cel aflat în schimbare: sînteţi... concediate. În grup.
Se întoarce cu spatele.
- Să intre numai amintirile translucide!
Intră un grup sfios.
- Tremuraţi, tremuraţi, fetelor, că aveţi motive serioase s-o faceţi! Astăzi, acum, vă
concediez pentru inutilitatea voastră. Pentru condiţia voastră de obiecte care-nu-măajuta-să-merg-mai-departe.
Aşa, aşa, e bine că luaţi notiţe, să vă rămînă ca temelie de
studiu, notaţi, că altfel nu puteţi ţine minte... vedeţi cît de slabe sînteţi, amintiri fără
amintiri, ha-ha-ha, ce dacă voi credeţi că aveţi un rol hotărîtor pentru personalitatea mea,
cum adică sîntem istoria ta! nu sînteţi decît istorie! Nici măcar voi nu vă puteţi ţine
minte pe voi înşivă dar să mai ţineţi minte istoria mea! Hai că sînteţi... concediate fără
drept la recursul istoriei.
Ics rîde şi le împinge cu mîinile afară din living. Se uită la ceas. Cască.
- Uf, ia uite cît e ceasul!
Se duce la baie, se spală pe faţa cu apă rece, somnul îi fuge. Se priveşte în oglindă.
- Sînt aproape schimbat. Sînt mai uşor.
Sare. Se strîmbă. Îşi masează fălcile. Se strîmbă. Se uită mai atent şi mai curios la
sinele din faţa sa.
- Acum ce fac? Trebuia să... sau nu! mai bine dacă...
Se încruntă.
- Mă simt uşor. Cîte kile mai am?
Caută cîntarul de picior care trebuie să fie undeva prin preajmă.
- Unde naiba am pus afurisitul acela de... hopa, cum îi zice... cum îi zicea... care
cîntăreşte... ce cîntăreşte?... cum adică cîntăreşte?
Caută, se împiedică tocmai de cîntar.
- Cine a pus cîntarul în baie... uuu, asta e!... cîntarul... uituc mai sînt... eh, aşa e cînd e
să te schimbi, omule! Hai sus – citeşte – hopa, deja am cincizeci. Cincizeci ce? Parcă era
o sută! O sută ce?
Se scarpină la ceafă. Coboară de pe cîntar, se maimuţăreşte în oglindă şi iese din
baie. În living aştepta o cohortă de amintiri bine conturate.
- Voi? A! Amintirile mele... dragele mele amintiri ce vreţi aşa, toate deodată? Nu ne
poţi concedia? Noi sîntem mai prezente decît însuşi prezentul? Îţi aminteşti cînd l-ai
supărat pe proful de fizică? Îţi aminteşti cînd ai aniversat majoratul? Dar cînd ţi-ai
înfuriat părinţii că ai lipsit de acasă trei zile? Îţi aminteşti excursia cu prietenii la
munte? Dar la mare cînd era să te îneci şi te-a apucat de un picior Mişu?Dar de
petrecerea la care ai băut bere amestecată cu rom? De cîte ori ţi-ai înşelat iubitele? De
Maria? De Elena? De Gina? De Mioara? Staţi, mă ameţiţi... Ţi-aminteşti de farsa pe
Revista Trivium 69

care ai făcut-o bunului tău prieten de l-a lăsat nevasta? Dar de mine – amintirea
dimineţilor mahmure în care lipseai de la serviciu? Nu v-am zis că vreau să mă schimb?
Nu ne poţi concedia! Eu sînt amintirea naşterii primului tău copil... eu sînt amintirea
meciului de fotbal dintre... eu sînt amintirea vîntului de seară... eşti concediată!... eu sînt
amintirea ceaiului de dimineaţă... eşti concediată... eu sînt amintirea literelor şi
cifrelor... eşti concediată şi tu... eu sînt amintirea semaforului, a culorilor... nu-mi mai
spuneţi lucrurile astea, nu vreau să mai ştiu de ele şi vreau să vă concediez ca să mă
schimb... ca să mă schimb... ca să mă schimb!
Amintirile fac horă în jurul lui, Ics se învîrte în sens invers. Amintirile îşi desfac
mîinile şi se împrăştie in dezordine prin încăpere, buimăcindu-l şi mai mult pe Ics.
- Opriţi-vă! Sînteţi patetice. Nu-mi trebuiţi! Ce e greu de priceput? Vreau să încep o
viaţa nouă...
Ics se învîrte în sens invers. A ameţit atît de tare încît a căzut pe covor.
Noaptea se destrăma uşor. Ics deschise ochii, măsoară interiorul, merge la baie, iese
din baie, traversează livingul, holul şi iese în stradă. Se îndreaptă spre serviciu pe jos. Pe
trotuare cunoscuţii îl salută dar el se uită tîmp şi lung la ei. Cum să saluţi un necunoscut?
se întreabă el şi se hlizeşte la ideea că sînt mulţi scrîntiţi în libertate...
După cîteva ore de mers ajunge în faţa clădirii unde lucrează. Portarul îi deschide
respectuos uşa şi îi zîmbeşte. Încă un idiot în libertate! Vrea el să intru aici! Uite că o să
intru, gîndi el. Intră şi deschide prima uşă din dreapta, hopa, aici e toaleta!, deschide uşa
următoare, hopa, aici e camera de serviciu, merge mai departe pe hol, tot deschide uşi,
hopa, aici e secretariatul, aici e directorul adjunct, aici e contabilitatea, hopa, aici e
arhiva, aici e vinoteca, aici e staţia de emisie, aici e camera de lectura, aici e camera de
proiecţie, hopa, aici e loc pentru fumat, hopa, aici se sărută funcţionarii în pauze mai
lungi, aici e ieşirea, aici e afară...
Ics a ieşit pe uşa din spate şi reface drumul către casă. Cunoscuţii îl salută, salutare
stimabile..., bună..., salut..., să trăiţi..., să trăieşti... bonjur tipule... comment ça va?...
bună ziua şefu`... Ics îşi rîde de ei în barbă: prea puţine cămăşi de forţă!
Intră în locuinţă, străbate holul, livingul şi se postează în faţa oglinzii.
- Te-ai schimbat!
Ics se priveşte lung şi vrea să-şi răspundă cu jovialitate şi cu bucurie ca a reuşit dar
nu reuşeşte decît o strîmbătură.
- Bau-bau-bau-bau-bau....
Baie răsună straniu.
- bau-bau-bau-bau-oa-oa-oa-a-a-a-a-aaaaaa...
Chipul din oglindă se uită strîmb la el:
- Te-ai schimbat!
Ics e bucuros:
- u-cu-cu-cu-cu-u-u-uuuuu...
- Ai slăbit mult. Abia te vezi. Îţi trebuie un cîntar de farmacie. Ideea e că trebuie s-o
iei încet. De la capăt: a, bî, cî, dî... înţelegi Icsule? de la capăt. ma-ma, pa-pa, ca-ca,
Revista Trivium 70

căţelu`, purcelu`, complexul lui Oedip, gustarea de la zece, e, fî, gî, hî... înţelegi? sărutul
pe buze, Beatles, luna de pe cer, ta-ta, pi-si-ca-ca-ca-ca...
- chi-chi-chi-chi-chi-be-be-be-be-bau-bau-bau-bau-uuuuuuu...
Ics a purtat acest dialog şi altele omologe cu oglinda restul zilei. Obosit de atîtea
gînduri şi de atîta silabisit, s-a tîrît spre dormitor, unde a căzut lat într-un somn uşor
zgomotos.
- ... bine, dar te văd schimbat... de ce o faci?... eu pot trăi veşnic... o să-mi duci
dorul?... voi rămîne definitiv în culcuşul meu... nu mă uita!... amintirile puternice nu se
şterg niciodată, ele rămîn ca o obsesie omniprezentă... sîntem revoltate!... nu lupţi
suficient cu iluziile viitorului care te ameţesc... fiecare om este responsabil pentru
trecutul său pe care tre` să şi-l asume... n-ai cum să te schimbi... ăsta e destinul tău?...
eşti superficial!?... sîntem istoria ta... nu ne poţi concedia? noi sîntem mai prezente decît
însuşi prezentul... îţi aminteşti cînd l-ai supărat pe proful de fizică?... îţi aminteşti cînd
ai aniversat majoratul?... dar cînd ţi-ai înfuriat părinţii că ai lipsit de acasă trei zile?...
îţi aminteşti excursia cu prietenii la munte?... dar la mare cînd era să te îneci şi te-a
apucat de un picior Mişu?... dar de petrecerea la care ai băut bere amestecată cu
rom?... de cîte ori ţi-ai înşelat iubitele?... nu ne poţi concedia!... eu sînt amintirea
naşterii primului tău copil... eu sînt amintirea meciului de fotbal dintre... eu sînt
amintirea vîntului de seară... eu sînt amintirea ceaiului de dimineaţă... eu sînt amintirea
literelor şi cifrelor... eu sînt amintirea semaforului, a culorilor... eu sînt amintirea
amintirilor... Icsule, tu cine mai eşti?...
Revista Trivium 71

RELIGIOLOGIE
Religia in contextul integrarii europene
1. Realitatea ultima si scopul existentei umane
2. Viata de dupa moarte si lumea spirituala
3. Autocultivarea si cresterea spirituala (credinta, renuntare, rugaciune)
4. A trai pentru altii (iertare, iubirea dusmanului)
5. Spatiul si sacralizarea lumii
6. Sacralitatea naturii si religia cosmica
7. Taina Kogaionului in muntele sacru al dacilor
8. Sinele sacru al fiintei umane
9. Notiunea de forta religioasa (Emile Durkheim)
10. Cautarea particulei lui Dumnezeu
11. Pariu pe existenta lui Dumnezeu (presa)
12. Terapia prin revelatia spontana a spiritului (C. G. Jung)
13. Frumusetea inspiratiei divine (Idolatria catolica versus icoana ortodoxa)
14. Este religia o parte importanta din viata de zi cu zi ?
15. Diferente cerebrale intre credinciosi si necredinciosi
16. Monseniorul Vladimir Ghica
17. Parintele Ilie Cleopa
18. Religia in inchisorile comuniste
Revista Trivium 72

Creştinismul neprins în constituţia europeană
“We feeling” simţământul noi (slogan euro-religios)
Şanse religioase româneşti în contextul UE
Spirit economic şi spirit religios
Condiţionarea religioasă a minţii umane
Antropologia desăvârşirii
Diferenţă cerebrală între credincioşi şi necredincioşi
Teatrul religios românesc şi european
Nulitatea concordatului dintre românia şi sfântul scaun
Moaştele sfinţilor (referinţă la lemnul din crucea răsticnirii lui Cristos)
Rafail Noica şi tatăl său Constantin Noica
Pacea perpetuă
Euroislamul
Europa postcreştină şi postseculară
Elementul corporativ al identităţii religioase
Pax Europea extinsă la Europa Centrală şi de Est
Împărtăşirea suferinţei
Religia şi integrarea în muncă (proiectul WIRE)
Religie şi naţionalism
Ortodoxie şi comunism
Revista Trivium 73

Gabriel Buleandră
Antropologia desăvârsirii
Este atât de simplu! Şi totuşi atât de greu pentru mulţi dintre noi! De ce? Din cauza
închisorilor de sinapse. Cea mai grea dintre închisori, „de maximă siguranţă” pentru „ucigaşul de
oameni”, care ne ţine acolo, este antropologia seculară. Antropologia făcută de om, va fi mereu şi
pretutindeni precară şi frivolă, după chipul sărmanului ei autor. Câtă vreme omul se va crede
produsul „materiei superior organizate”, sau a unor forţe impersonale şi oarbe, antropologia lui nu
va fi decât o înşiruire de imagini abia conturate, în care fiecare va mâzgăli culorile sale preferate.
Ne-a mai rămas, celor care ne pasă, să verificăm cu propria viaţă, antropologia relevantă,
descoperită omului de însuşi Dumnezeu.
Pentru părintele Stăniloae, ascetica şi mistica, sau antropologia desavarsirii creştine,
semnifică un urcuş şi un pisc, echivalente expedierii supremei apropieri a divinităţii de persoana
umană cu ajutorul forţelor naturale ale acesteia, sprijinite de puterea divină ce se află, de la Botez,
în fiecare suflet. Operele Sfinţilor Părinţi sunt indispensabile înduhovnicirii şi îndumnezeirii
noastre, prin urmare, nefolosirea lor în examinarea regulilor care duc pe om de la prima treaptă a
urcuşului spre desăvârşire până la contemplaţie este de neînchipuit. Căci ei ne arată că acesta este
piscul la care se ajunge prin efort susţinut: contemplarea şi unirea cu Dumnezeu. Avem, aşadar, un
îndelungat efort de purificare şi încununarea acestuia prin atingerea asemănării cu Dumnezeu. Deşi
este aproape unanim recunoscut că delimitarea dintre ascetică si mistică este dată de natura
specifică a fiecăreia (în asceză lupta impotriva păcatului şi rodirea de fapte bune până la atingerea
virtuţilor, în faptul mistic vederea luminii dumnezeieşti), nu se poate impune o limită precisă ca şi
graniţa care să nu poată fi depaşită de puterile spirituale câştigate în primele etape ale urcuşului ori
de energiile divine care ne aşteaptă la capatul lui. Pentru că, pe de o parte, lumina care se
împărtăşeşte în starea de contemplaţie însoţeşte persoana şi pe parcursul etapelor ce trebuiesc
parcurse prin asceză, iar pe de alta parte, la vederea luminii omul e ajutat de binele progresiv pe
care l-a caştigat prin urcarea succesivă a treptelor spirituale care se impun a fi depăşite. Dar atât în
asceză, cât şi în mistică, umanitatea este binecuvantată cu un har special al lui Dumnezeu, oferit ca
Revista Trivium 74

ajutor şi sprijin pentru atingerea desăvârşirii, fără ca fiinţa umană să fie copleşită în aşa măsură de
aceste daruri încât să nu mai păstreze conştiinţa de sine că puterile sale sunt limitate şi că nu prin
sine, ci prin Dumnezeu gustă din bunătăţile de la masa Împărăţiei.
Ascetica şi mistica propun cea mai strânsă relaţie interpersonală. Ca şi chip al Chipului
Fiului lui Dumnezeu, omul a fost creat persoană, ca să se poată raporta viu, dinamic, la Persoana
supremă. Relaţionarea sa nu este moartă, pustie, lipsită de vivacitate, ca şi cum ar încerca punerea în
circulaţie a unei pluralităţi de valori spirituale între sine şi natura statică. Aspiraţia sufletului
omenesc după lumină, cunoaştere, trascendent, dovedeşte dorirea spre cele spirituale şi neputinţa
subjugării totale de către materialitatea creaţiei. Această aspiraţie, însă ajunge să fie împlinită prin
intrarea în comuniune cu Dumnezeu, întru-cât Dumnezeu – personal se deschide spre om, în
revelaţie, de unde omul ajunge sa-l cunoască. Deschiderii umane, generată de iubire şi jertfă,
Dumnezeu răspunde prin deschiderea sa către om, de unde izvorăşte cunoaşterea, întâi ca atenţie şi
curiozitate, apoi „faţă către faţă”. Dacă persoanele umane sunt mânate lăuntric spre deschiderea prin
lumină, înseamnă că ele, au ca fundament care le-a creat şi le susţinea cu această tendinţă,
comunicarea treimică de persoane, ca veşnica şi suprema deschidere reciprocă, la lumina iubirii.
Fiindcă este persoană, omul nu-şi duce singur greutatea crucii, a luptei împotriva păcatului şi a
suferinţelor pentru săvârşirea lui, ci simte continuu prezenţa lui Hristos, care-i este ajutor şi model,
sprijin şi ţintă.
Ajutorul efectiv pe care-l primeşte omul în încercarea de a-şi stăpâni pornirile păcătoase, de
a se întrece pe sine în săvârşirea binelui şi a se face plăcut lui Dumnezeu. Chiar acordul nostru de a
accepta să lucrăm împreună cu Hristos cel din noi, la devenirea cea nouă, nu ne aparţine, ci este tot
un har al lui. Cu toate acestea, Dumnezeu nu poate lucra împotriva voinţei, nu poate sili, respectând
libertatea acordata prin creaţie, iar prezenta sa în adâncurile fiinţei nu contravine şi nici nu
contrazice liberul arbitru. În momentele de fericire, în cele de suferinţă şi necaz, de la naştere la
mormânt, prezenţa divină este un „alter ego”, completând şi întregind eforturile spre mântuire, căci
nu e vorba numai de moartea omului vechi, al păcatului, ci de moartea noastră ca subiect general,
pentru ca să vieţuiască Hristos în noi ca subiect. Remarcăm faptul că Hristos nu ne este doar sprijin
şi ajutor, fiind alături de noi în urcuşul spiritual, El este ţintă, scop, înfrângerea patimilor şi
câştigarea virtuţilor împlinindu-se cu privirea îndreptată spre Cel ce ne aşteaptă, astfel încât uneori
avem impresia că faptele bune sunt opere care ne aparţin în întregime. Realitatea este că Dumnezeu
ne călăuzeşte paşii, căci fără El nu putem face nimic.
Părintele D. Stăniloae arăta: „Jertfa lui Hristos pentru noi s-a dus pentru a ne atrage în starea
de jertfă adevărată, pentru a ne ridica din viaţa de egoism. De aceea ea trebuie să-şi facă efectul
Revista Trivium 75

până la capăt, trebuie să-şi vadă împlinită urmarea după care se cere”. i cum poate fi urmată jertfa
dacă nu prin alte jertfe, în scopul atingerii asemănării cu divinitatea şi ridicării eului personal până
la trăirea vieţii în Hristos.
Trecerea din faza iluminării în cea a desăvârşirii se realizează în cea mai mare parte datorită
întoarcerii raţiunii umane în sine, act prin care omul se recunoaşte simplă creatură şi simte izvorul
harului, prin care cunoaşte bucuria spirituală de care poate beneficia. Acesta este rostul smereniei,
iar punctul culminant al rugăciunii îl determină să intuiască, dincolo de neputinţa sa, puterea lui
Dumnezeu de a-l face nemuritor.
Vederea luminii dumnezeieşti nu o pot însă oferi doar rugăciunea curată şi smerenia. Ele
trebuie să fie înregistrate de iubire, singura care face posibilă unirea în cel mai mare grad a omului
cu Dumnezeu. În iubire, doua persoane se apropie reciproc, prin gânduri şi intenţii frumoase; mai
mult, îşi trimit una alteia parte din sinele propriu, deşi nu încetează existenţa eului personal. Pe de
alta parte, cel care primeşte, nerămânâd pasiv, nu devine două persoane, ci rămâne el însuşi, de sine,
ca şi înainte. Caracteristica lui, acum, este bogăţia imaterială câştigată prin comunicare
interpersonala a energiilor de natura spirituala. Schimbul care se produce în relaţia iubitoare dintre
Dumnezeu şi om este practic unilaterală: omul nu are ce să ofere ca fiind dintr-ale sale. Totul este al
lui Dumnezeu, inclusiv iubirea, energia divină necreată, cu care este înconjurată întrega creaţie.
Răspunsul iubitor al umanităţii este schimbarea de sens, prin intenţionalitate, la actul creator al
Sfintei Treimi. Procesul de mântuire presupune recunoaşterea realităţii păcatului stramoşesc săvârşit
de protopărinţii Adam şi Eva, a stării păcătoase în care a ajuns firea omenească prin repetarea
greşelii faţă de Dumnezeu şi de semeni. Întruparea Fiului, petrecută din iubirea divină pentru om şi
pentru întreaga creaţie, aduce restaurarea şi ridicarea firii noastre până la acel nivel de îndumnezeire
peste care, dacă ar trece, ar înceta să mai fie fire umană. Iar în dorintă aprinsă după îndumnezeire se
simte dorul profund de depăşire şi înscriere a persoanei pe frontul luptei spirituale, care poate duce
la asemănare cu Dumnezeu, prin experienţă, cunoaştere şi progres.
Bibliografie
1. Ascetica şi mistica creştină sau teologia vieţii spirituale, Cluj, Casa Cărţii de tiinţă, 1993;
2. Legătura între Euharistie şi iubirea creştină, Studii Teologice, 1965;
3. Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Pr. Dumitru Staniloae, 2002;
4. www.crestinism-ortodox.ro
Revista Trivium 76

Anca Ioana Măinescu
Rezumat
SERVICIUL RELIGIOS ÎN ARMATA ROMÂNĂ
Data oficializării asistenţei religioase în Armata României a fost 6 aprilie 1870
când a fost promulgat de Carol I Înaltul Decret nr. 603, prin care era aprobat
„Regulamentul pentru clerul din armata permanentă”.
După anul 1948 a urmat o perioadă în care slujitorii bisericii şi ofiţerii vechii
armate regale au suferit persecuţii, însă populaţia nu şi-a pierdut credinţa în
Dumnezeu, iar după decembrie 1989, tradiţiile religioase au fost reluate cu uşurinţă.
În prezent, organizarea şi conducerea activităţii de asistenţă religioasă este
atributul Ministerului Apărării Naţionale. În armată, asistenţa religioasă are ca
obiective realizarea rânduielilor bisericeşti, transmiterea credinţei, educarea patriotică
şi cetăţenească şi îmbunătăţirea stării morale a personalului armatei.
INTRODUCERE
Pentru poporul român Biserica şi Armata sunt două instituţii fundamentale,
legătura dintre armată şi biserică a existat dintotdeauna. Pentru Evul mediu era
caracteristică răspândirea bisericilor şi mănăstirilor fortificate, acestea aveau
bineînţeles un rol spiritual dar în acelaşi timp reprezentau puncte de apărare şi refugiu
în caz de primejdie.
Una dintre tradiţiile sugestive privind legătura dintre armată şi biserică a fost
aceea a prezenţei pe steagurile armatei a sfinţilor militari, precum Sfântul Mucenic
Gheorghe, purtătorul de biruinţă, pe vremea voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Se
spune că această tradiţie a fost moştenită de la armata bizantină, şi că intrase atât de
adânc în patrimoniul nostru cultural şi spiritual, încât voievozii nu concepeau
plecarea la luptă fără binecuvântarea şi sfinţirea drapelelor. De asemenea, Ştefan cel
Mare şi Sfânt şi Constantin Brâncoveanu au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă,
fiind doi dintre cei mai cunoscuţi domnitori români pentru actele de vitejie şi pentru
geniul diplomatic.
Una dintre tradiţiile bisericii româneşti a fost şi este pictarea sfinţilor ostaşi
martiri pe frescele bisericilor, aceasta începând din secolul al XIV-lea şi până în
prezent. Faptul că aceştia apar lângă icoana Mântuitorului şi cea a Maicii Domnului
reprezintă legătura dintre armată şi biserică şi în acelaşi timp un model de curaj.
În ceea ce priveşte zilele forţelor armate, acestea sunt: Ziua Forţelor Terestre,
pe 23 aprilie, la sărbătoarea ortodoxă a Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Ziua
Forţelor Aeriene, pe 20 iulie, la sărbătoarea ortodoxă a Sfântului Prooroc Ilie
Tesviteanul şi Ziua Forţelor Navale, pe 15 august, la sărbătoarea ortodoxă a Sfintei
Revista Trivium 77

Mării.
SCURT ISTORIC
În spaţiul geografic românesc creştinismul s-a răspândit încă din timpul
provinciilor dacice (sec. I– III d.H.), procesul de încreştinare fiind concomitent cu cel
de romanizare (în Dobrogea, Cuvantul Evangheliei a fost propovăduit, în cea de-a
doua jumătate a secolului I d.H., de către Sfântul Apostol Andrei). Raporturile dintre
Armată şi Biserică au avut caracteristici comune în zona creştinătăţii europene.
Alături de colonişti şi de comercianţi, armata a fost un agent important al creştinizării
poporului român. 1
Izvoarele istorice confirmă prezenţa în oastea voievozilor a numeroşi „preoţi
ostaşi” care luptau pentru apărarea pământului strămoşesc.
Se spune că în vreme domniei lui Alexandru Ioan Cuza au fost primele
încercări de integrare oficială a clerului în armată. S-a preconizat crearea funcţiei de
preot de palc (regiment) şi înfiinţarea câte unei biserici în fiecare unitate a armatei
permanente. Există şi atestarea documentară a unor preoţi militari precum Iosif
Bobulescu (devenit ulterior episcop al Râmnicului), confesorul Regimentului 1 de
Linie între 1860-1862, Amfilohie Ionescu etc.. 2
Data oficializării asistenţei religioase în Armata României a fost 6 aprilie 1870
când a fost promulgat de Carol I Înaltul Decret nr. 603, prin care era aprobat
„Regulamentul pentru clerul din armata permanentă”. Conform acestui Regulament,
pe lângă efectuarea serviciilor religioase curente era prevăzut ca, în timp de
campanie, preotul militar, să stea lângă serviciul de ambulanţă al unităţii, urmând să
se îngrijească de bolnavi şi de răniţi. 3
Printr-un decret din 1876 se preciza că toate trupele şi unităţile teritoriale
puteau să aibă câte un preot. În 1877 preoţii de unităţi au fost înlocuiţi cu preoţii de
garnizoană.
În timpul războiului de independenţă din 1877–1878, preoţilor de armată li sau
adăugat preoţi voluntari, unii dintre ei luptători cu arma în mână, fiind decoraţi cu
ordine militare româneşti şi ruseşti.
După războiul de independenţă sunt menţionaţi în structurile armatei,
„confesorii provizorii”, iar documentele atestă prezenţa şi activitatea în cadrul
armatei a unui număr restrâns de preoţi. În 1915, Marele Stat Major elaborează
„Instrucţiunile asupra preoţilor din armată, în timp de război”.
În timpul primului război mondial rolul preoţilor a fost deosebit de important:
împlinirea tainelor creştineşti (spovedanie, împărtăşanie la Crăciun şi Paşte),
înmormântarea celor căzuţi la datorie, amenajarea cimitirelor, susţinerea moralului
soldaţilor, sprijinirea personalului sanitar în spitalele de campanie. Pe lângă toate
acestea tot ei au fost şi cei care au întocmit actele de deces şi au ţinut o evidenţă a
1 http://www.foaia.hu/arhiva/anul-2007/2007-44/11.pdf
2 Autor: Preot militar Ic. Stavr. Stan Cârstea, conducător ştiinţific: Col. prof. univ. dr. Liviu Aron-Deac, Lucrare de
curs, Tema: Asistenţă religioasă în Armata României - Necesitate pentru îndeplinirea misiunilor la pace şi în
campanie, Bucureşti 1998, pag. 5 şi pag. 34
3 Idem, pag. 5-6
Revista Trivium 78

celor decedaţi, aceste liste fiind înaintate celor din spatele frontului.
În anul 1922 s-a înfiinţat Episcopia Militară, care a funcţionat până în 1948
când a fost desfiinţată de regimul comunist. 4
După anul 1948 au fost impuse o serie de interdicţii privind practicile
religioase, a urmat o perioadă în care slujitorii bisericii şi ofiţerii vechii armate regale
au suferit persecuţii, aproximativ 6400 dintre aceştia au suferit condamnări sau au
plătit cu viaţa pentru simplul motiv că-l slujiseră pe Dumnezeu. 5 Însă acestea nu au
putut duce la înlăturarea în totalitate a tradiţiilor religioase ale personalului armatei şi
ale restului populaţiei. Fiecare avusese parte de o educaţia primită în familie, oamenii
aveau formate convingeri religioase, şi de asemenea se participa în ascuns la slujbe şi
ceremonialuri religioase. Astfel, imediat după decembrie 1989, tradiţia a putut fi
reluată cu uşurinţă, populaţia, deci şi armata, nu au putut fi izolate de trăirile
religioase străbune.
Tradiţiile religioase au fost reluate şi în armată, iar la 11 octombrie 1995 a fost
încheiat între Biserica Ortodoxă Română şi Ministerul Apărării Naţionale „Protocolul
cu privire la organizarea şi desfăşurarea asistenţei religioase în Armata României”.
Una dintre prevederile esenţiale ale Protocolului a constituit-o înfiinţarea
Secţiei de Asistenţă Religioasă în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, iar
consecinţa directă a încheierii Protocolului şi a înfiinţării Secţiei de Asistenţă
Religioasă a fost elaborarea „ Legii privind constituirea şi organizarea clerului
militar”, Legea 195/2000.
Până la înfiinţarea Secţiei de Asistenţă Religioasă (anul 1996), a funcţionat, de
la 01.01.1994, Compartimentul de asistenţă religioasă din cadrul Direcţiei de Cultură
având în compunere ofiţeri de stat major şi preoţi ortodocşi.
Asistenţa religioasă cu caracter permanent în armată este în deplin acord cu
reglementările adoptate după 1989 dar şi cu documentul ONU „Declaraţia privind
eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare pe motive de religie sau
convingere” adoptată în 1981.
În prezent trebuie să ţinem cont de faptul că evoluţia activităţii de asistenţă
religioasă trebuie privită în strânsă legătură cu reforma sistemului militar în
ansamblul său. Trebuiesc investigate variante organizatorice compatibile cu structuri
similare din armatele statelor membre NATO.
MOD DE ORGANIZARE
Organizarea şi conducerea activităţii de asistenţă religioasă este atributul
Ministerului Apărării Naţionale şi al structurilor specializate constituite în cadrul
acestuia şi cu sprijinul nemijlocit al ierarhilor care au unităţi militare în zona lor de
responsabilitate duhovnicească.
Activitatea de asistenţă religioasă în Armata României este organizată şi se
desfăşoară pe baza prevederilor Constituţiei României art. 29(5), Legii Nr. 195/2000
privind constituirea şi organizarea clerului militar, şi a actelor normative în vigoare în
4 http://www.foaia.hu/arhiva/anul-2007/2007-44/11.pdf
5 Ibidem
Revista Trivium 79

Ministerul Apărării Naţionale.
În prezent, în structurile armatei funcţionează aproximativ 80 de preoţi militari.
Conform Legii nr. 195/2000 privind constituirea şi organizarea clerului militar,
preoţii militari sunt asimilaţi corpului ofiţerilor, după cum urmează:
- asimilaţi gradului de maior: preoţii de garnizoană categoria I şi preoţii asistenţi;
- asimilaţi gradului de locotenent-colonel: preoţii de garnizoană categoria a II-a;
- asimilaţi gradului de colonel: preoţii de garnizoană categoria a III-a, preoţi ai
Garnizoanei Bucureşti, preoţi în Secţia de asistenţă religioasă;
- asimilaţi gradului de general de brigadă: inspector general şi şef al Secţiei de asistenţă
religioasă. 6
La Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare funcţionează Secţia
de asistenţă religioasă, acesta este un compartiment specializat ce are în compunere
preoţi şi ofiţeri de stat major, care elaborează metodologia, programele de educaţie
moral-religioasă şi coordonează activitatea de selecţionare, pregătire şi perfecţionare
a preoţilor sau deservenţilor spirituali ai cultelor recunoscute de legile ţării şi care îşi
manifestă dorinţa de a sprijini activitatea de asistenţă religioasă pentru aderenţii lor.
Structura permite încadrarea atât a preoţilor ortodocşi cât şi a celor romanocatolici,
greco-catolici precum şi a unor deservenţi ai altor culte religioase legale ca şi
a unor specialişti în ştiinţă militară, psihologie, sociologie etc..
OBIECTIVELE ASISTENŢEI RELIGIOASE
Asistenţa religioasă în armată are ca obiective asigurarea săvârşirii Sfintelor
Taine, a Sfintelor Slujbe şi a tuturor rânduielilor bisericeşti, acestea fiind adaptate la
mediul şi cerinţele activităţii din unităţile şi instituţiile militare, cu sprijinul şi acordul
Episcopului locului.
Prin intermediul asistenţei religioase se urmăreşte transmiterea învăţăturii de
credinţă a Bisericii strămoşeşti personalului armatei, în felul acesta cultivându-se în
sufletele acestora respectul faţă de valorile spirituale străbune precum: omenia,
dragostea şi respectul faţă de memoria şi jertfele înaintaşilor, moralitatea sănătoasă,
demnitatea, onoarea militară, responsabilitatea, iubirea de frate, de neam şi de ţară,
supunerea, modestia şi onestitatea.
Un alt obiectiv este educarea patriotică şi cetăţenească a personalului armatei
prin servicii religioase şi alte activităţi specifice desfăşurate cu ocazia unor
evenimente importante din istoria şi spiritualitatea poporului român şi armatei sale.
Pe lângă săvârşirea rânduielilor bisericeşti, cultivarea credinţei în sufletele
personalului armatei şi educarea patriotică şi cetăţenească a personalului armatei,
asistenţa religioasă contribuie în mod cert la îmbunătăţirea stării morale, psihice şi
disciplinare a militarilor prin activităţi specifice şi în colaborare cu ceilalţi factori
educaţionali.
CONCLUZII
6 Legea nr. 195/2000 privind constituirea şi organizarea clerului militar, art 15
Revista Trivium 80

În cadrul procesului de încreştinare în spaţiul geografic românesc armata a avut
un rol important (alături de colonişti şi de comercianţi), aşa încât, pentru poporul
român a existat dintotdeauna o legătură între armată şi biserică, acestea fiind şi două
dintre instituţiile fundamentale.
Principalul rol al preoţilor este efectuarea serviciilor religioase curente, cum
sunt: împlinirea tainelor creştineşti (spovedanie, împărtăşanie), înmormântarea, etc.,
însă în armată, de-a lungul timpului aceştia au îndeplinit mult mai multe atribuţiuni,
cum ar fi: în timpul primului război mondial preoţii contribuiau la amenajarea
cimitirelor, la susţinerea moralului soldaţilor, sprijineau personalul sanitar în spitalele
de campanie îngrijind bolnavii şi răniţii, întocmeau actele de deces, ţineau evidenţa
celor decedaţi.
Credinţa în Dumnezeu a rezistat şi în timpul perioadei comuniste, oamenii şiau
păstrat convingerile religioase, iar după 1989 tradiţiile religiose au fost reluate cu
uşurinţă.
În prezent, asistenţa religiosă în Armata României este organizată şi condusă
de către Ministerul Apărării Naţionale cu sprijinul ierarhilor care au unităţi militare în
zona lor de responsabilitate duhovnicească.
BIBLIOGRAFIE
1. Autor: Preot militar Ic. Stavr. Stan Cârstea, conducător ştiinţific: Col. prof. univ.
dr. Liviu Aron-Deac, Lucrare de curs, Tema: Asistenţă religioasă în Armata
României - Necesitate pentru îndeplinirea misiunilor la pace şi în campanie,
Bucureşti 1998
2. Legea Nr. 195/2000 privind constituirea şi organizarea clerului militar
• http://www.foaia.hu/arhiva/anul-2007/2007-44/11.pdf
• http://www.crestinism-ortodox.ro/html/01/1a_biserica_ortodoxa.html
Revista Trivium 81

Daniela Dudău
Iudaismul
Marile religii ale lumii
Iudaismul este religia poporului evreu. Originile sale trebuie căutate în ientul Apropriat,
în Mesopotamia, Canaan şi Egipt. Acesta este spaţiul în care strămoşii evreilor au trăit timp de un
mileniu, înainte ca documentele scrise să îi menţioneze sub numele de Israel şi înaite ca un stat al
evreiilor să se constituie în regiunea numită Palestina, între munţii Libanului şi Peninsula Sinai.
Iudaismul este original, în primul rând pentru că poate fi considerat ca cea mai veche
dintre religiile monoteiste. Nucleul acestei religii este credinţa într-o singură divinitate, Dumnezeu,
şi negarea existenţei oricărui alt zeu.
Fundamentele religie iudaice
Cartea sacră a iudaismului este Torah, care se compune din mai multe scrieri.
Pentateuhul (Cele cinci cărţi) cuprinde relaterea modului în care Dumnezeu a creat
lumea şi oamenii, istoria peregrinărilor strămoşilor poporului evreu între Mesopotamia şi Egipt,
mesajul pe care Dumnezeu l-a trimis poporului prin profetul Moise şi, de asemenea, legile hotărâte
de către Dumnezeu.
Profeţiile sunt texte care relatează profeţiile şi faptele săvârşite de către cei pe care
Dumnezeu i-a ales pentru a transmite mesajele sale către popor, precum Ilie, Daniel, Isaia, Ieremia
etc.
Scriile sunt cărţi care istorisesc faptele regilor sau se compun din imnuri şi poezii
religioase dedicate lui Dumnezeu.
Se poate spune, aşadar, că Torah este o scriere religioasă, dar şi una istorică, juridică sau
chiar literară. Aici sunt cuprinse credinţele şi legile poporului evreu, speranţele sale, dar şi istoriile
celor mai glorioase sau ale celor mai tragice momente din existenţa sa, înaite de cucerirea romană.
Torah este cunoscută de către creştini ca Vechiul Testament, care, alături de Noul Testament,
formează Biblia, carte sacră a creştinismului.În felul acesta scriierile iudaice au intrat în tradiţia
tuturor popoarelor europene şi reprezintă unul din fundamentele universale.
Torahca sursă istorică
Textele din care este alcătuită cartea sfântă a iudaismului nu au fost compuse toate în
aceiaşi epocă. Cele mai vechi sunt cele cinci cărţi ale Pentateuhului, a căror redactare a început,
probabil, în scolul al X-lea î.Hr. Cele mai noi dintre cărţi au fost definitivate în secolele III-II î.Hr.
Datorită perioadei îndelungate în care au fost redactate şi completate diversele cărţi,
Torah este şi o importantă sursă istorică, atât pentru istoria evreilor, cât şi pentru istoria altor
popoare din Orientul Apropriat. Unul dintre momentele cele mai importante în istoria poporului
evreu, aşa cum este relatată în
Cartea sacră, se leagă şi numele lui Moise. Acesta a fost unificatorul triburilor evreilor, pe care le-a
salvat din captivitatea egipteană. Tot el este cel prin care Dumnezeu a trimis legile mai poate fi
numită şi mozaică, după numele profetului. Pe baza unor surse variate, mai ales de origine
egipteană, savanţii au ajuns la concluzia că această reformă sa produs, probabil, în secolul al XIIIlea
î.Hr. În cursul secolelor XIII-XII i.Hr. evreii s-au instalat în Palestina, iar în secolul al XI-lea
î.Hr. s-a format statul Israel, sub conducerea regelui Saul.
Revista Trivium 82

Templul
O dată cu domnia celui de-al treilea rege, Solomon (972-933 î.Hr.), în viaţa religioasă
iudaică începe o etapă nouă. Solomon a construit cel dintâi templu din Ierusalim. Acesta are o
semnificaţie excepţională : este unicul loc în care se pot săvârşi riturile prin care este slujit
Dumnezeu. În secolul al VI-lea î.Hr. regele Nabucodonosor din Babilon a cucerit Ierusalimul,
distrus templul şi a dus în exil cele mai importante familii, inclusiv pe cele ale preoţilor care serveau
în templu. În toată perioada exilului, care a durat aproximativ 50 de ani, nu au putut fi săvârşite
riturile, deoarece credinţa nu permitea ca un templu să fie construit pe un alt pământ decât cel al
Ierusalimului, Ţara Sfântă.
La încheierea exilului, sub protecţia regilor persani, a fost construit cel de-al doilea
templu, care a fost distrus în anul 70 d.Hr., de către armata romană. Acest eveniment a amplificat
fenomenul mai vechi al diasporei, mulţi evrei fiind obligaţi să se refugieze în Europa sau în Nordul
Africii, fenomen care a continuat şi în Evul Mediu.
Diaspora şi evoluţia religiei iudaice
În afara Ţării Sfinte, comunităţile evreieşti au fost îndrumate spiritual de către rabini. Pe
baza opiniilor rabilor s-a realizat unificarea riturilor din diferitele comunităţi din diasporă, prin
dezvoltarea Mişnei, colecţie de legi rabinice, şi a Talmudului, comentariu la Mişna. Talmudul a
contribuit la adaptarea comunităţilor iudaice la condiţiile sociale şî politice foarte variate în care
trăiau, ajutându-le în acelaşi timp să-şi păstreze identitatea lingvistică şi religioasă.
Sinagogile, apărute încă din timpul exilului babilonian, ca locuri de studiu şi de cult, au
contribuit în perioada medievală la creşterea prestigiului rebinilor.
Supus persecuţiilor în Europa Occidentală, iudaismul medieval a beneficiat, de regulă,
de toleranţa musulmanilor. Perioada stăpânirii musulmane în Spania, de exemplu, a reprezentat o
adevărată „vârstă de aur” pentru evreii de aici, ai căror conducători au jucat rolul de intermediari
între culturile arabă islamică şi creştină.
Budismul
Religia budistă a apărut în nordul Indiei, teritoriu locuit încă de la mijlocul mileniului al
II-lea î.Hr. de către indo-arieni. Religia acestora este bazată pe Vede, texte sacre a căror studiere era
misiunea brahmanilor a trecut printr-o perioadă de criză. Una dintre convingerile fundamentale ale
acesteia era cu deosebire tulburătoare : credinţa în reincarnare. Conform religiei brahmane, corpul
nu este decât o formă temporară, în timp ce spiritul care îi dă viaţa este etern. După moartea
corpului, spiritul trece într-un alt corp, dar nu primeşte neaparat o formă umană : în funcţie de
păcatele sau de faptele bune din timpul vieţii, spiritul putea să se reîncarneze într-un animal de
povară, într-un om sau chiar într-un zeu. Oricare ar fi fost forma de reincarnare, nu era decât o nouă
ocazie de suferinţă şi teamă. Numeroşi înţeleleţi cunoscători ai textelor sacre încercau, prin urmare,
să caute o soluţie pentru a evita aceste suferinţe fără sfârşit. Mesajul cel mai puternic aparţine
prinţului Gotama, supranumit Buddha („Iluminatul”), fondatorul unei noi religii : budismul.
Naşterea budismului
Buddha a trăit în secolele VI-V i.Hr. Legenda spune că în urma unui doliu şi a faptului
că adescoperit suferinţa, prinţul şi-a părăsit familia pentru a duce o viaţă rătăcitoare de ascet.
El a încercat să răspundă problemei durerii şi morţii, iar atunci când a reuşit, a devenit
un iluminat. Prima sa predică anunţa discipolor săi care sunt adevărurile pe care le-a descoperit şi
care este calea pentru salvarea de suferinţă, pentru a atinge nirvana.
Cuvintele lui Buddha nu au fost scrise în timpul vieţii sale. După moartea sa, 500 de
discipoli s-au întrunit în primul conciliu budist şi au stabilit forma oficială a predicilor şi regulilor
de viaţă pronuţate de către maestru. Astfel au luat naştere sutrele, texte sacre ale religiei budiste.
Revista Trivium 83

Evoluţia budismului în primele secole
Până la începutul erei noastre, budismul a fost în primul rând o religie indiană. Istoria sa
a fost totuşi destul de frământată. În secolul al III-lea î.Hr., la unul dintre concilii, s-a produs
schisma definitivă între două curente budiste : unul riguros (theravedana) şi altul mai moderat
(mahayana). Adepţii celui dintâi credeau că numai cei ce adoptă viaţa de călugăr se pot salva şi că
numai prin respectarea regulilor şi prin meditaţie individuală se poate atinge iluminarea. Ceilalţi
admiteau că salvarea poate fi dobândită şi de către cei care nu se călugăreau, iar faptele bune şi
compasiunea erau şi ele o cale de salvare. De asemenea, mahaya recunoaşte existenţa unor
boddhishatva (iluminaţi – asemenea lui Buddha), a căror dovadă de generozitate constă tocmai în
faptul că nu abandonează existenţa umană, din dorinţa de a-i îndruma şi pe alţii spre salvare.
Datorită acestor idei, mahayana a câştigat mai mulţi adepţi, mai ales în nordul Indiei, şi tot în
această formă budismul a pătruns şi în afara patriei de origine.
Difuziunea budismului
În primul mileniu al erei noastre budismul a făcut adepţi numeroşi în Iran, în Asia
centrală, în China, Tibet şi în Japonia. După secolul al VII-lea şi Asia de sud-est a devenit budistă,
dar sub influenţa celui mai strict dintre curentele acestei religii. Difuziunea budismului în aceste ţări
nu a eliminat însă diversele religii locale. În china, de exemplu, a fost acceptat alături de
confucianism şi daoism, formând „sistemul celor trei religii”. După anul 1.000, cel mai important
centru religios a devenit Tibetul.
Creştinismul
Apariţia creştinismului
Războaiele civile, urmate de instaurarea imperiului, au adus cu ele în întreaga lume
romană multă nelinişte şi căutarea unor credinţe care să ofere oamenilor consolare şi speranţa
mântuirii. În Iudeea, aceste căutări se îmbinau cu nemulţumirea faţă de stăpânirea romană. Aici
apar, în vremea primilor împăraţi romani, mai multe mişcări religioase în jurul unor personalităţi
inspirate de vechea tradiţie iudaică a profeţilor. Între acestea, cea constituită din discipolii lui Iisus
din Nazaret, identificat ca Mesia, trimisul lui Dumnezeu pe pământ, capătă o amploare care
ameninţă atât supremaţia Marelui preot al Templului lui Solomon, cât şi stăpânirea romană. În anul
30 sau 33 d.Hr., Iisus este condamnat la moarte prin răstingnire pe cruce de către procuratorul
roman Pilat din Pont. Discipolii lui apropriaţi proclamă însă că Iisus a înviat şi dovedit astfel că este
fiul lui Dumnezeu.
Foştii ucenice ai lui Iisus – apostolii – împreună cu părinţii acestuia şi cu câţiva locuitori
ai Galileii şi Ierusalimului, bărbaţi, dar şi femei care îi urmaseră învăţătura, constiutuie prima
comunitate creştină. Acestui grup, care propovăduia în limba aramaică, li se adaugă şi câţiva iudei
elenizţi. Între ei se distinge Pavel din Tars, care va avea un rol esenţial atât în comentarea
învăţăturilor lui Iisus, cât şi în răspândirea acestora în provinciile de limbă greacă a imperiului.
Persecutaţi de autorităţile de la Ierusalim, apostolii pleacă să predice în Iudeea, Samaria, Cipru,
Fenicia. În Siria, la Antiohia, în 43 d.Hr. ei sunt numiţi pentru prima dată într-un text antic creştini,
după numele învăţătorului lor Iisus Hristos. Ceva mai târziu, un grup de creştini în frunte cu Petru
ajung la Roma şi încep să predice acolo noua credinţă.
Creştinismul în Imperuil roman
Primii creştini au fost la început locuitorii săraci ai oraşelor, oameni liberi sau sclavi,
însă nu peste multă vreme s-au răspândit în Orient, mai ales dupa înfrângerea răscoalei din Iudeea şi
cucerirea Ierusalimului de către împăratul Tidus (70 d.Hr.). În occident, este atestat în prima
jumătate a secolului a secolului I în comunitatea iudeo-creştină din Roma; se convertesc apoi unii
locuitori ai oraşelor şi abia mai târziu, în perioada marilor persecuţii anticreştine, această credinţă
Revista Trivium 84

cucereşte noi teritorii de-a lungul marilor drumuri comerciale, pătrunzând
până în cele mai îndepărtate colţuri ale provinciilor imperiului. Creştinismul s-a răspândit încă de
timpuriu şi în Dobrogea şi Dacia Romană.
Cât timp au rămas un grup restrâns, creştinii nu au atras atenţîa autoriţăţilor. Primele
persecuţii au avut loc în vremea lui Nero. Însă noua religie s-a răspândit cu repeziciune, câştingând
noi adepţi. În a doua jumătate a secolului al III-lea, împăraţii romani, până atunci destul de toleranţi,
şi-au schimbat atitudinea faţă de creştini.
Se pare însă că persecuţiile au făcut să crească numărul adepţilor noii religii.
Autorităţile au înţeles, în cele din urmă, că pentru a păstra ordinea publică autorităţile trebuie să
recunoască oficial dreptul de practicare a creştinismului. Constantin cel Mare a fost cel care şi-a dat
seama de posibilităţile oferite de noua religie orientală. Din convingere personală, dai şi din motive
politice, în anul 313, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dat edictul de la Mediolanum
(Milano), care a pus capăt persecuţiilor împotriva creştinilor.
În 381, în vremea împăratului Teodosiu cel Mare, creştinismul a fost proclamat singura
religie acceptată în imperiu.
În 1054 are loc Marea schismă, când biserica creştină se împarte în biserica creştină de
răsărit (ortodoxă) şi cea de apus (catolică).
Islamul
Sfârşitul Antichitătii şi începutul Evului Mediu au adus, în afară de răspândirea
creştinismului în toată aria mediteraneană, şi difuziunea unei noi religii : Islamul. Religia
musulmanilor, la fel ca şi iudaismul şi creştinismul, este monoteistă. În concepţia musulmanilor,
adepţii religiei islamice, Dumnezeu este unic şi este numit în limba Allah. De altfel, Dumnezeu care
este adorat de către musulmani este acelaşi Dumnezeu al Vechiului Testament în care cred şi
iudaicii şi creştinii.
Naşterea religiei islamice
Profetul Islamului este Muhammad. Acesta s-a născut în secolul al VI-lea în Peninsula
Arabia, într-un trib din Mecca, şi început să pronunţe primeleprofeţii atunci când avea în jur de 40
de ani. Acestea i-au fost inspirate de către Allah, prin intermediul arhanghelului Gabriel. În felul
acesta, el a devenit un reformator şi un profet, asemenea lui Moise în religia iudaică. La început,
Muhammad nu a avut prea mulţi adepţi. Cu timpul, numărul lor a crescut, dar a sporit şi numărul
duşmanilor Profetului. Astfel, în 622, el a fost obligat să fugă din Mecca şi să se refugieze la
Medina. A urmat un război, în care adepţii noii religii au fost victorioşi. În 630, Muhammad a
cucerit Mecca. Moscheea din oraş, care are în centru Ka’aba, piatra sfântă, a devenit loc de
pelerinaj. La moartea Profetului, în 632, Islamul era deja o religie puternică.
Credinţa islamică
Musulmanii recunosc atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament ca venind de la
Dumnezeu. Iisus însuşi este acceptat, dar numai în calitate de profet care precede pe Muhammad.
Cartea sfântă a religiei islamice este Coranul, despre care musulmanii cred că reprezintă cuvântul
lui Dumnezeu aşa cum ia fost adresat lui Muhammad. Coranul cuprinde credinţa în unicitatea lui
Dumnezeu, în faţa căruia toţi oamenii sunt egali. Cartea sfântă cuprinde soluţii pentru toate
problemele omului : de la căsătorie şi rezolvarea problemelor de familie, până la modul corect în
care trebuie să fie făcut comerţul sau la probleme spirituale importante. În treaga viaţă a
credinciosului, precum şi toate problemele omenirii sunt tratate aici. Din versetele Coranului, pe
Revista Trivium 85

care un credincios trebuie să le ştie pe dinafară, sunt alese textele celor cinci rugăciuni zilnice.
„Cei cinci stâlpi ai Islamului”. În afara rugăciunilor, un bun musulman mai are o serie
de îndatoriri : să facă danii pentru sărmani, să păstreze postul Ramadanului pentru a se purifica, iar
cel puţin odată în viaţă trebuie să facă un pelerinaj la Mecca, în amintirea drumului străbătut de
către Muhammad. Cea dintâi îndatorire a musulmanului este însă mărturisirea de credinţă, prin care
afirmă că nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Muhammad este profetul lui.
Evoluţia religie islamice
După moartea Profetului, între credincioşi au apărut dezacorduri legate de succesorul
său. Cum Muhammad nu avusese fii, conducerea comunităţii şi calitatea de calif au fost disputate
între urmaşii socrului său şi Ali, văr şi ginere al Profetului. Adepţii celui din urmă s-au numit şiiţi. O
altă doctrină islamică, care acceptă ca rolul de calif să fie îndeplinit şi de către persoane din afara
familiei lui Muhammad, este susţinută de către sunniţi.
În pofida acestor prime neînţelegeri, încă din secolul al VII-lea religia islamică s-a
dezvoltat în două direcţii. S-a extins în spaţiu şi multe popoare s-au convertit la Islam. Până în
secolul al XII-lea lumea islamică ajunsese să includă Peninsula Arabia, Africa de nord, o parte din
Peninsula Iberică, Orientul Apropiat, Iranul şi pătrunse în nordul Indiei.
Gândirea religioasă s-a îmbogăţit datorită contribuţiilor ulemalelor, înţelepţii Islamului,
care au dezvoltat legea islamică pornind de la preceptele religioase.
Raluca Andriescu
EUROISLAM
Bassam Tibi, intelectual de origine siriana, nascut in 1944 la Damasc, renumit
profesor de politică internaţională la Universitatea din Gottingen şi unul dintre cei
mai mari specialişti din lume în islamism, a constatat posibilitatea apariţiei unui
"Euro-Islam", un Islam reformat care să accepte bazele democratice ale Europei.
"Islamul, aşa cum a făcut în toate locurile unde s-a stabilit, trebuie să se adapteze la
contextul Europei", a afirmat profesorul Tibi, musulman, în timpul unei conferinţe la
`Goethe Institut` din Roma.
Islamul, care în ultimii ani a cunoscut o mare creştere în Europa, în principal
din cauza emigrării, pentru a fi european va trebui să împlinească anumite premise,
pe care le-a enunţat profesorul:
- să separe religia de politică;
- să accepte democraţia;
- să promoveze drepturile omului;
Revista Trivium 86

- să fie pluralist şi să respecte societatea civilă.
Intr-un interviu din 16 August 2005 cu Bassam Tibi, fiind intrebat de reporter : Cum
ii vede islamul, cum ii vad musulmanii pe crestini?acesta a raspuns :
BT: Exista o imagine teologica si una istorica. Pentru Coran, ce-i drept, crestinii sunt
credinciosi, dar - fara discutie - de rangul doi. Coranul spune ca ei poseda o revelatie
divina, care este insa incompleta. Musulmanii se simt superiori crestinilor, deoarece
pentru ei numai islamul este incheierea, “sigiliul” tuturor revelatiilor; de aici rezulta
superioritatea lor, chiar daca ii considera credinciosi si pe crestini si pe evrei.
Altfel se comporta islamistii fata de crestini. Acestia sunt pentru ei necredinciosi,
ceea ce le permite sa-i omoare.
Rep.: Pledati pentru un euro-islam. Se poate, de fapt, adapta islamul la modernitatea
europeana pluralista? Este islamul compatibil cu democratia?
BT: Euro-islamul, pe care de mult timp il promovez, reprezinta o interpretare a
islamului in concordanta cu democratia. Ca acesta este posibil o arata actiunile
datatoare de speranta din Franta, unde s-a infiintat o mare organizatie democratica.
Euro-islamul promoveaza un islam reformist, care abandoneaza jihadul si sharia.
Acestea nu ar trebui permise in Europa, daca vrem sa ne tinem serios de democratie.
Euro-islamul promoveaza o cultura calauzitoare pentru musulmani si respinge
relativismul valoric al ideologiei multiculturale, care permite totul in numele
diversitatii. Divers da, dar respectand consensul unei culturi politice a democratiei,
drepturilor omului si pluralismului!
Tradus si adaptat de Nicusor Gliga, din Rheinischer Merkur, no. 30/28.07.2005
Tibi, a folosit termenul "Euro-Islam" în 1992, pentru a descrie un Islam ca
religie care trebuie să trăiască şi să se dezvolte în Europa, conform principiilor citate.
"Dacă Europa nu spune `bun venit Islam`, fără a uita principiul laicităţii, nu va avea
viitor", consideră Bassam Tibi, amintind că în 2035 vor fi 40 de milioane de
musulmani în Europa. "Islam nu înseamnă islamism", a subliniat Tibi: islamismul
este o ideologie politică cu rădăcini religioase, în timp ce Islam este o religie.
"Trebuie să evităm dihotomia dintre Occidente şi Islam şi să amintim că în războiul
împotriva terorismului Occidentul trebuie să aibă Islamul ca aliat: războiul contra
terorismului nu poate fi un război împotriva Islamului", a afirmat el. "Intrarea în
Europa a altor civilizaţii, precum Islamul, este o provocare extraordinară", a explicat
Tibi, plângându-se că politicienii vechiului continent încă nu au înţeles acest lucru. În
Revista Trivium 87

schimb, a constatat el, centre nord-americane precum Universitatea californiană din
Berkeley, au alocat jumătate de milion de dolari pentru a studia tema unei Europe
musulmane sau a unui "Euro-Islam".
Euroislam este un proiect european, demarat in cadrul primei conferinte
desfasurate in zona tampon dintre partea greaca si turca ale Ciprului. Ideea din
spatele proiectului este faptul ca, in ciuda comunitatilor mari de musulmani existente
in acest moment in Europa, exista inca un grad mare de neintelegere a adeptilor
acestei religii, izvorata din lipsa de cunoastere. Conferinta din Bucuresti incheie un
numar de 11 evenimente desfasurate de-a lungul a doi ani in toata Europa si va aduna
si disemina grupurilor tinta rezultatele proiectului.
Cu prilejul Conferinţei Internaţionale “Euroislam 2005”, desfăşurată la
Bucureşti, reprezentantul Fundaţiei “Taiba”, dr. Abu AL ABOULA, a insistat asupra
ideii că lumea islamică nu tolerează terorismul, violenţa şi discriminarea.
Abu Al Aboula consideră că toate religiile au la bază aceleaşi principii morale,
respectiv iubirea şi egalitatea dintre oameni. Trebuie remarcată, însă, implicarea
coordonatorului proiectului în cauză, Emanuela RUSE, în asigurarea unor dezbateri
menite să furnizeze soluţii optime în vederea depăşirii anumitor prejudecăţi. La
deschiderea conferinţei, Emanuela Ruse a oferit exemplul Dobrogei, ca teritoriu
multietnic şi multireligios, unde regula o reprezintă convieţuirea paşnică între
majoritate şi minorităţi.
Concluzia, la care a achiesat majoritatea covârşitoare a participanţilor, este
aceea că educaţia şi dialogul elimină neînţelegerile, diminuând diferenţele de
percepţie dintre exponenţii sistemelor culturale. Din această perspectivă, s-a
evidenţiat că diversitatea poate genera progres, precum şi siguranţă la nivelul
comunităţilor, condiţia fiind aceea ca oamenii să fie corect informaţi. 'Euroislam
2005' - diferenţele culturale şi confesionale, în sprijinul evoluţiei.
Reprezentantii Asociatiei Musulmanilor din Romania au participat la
dezbaterea cu tema "O lume fara Islam" organizata de revista Foreign Polisy in
parteneriat cu ziarul Adevarul. Cherim Enghin a vorbit in numele asociatiei si a spus
printre altele ca denumirea de Euro Islam nu poate fi reala caci Islamul este un sigur
Islam insa daca ne referim la musulman european nu este nici o problema caci
musulmanii dealungul istorie s-au integrat on orice societate si-au dat dovada de
convietuire exemplara cu cei de alte religii. Dupa ce a dat exemple de convietuire a
mai adaugat ca asocierea Islamului cu Terorismul sau a Jihadului cu Terorismul este
gresita caci tot istoria arata ca musulmanii au fost oameni ai pacii, ca n-au recurs la
jihadul prin lupta decat ca ultima solutie pentru apararea patriei si a garantarii
libertatii si a drepturilor omului; iar in toate luptele care le-a dus profetul nu au murit
decat aproximativ 350 oameni. De asemenea a mai afirmat ca Jihadul in Islam a fost
legiferat impotriva violentei si a terorismului si nu invers. La aceasta dezbatere au
Revista Trivium 88

luat parte jurnalisti, politicieni, studenti, lideri religiosi etc.
La solicitarea Decanatului Facultăţii de Teologie, în noiembrie 2006 a luat fiinţă
– prin hotarârea Birolului Senatului Universităţii Ovidius – Centrul de Studii şi
Cercetări Religioase şi Juridico-Canonice al celor Trei Religii Monoteiste
(mozaică, creştină şi islamică)(CRM).
Un asemenea Centru de Studii şi Cercetări Religioase şi Juridico-Canonice al
celor Trei Religii Monoteiste este unic în România şi în Sud-Estul Europei şi printre
puţinele de acest gen din lume.
Instituţie de studii şi cercetare ştiinţifică şi de pregătire profesională, din cadrul
Universităţii Ovidius, Centrul promovează identitatea religioasă în diversitate,
libertatea religioasă, cercetarea ştiinţifică inter şi pluridisciplinară.
Făcând o prioritate din dialogul cu celălalt, indiferent de crezul său religios,
Centrul are ca domeniu ştiinţific de activitate atât studierea textelor religioase ale
celor trei religii monoteiste, cât şi dreptul lor religios, comparat, în vederea elaborării
unei acţiuni comune de combatere a intoleranţei religioase, a prozelitismului, a
xenofobiei, a terorismului, a fundamentalismului şi a antisemitismului de orice fel.
Fiind temei pentru celelalte libertăţi, libertatea religioasă va fi învederată în
relaţie cu suma de libertăţi fundamentale ale omului, inclusiv cu problemele care se
referă la rasism, antisemitism, discriminare etnică, religioasă, socială etc.
Nu este deci de mirare faptul că obligaţia de a respecta libertatea de conştiinţă şi
de religie constituie o normă de jus cogens, adică una dintre normele imperative ale
dreptului internaţional public.
Până când oamenii vor învăţa să respecte la modul cel mai dezinteresat identitatea
etnică, religioasă, socio-politică şi convingerile religioase şi politice ale celorlalţi,
indiferent cât ar fi acestea de neconforme cu propria lor convingere politică şi
religioasă, vor exista mereu motive pentru conflicte între Statele lumii.
Note:
[1]. Jihad- termen coranic ce desemneaza straduinta, efortul de a urma calea lui Allah.
Exista un Jihad i Asghar (adica micul Jihad) care inseamna lupta pe campurile pe de
lupta si un Jihad i Akbar (adica Jihadul mai mare) care inseamna lupta interioara a
cuiva impotriva propriilor dorinte (ex. ramadanul sau postul).
[2]. Qital – Tine tot de jihad. Prin qital se intelege o forma particulara a jihadului in
care cineva ar putea fi obligat sa lupte pentru cauza lui Allah.
[3]. Sharia – Sistem de legi inspirat de Coran, de Sunna (traditii, obiceiuri cu referire
la Mohammed), vechi sisteme de legi arabe, traditii paralele si lucrari ale invatatilor
musulmani din primele doua secole de islam. Termenul de “lege” aplicat sharieieste
inselator, deoarece sharia se extinde dincolo de lege. Sharia este totalitatea vietii
religioase, politice, sociale, domestice si private. Sharia este destinata in primul rand
Revista Trivium 89

musulmanilor, dar se aplica in anumita masura si popoarelor in afara societatii
musulmane. Musulmanii nu mai sunt complet legati de sharia cand traiesc sau
calatoresc in afara lumii musulmane.
Ion Dascăl
SOCIETATEA POSTSECULARĂ
“ BUCURESTI-2009
”
Ţin să menţionez înainte de a analiza acestă temă, că religia reprezintă un subiect
sensibil pentru orice creştin sau oricare adept al unei sau altei religii, de aceea voi
incerca cu o maxima prudenţă să tratez acest subiect delicat.
Acum 2009 de ani în urmă omenirea a intrat intr-o noua etapă, religia a devenit parte
importantă ba chiar şi esenţială în vieţile oamenilor, a apărut creştinismul, a apărut
islamismul si celelalte religii emergente, au apărut anumite orânduiri sociale bazate
pe aceste religii, au început să apară treptat state creştine: islamice. budiste,etc.
Dat fiind faptul că multe societăţi se bazau pe religie, religia a devenit treptat un
instrument de aplicare a voinţei suveranului, în baza acesteia se elaborau anumite
norme şi obligaţii, din cauza religiei sau mai bine zis sub pretextul religiei s-au dus
multe războaie, religia a devenit un pretext de dezbinare a unor state, a unor tabere,
este uşor de identificat sub a cărei influenţă se află statul dat sau grupul de state doar
conducându-ne după numărul de adepţi al unei sau altei religii.
În anumite perioade ale istoriei religia a reprezentat un veritabil sprijin social, ea avea
ca scop educarea membrilor societăţii, ea se ocupa cu binefacerea, în ea îşi regaseau
mulţi ţelul şi rostul vieţii.
Religia cum este ea perceputa azi in diferite tari are tendinta de a face o distinctie
intre diferite natiuni, cu toate ca crestinismul se bazeaza pe sfanta scriptura care este
Biblia, multi crestini se socot diferiti din punct de vedere religios fata de ceilalti
crestini: sunt ortodocsii, catolicii, protestantii, baptistii, etc etc Si culmea e ca
crestinii se acuza unii per altii, ba chiar exista si o ura intre ei. Aici apare intrebarea
,oare de ce se intampla toate acestea cand toti crestinii se bazeaza pe Biblie, de ce
este Biblia perceputa in mod diferit? De ce se pune accent doar pe anumite aspecte
religioase din cartea sfanta? Este clar ca se incearca o exercitare a influentei politice
prin religie.
Aflandu-ne intr-o societate sau intr-o tara in care majoritatea sunt catolici sau adepti
ai islamismului, vom fi respinsi de societatea in cauza daca suntem de alta religie, in
cel mai bun caz vom fi marginalizati , sistemul pur si simplu nu ne va permite sa
facem parte din el daca nu-I corespundem, vom fi perceputi ca straini neaveniti.
Crestinismul de multe ori a fost folosit drept instrument in atingerea unor scopuri
esentiale pentru state, pana si pentru aplanarea anumitor conflicte se trimiteau diferiti
emisari religiosi, si aici tin sa mentionez iscusinta bisericii catolice de a-si exercita
aceste influete de-a lungul secolelor, papa a ajuns la nivelul unui diplomat iscusit a
carei parere era luata in considerare de foarte multi lideri politici si religiosi cu mari
Revista Trivium 90

influente in lume.
In zilele noastre biserica tinde din ce in ce mai mult sa joace un rol tacit in exercitarea
anumitor influente in stat, cu toate ca se spune ca secolul XX1 va fi unul religios sau
nu va fi deloc, religia prin reprezentantii ei de vaza isi va exercita functia necesara,
depinde doar de modul in care isi va influenta adeptii spre indeplinirea anumitor
scopuri induse ,poate de cineva care va fi deasupra bisericii sau in spatele ei,
depinde.Acum apare o singura intrebare, sa credem in Dumnezeu prin Biserica, sau
sa credem in Dumnezeu prin Biblie sau si mai bine prin noi insine …? Cred ca ce
pana la urma este important sa credem in Dumnezeu.
Theodor Bratosin
Secte sinucigase.
1. Branch Davidienii
Această sectă s-a desprins în 1955 din Adventiştii Davidieni de Ziua a Şaptea. Mişcarea era
caracterizată prin credinţa în faptul că Apocalipsa este aproape. Liderul cultului, David Kuresh,
susţinea că cel mai mare duşman al sectei este statul american şi susţinea, de asemenea, că
Dumnezeu i-a dat dreptul să procreeze cu toate femeile din sectă, inclusiv minore. Pe lângă
acuzaţiile de viol asupra minorilor, davidienii erau acuzaţi şi de deţinere ilegală de arme. În anul
1993, FBI şi ATF au încercuit ferma davidienilor de la Waco Texas. Asaltul s-a încheiat cu un
incendiu în care au murit 76 de persoane, dintre care 21 de copii. Se pare că sectanţii umpluseră
ferma cu gaz, materiale inflamabile şi grenade, cărora le-au dat foc. Unii jurnalişti au susţinut însă
că focul ar fi putut începe accidental.
2. Poarta Raiului
. Această sectă ce şi-a avut sediul în San Diego, în California, a fost înfiinţată şi condusă de
Marshall Applewhite şi Bonnie Nettles şi se baza pe credinţa în OZN-uri. Membrii sectei credeau că
planeta Pământ va fi reciclată de către extratereştri, iar singura cale de a scăpa este să părăseşti
planeta imediat. Această plecare se putea obţine luându-ţi viaţa, un act pe care nu îl considerau
sinucidere, ci “să treci la nivelul următor”. Trebuia însă să urăşti din tot sufletul această lume pentru
a putea trece la nivelul următor. Sectanţii considerau corpul un simplu “vas” în care se află sufletul,
ce trebuie eliberat. Membrii grupului îşi adăugau particula “ody” la finalul numelui, pentru a se
recunoaşte între ei.
Secta şi-a început activitatea la începutul anilor ’70, când Marshall Applewhite îşi revenea după un
atac de cord în timpul căruia susţinea că a trecut printr-o experienţă de moarte clinică. În spital a
Revista Trivium 91

cunoscut-o pe Betty, care era infirmieră, ajungând să creadă că ei erau “cei doi” despre care
vorbeşte Biblia în Cartea Revelaţiei, deoarece “religia” lor combina elemente ale creştinismului cu
credinţa în extratereştri. Cei doi au început să călătorească prin toată ţara, pentru a aduna adepţi. Sau
autonumit, de-a lungul timpului, “Bo şi Beep” sau “Do şi Ti”. Betty a murit însă de cancer.
Trei membri ai sectei, Thurston-ody, Sylvie-ody şi Elaine-ody, au lucrat, înainte de sinuciderea în
grup, pentru Grupul de Dezvoltare Avansată, o companie care producea tehnologie pentru armata
americană. Când şi-au dat demisia, în 1997, i-au spus şefului lor de la companie că “şi-au terminat
misiunea”.
Circa 38 de membri ai grupului, alături de Applewhite, şi-au luat viaţa într-o vilă din San Diego, la
26 martie 1997. Alţi doi foşti membri ai sectei s-au sinucis ulterior. “Credincioşii” s-au sinucis
luând fenobarbital amestecat cu votcă, dar şi-au pus şi pungi de plastic pe cap, pentru a se asigura că
se vor asfixia. Au fost găsiţi fiecare în patul său, cu faţa şi partea superioară a corpului acoperite cu
o pătură purpurie. Fiecare membru al sectei avea cinci dolari şi 75 de cenţi în buzunar. Toţi cei 39
erau îmbrăcaţi la fel, în treninguri cu insigna “Heaven’s Gate Away Team” pe umăr şi cu pantofi de
sport Nike noi în picioare. Sinuciderea s-a produs în ture, iar cei rămaşi în viaţă făceau curat după
cei plecaţi primii. Momentul sinuciderii a fost ales odată cu trecerea cometei Hale-Bopp în
apropierea Pământului.
3. Ordinul Templului Solar
Această societate secretă se bazează pe continuarea tradiţiei Cavalerilor Templieri şi a fost
înfiinţată de Joseph di Mambro şi Luc Jouret în 1984, la Geneva. Scopurile sectei erau să
stabilească “noţiuni corecte de autoritate şi putere în lume”, să se pregătească pentru a doua venire a
lui Isus Christos, sub forma unui rege-dumnezeu solar, dar şi unificarea tuturor cultelor creştine cu
islamul. Secta avea filiale în Canada, în Australia, Elveţia, Martinica, dar şi în alte ţări. Practicile lor
amestecau tradiţii creştine cu ritualuri New Age, dar şi templiere. Jouret atrăgea membri cât mai
atractivi, bogaţi şi puternici şi se susţine chiar că din grup ar fi făcut parte şi câţiva europeni
influenţi sau membri ai conducerii companiei Hydro-Quebec. Şefii sectei, în număr de 33, se aflau
la Zürich.
În octombrie 1994, bebeluşul de trei luni al lui Emmanuel Dutoit, membru al sectei, a fost ucis la
centrul sectei din Quebec. Copilul a fost înjunghiat de mai multe ori cu un par de lemn. Se crede că
Di Mambro a ordonat crima, deoarece credea că bebeluşul ar fi Antichristul. După câteva zile, Di
Mambro şi alţi 12 membri ai sectei au participat la “o ultimă cină” rituală. După câteva zile au
început să aibă loc sinucideri şi crime rituale în două sate din Elveţia şi la Morin Heights, în
Canada. 15 membri s-au sinucis cu otravă şi 38 au fost ucişi. Cadavrele prezentau urme de droguri.
Clădirile au fost incendiate, pentru a “purifica” locul.
Revista Trivium 92

În vestul Elveţiei au fost găsiţi apoi alţi 48 de membri morţi, împuşcaţi în cap, într-o capelă
secretă sub pământ, plină cu obiecte de cult de inspiraţie templieră. Majoritatea aveau pungi de
plastic pe cap, probabil ca simbol al dezastrului ecologic ce va distruge lumea, după ce membrii
sectei vor fi plecat pe Sirius (unde credeau că vor ajunge prin sinucidere). Alte victime au fost găsite
în trei cabane. Scrisorile de adio arătau că membrii au “plecat” pentru a scăpa de “ipocrizia şi
oprimarea din această lume”. Printre cei morţi în Elveţia se numărau un primar şi un jurnalist.
Documentele adunate la Quebec arată că unii membri donaseră şi peste un milion de dolari liderului
sectei, Joseph di Mambro. Toate sinuciderile au avut loc aproape de echinocţiu sau solstiţiu.
Numărul total al victimelor ajunge la 74. Michael Tabachnik, un cunoscut dirijor elveţian, a fost
arestat la sfârşitul anilor ’90 pentru că a participat la organizarea crimelor. A fost achitat în 2001.
Secta continuă să existe, având între 150 şi 500 de membri.
4. Mişcarea pentru Restaurarea Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu
Circa 778 de membri ai sectei au murit în 2000 în Uganda. Secta se desprinsese din Biserica
Creştină Romano-Catolică din Uganda, la sfârşitul anilor ’80, fiind înfiinţată de Credonia Mewrinde
şi Joseph Kibweteere. Mwerinde, producător de bere din banane, şi Kibweteere, politician,
susţineau că fuseseră martori la apariţii ale Fecioarei Maria. Membrii sectei încercau să respecte
întocmai Cele Zece Porunci. De teama de a nu încălca a noua poruncă: “Să nu depui mărturie
falsă”, membrii sectei nici nu mai vorbeau, ci discutau prin limbajul semnelor. Sexul era interzis, ca
şi săpunul. Sectanţii credeau că Apocalipsa va avea loc în anul 2000.
Odată cu apropierea anului 2000, membrii sectei au vândut tot ce aveau foarte ieftin, şi-au
mărturisit păcatele şi au renunţat să lucreze câmpul. 1 ianuarie a trecut fără ca sfârşitul lumii să
vină, iar sectanţii au început să se neliniştească şi să ceară socoteală şefilor. Se pare că unii membri
s-au răsculat. A fost prezisă imediat o altă dată pentru sfârşitul lumii: 17 martie. Secta a ţinut o
petrecere imensă la Kanungu. Sectanţii au cumpărat 50 de litri de acid sulfuric. La 17 martie 2000,
credincioşii au dispărut într-un foc imens, deşi nu se ştie exact dacă a fost vorba de o sinucidere în
masă sau de o crimă în masă.
5. Templul Popoarelor de la Jonestown
La 18 noiembrie 1978, 918 persoane, dintre care 274 de copii, şi-au pierdut viaţa în Jonestown, în
Guyana, în cea mai mare sinucidere colectivă.
Templul Popoarelor a fost fondat la mijlocul anilor ’50, practicând “socialismul apostolic”.
Templul susţinea că “cei care au rămas drogaţi de opiul popoarelor trebuie aduşi la lumină, la
socialism”. În 1973, liderul sectei, Jim Jones, a decis ca grupul să se mute în Guyana, datorită
Revista Trivium 93

guvernului de stânga ce ar fi acceptat cu uşurinţă prezenţa sectei. Jones susţinea că “suntem cei mai
puri comunişti din câţi există pe pământ”. În tabăra din Guyana se vizionau doar filme sovietice de
propagandă, furnizate de Ambasada URSS. După opt ore de muncă urmau opt ore de studiu al
comunismului, după modelul patentat de Kim Ir Sen. Copiii îi spuneau “tată” lui Jones şi nu îşi
vedeau părinţii decât seara, foarte puţin. Jones aplica şi tehnici de control mental importate din
China şi Coreea de Nord.
În timpul unei vizite a congresmanului american Leo Ryan, sectanţii l-au ucis pe acesta, ca şi pe
un reporter NBC şi alţi trei membri ai delegaţiei. În ultima înregistrare existentă cu Jones, acesta le
spune credincioşilor că URSS nu îi va mai primi pe teritoriul său din cauza acestor crime. Când
membrii sectei au început să ţipe de disperare, Jones le-a spus: “Acesta nu este un mod în care să
moară socialiştii sau comuniştii. Trebuie să murim cu demnitate”. Cei 918 au murit prin otrăvire cu
cianuri, cu excepţia lui Jones, care s-a împuşcat. Sinuciderea de la Jonestown este al doilea incident
ca număr de morţi americani, după atentatele de la 11 septembrie 2001.
Gabriela Moşteanu (Eftimie-Linca)
PELERINAJUL CRESTIN
Pelerinajul, inteles ca si calatorie privata sau colectiva spre un loc sacru, este o forma de cult
si devotionala foarte raspandita in religiile antice, practicata si azi cu intensitate. Chiar daca fiecare
religie in parte prezinta diferente importante in ceea ce priveste timpul, modalitatea si semnificatia
pelerinajului, idea de baza este comuna si scoate in evidenta necesitatea de a vizita locuri
considerate ca fiind “locuite” de divinitate, sub diverse forme, obiecte sacre ale unor fondatori de
religii, relicve ale sfintilor si martirilor sau chiar unele locuri legate de evenimente particulare. Se
pare ca aceasta practica a pelerinajului local, destul de raspandita in lumea antica, are ca motiv
principal distanta dintre localitatea in care locuieste pelerinul si popasul final. Acest element ne
aminteste de originea Latina a termenului peregrinus, transmisa in multe limbi europene.
Etimologic cuvantul se refera la cineva care se indeparteaza de propriul tinut si traieste ca strain in
alt loc. Uneori termenul de peregrinus era considerat ca si sinomim pentru cuvantul exilat. Incepand
chiar cu antichitatea, cuvantul latin sufera incet o transformare semantica in directia actualei
semnificatii: calator spre locuri sfinte, cu scop devotional. La aceasta mutatie semantica si-a adus
contributia si conceptia prezenta in Vechiul si Noul Testament si, in special, in Epistola catre
Diognet (sec. II), potrivit careia crestinul este un strain pe acest pamant, mereu in pelerinaj spre
adevarata patrie cereasca. In noua acceptie, de calator spre locurile sfinte cu scop devotional,
termenul este atestat incepand cu secolul al VII-lea, in patru reprezentatii gasite pe peretii lacasului
Sf. Mihail din Gargano (Italia).
In ceea ce priveste practicarea pelerinajului inainte de venirea Mantuitorului, stim ca vechii
egipteni il practicau in masa, spre exemplu deplasandu-se spre localitatea Bubasti, dupa spusele lui
Herodot. Indienii, din timpuri stravechi ca si astazi, se indreptau spre raul sacru Gange, in timp ce
japonezii aveau printre locurile preferate templul lui Amaterasu. In lumea clasica pagana pelerinajul
Revista Trivium 94

nu avea numai un caracter devotional ci avea ca obiectiv si realizarea unor scopuri determinate cum
ar fi: de a obtine raspunsuri de la oracole sau vindecari miraculoase; in Grecia centre de pelerinaj
erau templele si mormintele eroilor, in epoca romana pelerinii se indreptau spre sanctuarele unor
divinitati ca Zeus si Diana.
Referitor la pelerinajul crestinismului primar, in comparativ cu alte forma culturale si
devotionale, acesta se fondeaza initial pe traditia ebraica si biblica si se imbogateste de motivatii
ulterioare, dezvoltandu-se dupa cerinte, modalitati si forme noi, legate strans de specificul crestin si
de modul in care acest specific s-a implantat in diverse realitati sociale.
In consecinta, in pelerinaj se intrunesc si convietuiesc motive de natura diversa, de la cele
religioase la culturale si pana la cele spirituale, motive culturale, psihologice, sociologice,
topografice si economice, care reusesc sa mentina un fenomen mereu viu, intr-o revolutie constanta
si in gradul de a interpreta nevoi si impulsul interior al celor care-l practica.
Inradacinata in Vechiu si Noul Testament, simpla vizita la Ierusalim si la alte locuri sfinte,
intreprinsa de evrei si crestini, reprezinta fundamental cultural si istoric al pelerinajului crestin, care,
dupa cum este cunoscut, a avut ca prima arie de desfasurare partea orientala si in special
Ierusalimul.
Un moment crucial in istoria pelerinajului crestin il reprezinta, fara indoiala, edictul de la
Milan (313), prin care se recunoaste libertatea de cult a crestinilor si se schimba statutul Bisericii in
societatea epocii. Dupa ce fusese numita augusta, si dupa construirea Constantinopolului, Sf. Elena,
mama imparatului Constantin, intreprinde intre lunile ianuarie – martie 326 o calatorie la locurile
Sfinte. Dorind sa vada locurile Noului Testament, ea a aflat ca pe dealul Golgota se afla, sub ruinele
Capitolului construit de catre imparatu Adrian si distrus de catre Constantin dupa biruinta sa asupra
lui Liciniu, Crucea Mantuitorului. Intr-adevar, sapaturile intreprinse in acel loc, au scos la iveala
Crucea Mantuitorului. Imparatul Constantin a ordonat construirea aici a unei biserici, care va fi
numita mai tarziu a Martiriului. In timpul lucrarilor din acest loc in partea vestica a fost descoperit
si Mormantul Mantuitorului, unde cativa ani mai tarziu va fi ridicata biserica Invierii (Anastasia).
Imparatul Constantin a continuat ridicarea de noi edificii pentru crestini, pe langa cele de mai sus,
care reprezinta un singur complex, mai fiind ridicate cate o biserica pe muntele Maslinilor, una in
Betleem, deasupra locului unde s-a nascut Mantuitorul Hristos si, cativa ani mai tarziu, la stejarul
Mamvri, locul unde Avraam a primit vizita celor trei trimisi dumnezeiesti.
Dupa parerea unui specialist (Giorgio Otranto), nasterea si difuzarea pelerinajului crestin se
datoreaza in primul rand schimbarii conditilor istorice decat unei noi mentalitati. Acesta
argumenteaza amintind faptul ca orice schimbare a mentalitatii necesita un timp mai indelungat
pentru asimilarea unor conceptii determinate; in schimb, pelerinajul crestin se dezvolta imediat
dupa pacea Bisericii, ca raspuns la necesitatea de mult alimentata de lecturile biblice, de a vizita
locurile in care a trait si a activate Mantuitorul Hristos.
Deja in lucrarea sa Demonstratio evangelica, compusa intre 314 si 320, Eusebiu afirma, nu
fara entuziasm, ca toti credinciosii la Hristos venea, din toate partile pamantului, in Cetatea Sfanta,
insa nu ca inainte, doar sa admire frumusetea si practicarea cultului la templu, ci pentru a se ruga la
muntele Maslinilor, unde a poposit si s-a rugat Mantuitorul si de unde, dupa relatarea Faptelor
Apostolilor, s-a inaltat la cer.
Numeroasele informatii ale lui Eusebiu in legatura cu pelerinajul crestin, demonstreaza un
flux moderat de pelerini spre Ierusalim si alte locuri sfinte din Palestina, la jumatatea secolului al
IV-lea.
Exact din aceeasi epoca, mai precis din anul 333, avem si cea mai veche relatare despre un
pelerinaj crestin ad loca santa (la locurile sfinte).
La nevoia de a se pune in contact fizic cu Locurile sfinte, de a le cunoaste si de a se ruga
acolo, se adauga tendinta de a materialize elementele naratiunii evanghelice despre patimi si dorinta
Revista Trivium 95

de a-si procura relicve, obiecte, care intr-un fel, chiar daca indirect, au venit in contact cu
Mantuitorul si care, datorita acestui fapt, erau considerate ca avand virtuti taumaturgice.
Pelerinajul la Ierusalim, la sfarsitul secolului al IV-lea devenise o realitate bogata si elevate
spiritual, care se alimenta din Sfanta Scriptura, din credinta, din rugaciune, din practicile cultice si
care, dupa parerea celor care-l practicau, aducea perfectiunea crestinilor in credinta si-n stiinta. Pe
langa persoanele care reprezentau “spuma” societatii, intalnim si meseriasi, comercianti si chiar
sclavi evadati, care intreprind pelerinaje la Locurile Sfinte.
O alta etapa importanta a pelerinajului in Tara Sfanta, il reprezinta Betleemul, unde totul
vorbea cu o simplicitate rustica, despre Hristos si se putea vizita pestera si ieslea in care L-au gasit
pastorii si L-au adorat magi; in apropiere de Betleem mai sunt amintite si alte locuri legate de viata
Mantuitorului Hristos, care au devenit locuri de pelerinaj, printre care Betania, Nazaretul, Cana,
muntele Tabor, Naimul si Capernaumul.
Informatiile asupra pelerinajului crestin si toate itinerariile din secolul al IV-lea evidentiaza
formarea unei geografii sfinte (geografia sacra), care nu cuprinde doar locurile sfinte din Ierusalim
si Palestina, ci si multe alte locuri atat din Orientul bizantin cat si din Occident. Acestea ne permit
sa observam alte aspecte ale crestinismului primar, care sunt din ce in ce mai legate de fenomenul
pelerinajului: monahismul si cultul sfintilor.
Pelerinii crestini, dupa ce initial au vizitat locurile sfinte de traditie biblica si, in mod
special, cele consecrate de viata, patimile, moartea si Invierea Domnului, incep sa se indrepte spre
mormintele martirilor sis pre locurile unde locuiau personajele care se bucurau de mare stima si
prestigiu in comunitati, la inceput mai ales monahii; astfel, unele locuri cenobitice sau eremitice
deveneau centre de pelerinaj datorita sfinteniei vietii celor care le locuiau sau le locuisera. Incepand
cu anul 370, pelerinajul devine din ce in ce mai mult monastic , fie prin faptul ca asemenea calatorii
erau coroborate cu vizita la unii calugari pe care vox populi ii declarara sfinti, fie prin faptul ca
pelerinii erau ei insisi calugari.
Chiar daca in conceptia teologica a Parintilor Bisericii antice, vizita la Locurile Sfinte
trebuia sa contribuie la perfectionarea credintei si la progresul spiritual al pelerinilor, pozitia fata de
aceasta practica n-a fost intotdeauna pozitiva, la autorii crestini din primele secole.
In concluzie putem afirma ca pelerinajul crestin a cunoscut o dezvoltare rapida, aproape o
explozie, in prima jumatate a secolului al IV-lea. Motivele principale pentru care erau intreprinse
aceste calatorii erau doua: a vizita aceste locuri si a se ruga acolo. Incepand cu a doua parte a
secolului al IV-lea pelerinajul s-a combinat direct cu alte aspecte crestine, cum ar fi cultul sfintilor si
monahismul si s-a imbogatit apoi cu noi elemente: cautarea relicvelor, a minunilor, a vindecarilor
miraculoase, unele practice liturgice si culturale etc. in ciuda pozitie pozitive fata de pelerinaje, unii
autori au evidentiat riscurile si pericolele la care sunt expusi pelerinii si, in special, femeile.
In secolele urmatoare practica pelerinajului va continua neintrerupta si fara mari noutati, cu
faze alternative de difuzare, legate de diversele schimbari culturale, sociale si politice.
Pelerinul este strainul care vine de aiurea, care strabate acest “aiurea” spatial, acest pamant
care nu-i apartine. Dar el nu este condamnat sa rataceasca neputiincios la nesfarsit. In acest spatiu se
va produce o mutatie traita, implinita chiar prin actul pelerinajului: este o participare tainica la o alta
realitate decat cea a existentei profane sau a lumii imanente. Pelerinul este omul care trece si care
este prin sine si in sine strain; strain pentru spatiul omenesc pe care-l strabate si unde trebuie sa-si
asume aceasta situatie impusa de cei care-l privesc strabatand drumurile si care stiu ca a doua zi el
isi va continua mersul.
Se modeleaza o spiritualizare a vietii pelerinului. Mersul pentru a gasi “spatiul” si a deveni
Revista Trivium 96

strain siesi, a iesi din sine intr-un fel, semnifica nasterea celuilalt.
Actul pelerinajului este o experienta particulara a vietii religioase, in acelasi timp
individuala si colectiva.
Motivele pelerinajului
A vedea
Pelerinul se duce undeva, se deplaseaza spre un loc unde “vede ceva”, cum spunea Eusebiu
din Cezarea. Pelerinul poate vedea un loc, moastele unui sfant, o persoana deosebita. Nu este vorba
numai de curiozitate. Pe de o parte este un interes istoric pentru a cunoaste locurile speciale legate
de istoria mantuirii, la care se adauga o curiozitate mai putin pioasa pentru a vedea minunatele si
impunatoarele constructii care transformau Ierusalimul, precum Roma de astazi, intr-un oras
populat de biserici.. Pe de alta parte este un interes spiritual, care legitimeaza pelerinajul: vederea
locurilor sfinte trebuie sa conduca la contemplarea realitatilor spirituale si la cresterea sentimentului
de dragoste crestina.
Pelerinul viziteaza aceste locuri pentru a-si hrani nu numai ochii sufletului, ci si vederea,
care se bucura prin credinta de placerea spirituala, se spune in Istoria calugarilor sirieni. Vizitatrea
locurilor sfinte aprinde focul dragostei dumnezeiesti.
Pelerinul vede, admira, caci frumusetile pe care le vede il apropie de Dumnezeu. Ele sunt
izvor de rugaciune. Exista o evolutie in acest mod de a-si exprima credinta. Spre sfarsitul Evului
Mediu occidental, nevoia de a vedea moastele o inlocuieste pe aceea de a le atinge. Pietatea
pelerinilor devine tot mai mult vizuala. Corolarul acestei situatii este inmultirea icoanelor sfintilor
in altare si biserici. Sunt amenajate locuri speciale pentru expunerea moastelor sfintilor.
A se ruga, a adora, a venera
Exista in calatoria pelerinului o cautate de o intensitate exceptionala, este cautarea unei
existente si a unei exigente cu atat mai deplina, cu cat ea este plina de umilinta..
Rugati-va mereu (Luc.18,1), in toata vremea (Efes. 6, 18), neincetat (1Tes. 5, 17) este una
din conditiile intrarii in comuniunea lui Dumnezeu. Este rugamintea si cerinta apostolilor, a sfintilor
pentru a raspunde chemarii lui Hristos. Rugaciunea este tovarasul nedespartit de drum al calatorului
in cautarea lui Dumnezeu. Dimensiunea filocalica a pelerinajului este esentiala.
Bisericile intalnite in drum, capelele, troitele, sunt tot atatea indemnuri spre rugaciune. Din
Revista Trivium 97

tot timpul, contemplarea locurilor sfinte este insotita de rugaciune, fie individuala, fie colectiva.
Vizitarea locurilor sfinte este una din cauzele rugaciunii profunde a pelerinului. Pentru sfantul Ioan
Damaschin aceste locuri sfinte, unde adesea se regasesc moastele sfintilor, sunt locuri de adorare si
venerare pentru ca au fost “receptacole ale energiei divine si pentru ca Dumnezeu prin ei si in ei a
dorit sa ne mantuim.” (Cuvantari la sfintele icoane, III)
La dus si la intors, pelerinii se roaga si canta. La fel se intampla si in timpurile biblice. Cei
ce urcau la Ierusalim pentru sarbatori, cantau psalmi, numiti apoi cantare a treptelor. Psamul 121
este cantarea bucuriei pelerinilor care sosesc in Ierusalim, locul sfant prin excelenta, cetatea pacii
lui Dumnezeu. Regasim si in acest psalm elementele definitorii pelerinajului: drumul spre casa
Domnului, tinta finala. Aici este pacea cea adevarata, acest drum presupunand urcusul, comuniunea
fratilor si a vecinilor. Omul traieste pe pamant, dar aspiratiile sale se implinesc in cer.
Rugaciunea pelerinului este in primul rand una de lauda. Fiecare pas il duce spre Dumnezeu,
pelerinul il cauta pe Dumnezeu in orice lucru (Ps. 95). Calatorul aduce multumire pentru cele
primite in dar de la Tatal sau cel ceresc si-L roaga sa-i indeplineasca cererile.
In drum, timpul pelerinului este ritmat de citiri din Biblie, din vietile sfintilor, din cartile de
rugaciuni si de momente de liniste, de veghe; de viata in colectivitate si de momente de singuratate.
Pelerinul asculta cuvantul lui Dumnezeu, si-l face siesi si-l impartaseste cu tovarasii de drum. Şi
astazi ca dintotdeauna, Hristos este cu pelerinii si le vorbeste. Cuvantul lui Dumnezeu se face auzit,
le patrunde inimile si devine rugaciunea lor. Dar pelerinajul crestin nu este numai o forma speciala a
pietatii, ci si un act eclezial important in ceea ca el exprima, un adevar dogmatic.
A implini un legamant
Un pelerinaj este si un act de multumire sau de pocainta, o rugaciune de multumire sau de
cainta pentru ispasirea unui pacat. Drumul anevoios al calatoriei este un semn al legamantului facut
lui Dumnezeu in cazul rezolvarii favorabile a unei cereri. Cand este vorba de pocainta, oamenii sunt
de obicei imbracati in vesminte cernite. In cronicile timpului sunt descrise astfel de pelerinaje cu
scop penitential. In Occident aceasta practica va apare incepand cu secolul al VI-lea.
A ramane sa locuiasca, pana la moarte, intr-un loc sfant
Aceasta este si motivarea care ii inspira pe unii oameni sa aleaga viata monastica. Dorinta de
a ramane sa locuiasca intr-un loc sfant pana la moarte este insotita de o alta: a fi ingropat, dupa
moarte, langa locurile sfinte ce amintesc de viata, moartea si inaltarea la cer a Domnului nostru
Iisus Hristos.
A obtine o favoare
Revista Trivium 98

Rugaciunea pelerinului are si un alt motiv. Ea este un demers, o cerere pentru implinirea
unui lucru oarecare, cel mai adesea vindecarea de o boala deosebit de grava. Multe locuri sfinte siau
aflat renumele tocmai datorita minunilor implinite acolo in vindecarea bolnavilor. La mormantul
Sfantului Ioan Botezatorul erau dusi demonizatii (Fericitul Ieronim Epistola 108, 13). Grigorie de
Tours povesteste despre leprosii dusi la fantana lui Moise pentru a se vindeca. In zilele noastre, atat
in lumea catolica, cat si in cea ortodoxa credinciosii merg in pelerinaj la locuri sfinte pentru a obtine
binecuvantare si vindecare, sufleteasca si trupeasca.
A procura moaste sau obiecte purtatoare de sfintenie, a oferi daruri
Pelerinul venit intr-un loc sfant, vrea sa ia cu el, sa duca acasa ceva din sfintenia locului. El
cauta sa materializeze intr-un fel amintirea timpului petrecut in aceste locuri.
Moastele erau cele mai indicate. Ele puteau fi directe (lemn din Sfanta Cruce, bucati din
moastele sfintilor, bucati din stalpii pe care s-au canonit stalpnicii etc) sau indirecte (evlogiile, adica
binecuvantarea locului sfant pe care pelerinul doreste s-o ia cu el sub forma icoanelor sau altor
obiecte).
Astazi oamenii cumpara diferite obiecte pentru a le oferi parintilor, prietenilor, cunoscutilor:
iconite, medalii, statuete, metanii, apa sfintita etc.
Inainte sa paraseasca locurile sfinte, pelerinul mai poate lasa o urma a trecerii lui: un ex-voto
drept multumire pentru vindecarea de o boala grava sau pentru implinirea vreunei dorinte. Adesea
sunt inscriptii pe un zid sau un copac care continua sa mentina vie prezenta trecatorului si dupa
plecarea sa.
Inainte de a se intoarce acasa, pelerinul face o ofranda materiala la altar. Prin ofranda sa, el
aduce o intreita multumire: lui Dumnezeu pentru ca l-a protejat pe parcursul drumului, pentru ca
este in acel loc sfintit unde-si dorea sa fie de mult timp, pentru toata viata lui si a familiei sale. El,
cel care a primit atatea daruri in timpul calatoriei, poate astfel multumi pentru ele. Pe de alta parte,
ofranda este un fel de acont pentru ca cei in drept sa medieze prin rugaciunile lor pentru pelerinul
pacatos. Ex-voto, ofrande, graffiti fac parte din gesturile pelerine de astazi, sub formele cele mai
diverse si adesea cele mai neasteptate
Pelerinaje in Orientul crestin (sec. I – IV)
Pelerinajele in primele secole crestine se faceau la:
- locurile biblice, importante datorita unui eveniment biblic din Vechiul si Noul Testament;
Revista Trivium 99

- mormintele martirilor sau sfintilor, importante prin prezenta sfintelor moaste;
- locurile de resedinta ale calugarilor celebri.
Ierusalimul, timp de doua milenii, a fost si ramane punctul central al pelerinajului crestin si
cheia interpretarii teologice a gestului pelerin crestin, prin ceea ce semnifica finalitatea sa.
Evanghelia lui Ioan este centrata pe Ierusalim si pe sarbatorile evreiesti; Domnul “urca” la Ierusalim
de mai multe ori. Cei ce merg la Ierusalim in pelerinaj, traiesc intalnirea cu cetatea sfanta pe trei
planuri. Mai intai ca intalnire cu Ierusalimul antic, vechiul centru al lumii in care odinioara se inalta
Templu sfant. Este apoi intalnirea cu cetatea asupra careia a plans Iisus si, in sfarsit, cu Ierusalimul
ceresc, cetatea de sus, prefigurata de cea pamantesca… Cetate sfanta, Ierusalimul ceresc pogoara pe
pamant (Apocalipsa 21, 2); el este centrul noii lumi, punctul in care se aduna toti cei mantuiti.
Ambivalenta celor doua cetati, tensiunea dintre Ierusalimul ceresc si Ierusalimul pamantesc se fac
intotdeauna resimtite: crestinii se aduna in cetatatea Noului Ierusalim mama lor (Gal. 4, 26), cetatea
care va veni, caci nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie (Evr. 13, 14) .
Dupa anul 326, cand Imparateasa Elena a facut o calatorie la Ierusalim pentru Inaltarea
Sfintei Cruci, numeroase constructii s-au ridicat pe locurile legate de istoria mantuirii. Incepand cu
secolul al IV-lea au fost construite locasuri de cult pe locurile importante din istoria mantuirii:
Patimirea, Invierea, Cincizecimea.
Alte locuri importante in Palestina erau bisericile Nasterii Domnului din Bethleem, Nazaret,
Sinai, valea Iordanului, Galileea.
In Grecia in secolul al VI-lea Biserica Sfantul Dimitrie din Tesalonic devine un centru
important de pelerinaj. Organizarea vietii monahale va transforma multe manastiri si in locuri
pelerine: Muntele Athos, Meteora, Patra, insula Tinos, insula Egina etc.
Constantinopolul va deveni incepand cu secolul al IV-lea receptacolul moastelor venite din
toate regiunile Orientului. Altarele mucenicilor din Capadocia vor fi, pana la invazia otomana, alti
martori ale vitalitatii fenomenului pelerin in lumea ortodoxa.
Multe locuri legate de martiriul sfintilor (martyria) vor deveni locuri de pelerinaj.
Sarbatoarea sfantului era si este un moment de seama in viata unei comunitati crestine. Manastirile,
schiturile sunt in lumea ortodoxa tot atatea locuri unde crestinul cauta hrana sufleteasca. Mari
duhovnici, a caror faima depaseste adesea granitele unei tari, sunt cautati pentru marturisire sau
pentru a primi un cuvant de invatatura. Se intampla si astazi ca pe vremea avvilor din pustiul
Palestinei sau al Egiptului.
Dimensiunea sociala a pelerinajului
Marile centre pelerine, ca si cele mai mici, marile sarbatori ale calendarului crestin sau
sarbatorile anuale ale sfintilor, aduna pelerinii pentru priveghere si Sfanta Liturghie. Este
Revista Trivium 100

participarea tuturor, o participare deplina si colectiva. Acest grup, multiplicat in spatiu si in timp,
formeaza o societate extraordinara, o unitate in diversitate, chiar daca efemera. Extraordinara caci
ea este in mers spre un pamant al transfigurarii; extraordinara caci comunitatea creata in timpul
pelerinajului este nediferentiata, fara varsta, fara ierarhii. Participau la acesta societate, scria Raoul
Glaber descriind pelerinajele efectuate cu ocazia jubileului de la anul 1033, “oameni din clasele
inferioare, cei din clasa de mijloc, cei puternici, regi, conti, marchizi, prelati si, in sfarsit, ceea ce nu
se intamplase niciodata, multe femei, cele mai nobile alaturi de cele mai sarace”. Clerici si laici se
regaseau si se regasesc intr-o comuniune de fervoare, de speranta, de lumina si de bucurie. “Sa te
veselesti inaintea Domnului Dumnezeului tau, tu, fiul tau si fiica ta, robul tau si roaba ta, levitul din
cetatile tale si strainul, orfanul si vaduva, care vor fi in mijlocul tau.” (Deut. 16, 11) Se implineste
pe drumul care duce spre locul fagaduintei ceea ce sfantul apostol Pavel dorea de la fii credintei:
“Nu mai este Iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si nici
parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus.” (Gal. 3, 28) Este o societate
extraordinara pentru ca demersul pelerin este trait ca o cautare, fie a implinirii fizice, fie a trezirii
sau implinirii spirituale.
Efemera, societatea pelerina nu dureaza decat atat cat dureaza pelerinajul. Aspra, prin
incercarile la care este supus pelerinul, fericita, prin dubla descoperire a celuilalt, profunda prin
intensitatea intalnirii, aceasta societate este un moment de vesnicie.
Memoria traieste si stabileste intre toti membrii grupului care au fost “una” un moment de
recunostinta. Pelerinul devine memoria vie a experientei traite, iar societatea pelerina imagine a
societatii fratesti a mantuirii. Pelerenii formeaza acele comunitati in mers, imagine a Bisericii,
poporul lui Dumnezeu in mers spre Imparatia cereasca. “Figura colectiva a poporului care la
chemarea lui Dumnezeu traverseaza pustiul ramane tipul, mai ales, in Occident a Bisericii in statu
patriae, in timp ce mai sensibila este Orientului icoana Cincizecimii in aspectul ei eshatologic de a
doua venire a lui Hristos. In prima din imaginile prezentate, Biserica este prezentata ca un popor in
misiune in lume, avandu-l pe Hristos in frunte: este imaginea procesiunii, a pelerinajului spre
Imparatie. In cea de-a doua imagine, Biserica este vazuta ca un popor adunat in jurul lui Hristos in
ultimile zile, ceea ce explica faptul ca Euharistia apare ca stalpul structurii Bisericii.” Acesta
viziune este in concordanta cu acceptiunea termenului pelerinaj. Prin peregrinatio Occidentul
intelege cautarea spre un loc sfant, in timp ce Orientul prin face trimitere la chiar
locul sfant si la atitudinea de adorare ce se naste in adorator ( ). Pelerinajul crestin se
refera in final, dintr-o perspectiva tipologica, la dinamismul Bisericii, de la aparitia ei spre a doua si
definitiva Parusie, revenirea in slava a Domnului Iisus.
BIBLIOGRAFIE:
1.LUMEA CREDINTEI(magazin ilustrat),mai ,2004,distribuit de cartea religioasa din
Romania
2.LUMEA CREDINTEI, februarie,2005
Revista Trivium 101

3.LUMEA CREDINTEI,noiembrie,2005
4.LUMEA CREDINTEI,ianuarie,2006
Deus & Demos
TRIVIUM
Conţinut.............................................................................................................................................................pag. 3
Metode de învăţământ utilizate.........................................................................................................................pag 4
Forme de evaluare ............................................................................................................................................pag 4
Bibliografie........................................................................................................................................................pag 4
Conflicte etnice şi religioase în SE Europei, Daniel
ANDREI..................................................................................................................................................pag. 5-11
Conflict şi mediere în Dreptul Canonic (Pravila Bisericească), Theodor
BRATOSIN................................................................................................................................................pag. 11-13
Nava-biserică, Daniel ANDREI.................................................................................................................pag. 13-14
Iertare şi duşmani, Ionut Dragoş POPESCU......................................................................……....………pag. 15-18
Sayed Kotb şi dihotomia politic-religios în structurile statale ale Orientului Mijlociu, Oana
SEICHEA............................................................................................................................................……pag.19-22
Vox dei. Un studiu asupra ideii de voce de consum colectiv şi a implicaţiilor acesteia, Oana
SEICHEA...........................................................................................................................................……pag. 22-29
Ortodoxia – valoare ultimă în contextul integrării europene, Corina BUŞILA
(MOLDOVAN)...............................................................................................................................…...…pag. 29-36
VALORI JURIDICE – VALORI RELIGIOASE, Ramona ARDELEAN……...………...……………pag. 36-39
Rugăciunea în medierea conflictelor. Învăţături, Speranţa-Liliana NEAGU..............................................pag.39-47
DIN MARTIRI, selecţie dr. George ANCA……………………………………………..…….....pag. 48-118
Revista Trivium 102

Conflict şi mediere în Dreptul Canonic
(Pravila Bisericească)
(cazuri-exemple de situaţii care duc la conflicte şi soluţiile lor)
Bătaia
- Bătaia este îngăduită numai autorităţilor, care o întrebuinţează ca un mijloc ultim de îndreptare pentru cei fără de
minte, care încalcă legile, păgubesc pe semenii lor şi tulbură viaţa socială, "căci mijloacele de vindecare pentru cel rău
sînt bătaia şi vînătăile pînă la rănire" (Prov. 20, 3o; io, 13,2 5, 3-5). De asemenea, copiii, în nestatornicia minţii lor în
anumite împrejurări, o bătaie chibzuită şi părintească le este de mult folos: "cine-şi cruţă nuiaua, îşi urăşte copilul, iar
cine-l iubeşte îl pedepseşte" (Prov. 13, 24, 19, 18-20). "Nebunia este lipită de inima copilului, iar nuiaua certării o va
alunga de la el" (Prov. 22, 15; 23, 13-14; 29, 15-16). Clericul nu este îndreptător trupesc, ci duhovnicesc, folosindu-se
de convingere şi canonisire şi deci, nu-i este îngăduit să bată (Matei, 5,4048).
- "Episcopul, prezbiterul sau diaconul, care va bate pe credincioşii care ar păcătui, ori pe necredincioşii care ar face
nedreptăţi, ca să-i înfricoşeze, hotărâm ca să se caterisească, fiindcă Domnul n-a învăţat aceasta undeva, ci dimpotrivă,
bătut fiind nu bătea, ocărît nu ocara şi, pătimind nu îngrozea pe nimeni cu bătaia" -Apost. 27.
- "Deoarece apostolescul canon supune canonisirii pe clericii care ar bate pe credincioşii cei ce au păcătuit, sau pe
necredincioşii care au greşit, unii clerici, sub diferite meştesuguri, îşi satisfac mânia lor, falsificînd aşezămintele
apostoleşti, ei înţeleg că este oprit a bate direct cu mîinile lor, dar nu este oprit a pune pe alţii să bată, deşi nici canonul
nu are acest înteles şi nici mintea sănătoasă nu admite a se înţelege aceasta. Ar fi greşit să se caterisească cel ce a lovit
cu mâna sa de trei sau patru ori, dar să rămână nepedepsit cel ce porunceşte altora să bată, continuîndu-şi răzbunarea
brutală până la moarte. Deoarece canonul opreşte a bate în general - şi noi, de asemenea, hotărâm la fel. Preotul lui
Dumnezeu trebuie să povăţuiasca pe cel ce încalcă legile, prin învăţături şi sfaturi, uneori cu certări bisericeşti, dar să nu
sară la bataie cu bice, sau cu lovituri trupeşti. Iar, dacă unii, n-ar asculta de sfaturile certărilor, nu se opreşte ca aceştia să
fie înţelepţiţi prin denunţarea lor în faţa autorităţilor de stat, căci canonul cinci al sinodului din Anliohia a hotărât că cei
ce provoacă tulburări în biserică, să fie îndreptăţi prin mâna autorităţilor de stat" -1, II, 9.
- Dacă vreun mirean, dispreţuind poruncile dumnezeeşti şi civile de stat şi defăimând înaltele legi ale Bisericii fără
motiv, sau din motive născocite, ar bate pe un episcop sau l-ar închide, unul ca acesta să fie anatema" sf. Sofia, 3.
- "Oricare episcop, sau preot, sau diacon, va bate pe omul care a stricat ceva, ori pe credincios, ori pe necredincios,
acela să fie lipsit de darul său, că, de-ţi va strica ţie, preotule, mireanul ceva, tu să-l vădeşti autorităţilor, iar, să nu-l baţi.
Ci de aceasta Domnul nu ne-a învăţat asa, ci zice, că de te va lovi cineva peste falca dreaptă, tu să întorci şi pe cea
stânga; şi cui îi vor lua hainele, el să-şi scoată şi cămaşa să i-o dea şi acestea sunt poruncile Domnului şi trebuie să se
păzească toate, mai vîrtos de preoţi, ca să fie exemplu şi începătura întru bine, oamenilor celor mireni" - ILT, 336
- "Oricare cleric, în mânie sau sfadă, va lovi pe cineva şi din acea lovitură va muri, acela se lipseşte de preoţia lui de
tot, fără de nici o iertăciune. Iar, de va face aceasta mireanul, atunci acela să se afurisească ca un ucigaş" (10-20 de ani)"
- ILT, 336.
- "Muierea ce-şi va bate coconul ei şi de năprasna va muri, să se pocăiască şase ani şi metanii 150 in zi" - pag, 124.
- "De va tinde călugarul să lovească pe călugar, să se despartă de Biserică patru luni, iar de-l va şi cruţa, şase luni,
metanii 1000 pe zi" - PBG. 142.
Furtul
- "Cine va lua lucrul altuia, îl va purta pe umeri şi va face căinţă publică în adunare şi va sta în picioare la masă". -
Revista Trivium 103

Cuv. Pahomie Reg. 149.
- "Bani falşi. Cei ce fac bani falşi, sau este tovărăşit cu cel ce face bani falşi se canonisesc ca şi furii, de la un an
până la cinci ani" (căci înşeală societatea). - II T, 87-88.
- "După Sf. Grigore de Nisa furtul de cele sfinte se pedepseşte pe un timp ceva mai scurt decât preacurvia (15 ani)
dar se canoniseşte (în condiţiile de mai sus c 43 ) până la trei ani, Sf. I. Post. 44.
- Canonul 66 al Sf. Vasile hotărăşte ca cel ce jefuieşte morminte nu trebuie primit la sfânta împartăşanie zece ani.
Iar noi îl oprim un an, dacă posteşte zilnic până la al nouălea ceas din zi (ora 15) şi face câte două sute de metanii" Sf. I
Post. 43.
- "Hoţul, dacă de buna voie îşi mărturiseşte păcatele, să se afurisească pe un an, după canonul 61, Sf. Vasile, iar
dacă a fost dovedit pe doi ani însă noi vom opri 40 de zile de la împărtăşanie pe hoţul care se pocăieşte de bună voie,
iar pe cel descoperit de alţii la saşe luni, dacă va mânca după al noulea ceas din zi (ora 15) hrana uscată şi va face în
fiecare zi câte o sută de metanii", - sf. I. Post 41.
- "Tâlharii se supun canonisirii ucigasilor de oameni deoarece ei se servesc de jaf şi de ucidere ca să-şi ajungă
scopul", - sr. I. Post. 40.
-"Spărgătorul de morminte zece ani va fi neîmpărtăşit"- sr. Vasile 66.
-"Jefuirea de morminte se împarte în păcat usor şi păcat greu. Dacă jefuitorul din respect faţă de cel mort, nu dă
afară pe cel îngropat şi nici nu dezveleşte trupul, ci ia numai oarecare pietre care sunt pe mormânt, şi fac vreun lucru
folositor, deşi şi această faptă nu este vrednică de laudă, cu toate acestea auzul o îngăduie, când din ele se fac anumite
lucruri folositoare pentru binele obştesc".
Uciderea
- "Dacă vreun cleric ar lovi pe cineva în galceavă şi-l va omori dintr-o lovitură grabită, să se caterisească pentru
neînfranarea sa; iar de va fi laic să se afurisească". -Apost. 65.
- "Cu privire la uciderile cele de voie, vinovaţii să se canonisească toată viaţa îngenunchind, iar de sfânta
împărtăşanie să se împărtăşească la Sfârşitul vieţii lor". -Ancira 22.
- "Cel ce a lovit cu securea pe femeia sa este ucigaş. Şi pe bună dreptate ai cerut ca să-ţi vorbesc mai pe larg
despre toate acestea, pentru că este o mare deosebire între uciderile cele de voie şi cele fără de voie".
- "Se cheamă ucidere fără de voie când cineva a aruncat o piatră asupra unui câine sau într-un copac şi din
întamplare loveşte un om, intenţiunea a fost îndreptată contra animalului, sau a scutura fructe din pom, însă întâmplarea
a făcut ca piatra să lovească şi să ucidă un om. Deci, această ucidere este fără voie. Aceeaşi apreciere se face şi când
cineva voieşte să pedepsească pe cineva cu toiag sau cu biciul şi deşi nu l-ar lovi tare, totuşi cel lovit ar muri, fiindcă
după intenţie, el a voit să îndrepte pe cel ce a greşit, dar nu să-l omoare".
- "Deasemenea, este ucidere fără de voie în cazuri de încăierare. Când cineva ucide apărându-se de altul şi
lovindu-l cu lemnul sau cu pumnul la părţile primejdioase (ca tâmple, ochi etc.) numai ca să-l pedepsească, dar nu să-l
omoare; însă aceasta se apropie de uciderea de voie pentru ca n-a voit să fie atent din ură la păstrarea vieţii
potrivnicului. La fel este (în cazuri de lucrări) când cel ce se răzbună cu duşmănie se foloseşte de lemn sau piatră mare
(la şantier) pe care a pravălit-o peste potrivnic şi în loc numai de a-l pedepsi îl ucide, deasemenea este o ucidere fără de
voie fiindcă una a voit şi alta a făcut în mânia sa".
- "Însă cel ce a întrebuinţat sabie sau altceva de felul acesta, nu are nici o iertare, mai ales când el a aruncat cu
securea, deoarece nu a lovit cu mâna ca să poată stăpâni măsura unei lovituri uşoare, ci el a şi aruncat ca şi cu greutatea
şi iuţeala fierului să dea lovitura sigură spre moarte".
- "Femeile care n-au purtat grijă de copilul său de curând născut în călătorie, deşi a putut să-l salveze, înadins la
neglijat socotind astfel că îşi va acoperi păcătid, ori cu intenţiune dobitocească şi neomenoasă a făcut aceasta, să se
Revista Trivium 104

judece ca o ucigaşă. În caz că copilul a murit fiindcă mama lui n-a putut să poarte grija de copil din cauza pustietăţii şi a
lipsei de cele necesare, ea va avea iertare". Sf. Vasile 52.
- "Cei ce pleacă de voie să lupte împotriva tâlharilor dacă sunt laici se opresc de la împărtăşire (c. 13) iar dacă sunt
clerici să se caterisească din treapta lor căci zice: "Cel ce scoate sabia de sabie va muri" (Matei 26, 52) -Sf. Vasile 55.
- "Cel ce a ucis fără voie, zece ani nu se va împărtăşi cu cele sfinte, astfel: doi ani adică se va tângui, trei ani va
petrece între cei ce ascultă şi patru ani va îngenunchia şi un an va sta împreună şi apoi va primi cele sfinte". -Sf. Vasile
57.
- "Cel ce va ucide în război sau apărându-se de tâlhari, trei ani să nu se împărtăşească dacă vor fi venit asupra lui
cu arme ucigaşe. Dacă tâlharii n-au venit asupra lui să-l ucidă, ci numai să fure, iar el putea să fugă, dar a scos arma şi a
ucis pe tâlhar, acela se canoniseşte ca un ucigaş". -ILT, 335.
- "Dacă cineva se va duce la curvie sau preacurvie sau la furtişag sau la tâlharie şi într-acestea va fi ucis şi va muri,
nimeni să nu-l slujească şi nici să-i facă pomeniri cineva". - pag, 40.
Nava-biserică
(Theodor BRATOSIN)
Nava bisericii - este partea de plan dreptunghiular, cuprinsă între sanctuar şi intrare. Acest spaţiu poate fi unitar, în
cazul unei biserici- sală, sau compartiment: în cazul unei bazilici. În cazul unei bisericilor ortodoxe nava este
compartimentadă de obicei în naos, pronaos şi uneori, pritvor (sau exonartex). Denumirea de navă este legată de
imaginea simbolică a bisericii corabie, de aici derivând folosirea termenului de navă pentru a desemna o biserică
ortodoxă de plan dreptunghiular. (fr. Nef, it.navata).
Nava - este corabia, vaporul în totalitatea sa care, ca şi biserica, adună oamenii ce vor merge pe mare şi vor fi în
grija şi oblăduirea Tatălui Ceresc.
Nava – biserica şi vaporul-corabie sunt în legatură directă prin fire nevăzute şi datorită credinţei enoriaşilor şi
marinarilor cu Divinitatea atât prin educaţia primită din familie şi poate datorită momentelor de cumpănă cu care nu neam
mai confruntat (atunci când ne este greu, când trebuie să ne confruntam cu situaţii inimaginabile, noi atunci ne
rugăm, mergem la preot la comandantul vasului să ne conseieze sau pur şi simplu ne rugăm).
Pe mare legatură cu Dumnezeu este directă - eşti doar tu şi El între cer şi ape şi, atunci, simţi cum intri în legatură
cu Divinitatea, începi să înţelegi lucruri neştiute, neînvăţate şi pe care nu ai avut ocazia să le cercetezi, poate din
comoditate, poate din neştiinţă.
Ca şi la nava-corabie, la biserică toţi enoriaşii trebuie să fie uniţi şi să asculte de învăţătorul spiritual, căci numai
prin unitate pot trece peste vicisitudinile vieţii.
Învăţătorul spiritual, comandantul navei, este cel ascultat şi cel ce cere ascultare echipajului pentru a depăşi
situaţiile de criză pentru a duce nava prin furtuni, pentru a aduce nava în portul de unde a plecat dar în condiţii de
siguranţă – adică oameni sănătoşi şi încărcătură intactă. Enoriaşii ascultând de preot vor fi uniţi vor asculta sfânta
învăţătură şi vor fi mai puternici, vor sti sa treacă cu bine de nevoile zilnice sau cale ocazionale datorită învăţăturilor şi
pildelor prin viaţă.
Nu toată lumea ştie de toate – mergând la preot vor fi conseiaţi sprijiniţi moral şi vor fi îndrumaţi în adevarata
credinţă.
Preotul te învaţă, te îndrumă, te ghidează cum să depăşeşti situaţii ineditede, inevitabile cu care nu te-ai confruntat
până acum.
Revista Trivium 105

Comandantul este cel care are puterea unui şef de stat. El este decidentul, el trebuie să rezolve toate problemele: de
navigaţie, administrative, de negociere cu toţi cei care intră în contact cu nava şi, implicit, cu echipajul şi, nu în ultimul
rând, trebuie să rezolve şi să aplaneze conflictele.
Ca şi preotul, comandantului îi trebuie o cultură solidă, carismă, o pregătire multilaterală şi să nu uităm de
experienţa de care trebuie să dispună în momentul când îşi asumă rolul de şef al oamenilor ce vor fi sub comanda sa (de
păstor, învăţător, duhovnic, frate mai mare, cu experienţă, echilibrat, cerebral).
Pe lângă faptul că trebuie să fie foarte bine pregătit profesional trebuie să negocieze cu reprezentanţii autorităţilor
din porturile unde ajunge vaporul, cu reprezentanţii neoficiali şi se întâmplă, nu de puţine ori cu piraţii- da, există în
ziua de azi piraţi - cei ce sechestrează vapoare, iau ostatici membrii echiapajului sau pur şi simplu vor o parte sau chiar
toată încarcătura vaporului.
Iertare şi duşmani
(Daniel ANDREI)
„Când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri
să vă ierte vouă greşelile voastre”
(Mc. 11, 25-26)
Cu toţii cunoaştem greutăţile vieţii din societatea de astăzi. Conflicte între naţiuni, conflicte între conaţionali,
conflicte între cei căsătoriţi, între familii, între colegi, între prieteni, între vecini, conflicte care provoacă răni, care dacă
nu sunt vindecate, pot rupe echilibrul nostru psihic.
În numele religiei şi al lui Hristos, până şi creştinii s-au despărţit. Au văzut în aproapele un duşman, s-au
excomunicat unul pe altul numindu-se eretici. S-a vărsat sânge în războaie religioase. Mândria, ura, lipsa de iubire, au
dat naştere unor discuţii teologice aprinse şi scrieri apologetice.
Astăzi, însă, Biserica se străduieşte să treacă peste aceste bariere. Se vorbeşte de fraţi despărţiţi şi nu eretici,
interlocutori şi nu adversari. Se scoate în evidenţă mai mult ceea ce ne uneşte decât ceea ce ne desparte. Marile religii
necreştine nu mai sunt condamnate apriori, dar se încearcă a vedea în ele valorile umane care să ne îngăduie să intrăm
în dialog cu ele.
În prima lectură luată din cartea Leviticului, Dumnezeu, prin intermediul lui Moise, dă legea iubirii aproapelui.
Porunca iubirii faţă de aproapele era cunoscută în Vechiul Testament, însă prin aproapele se înţelegea doar cel din
proximitatea geografică şi fizică, adică familia, rudele, prietenii şi, în general, conaţionalul, care primea demnitatea şi
dreptul de iubire din apartenenţa sa la poporul ales. Mai intrau şi străinii din ţară, nevoiaşii şi cei asupriţi. Însă expresia
“să-l iubeşti pe duşmanul tău” nu era cunoscută în Vechiul Testament.
Însă Iisus vine cu o poruncă nouă, revoluţionară, aşa cum ne-o prezintă evanghelistul Matei. În timp ce în legea veche
era prescris să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, Hristos adaugă şi iubirea faţă de duşmani. De ce această poruncă
este nouă? Mai întâi, pentru că este o poruncă ce nu cunoaşte restricţii, nu ţine seama de excepţii, de hotare, de rase, de
religie, dimpotrivă, cuprinde tot omul. Este nouă pentru că ne propune să iubim din dragoste faţă de Dumnezeu. Nu
putem spune că-l iubim pe Dumnezeu, dacă pe fratele nostru îl urâm.
Revista Trivium 106

Hristos respinge legea talionului şi prezintă o etică nouă, ne mai auzită până atunci: “Nu te împotrivi omului rău; dacă te
loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng” (Mt 5,39).
Cum ar arăta o lume în care fiecare ar îndura ori de câte ori ar fi lovit pe drept sau pe nedrept fără să
reacţioneze? Nu putem şti. În partea a doua a evangheliei, Iisus ne spune că trebuie să-i iubim chiar şi pe duşmani.
Aceasta este adevărata revoluţie evanghelică. Filozoful Hegel scria: “Atunci se cunoaşte adevărata onoare a unei vieţi
dezonorate când se atacă şi se dizolvă până şi în cele mai mici amănunte toate legăturile unei convieţuiri omeneşti”
(Principiile filozofiei dreptului).
Pentru ce trebuie ca omul să se împotrivească instinctelor care îl fac să reacţioneze împotriva duşmanului?
Pentru că numai aşa vom fi fiii Tatălui ceresc. Psalmul responsorial ne atrage atenţia tocmai asupra acestui principiu:
“Îndurat si milostiv este Domnul, îndelung răbdător şi mult-milostiv” (Ps 102,1.8.). Însă vom putea fi vreodată
desăvârşiţi precum Tatăl? Acesta este idealul, ţelul nostru. Intr-acest scop ne-a dat Hristos mijloace spre a ne depăşi:
cuvântul şi exemplul său, harul şi Sfânta Euharistie. Despre aceste mijloace au dat mărturie martirii care i-au iertat pe
proprii călăi: “Părinte, nu le socoti lor păcatul acesta” spune sfântul Ştefan (Fap 7,60). Dar, oare, numai aceştia pot fi
numiţi creştini? Dar noi, ceilalţi, care suntem în cursă spre punctul de sosire, noi suntem creştini? Da, cu toate că nu
avem curajul eroilor credinţei. Creştin nu este numai acela care a ajuns la sfinţenie, ci şi acela care se află în drum spre
ea, acela care cade şi se ridică, acela care revine de mai multe ori la fratele sau duşmanul său pentru a primi iertare.
Cum ar arăta lumea dacă toţi am pune în practică cuvintele lui Iisus: “întoarce obrazul”, “dă şi cămaşa”. Oare
acela va fi sfârşitul lumii? Omenirea nu a fost niciodată atât de creştină încât să se gaseasca răspunsul potrivit. Însă cu
certitudine că cei care au urmat şi urmează sfatul lui Iisus de a ierta, află în el pacea. Cei umiliţi şi ofensaţi sunt
preferaţii lui Iisus.
Într-o celulă de închisoare este împins într-o zi un nou deţinut. Era tuns, murdar şi slab. La început nu l-a
recunoscut nimeni, dar după câteva minute, cineva a exclamat: “Este căpitanul Volkov”. El fusese unul dintre cei mai
cruzi torţionari ai regimului comunist rus. Arestase şi bătuse pe mulţi dintre cei cu care acum împărţea celula închisorii.
Toţi s-au adunat în jurul lui şi l-au întrebat cum a ajuns să fie închis. Cu lacrimi în obraji a început să povestească: “Cu
câteva luni în urmă, în timp ce şedeam în birou, un băiat de doisprezece ani a intrat ţinând în mână un buchet de flori:
«Domnule căpitan, dumneavoastră i-aţi închis pe părinţii mei. Astăzi este ziua de naştere a mamei. De fiecare dată în
această zi îi aduceam flori. Din cauza dumneavoastră nu o am astăzi pe mama cu mine ca să-i fac această bucurie, dar
ea m-a învăţat să-mi iubesc duşmanii şi să răsplătesc răul cu bine. De aceea m-am gândit să ofer acest buchet mamei
copiilor dumneavoastră». A fost prea mult pentru mine. Sunt şi eu om. L-am îmbrăţişat pe copil. De atunci nu am mai
putut tortura şi astfel mi-am pierdut poziţia. Dar mă bucur că pot repara astfel puţin din răul ce-mi apasă pe suflet”.
Iată ce poate face o picătură de iertare. Cu siguranţă, răzbunarea este cel mai spontan şi instinctiv răspuns la
orice provocare. A-l vedea umilit şi suferind pe cel care ne-a jignit provoacă o bucurie iluzorie. Dar cu ce preţ? Este o
satisfacţie ieftină, de scurtă durată, şi nu contribuie la vindecarea rănii celui jignit; dimpotrivă, poate doar să o
adâncească.
Clipele cele mai rodnice din viaţa noastră nu sunt clipele în care totul ne merge bine, ci acelea în care suntem
ofensaţi, urâţi sau suntem în suferinţă. Pentru că atunci vedem clar ce este în inima noastră. Dacă credem in Hristos,
inima răspunde urii cu iubire, dacă nu ne vom răzbuna şi vom urî în continuare pe aproapele nostru. A ierta pe duşmani
este foarte greu, este o adevărată faptă de eroism. Însă cu toate acestea trebuie să ne aducem aminte că şi noi avem
trebuinţă de iertare de la Dumnezeu, că şi noi avem greşeli, pe care le vrem uitate, iertate. Împlinirea acestei porunci
este posibilă numai avand credinta.
Nu Evanghelia a greşit prin chemarea la iertare, ci oamenii care nu-şi dau seama de adevărata valoare a acestei
virtuţi, care face posibilă convieţuirea atâtor microcosmosuri în acest univers. Din acest considerent, întorcându-ne
Revista Trivium 107

acasă, ar trebuii sa iertam noi din inimă pe vreun membru al familiei care ne-a supărat, sau pe vecinul cu care am
schimbat câteva vorbe mai dure, sau pe cel care ne-a făcut să suferim. Iisus ne aşteaptă să dăm acest examen.
MIRACOLUL IERTARII
“Un băiat a mers odată să facă ceva, fără să aibă binecuvântarea părinţilor lui. Dar a fost victima unui accident
şi şi-a pierdut ambele picioare. Când părinţii l-au văzut, el le-a spus: “Mă veţi ierta?” Alergând spre el, amândoi părinţii
l-au îmbrăţişat şi i-au spus: “Desigur, deja te-am iertat.” Atunci băiatul a spus: “Atunci pot să trăiesc fără picioare.””
Puţini oameni pot să trăiască fără iertare. Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit frecvent despre iertare. Odată a spus o
parabolă despre de ce trebuie să iertăm. Numită parabola servitorului neîndurător, este un comentariu asupra a două
lucruri pe care le-a spus Iisus: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7) “Şi ne iartă nouă greşelile
noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12).
Dumnezeu nu iartă cum iertăm noi
Ce ar fi dacă Dumnezeu ar ierta în modul în care iertăm noi uneori? Noi spunem de exemplu: “Ei bine, te iert,
dar nu uit.”; “Te iert, dar nu mai vreau să am de acum de-a face cu tine.”; “Bine, bine. Acum trec cu vederea, dar dacă
se mai repetă o dată, o singură dată, atunci gata.” Cum ar fi să ne spună aşa Dumnezeu? Din fericire El nu iartă cum
iertăm noi.
Desigur, unii vor avea mereu de obiectat: “Cum te aştepţi de la mine să iert şi să tot iert după tot ce mi-a făcut?” Dacă
respectiva persoană ar putea să îi spună aceste cuvinte în faţă lui Hristos, uitându-se în ochii Lui, sunt sigur că l-ar auzi
spunând: “Dar, dar ce spui de toate gândurile tale rele? Ce spui de datoriile tale? Ce spui de sarcinile pe care ai eşuat să
le faci? Ce spui de minciunile tale? Dar de relele făcute cu limba ta ascuţită? De ura ta? Nu ţi-am iertat Eu oare datoria
ta cea mare? Şi atunci de ce nu ierţi şi tu acestora?”
“Eu nu iert niciodată.” Un predicator i-a spus odată guvernatorului Oglethorpe de Georgia: “Ar fi bine să îl
iertaţi pe omul care v-a greşit. Nu ţineţi ranchiuna.” Guvernatorul Oglethorpe a spus: “Domnule, eu nu iert niciodată”.
Răspunsul pe care l-a primit este valabil şi pentru noi: “Domnule, atunci sper că nu va fi nevoie niciodată să fiţi iertat”.
Lordul Herbert a spus: “cel care nu îl iartă pe aproapele distruge podul peste care trebuie să treacă el însuşi”.
De ce refuzăm să iertăm?
Principalul motiv pentru care majoritatea dintre noi nu iertăm este că nu dorim să facem aceasta. Refuzul de a
ierta ne face să ne simţim superiori din punct de vedere moral faţă de celelalte persoane. Şi totuşi înverşunarea şi
ostilitatea din interior se răspândesc repede ca şi cancerul. Ne face să acuzăm rapid şi să fim uşor iritabili. În noi se
dezvoltă complexul de martir. Începem să ne plângem singuri de milă. Iar în scurt timp începem să ne simţim bine în
starea aceasta mizeră. Puţini oameni sunt mai mizerabili decât aceia care refuză să ierte.
Nu există mod mai bun de a scăpa de duşmani decât prin iertare. Un bătrân a fost odată invitat la radio,
spunând în direct: “Mâine voi împlini 90 de ani şi nu am nici un duşman în această lume.” Prezentatorul emisiunii s-a
mirat: “Extraordinar!” “Da”, a spus bătrânul, “toţi au murit înaintea mea.” Este şi aceasta o cale dacă vrei să nu ai
duşmani: să trăieşti până când îţi mor toţi. Un alt caz: un soldat spaniol era pe moarte. Preotul l-a întrebat dacă şi-a iertat
toţi duşmanii. “Părinte”, a zâmbit el, “nu am duşmani i-am ucis pe toţi.” Iată altă cale, enorm de distructivă, de a scăpa
de duşmani. În fine, să ne amintim de Abraham Lincoln pe care o doamnă l-a întrebat la un moment dat de duşmani:
“Doamnă, nu am duşmani. I-am distrus pe toţi făcându-i prietenii mei prin iertare!” Fără îndoială acesta este de departe
cel mai bun mod de a scăpa de duşmani.
Revista Trivium 108

Iertarea in lumina învăţăturii creştine
Iertarea faţă de aproapele, fie chiar vrăjmaş, este unul din aspectele cele mai delicate ale invăţăturii creştine.
Inţelegerea acestei porunci trebuie făcută în lumina tuturor textelor scripturistice, nu numai a unora şi acelea unilateral
interpretate.
Nu exista om, oricât de bun ar fi, care să nu fie pus in situaţia de a avea relaţii cu oameni înrăiţi si duşmănoşi.
Mântuitorul Hristos, care a întruchipat în Sine desăvârşirea umană, pe langă prieteni devotaţi şi credincioşi până la
moarte, a avut totuşi, şi duşmani inverşunaţi, care au uneltit cu răutate şi viclenie împotriva Lui, urmărind să-L ucidă.
Existenţa potrivnicilor constituie deci un rău care nu se poate evita de nimeni pe lume si, de aceea, se impune o
convieţuire cu ei.
Învăţătura creştină ofera soluţii binefăcătoare si eficiente pentru acest compartiment greu al vietii spirituale. Se
ştie ca o completă definiţie ce se poate da religiei creştine este aceea de religie a iubirii si iertării. Spune Sfânta
Scriptură: "Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din
Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire" (I Ioan
4, 7-8); "Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne in moarte." (I Ioan 3, 14).
Porunca iubirii şi a iertării faţă de semeni este aşa de categorică pentru un creştin, încât tot acelaşi Sfânt
Apostol spune: "Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este." (I Ioan 4, 20).
Iubirea se manifestă nu printr-o atitudine rece si indiferentă faţă de semeni, limitindu-se doar la a nu vătăma
persoana şi drepturile acesteia, ci merge mai departe, printr-o intrajutorare benevolă şi jertfelnică, ce depăşeşte
imperativul dreptăţii şi, prin iertare, socotind că n-a făcut pentru aproapele său tot binele pe care putea să-l facă, atunci
când nu i-a căutat nici un rău.
Propovăduind iubirea şi iertarea, invăţătura creştină nu influeţează, prin aceasta, pe credincioşii săi de a rămâne
indiferenţi faţă de cei care le periclitează bunurile materiale şi morale şi care le atacă persoana şi onoarea lor. Nu
îngrenează, astfel, apărarea legitimă a omului şi nu îngrădeşte cu nimic realizarea dreptăţii. Dar trebuie să se limiteze
hotarul iertării şi de unde trebuie să inceapă lucrarea dreptaţii. În toate aceste probleme importante Sfânta Scriptură
prezintă răspunderile corespunzatoare.
Dumnezeu a sădit în natura omului o repulsie împotriva nedreptăţii si a răului. Acest drept de apărare impotriva
răului "pe lângă faptul că este instinctiv naturii omeneşti, este şi poruncit de Sfânta Scriptură, care socoteşte că apărarea
persoanei şi a drepturilor sale este ceva sfânt, dupa dictonul "res sacra homo". Această apărare legitimă, după cuvintele
Mântuitorului, începe astfel: "De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi mustră-l pe el, între tine şi el singur. Şi de te va asculta,
ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se
statornicească orice cuvant. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserica, să-ţi fie ţie
ca un păgân şi ca un vameş."(Matei 18, 15-17).
Iertarea faţa de duşmanul care rămâne tot duşman, nu numai că nu este poruncită, dar rămâne un viciu
periculos şi pentru indivizi şi pentru societate. Dragostea şi iertarea trebuie să se îndrepte catre vrăjmaşi, numai in
masura în care sunt şi ei influenţaţi şi insufleţiţi de aceleaşi simţăminte ca şi noi".
A iubi şi a ierta pe un duşman nu este numai un simplu sfat, ci o poruncă şi o condiţie a mântuirii creştinului,
de prim ordin, care postulează însă şi o altă condiţie din partea vrăjmaşului şi anume: începutul îndreptării lui.
Mântuitorul i-a spus slăbănogului vindecat: "Vezi să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ti fie ceva mai rău". De altfel,
iertarea nu-şi indeplineşte nici un rol educativ sau soteriologic, ci doar sporeşte numai răutatea şi îndărătnicia aproapelui
duşmănos, care s-ar obişnui să abuzeze de bunătatea altuia şi s-o exploateze, considerănd-o doar o slăbiciune sau o
frică.
(Ionut Dragoş POPESCU)
Revista Trivium 109

Ortodoxia – valoare ultimă în contextul integrării europene
Integrarea europeană nu presupune doar o comuniune politică, economică şi militară, dar mai ales una socială,
identitară. Din dosarul integrării europene nu poate fi exclusă problema religioasă, aceasta fiind o parte inseparabilă a
identităţii individuale şi colective. Într-un articol semnat M. Rădoi (1998) se ridicau câteva probleme ale relaţiei
integrare europeană - identitate religioasă: „sunt identităţile religioase factori de integrare sau de izolare?", „harta
extinderii organismelor europene va ţine cont de criteriul confesional ?" etc.
Diferenţele religioase au antrenat, în decursul timpului, diferenţe valorice, moduri de vieţuire diferite, filosofii opuse.
Analiza mentalităţilor derivate din spiritualitatea religioasă arată un Occident pragmatic, eficient, orientat spre
„universul empiric” şi un spaţiu cultural răsăritean al Europei, în care domină o „ineficientă practică" şi o „inerţie
contemplativă" (Crăciun, 1998).
Analiza statisticilor arată că cele aproximativ 500 de milioane de europeni sunt, în marea lor majoritate, creştini sau cel
puţin declaraţi creştini. Alte religii reprezintă o entitate procentuală mică, de circa 10%. Creştinătatea este divizată, din
timpuri mai vechi, în diverse confesiuni ca rezultat al schismelor şi confruntărilor religioase şi nu puţine ori al unor
războaie: catolicism, ortodoxism, protestantism, neo-protestantism, etc. În planul religios, unitatea este doar la nivel
simbolic (în persoana lui Hristos), existând în fapt o diversitate (în special la nivelul practicilor) şi chiar o rivalitate şi o
situare exclusivistă, imposibil de conciliat, atât a reprezentanţilor Bisericilor, cât şi a credincioşilor.
Într-o Europă unită, ar trebui ca această diversitate să se reducă sau să se accepte reciproc. Tot mai multe voci
acreditează ideea unei lumi în care fiecare să fie liber în propria credinţă, o lume a toleranţei totale în limitele
civismului. Unitatea simbolică a creştinismului poate fi o premisă favorabilă unei bune convieţuiri religioase. Pe de altă
parte, nu putem exclude şi opiniile, venite în special din partea fundamentalismului religios, care susţin ideea unui
pericol potenţial existent în crearea Europei unite. Acest pericol presupune posibilitatea naşterii unor conflicte
religioase, a apariţiei tendinţei de dominare de către o Biserică sau alta sau chiar a unei unificări religioase forţate care
să ducă la încălcarea libertăţii de credinţă 7 .
Pornind de la ipoteza că religia este o valoare extrem de sensibilă, considerată uneori chiar factor generator de
instabilitate sau conflict 8 , observăm că, începând cu epoca luminilor, statul a preluat asupra lui sarcini care în mod
tradiţional erau rezervate religiei, pentru ca acum, prin noua constituţie europeană, religia să nu mai fie menţionată prin
vreo referinţă 9 . Se lasă astfel cale liberă vulnerabilităţii pe de o parte creştinismul în general şi pe de altă parte
ortodoxia, în special, ca religie minoritară în structurile comunităţilor europene.
Încercând o analiză generală a caracterului identitar şi cultural al conflictului, observăm că majoritatea acestora se
manifestă ca afirmări ale identităţii culturale în care religia nu contează decât ca o componentă alături de limbă, alături
de alte credinţe, alături de ataşamentul la un teritoriu, de dorinţa de autonomie şi de alte chestiuni care ţin de
personalitatea unei comunităţi 10 .
Pentru a înţelege mai bine geneza conflictelor religioase şi evaluarea cadrului general în care acestea se dezvoltă, este
util să pornim de la cîteva elemente specifice importante, şi anume 11 :
- 1. Stabilirea dominantei fenomenului religios, cauzele şi condiţiile favorizante, influenţa pe care Bisericile
7
Mihai Curelaru, Dorin Nastas, Camelia Puzdriac,”Integrare europeană şi identitate religioasă”
8
Vasile Simileanu, Radiografia terorismului, Ed. TopForm, Bucureşti, 2004, pag. 6
9
Pr. lect. univ. drd. Sorin Pitic Tran, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” Religia, sursă de stabilitate
sau factor de conflict?
10
Idem 2
11
Idem 2
Revista Trivium 110

tradiţionale o au asupra lui, influenţa generată de schimbarea axiologică a sistemelor de credinţă.
- 2. Identificarea dimensiunii religioase a conflictelor
- 3. Identificarea şi caracterizarea elementelor fenomenului religios ce au un rol determinant în dinamica internă şi
internaţională-vulnerabilităţi şi ameninţări de natură religioasă în mediul de securitate (conflicte inter-confesionale
şi inter-etnice, tentative de fundamentalism religios)
- 4. Evidenţierea elementelor de interferenţă dintre religie şi politică
- 5. Legătura între securitate şi religie ca element concret în procesele de reformă democratică în diferite regiuni ale
lumii şi ameninţările ce pot apărea pe fondul unor vulnerabilităţi crescute
- 6. Rolul Bisericii într-o societate multiculturală, post-modernă şi democrată.
- 7. Locul şi rolul Bisericii Ortodoxe Române în epoca contemporană, în mediul intern de securitate.
- Atitudinea rezervată a unui număr de ortodocşi faţă de Uniunea Europeană are mai multe cauze :
- 1. Amintirea antagonismului religios şi cultural dintre Orientul ortodox şi Occidentul catolic şi protestant, cauzat de
vechea separare a Bisericilor, de uniatism şi de prozelitismul religios contemporan';
- 2. Urmele obişnuinţei ideologice care opune cele două părţi ale Europei, adică a părţii occidentale, mai degrabă
capitaliste, şi a părţii orientale, ex-comuniste, ca urmare a educaţiei şi a propagandei din timpul războiului rece şi al
blocurilor politice;
- 3. Decalajul economic actual dintre ţările europene occidentale şi ţările Europei centrale şi orientale;
- 4. Lipsa de informaţie adecvată şi nuanţată privind natura, structurile, prin cipiile şi scopurile Uniunii Europene;
- 5. Teama de o integrare totalizantă şi secularizantă care nivelează şi uniformizează culturi şi identităţi diferite
pentru profitul economic şi strategic global, în acelaşi timp, sunt mulţi ortodocşi români, mai ales din noua
generaţie, care privesc spre Uniunea Europeană cu speranţă, ca fiind şansa pentru un viitor mai bun al ţării lor şi
ca o normalitate pentru un continent prea adesea divizat din punct de vedere religios şi politic.
Religia este totuşi un fenomen uman, pentru însuşi acest fapt „ea este şi fenomen social şi fenomen lingvistic şi
fenomen economic, căci omul nu poate fi conceput în afara limbajului şi vieţii colective 12 . Din această perspectivă este
explicabil de ce religia a devenit în anumite situaţii generatoare de conflicte. De cele mai multe ori a fost şi este folosită
ca paravan pentru promovarea unor interese individuale sau de grup, deoarece forţa de influenţă a religiei este
recunoscută, în special în statele subdezvoltate şi în cele aflate în curs de dezvoltare, unde lipsa resurselor îi determină
pe oameni să-şi îndrepte speranţele către Dumnezeu.
Ca şi în cazul conflictelor interetnice, conflictele religioase au o mare încărcătură emoţională şi sunt influenţate de mulţi
factori care trebuie identificaţi înainte de declanşarea procesului de soluţionare.
În contextul integrării europene, ameninţările la adresa Ortodoxiei le găsim în toate cele trei planuri sociale:
- planul personal: o mare problema a intelectualităţii noastre o reprezintă occidentalizarea gândirii, o alunecare de la
sistemul de valori culturale româneşti şi o imitare, uneori fără discernământ, a tot ce vine de dincolo. Până la urmă,
identitatea e şi o problema de conştientizare a ei, inclusiv a responsabilităţii faţă de ea, şi de simţire, dar, şi de spirit.
Constantin Noica considera că „omul contemporan se dedică exteriorităţii pentru a nu se ocupa cu adevărat de
sine.(...) Omului de azi îi place zgomotul, infernul, oraşul – poate, adică sigur, pentru că are anumite goluri lăuntrice de
umplut.(...) Omului de azi nu-i place răspunderea; ci, cufundat în mijlocul maselor, al colectivităţilor, înţelege să nu
răspunda de nimic, să treacă vina asupra tuturor.” 13 Dar un capitol aparte în acest proces de depersonalizare a popoarelor
europene este, fără îndoială, credinţa ortodoxă a românilor, bulgarilor, etc., care dimpotrivă susţine individul, ca fiinţă
12 Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 13
13 Constantin NOICA, Echilibru Spiritual – Studii si eseuri, Ed. Humanitas 1998, pag.137, 344
Revista Trivium 111

umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Reflectând asupra acestei teme 14 , nu putem să nu vedem cum la
adresa Bisericii Ortodoxe apar tot mai multe provocări determinate de constrângerile de a o atrage dupa sine, de a-i
impune ideile şi propria sa viziune asupra realităţii. Ultima şi cea mai agresivă provocare dovedindu-se legalizarea
homosexualităţii 15 . În acest fel, vedem cum se naşte o tensiune crescândă, privind finalitatea Ortodoxiei: aceea de a se
încadra veacului istoric sau de a-şi păstra vocaţia care transcende lumea.
De asemenea, susţinerile filozofului Gianluigi Palombella, „drepturile fundamentale care sunt promovate puternic în
societatea contemporană constituie un soi de premise instituţionale ale valorilor unei societăţi”, exprimă implicit
anumite opţiuni etice şi fixează criteriile după care pot fi judecate comportamentele publice: „Drepturile fundamentale
explică pe ce anume se fundează o societate“ 16 . Ortodoxia însă, prin susţinătorii săi, consideră că de fapt accentul pus pe
drepturi face din omul activ unul pasiv, care aşteaptă de la celălălt, depinde de ceilalţi, de societate. Or societatea, fie
recunoaşte şi respectă drepturile în cauză, fie nu le recunoaşte! În schimb, accentul pus pe îndatoriri îl face pe om să
aştepte numai de la sine, conformarea cu îndatoririle asumate, trăirea deci a sentimentului împlinirii sale ca om să
depindă numai de el însuşi 17 . În acest sens, când Petre Ţuţea a fost întrebat de un ziarist occidental ce părere are despre
cum se respectă drepturile omului în România socialistă, răspunsul a fost: "Pentru noi, românii, drepturile omului nu
există. Noi, românii, nu avem drepturi, noi avem numai îndatoriri! Şi ne sunt de ajuns!"
- planul familiei: în ceea ce priveşte confruntarea cu secularizarea şi laicizarea celor spirituale, cu globalizarea şi
mondializarea, se va luneca spre libertinaj: libertinajul concubinajului, legiferat în unele ţări europene prin partajul de
bunuri al celor ce au vieţuit împreună şi ridicat chiar de mass-media la rang de virtute, al prostituţiei. Astfel, prin
legalizarea prostituţiei, a homosexualităţii, apărate de aceste "drepturi ale omului", fără a se urmări în paralel
instituţionalizarea unor măsuri de protecţie a căsătoriei şi a minorilor, în pericol va fi factorul de stabilitate în societate:
familia 18 . Statisticile spun că peste 20-30 de ani nu va mai exista familie tradiţională, adică tineri care se căsătoresc la
starea civilă şi la biserică. Consecinţa va fi faptul că statul va trebui să se îngrijeasca de toţi copiii care se nasc din astfel
de legături.
- planul identităţii naţionale: o identitate nouă, inclusiv identitatea europeană, poate fi privită şi ca o ameninţare la
adresa identităţii pre-existente (Branscombe şi alţii, 1999). Teoretic, şansele de acceptare spre auto-definire a identităţii
europene tind să crească pe măsură ce identitatea europeană se suprapune, ca şi conţinut, cu identităţile puternic
semnificative şi, în acelaşi timp, când nu este percepută ca reprezentând o ameninţare pentru acestea. Peste câteva
generaţii, probabil nu ne vom mai numi români, ci pur şi simplu europeni. Este un proces nivelator al identităţilor de
pâna acum. Motivaţia celor care au pus la cale globalizarea este că naţiunile s-au aflat mereu în conflicte şi pe linie
religioasă, şi pe linie naţionalistă. Plecând de la analiza naţiunilor dispărute s-a observat că în cazul unei naţiuni cultura
este coloana vertebrală şi că rezistenţa şi patriotismul sunt proporţionale cu gradul de identitate naţională şi culturală.
Ortodoxia, ca parte importantă a culturii româneşti, va resimţi deopotrivă impactul nivelării naţionale.
14
Pr. Dumitru Staniloae, Identitatea poporului român prin afirmarea valorilor ortodoxiei - Fragmente din
Conferinţele şi dezbaterile ce au avut loc la Universitatea de Vară "Izvoru Mureşului", ediţia a III-a, 16 august
2000, consemnate de muzeograf Violeta Pătrunjel
15
Uniunea Europeană a acuzat Polonia de homofobie, datorită unui proiect de lege potrivit căruia se interzice
propaganda homosexuală în şcolile poloneze.
16
Gianluigi Palombella, L’autorità dei diritti, Laterza, p. 11, 2002
17
Prof. dr. univ. Ion Coja, Drepturile omului şi ortodoxul de mine - Fragmente din Conferinţele şi dezbaterile ce au
avut loc la Universitatea de Vară "Izvoru Mureşului", ediţia a III-a, 16 august 2000, consemnate de muzeograf
Violeta Pătrunjel
18
Pr. prof. dr. Adrian Gabor , Biserica Ortodoxă Română în Uniunea Europeană: Probleme şi perspective
Revista Trivium 112

- planul credinţei: ameninţările la adresa Ortodoxiei le putem distinge pe de o parte în contextul descris mai sus, intern,
în contextul comunităţilor europene şi, în fine, în contextul Ortodoxiei mondiale. În ceea ce priveşte planul naţional,
surprinsă în cadrul general al nivelării identităţilor naţionale, ortodoxia va resimţi la rândul său acest punct sensibil. La
nivelul comunităţilor europene, starea conflictuală va fi generată nu doar de promovarea ecumenismului, ca formă de
rezistenţă a creştinismului în faţa credinţelor musulmane, hinduse, etc., ci chiar de conflictualitatea doctrinelor
ortodoxe, protestante, catolice. Punctele nevralgice de la nivel doctrinar vor fi suplimentate de cele la nivel instituţional:
atâta vreme cât textul noii constituţii a Uniunii Europene nu mai conţine, ca la începuturile sale, referinţe la bazele
creştine ale structurii economico-militaro-politice şi câtă vreme, pe fondul instituţionalizării unor relaţii sociale situate
în conflictualitate cu norma creştină, nu mai există o confirmare a moralei creştine la nivelul vieţii publice, ortodoxia va
avea de confruntat mari încercări. De asemenea, în cazul României, spre deosebire de cel al Greciei care recunoaşte
ortodoxia ca religie de stat, Constituţia României din 1991 nu a definit biserica ortodoxă majoritară drept biserică naţională,
ci a proclamat în schimb egalitatea cultelor religioase. De asemenea, legea nr. 489/2006 privind libertatea
religioasă şi regimul general al cultelor statuează că nu există religie de stat, cultele fiind egale în faţa legii şi a
autorităţilor publice. În fine, în cel din urmă plan, ortodoxia românească va avea de înfruntat presiuni din partea
bisericilor ortodoxe non-UE: sârbeşti, ruseşti, fiind previzibile naşterea unor stări conflictuale între interesele
ortodoxismului non UE şi cel integrat european.
Europa se opreşte şi trebuie să se oprească acolo unde începe Ortodoxia 19
Înalt Prea Sfintitul Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului, a sustinut recent, la Alba Iulia,
într-o conferinţă cu tema "Coruptia spirituală", că îl îngrijorează "Europa în care ni se propune să intrăm - o Europa
construită exclusiv pe economic şi politic, în care nu se găseşte nici o urmă de spiritualitate, de cultură, iar de religie
nici nu poate fi vorba. O Europa sărăcită, decapitată de spirit, ceea ce este mai mult decât îngrozitor". Arhiepiscopul de
Cluj a subliniat că, "în schimbul primirii, Europa ne impune să acceptăm sex, homosexualitate, vicii, droguri, avort şi ne
propune stimularea electronicii şi a ingineriei genetice, a cărei ultima cucerire pare să fie clonarea".
În plus, în comunităţile europene în care am intrat de curând, există prezenţe masive de credincioşi ai altor religii, după
cum urmează: mozaici, în toate ţările Europei, cu rabini şi şcoli pentru rabini; musulmani cu centre viguroase în Viena
(cu o bibliotecă însemnată), Germania, Belgia, Franţa şi Marea Britanie, precum şi în Olanda şi în ţările Scandinave, în
România, Bulgaria, Serbia şi Albania; sikhişti, în special în marea Britanie şi prin Germania; buddhişti în Franţa şi în
Elveţia, cu centrul de Buddhism-Zen din ţinutul Baar-Zug, în Germania şi mai ales la Viena unde se află un Centru
reprezentând mai multe direcţii buddhiste într-o singură vilă aprape de sinagoga centrală, în Polonia, în Serbia şi chiar
la noi, în Bucureşti atrăgând adepţi pentru buddhismul zen şi pentru doctrinele tibetane. Pe aceeaşi linie, se constată
prezenţa grupării Hare Krishna în Irlanda şi în Marea Britanie, în Germania, în Polonia, Ungaria şi în România.
Interesul Bisericilor creştine din Europa nu a scăzut faţă de aceste religii şi grupări religioase necreştine, deoarece după
cel de-al doilea Război Mondial şi pe tot parcursul celei de a doua jumătăţi a secolului XX şi la începutul mileniului III,
necreştinnii amintiţi au oferit forţă de muncă şi chiar populaţie – spre exemplu în Germania secătuită de bărbaţi -, astăzi
cu drepturi mai mult sau mai puţin depline. Printr-o politică de promovare a drepturilor omului şi mai ales de stimulare
exacerbată a pretenţiilor minorităţilor naţionale, s-a ajuns şi la o stimulare a practicilor religioase necreştine, în speranţa
fie a unei integrări rapide în sistemul civic european fie în cel cultural etnic şi interreligios 20 .
19 Ministrul austriac Johannes Farnleitner Europa se opreşte şi trebuie să se oprească acolo unde începe Ortodoxia,
Pr. prof. dr. Emanoil Băbuş Ortodoxia naţiunilor în Europa Occidentală
20 Pr. prof. dr. Alexandru I. Stan, Biserica Ortodoxă şi religiile necreştine în Uniunea Europeană extinsă
Revista Trivium 113

Greutatea misterioasă a Ortodoxiei 21
În acest context, Ortodoxia este chemată să îmbrăţişeze şi să promoveze drepturile omului şi nu dereglările omului
promovând libertatea şi nu libertinajul promovand propriilor valori care fac parte din etosul european autentic. De
asemenea trebuie să manifeste o atitudine responsabilă faţă de noile mişcări religioase sau faţă de prozelitism, etc.
valorizând contructiv aceste provocări. La prima vedere s-ar putea spune că Ortodoxia este mai degrabă sceptică faţă de
idealul, de sorginte iluministă, al drepturilor omului, ideal care a devenit simbolul civilizaţiei occidentale moderne. Mai
mult, apărarea drepturilor omului a devenit un slogan, de vreme ce ea se defineşte şi se aplică în mod discriminator
(vezi atrocităţile din Serbia sau Cipru, „dicriminarea pozitivă impusă de „minorităţi de tot felul etc.).
Ori Ortodoxia vine cu o altă viziune. Ea nu promovează, ci ignoră şi respinge ideea de colectivitate ca sumă totală a
unor indivizi; ea nu acceptă coexistenţa umană ca simplă coabitare pe baza unui consens raţional, ea ignoră de
asemenea idealul de societate antropocentristă şi exclusivistă formată din indivizi care parodiază modelul ecclesial de
existenţă. Teologii ortodocşi contemporani (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, I.P.S. Prof. Dr. Ioan Zizioulas, Prof. Dr.
Christos Yanaras), valorizând scrierile Sfinţilor Părinţi, au dezvoltat o teologie originală a persoanei care poate servi ca
fundament teologic pentru orice iniţiativă concretă a Bisericii Ortodoxe în lumea de azi. Fiinţa umană, creată după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este o persoană, adică o fiinţă care se defineşte întotdeauna în raport cu alţii şi a
cărei existenţă înseamnă coexistenţă. Există o distincţie clară între conceptul de individ şi conceptul de persoană.
Individul, atâta vreme cât este înţeles ca individual, desprins de contextual de relaţii în care se află cu ceilalţi oameni şi
cu Dumnezeu, nu poate fi persoană decât în sens anti-teologic. O persoană pe de altă parte nu este un individ ci o fiinţă
plurală relaţională, este alteritatate în comuniune şi comuniune în alteritate. Unicitatea şi absoluta alteritate a persoanei
se manifestă în relaţie cu ceilalţi 22 . Aşadar, Biserica Ortodoxă nu promovează limitarea exprimării nimănui decât în
momentul în care se lezează libertatea celuilalt şi învaţă ca libertarea şi drepturile implică de asemena obligaţii şi
responsabilităţi.
O altă problemă a lumii postmoderne, faţă de care Ortodoxia poate avea o poziţie constructivă este violenţa în
manifestările ei cele mai variate (conflicte inter-statale, violenţă împotriva femeilor şi a copiilor, violenţă etnică şi
religioasă, familială etc). Ortodoxia promovează o cultură a dreptăţii şi păcii în care oamenii au libertatea de a afirma şi
cultiva particularităţile lor însă nu au dreptul să le impună altora sau să îi tracaseze pe alţii cu ideile lor. Fundamentele
teologice ale Ortodoxiei pentru o abordare constructivă sunt strălucit prezentate în învăţătura despre creaţie, lucrarea
Duhului Sfânt în lume şi semnificaţia persoanei în teologia ortodoxă.
Un alt aspect al globalizării care crează nelinişti se referă la implicaţiile culturale şi economice ale globalizării 23 .
Globalizarea a fost comparată cu o formă modernă de sincretism, în care religii, culturi şi tradiţii din cele mai diferite
sunt artificial unificate în scopul „bunăstării” 24 . Ea anulează omul ca personă relaţională şi nivelează totul, promovănd o
21
Greutatea misterioasă a ortodoxiei―Le Monde (iunie 1999)
22
John Zizioulas, Being as communion, London: Darton Longman and Todd 2004, 272 p. (traducere în limba română,
Fiinţa eclesială, Bucureşti
23
Despre globalizare a se vedea: David Held, Democracy and the Global Order. From the Modern State to
Cosmopolitan Governance, Standford, 1995; David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Global Transformation:
Poltics, Economics and Culture, Stanford, 1999; Marc Plattner and Aleksander Smolar, Globalization, Power and
Democracy, Baltimore, 2000.
24
Christodoulos Archbishop of Athens and all Greece, Rooting of Joy and Hope. The World and the Role of
Orthodoxy in european Union, Athens, Synodal Commitee for Matters Pertaining to the Media, Information and the
Public relations, 2001, p. 14. Din punctul său de vedere, globalizarea a devenit un fenomen cultural, care impune noi
modalităţi de gândire şi de acţiune şi care trasează propria ei scară de valori. Este evident că anumite stiluri, gusturi şi
practici în domeniul vestimentar, gastronomic sau artistic au devenit norme şi pot fi întâlnite oriunde în lume. Pentru a
lectura un studiu sistematic despre cum globalizarea remodelează vieţile umane, a se vedea Anthony Giddens, Runaway
World, New York, 2000. A se vedea şi Emmanuel Clapsis, The challenge of a Global World, în „The Orthodox Churches
in a Pluralistic World, p. 47-66; Metropolitan Kirill of Smolensk and Kaliningrad, The Orthodox Church in face of
Revista Trivium 114

cultură a consumului şi implicit a morţii. „Sfânta treime a acestei culturi este „ producţia, consumul şi profitul”.
Religiile sau comunităţile religioase se tem că globalizarea erodează regimurile democratice şi prin aceasta exacerbează
inegalitatea şi nedreptatea 25 . Pentru Biserica Ortodoxă, progresul economic este justificabil moral dar toţi membrii
comunităţii globale trebuie să participe şi beneficieze de el. De altfel, există un larg consens ecumenic referitor la
necesitatea ca Bisericile creştine să se implice în nedreptăţile pe care globalizarea economică le implică profitând de
slăbiciunea unor persoane, comunităţi şi chiar state, mai ales în ţările lumii a treia.
Privitor la bunăstarea prognozată pentru est şi existentă în statele din vestul Europei trebuie remarcat că este în total
accord cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, în ciuda tuturor prejudecăţilor existente la acest nivel, vis-à-vis de atitudinea
bisericii faţă de bogăţie. Biserica binecuvintează bunăstarea în toate slujbele sale. Un text central este situat chiar în
cadrul Tainei Sfintei Cununii, unde preotul îl roagă pe Dumnezeu să le dăruiască celor doi miri „din belşugul
pământului, umplând cămările lor cu grâu, cu vin şi cu untdelemn” 26 . Textul nu se opreşte însă aici, ci deschide viaţa
familială către o dimensiune a dăruirii, eunţând motivul pentru care cerem bogăţia: că să dăm şi celor lipsiţi. Prin
aceasta se remarcă primatul valorilor sufleteşti, asupra bunurilor materiale şi situarea în spaţiul unei libertăţi a dăruirii,
care salvează din orice egoism materialist şi individualist.
Suflul înnoitor al Ortodoxiei se poate manifesta pe trei coordonate principale: un nou mod de viaţă (ethos), o nouă
prioritate a nevoilor şi o nouă concepţie despre lume şi persoană. Doar o societate centrată pe persoană şi constituind o
comunitate va fi capabilă să prezinte libertatea ca o alternativă a legalismului şi comuniunea ca o eliberare a
individualismului. Această implicare înseamnă redescoperirea unei conştiinţe ortodoxe care să meargă dincolo de
clivajele etnice şi naţionale.
Ortodoxia, prin vocaţia sa de comuniune, poate participa, prin toate eforturile, la uşurarea tensiunilor care se ivesc între
membrii diferitelor religii, poate cultiva coeziunea printre credincioşii săi, şi începerea unui dialog cu cei de altă
credinţă religioasă sau filozofică. Noi ortodocşii mărturisim credinţa noastră într-un mod non-violent şi tolerant, evitând
posibilitatea de tensiune cu adepţii altor religii şi cu cei de convingere nereligioasă 27 . Ortodoxia - a considerat Prea
Fericitul Teoctist - prin structură, organizare şi conducere se găseste cel mai aproape de democraţia europeană, spre
deosebire de protestantism, unde nu există ierarhie, sau catolicism, organizat pe model monarhic. Apoi, spre deosebire
de alte Biserici, ea se află în dialog teologic nu numai cu creştinătatea, ci şi cu musulmanii şi mozaicii.
Marele poet român Mihai Eminescu numea Biserica noastră Ortodoxă “mama spirituală a poporului român” şi
o definea astfel, pentru că în sânul Bisericii şi-a găsit mângâierea şi alinarea sufletească tot românul obidit, oropsit şi
asuprit de soartă. De asemenea, celebrul istoric Nicolae Iorga spunea că “structura noastră sufletească este făcută din
Ortodoxie tot atât cât este făcută din sângele originii noastre daco-romane” 28 ; tot el numea mănăstirile noastre ortodoxe
“universităţile neamului“ 29 pentru că aici s-au format primii pionieri ai literaturii noastre. Marile personalităţi
religioase, cum ar fi, de pildă, mitropoliţii: Dosoftei, Varlaam, Antim Ivireanu, Simeon Ştefan şi diaconul Coresi au
scris şi tipărit în tinda bisericii şi în liniştea pioasă a mănăstirilor primele cărţi de învăţătură în limba poporului, pentru
apărarea credinţei şi spiritualităţii neamului. Operele lor monumentale au constituit la vremea respectivă cuceriri
epocale ale literaturii române şi arme apologetice şi polemice de stârpire şi combatere a ereziilor şi influenţelor străine,
cu tentă şovină de dezbinare şi denaturare a specificului nostru etnic, naţional şi religios. Poporul nostru a dobândit o
World Integration, „The Ecumenical Review, nr.53/ 2001.
25
Andrew Hurrel, Ngaire Woods (ed), Inequality, Globalization and World Politics, New York, Oxford, 2000; Biserica
Ortodoxă în era globalizării, Alba Iulia, 2003; Spiritualitate şi consumism în Europa Unită, Alba Iulia 2004.
26
Idem 17
27
Vezi Petros Vassiliades, Mărturia ortodoxă în Europamodernă şi post modernă, în Ortodoxia parte integrantă
din spiritualitatea şi cultura europeană, p. 91.
28
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti, Bucureşti, 1932, p.81.
29
Nicolae Iorga, op.cit., p.128.
Revista Trivium 115

istorie datorită grijei şi strădaniei ierarhilor cărturari ai Bisericii şi a voievozilor luminaţi, ctitori de ţară şi de sfinte
aşezăminte, care au vegheat cu cuvântul şi cu spada la apărarea gliei şi a tezaurului nostru cultural şi religios.
Ca o concluzie, cuvintele Pr. Dumitru Stăniloae sunt cele mai expresive: “Să nu ne pierdem identitatea noastră. Europa
este o simfonie şi nu o cântare omofonă, simfonie în care fiecare popor este chemat să-ţi aducă nota personală,
inconfundabilă. Pentru a-şi păstra identitatea, poporul român trebuie să fie un popor ortodox.”
Corina BUŞILA (MOLDOVAN)
VALORI JURIDICE – VALORI RELIGIOASE
Dreptul nu este un fenomen de sine stătător, el variază în raport cu dezvoltarea societăţii, cu gradul de
civilizaţie al acesteia, cu celelalte ştiinţe sociale.
De-a lungul istoriei şi existenţei sale, între drept şi religie, cele două mari puteri, a existat o legătura inevitabilă
şi indisolubilă.
Atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita
oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi au originea şi existenţa în credinţa în sistemul
mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri. Normele religioase şi normele juridice au fost la început
identice, însă odată cu trecerea timpului s-au diferenţiat. Diferenţierea acestora este dată, în primul rând de natura
raţiunii specifice fiecăreia.
Se considera că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină şi caracterul sacru al regulilor de drept.
Autoritatea dreptului, în general, şi a normelor de drept în special, se bazează pe trei categorii de forţe,
respectiv: pe forţa materiala, pe forţa raţiunii şi pe forţa mistica.
Forţa materială (forţa fizică) este elementul specific şi indispensabil dreptului, care îi conferă autoritate
exclusivă. Cu toate acestea, se apreciază că forţa materială a dreptului este eficientă numai cu referire la o categorie mai
restrânsă de persoane, marea clasă a acestora (majoritatea) fiind reprezentată de cei ce acordă sprijinul moral dreptului,
prin subordonarea la dispoziţiile sale.
În baza forţei materiale şi în strânsa colaborare cu aceasta se află forţa raţiunii, reprezentată de consensul
raţional al membrilor societăţii care se supun dispoziţiilor normative ce li se adresează, ca purtători ai raţiunii.
Forţa mistică este forţa bazată pe sentimentul, pe credinţa că respectarea unei reguli de conduită reprezintă
respectarea unei porunci divine.
Legătura dintre drept şi religie este dată în primul rând tocmai de faptul că cele două instituţii au la bază
sentimentul mistic.
La începutul existentei sale, dreptul s-a confundat cu religia, în sensul că normele ce-l alcătuiau erau
considerate ca fiind emanaţia divinităţii. Suveranitatea de drept divin – era guvernarea directă prin reprezentanţii
divinităţii, fiind întâlnită la perşi, greci, chinezi şi romani. Autoritatea se exercita de către persoane care o deţineau de la
divinitate, iar poporul care se supunea acesteia, se supunea de fapt voinţei divinităţii. La chinezi, împăratul era „fiul
cerului”, iar la indieni împăratul era trimisul zeului Ra pe pământ. La babilonieni împăratul Hammurabi era
reprezentantul Dumnezeului suprem. Legile la Greci erau opera divinităţii iar regii erau de origine divină. În perioada
regalităţii, a republicii şi a Imperiului Roman magistraţii şi toţi funcţionarii, deşi erau aleşi de popor, erau şi preoţi în
acelaşi timp iar legile emise aveau valoare numai după consultarea prealabilă a divinităţii. Legătura dintre cele două
discipline, dintre credinţa religioasa şi cea juridică, a fost atât de strânsa încât funcţiile preoţeşti şi cele juridice erau
aproape contopite. În antichitatea romana, violarea legii era considerată ca fiind o ofensă adusă divinităţii. S-a spus ca
vechile popoare (babilonienii, egiptenii, romanii etc.) au facut o "confuzie între drept si morala...", dar că, "spre
deosebire însă de celelalte popoare, romanii au depăşit aceasta confuzie, dovada că, încă din epoca veche normele de
Revista Trivium 116

drept erau desemnate prin intermediul de “Jus”, iar cele religioase prin termenul de Fas". De o reală distincţie între "fas"
si "lex", nu putem vorbi decât de-abia din secolul al IV-lea, când religia creştina devine religia Imperiului roman (anul
380). Împaratul a continuat să fie însă considerat "Unsul lui Dumnezeu" (cf. can. 69 Trulan) până la prăbuşirea
imperiului roman, de rasarit (bizantin), în anul 1453, de unde, ideea a fost de altfel transferată în toate statele din
Europa, inclusiv la romani, iar legile au continuat sa fie emise în numele Divinităţii şi al legiuitorului (imparat,
domnitor, principe etc.).
În evoluţia raportului religie – drept a urmat o etapă a emancipării treptată a dreptului de religie. Odată cu
creşterea şi mobilitatea populaţiei, cu formarea de clase sociale, a apărut necesitatea elaborării de acte şi proceduri
necesare pentru cei care nu erau consideraţi cetăţeni romani, fapt ce a dus la pierderea caracterului religios al acestora.
Dacă dreptul privat se eliberează treptat de religie, dreptul public rămâne în continuare strâns legat de aceasta. Funcţiile
publice rămân sub protecţia religiei, iar cele mai importante acte publice se fac sub auspiciile zeilor a căror voinţa era
interpretat după cum dictau interesele politice ale vremii. În Evul mediu şi epoca modernă dreptul public a continuat să
se sprijine pe religie. Deşi influenţa religiei s-a manifestat în acesta perioadă în special asupra dreptului public, anumite
instituţii de drept privat (căsătoria, testamentul) s-au bazat pe religie, pe considerente morale şi de esenţă religioasă.
La un moment dat s-a constat o separare completă a dreptului de religie Această fază începe odată cu
Revoluţia franceză din 1789 când filozofii apreciau că puterea este de origine omenească iar suveranitatea este un drept
popular. Deşi în acea perioadă, în formă, religia se desparte de drept, în fond a apărut o religie nouă consacrată de
Revoluţie.
Reprezentantul şcolii dreptului natural L. Duguit, afirma că „Revoluţia a substituit dreptul divin al oamenilor
cu dreptul divin al regilor” iar „suveranitatea naţională a devenit un fel de mit religios”. Atât doctrinele morale, cât şi
cele politice şi sociale aveau o bază mistică care de fapt, le susţinea. Mai târziu religia democratică creată de revoluţia
franceză este înlocuită de mistica socialistă.
Legătura dintre drept şi religie a variat însă de-a lungul istoriei, de la un popor la altul, de la o epocă la alta,
generând marile doctrine şi şcoli de drept. Instituţiile statului s-au laicizat treptat şi astfel a intervenit demarcarea între
funcţiile şi instituţiile laice şi cele religioase. Cu toate acestea, cele două instituţii şi-au păstrat caracterul normativ,
legătura psihică şi morală, legătură latentă dar permanentă dată de sentimentul mistic comun, care le conferă atât
autoritate cât şi prestigiu.
Din analiza comparativa a celor două instituţii, dreptul şi religia, se pot contura următoarele particularităţi:
- normle juridice şi normele religioase sunt generale şi impersonale, ele impun un tip de conduită general şi
abstract;
- normle juridice se adresează oamenilor, subiecte generice iar normele religioase se adresează oamenilor ca
subiecte religioase;
- normle juridice sunt adoptate şi abrogate după o anumită procedură de către organele etatice legiuitoare, în
timp ce normele religioase nu sunt supuse adoptării şi abrogării;
- normele religioase sunt atemporale, au o durată nelimitată în timp, pe când durata nomelor juridice este
influenţată de anumite condiţii sociale, economice şi politice;
- respectarea normelor religioase are ca sursă gradul de credinţă religioasă al oamenilor, iar respectarea
normelor juridice se bazează în primul rând pe obligativitatea lor;
- obligativitatea normelor juridice este condiţionată de o serie de factori (forţa publică care le-a emis şi le
aplică, conştiinţa fiecărui individ, etc.), iar obligativitatea normelor religioase derivă din forţa credinţei religioase a
oamenilor;
- normle juridice sunt fixate în formulări riguroase, au o structură internă proprie şi o formă tehnică specifică,
Revista Trivium 117

ceea ce nu este specific în cazul normelor religioase;
- în normele religioase nu se regăsesc valori juridice pe când în normle juridice se regăsesc valorile
religioase;
- nerespectarea normelor juridice atrage răspunderea individului faţă de societatea organizată care îi aplică
constrângerea, iar nerespectarea normelor religioase antrenează răspunderea individului faţă de divinitate şi
reprezentanţii săi.
Manifestările religioase au comună şi definitorie valoarea sacrului. Sacralizarea este legată şi de perpetua
aspiraţie de autodepăşire şi împlinire umană , orientată spre o proiecţie ideală , absolută, transcedentă şi supranaturala.
Pentru omul religios se instituie spaţii sacre, un timp sacru şi o natura sacra. Valorile religioase sunt prin natura lor
spirituale. Purtătorii lor sunt omul şi conştiinţa sa, comunitatea umană şi spiritualitatea colectivă. Valorile religioase, ca
toate valorile sprirituale sunt valori scop. Se bazează pe credinţa şi revelaţie, pe sentiment şi trăire. Iubirea faţă de
aproape ocupă un loc central în religie . Titu Maiorescu afirma “Sentimentul religios îndeplineşte misiunea de a înalţa
spiritele deasupra intereselor egoismului zilnic.
“Valorile religioase sunt integrative. Ele integrează, unifică, constituie într-un tot solidar şi coerent toate
valorile cuprinse de conştiinţa omului. Prin valorile religioase se înalţă arcul de boltă care uneşte valorile cele mai
îndepărtate, adună şi adăposteşte pe cele mai variate. Un individ poate cuprinde diferite valori, pe cele mai multe din
ele, dar legătura lor unificatoare va lipsi, atâta timp cât valoarea religioasă nu li se adugă”. ( Tudor VIANU, Filozofia
culturii şi teoria valorilor)
Bibliografie:
Prof. Lucreţia Dogaru – Teoria generală a dreptului
Pr. prof. dr. Nicolae V. Dura – Dreptul şi religia – normele juridice şi normele religios – morale
(Ramona ARDELEAN)
Rugăciunea în medierea conflictelor. Învăţături
Conflictele intrapersonale şi cele interpersonale pot porni de la o luptă care se duce de cele mai multe ori la
nivel mental, în constiinţă, pentru supremaţia uneia dintre valorile pe care persoana respectivă, care “se zbate”, nu ştie
exact cum să le posteze în frontispiciu. În acest sens, Biserica Ortodoxă Română ar avea un rol important, prin doctrina
filocalică.
Filocalia - dragostea de frumusete - îşi are originile în antologia lui Vasile cel Mare şi Gigore Teologul 30 , care,
de-a lungul timpului, a suferit completări şi modificări. 31 . Cultura română are “Filocalia sfintelor nevoinţe ale
desăvârşirii” 32 a Părintelui D. Stăniloaie.
Biserica Ortodoxă mărturiseşte credinţa în Dumnezeu, enoriaşii exprimându-se cel mai adesea, mai ales atunci
când sunt în impas, prin rugăciuni. „Ortodoxia poporului român a evidenţiat, între altele, în plan intelectual, speculativeteologic,
traducerile integrale şi parţiale ale Sfintei Scripturi (…), dintre teologie şi viaţă, dintre cunoaştere şi
antropologie, dintre individualitate, comuniune şi conciliaritate; teologia pastorală; dezvoltarea legislaţiei şi studiul
dreptului bisericesc; numeroase alte probleme de maximă generalitate şi importanţă” 33 .
30
Din “Scrierile” în 27 capitole ale lui Origen (185-252/254)
31
dintre ediţiile valoroase ale “Filocaliei” este cea tipărită la Veneţia cu titlul “Filocalia părinţilor care practică
trevzia” - Filocalie a Sfântului Nicodim Aghioritul (1749-1809) şi a lui Macarie din Corint (1731-1805), conform
lui Dan Zamfirescu – “O carte fundamentală a culturii europene”, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990 (mai sunt
ediţii ale Filocaliei în franceză ,engleză, rusă, ucraineană)
32
“Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, Părintele Stăniloaie, I-V 1946-1948 Sibiu, VI-XII 1976-1991,
Bucureşti
33
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionarul de teologie ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR,
Bucureşti 1981, Articolul Ortodoxie, pg. 273-278
Revista Trivium 118

După cum spunea Episcopul Kallistos Ware în “Puterea numelui” 34 , prin arta trăită ca rugăciune, sufletul
nostru se înalţă spre infinitatea, atotştiinţa, întelepciunea, dreptatea, mila, sfinţenia, bunătatea, iubirea şi frumuseţea lui
Dumnezeu”.
Aşa cum scrie părintele Juvenalie, în lucrarea intitulată “Experienţa rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea
românească”, “spiritualitatea românească este în mod profund şi specific isihastă” 35 . Se face vorbire în scrierea acestuia
despre liniştea rugăciunii, despre rugăciunea inimii, una interioară în care cel care se roagă nu se detaşează de tot, ca la
budişti, ci se identifică cu Dumnezeu.
Părintele Teofil Pârâian, întrebat find ce înţelege prin rugăciune curată a spus: “(…) e rugăciunea în care
omul, umplut de Dumnezeu în chip smerit, nu se poate gândi la altceva decât la Dumnezeu. Poate lucrarea cea mai
necesară pentru a o dobândi este isihia, a se retrage cu desăvârşire” motivând – “în felul acesta pot fi înfrânte patimile şi
împuţinate impresiile”. 36 Părintele face vorbire despre isihia interioară si despre cea exterioară. Prima dintre acestea este
“îndepărtarea de lume, de patimi şi de grijile vieţii cotidiene, solitudinea, anahoretismul”, iar cealaltă - “paza inimii,
rugăciunea interioară”. 37
În exegeza teologico-devoţională a textului rugăciunii lui Iisus, părintele Juvenalie ne aduce în faţă
rugăciunea celor cinci cuvinte, cea mai scurtă, dar şi cea mai “cea mai densă de semnificaţii doctrinare” – “Doamne
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine (păcătosul).” 38
Arhimandritul Juvenalie Ionaşcu îl citează pe Kallistos Ware care vorbeşte despre o trăirea prin rugăciune în
care Domnul este chemat să locuiască “în chilia cea intimă şi tainică a inimii noastre”. 39
Întoarcerea la opera înaintaşilor noştri se realizează relevându-ne o cu totul o altă faţetă, la fiecare lectură,
întrucât este din ce în ce mai greu de atins idealul a ceea ce au “ctitorit” literele unui Domnitor precum Neagoe Basarab,
de exemplu, sau ce a făurit în poezie Marele Mihai Eminescu.
Textele vechi româneşti au o paletă de culori distinctă prin cuvintele, cu mare încărcătură pozitivă, utilizate
atunci când au fost aşternute pe hârtie - pure, paradoxal, deşi cu patina vremurilor de demult, fără colbul faptului
cotidian care aduce în faţă tot mai mult preapamântescul, în locul valorii care să se ridice deasupra a ceea ce este pur şi
simplu muritor. Şi că au trecut cu succes proba timpului se datorează valorii filocalice absolute, valorilor esteticului şi
eticului, acestea reunindu-se pe întreg parcursul capodoperelor sau operelor literare.
Este limpede, la analiza “Învăţăturilor lui Neagoe Basarab 40 către fiul sau Teodosie”, că gândurile îi sunt
exprimate prin rugi fierbinţi, pornite din adâncul inimii, fără rezerve sau oporelişti, la adresa lui Dumnezeu, a Maicii
Domnului şi a sfinţilor şi apostolilor. “Învăţăturile” l-au facut pe Domnitorul iubitor de Dumnezeu “un doctrinar al
păcii, al demnităţii umane şi al urmării neabătute a învăţăturilor Bisericii” 41 .
Încă de la început, Ioan Neagoe, Voievodul Ungrovlahiei, în Partea întâi, Cuvântul 1, se adresează fiului său
Teodosie îndemnându-l să se roage fără de prihană: “Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi
neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în
tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela
34
“Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă”, Cuvânt inainte de Pr. Prof. Constantin Galeriu, trad. în limba
engleză Gabriela Moldovan, Asociaţia filantropică Christiana, Bucureşti, 1992
35
“Experienţa rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea românească”, Părintele Juvenalie Ionaşcu, Editura Anastasia,
2001,pag. 8
36
“Experienţa rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea românească”, Părintele Juvenalie Ionaşcu, Editura Anastasia,
2001, pag. 21
37
Idem, pag. 134
38
Idem, pag. 98
39
Idem, pag. 17
40
41 “Prelegeri de estetica Ortodoxiei”, Mihail Diaconescu, Ed. Porto Franco, 1996, pg. 368
Revista Trivium 119

ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă”.
În învăţătura intitulată “Aicea zise Dumnezeu că-I pare rău că au făcut pre Saul Împărat” Sfântul român ne
dă următoarea pildă: „Domnul sărăcéşte şi îmbogăţéşte, pleacă şi înalţă, carele rădică pre cel sărac din pământu şi din
gunoi, pre cel mişăl îl înalţă şi-l pune mai mare şi biruitoriu oamenilor şi-l face moştnean scaunului slavei.”. În pilda
despre Solomon este citat ceea ce a spus acesta „Eu sunt cocon mic şi tânăr şi nu ştiu nici întrarea mea, nici eşitul
mieu; ci iată sunt robul tău, în mijlocul oamenilor tăi. Ci-mi dă, zice, robului tău inimă chibzuitoare, ca să ascultu şi să
judec oamenilor tăi în dreptate şi să pricep dreptatea şi hicleşugul”.
În povestirea despre Constantin cel Mare, Neagoe Basarab ne face vorbire despre puterea Crucii - Împăratul
“îşi aruncă ochii în sus cătră cer şi văzu pre ceriu scrise slove de stele, şi acéle slove zicea aşa: ‘Chiamă-mă în ziua
grijii tale, şi te voi izbăvi şi mă vei proslăvi’. Iar împăratul să mira şi de aceasta, şi iar nu se pricepea ce va să fie. Şi
mai căută şi a doa oară spre ceriu şi văzu o cruce făcută de stele pre ceriu şi scrisă cu slove, şi acéle slove zicea aşa:
‘Cu acestu semnu vei piiarde pre toţi vrăjmaşii tăi’. (…) Iar pre slujitori şi pre oamenii cei de oaste îi învăţa aşa: cînd
vor fi în oaste, iar ei să iasă la un câmpu curat şi să tacă toţi şi să să roage lui Dumnezeu încitişor, iar cu toată inima.
Şi pre Dumnezeu să-l ştie şi să-l crează, că el iaste dătător de bine.” De la Împăratul Bizanţului, Voievodul face trecerea
la fiul sau povăţuindu-l să îşi sfătuiască supuşii: “Şi când să vor ruga, să-şi rădice mâinile cătră ceriu şi să zică: ‘Pre
tine singur te ştim Dumnezeu şi împărat, pre tine singur te mărturisim că eşti ajutătoriu, de la tine cérem céle ce suntu
de biruinţă să luom, cu tine am biruit vrăjmaşii cei putérnici, de la tine cunoaştem, că ne iaste mila şi începutul
bunătăţilor şi pre tine ne vom nădăjdui şi în veacul ce va să fie. Toţi suntem robii tăi, pentr-acéia ţie ne rugăm să
păzeşti pre împăratul nostru cu îndelungată viaţă şi biruitoare’“.
În partea a doua a “Învăţăturilor” lui Neagoe Basarab / “Carea să începe pentru cinstea icoanelor”, Basarab
Domnitorul zice: “Fătul mieu Theodosie şi voao cinstiţilor şi dulcilor miei domni, care veţi fi în urma noastră domni şi
biruitori ţărâi aceştiia, aşijderea şi dumneavoastră, iubiţii miei boiari, aşa vă învăţ: întâiu să cinstiţi cinstitele şi
sfintele icoane, pentru că icoanele cu adevărat suntu semnul şi chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi pecétea lui.
Deci, de va iubi omul chipul Dumnezeului nostru şi va cinsti semnul şi pecétea lui cu toată inima, şi Dumnezeu încă va
iubi sufletul lui, şi cu toată inima să va îndulci pururea de Domnul nostru. O, iubitul mieu fiiu, cât iaste de bine a lăcui
omul tot cu Dumnezeu şi a petréce cu dânsul şi a fi cu el în veci!“.
Maica Domnului este venerată şi invocată spre mare ajutor astfel: “Dreptu acéia, ţie mă rog, preacurată
fecioară şi stăpână! Auzi glasul rugăciunii robului tău celui neharnic şi nevrédnic, al lui Neagoe, şi te milostivéşte spre
mine şi mă priiméşte, Doamna şi stăpâna mea, ca să fiu şi eu priimit şi adaos în turma fiiului şi Dumnezeului Domnului
nostru Iisus Hristos, însă nu după păcatele méle să-mi dai aceasta. Că eu căutând spre îndurările tale céle multe, mă
nădăjduescu că tu eşti oglinda cea cinstită, şi toţi cei ce iubescu pre Dumnezeu cătră tine aleargă şi caută ca-ntr-o
oglindă luminoasă, şi tu eşti lumina cea înţelegătoare a toată lumea.”
Domnitorul se roagă: „Doamne, Doamne, păstoriul cel bun! Întoarce-ne cătră calea pocăinţei şi ne
îndreptează pre cărările mântuirii!“. Şi atuncea, în rugăciunile voastre, eu, nevrédnicul robul lui Dumnezeu, Niagoe, să
nu fiu dăzlupit dentre voi, ca pentru rugăciunile voastre să afle şi sufletul mieu pre păstoriul cel bun al celor buni.”
Una dintre rugăciunile din textul Învăţăturilor lui Neagoe Basarb este aceasta: „Doamne, Dumnezeul mieu,
întoarce cătră pocăinţă, păstoriule cel bun, pre cela ce am pierdut ceasul acela şi nu mă lăsa să pieiu până în sfârşit,
ce-mi dă vréme de pocăinţă şi mă miluiaşte după mila ta cea mare, că tu singur eşti unul îndurătoriu şi mult milostiv, si
ţie trimitem în sus slavă, cu făr’ de începutulu-ţi tată şi cu preasfântul şi bunul şi făcătoriul de viiaţă duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor, amin“.
Una dintre pilde este preluată tot din dumnezeiasca Scriptură: „Dă pricină înţeleptului şi mai înţeleptu va fi;
învaţă-l şi să va alătura să asculte“.
Revista Trivium 120

Pilda cu şarpele este sugestivă pentru nevoia de întărire spirituală – “Vedeţi această jiganie cum îşi dă tot
trupul spre ucidere şi spre zdrobire, iar capul şi-l păzéşte şi şi-l feréşte. Aşijderea şi voi, fraţilor, să va păziţi şi să vă
feriţi sufletele, că capul omului cel adevărat iaste sufletul. Deacii, de vor fi sufletele voastre drépte, şi trupurile vor fi
drépte. Iar dă vă veţi piiarde sufletele, deacii şi trupurile voastre îndoită muncă vor dobândi şi niciodată nu să vor
vindeca.”, iar altă pildă, cea cu porumbelul, este pe înţelesul tuturor “Porumbul iaste o pasăre mai bună şi mai întreagă
decât toate păsările. Şi când mérge să să hrănească şi apucă grăunţul cu gura şi nu-l înghite, ci-l ţine în gură şi să
păzéşte şi caută să nu cumva să să lase la dânsul uliul şi să-l prinză. Déacii, deaca vede că nu iaste uliul deasupra lui,
atuncea el înghite grăunţul.” “Şi când şădeţi la masă, de vă veseliţi cu mâncări şi cu băuturi, nu faceţi vorbe şi cuvinte
dăşarte şi făr' de ispravă, ci priveghiaţi şi vă gătiţi, că nu ştiţi în ce ceas va veni moartea. Pentr-acéia totdeauna să vă
fie gândurile şi cugetele la Dumnezeu, şi vă întăriţi cu cuvintele lui Dumnezeu, şi vă străjuiţi cum să străjuiaşte
porumbul de vânătoriia uliului.”
Învăţătura pentru solii şi pentru războaie ne relevă ceea ce îi spune lui Teodosie tatăl său “şi te roagă lui
Dumnezeu şi preacuratei lui maici şi zi: ‘Doamne, Dumnezeul mieu, pre tine nădăjduiiu, izbăvéşte-mă di toţi cei ce mă
gonescu, şi mă mântuiaşte, ca să nu apuce cândva ca leul sufletul mieu. Şi-mi dă, Doamne, cuvânt bun şi inima treazvă,
ca din somnu vestirii cei bune a înţelégerii tale. Şi-mi dă, Doamne, să pricep şi-mi trimite cuvinte şi vorbe den dăstul,
de la dreapta ta cea putérnică, ca cu ajutoriul şi cu sfatul tău să biruim cuvintele şi vorbele solului. Şi-mi dă cuvinte din
dăstul ca să grăescu şi înaintea boiarilor miei, că tu eşti cel ce grăieşti bine toate, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi ţie
trimitem laudă în sus, cu fâr’ de începutulu-ţi tată şi cu bunul şi făcătoriul de viaţă a lui duh. Acum şi pururea şi în veci,
amin!”
În “Cuvânt pentru judecată (…)Domnitorul spune, iar aceasta zicere ar fi valabilă şi astăzi: “când veţi vrea
să işiţi la judecată în divan, întâi vă să cade să vă rugaţi Domnului nostru lui Iisus Hristos, ca să vă fie întărire şi
învârtoşare, şi aşa să ziceţi în rugăciunile voastre céle de taină: ‘O, împărate atotţiitoriule, cela ce ai făcut ceriul şi
pământul şi ai ales pre noi din toate zidirile tale să fim unşii tăi, ca să împărţim săracilor dreptatea fără făţărnicie. Ci
de la tine cérem, împărate, Domnul nostru, să ne întăreşti cu tăriia ta şi să ne împaci inimile şi să ne dăşchizi ochii. Şi
ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile noastre să fim lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată şi
să nu vedem lumina féţii tale, nici să rămânem ruşinaţi şi batjocoriţi, nici să ne potriveşti, Doamne Dumnezeul nostru,
cu domnii şi cu judecătorii cei nedrepţi, carii n-au umplut cuvintele tale, nici au împărţit dreptatea săracilor, după cum
au fost voia ta. Pentr-acéia, la vrémea judecăţii tale cei drépte şi înfricoşate, vor să fie dăspărţiţi de faţa ta”.
Mai departe, Neagoe Basarab se roagă: “Caută, Doamne, Dumnezeul mieu, spre mine! Caută pentru mila ta
cea bună şi mare şi nu băga în seamă pre mine păcătosul; ci caută spre mine, neharnicul şi nevrédnicul tău rob, şi auzi
pre mine, smeritul şi streinul, care n-am într-altu loc nădéjde de a mă spăsi, fără numai cătră îndurarea ta cea mare şi
bună. Tu, Doamne, eşti ştiutor de inimi şi ispiteşti denlăuntrurile ficaţilor. Că nu iaste altcineva care să mă poată
mângâia într-acéste nevoi ce mi să-ntâmplară, făr’ numai tu însuţi, Doamne, care eşti mult milostiv.”(…) Şi-ţi ado
aminte, Doamne, de îndurările tale şi-ţi potoléşte mâniia, stăpâne, şi-ţi leapădă urgiia ta de asupra mea, păcătosul şi
smeritul, şi nu aduce aminte fărdelegile noastre céle dintâi, ci să treacă înaintea mea îndurările tale, Doamne, ca să
nu-mi împute vrăjmaşii miei, zicând: „Unde iaste Dumnezeul tău?” Ci cu ajiutorul tău să să întoarcă de la mine
aceastea”. Şi altele ca acéstea cu lacrămi şi cu suspini să zici cătră Dumnezeu, o iubitul mieu fiiu!”
Cu cuvinte pătrunzătoare domnitorul îi spune fiului său: “o fătul mieu, cătră Dumnezeu şi zi: „Doamne,
Dumnezeul mieu şi păstoriul cel bun, întoarce-mă cătră pocăinţă pre mine pierdutul mai nainte, până ce nu mă ajunge
ceasul acesta, şi nu mă lăsa să pieiu până în sfârşit. Ce-mi dă vréme de pocăinţă şi mă miluiaşte după mila ta cea mare.
Că tu eşti unul îndurător şi mult milostiv, şi ţie trimitem în sus slavă, cu făr’ de începutulu-ţi tată şi cu bunul şi
făcătoriul de viiaţă a lui duh, acum şi totdeauna, neîncetat, în véci, amin”.
Revista Trivium 121

În “Vorba lui Neagoe Vievod către fie-său Theodosie Voievod şi cătră alţi domni, carii vor fi în urma lui
biruitori ţării acesteia, pentru pecetluirea cărţii acesteia” aduce un elogiu rugăciunii: “Că ruga iaste ducere şi
împreunare omului cu Dumnezeu, iar după tocmeala lumii iaste pohtire şi împăcare cu Dumnezeu, şi mumă şi apoi şi
fată lacrămilor; păcatelor iaste curăţie, ispititurilor pod, întristăciunilor mângâiare, răsboaelor sfărâmare; lucru
îngerescu, hrana celor făr’ de trup, veacului ce va să fie veselie, lucru netrecut, izvor bunătăţilor, solie darurilor,
prisoseala nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, săcure oceaianiei, arătare nădejdii, dăzlegare grijilor; bogăţie
călugărilor, negâlcevitorilor comoară; slăbiciunea urgiei, arătare de pace; tocmire arătării, sol lucrurilor celor ce vor
să fie, semnare slavei. Ruga cu adevărat iaste celui ce să roagă judecată mai nainte încă decât judecata lui Dumnezeu
care va să fie.”Urmează altă rugăciune: “Nu mâniia, Doamne, urgiia ta, pentru fărdelegile méle! Că de unde voiu putea
eu, Dumnezeul mieu, să încep mai nainte şi să plângu păcatele méle cătră mila ta? Că păcatele méle eu nu le poci
socoti, că suntu ca stelele ceriului şi ca năsipul mării, care am făcut eu înaintea ta, stăpânul mieu. Ci însă, Doamne, eu
sunt zidirea ta şi casa ta, pentr-acéia nu mă lăsa în mâinile satanii, nici să fiu încuiat în puşcăriile iadului, să nu să
bucure satana de mine, zidirea ta şi robul tău NEAGOE.” Mai departe se roaga: “Auzi, Doamne, într-acesta ceas şi pre
mine, pre Neagoe, robul tău cel păcătos şi ticălos, nebăgătoriul de seamă şi neînţeleptul, cum ai auzit şi pre Iezechiia în
ceasul morţii! Întracélaşi chip auzi şi pre mine neharnicul, robul tău, că alt n-am cătră cine mai alerga, Doamne, fără
numai cătră mila îndurării tale. Şi nu mă priimi ca pre Iezechie, ci ca pre unul din năemnicii tăi cei mai proşti.”Din tot
sufletul, din inimă, se roagă: „Bucură-te, stăpână, Fecioară Maria, născătoarea lui Dumnezeu, sprijinitoarea şi
ajutătoarea cea grabnică a creştinilor şi roagă pre Dumnezeu pentru mine. Bucură-te, cinstită şi făcătoare de viaţă
cruce, dupre care au izvorât viaţă a toată lumea! (…) Ci numai ce să nădăjduiaşte sufletul mieu pre mila ta, că tu
singur eşti Dumnezeul cel milostiv şi mărturiseşti tuturor păcătoşilor, zicând: „Tot cel ce va veni cătră mine nu-l voi
scoate afară“. (…) Milostivéşte-te spre mine, Doamne, Dumnezeul mieu, milostivéşte-te spre mine, Neagoe, robul tău,
şi nu după nebunele méle păcate, ci după mila ta cea multă în care mă nădăjduescu eu, bunul mieu şi Dumnezeul mieu.
Că înfricoşată iaste judecata ta, Doamne, îngerilor a-ţi sta înainte, oamenilor a să aduna, cărţilor a să dăşchide,
lucrurilor şi faptelor a să întreba, gândurilor a li să lua seama. Atuncea ce judecată va fi mie, celui ce sunt zămislit în
păcate? Cine-mi va stinge văpaia focului? Cine-mi va lumina întunérecul, de nu mă vei milui tu, Hristosul mieu, cela ce
eşti iubitoriu de oameni? Ci acum într-această vréme dă nevoe, eu la tine cazu, Hristosul mieu, să mă mulţumeşti pre
mine, pre Neagoe, robul tău cel neharnic şi nebăgător în seamă.”
În ale sale învăţături Voievodul zice: „deaca (vom iubi) pre Dumnezeu cu tot sufletul, mila lui Hristos se va
pogorî pre noi, de la dreapta lui cea biruitoare, şi postul, şi ruga şi curăţenia, şi oprirea şi smerenia, şi milostenia, şi
rabdarea, şi ascultarea.”
Domnitorul se roagă la Maica Domnului „tu eşti lumina cea înţelegătoare a toată lumea.”. Una dintre
învăţăturile care răzbate printre veacuri de la tată la fiu, fiind valabilă şi necesară oricărui creştin ortodox din zilele
noastre este şi aceasta: „Fie-ţi drag a te ruga de-a pururea, şi ţi să va lumina inima şi va vedea pre Dumnezeu”. În
capitolul IX, cuvântul 20, Neagoe îl sfătuieşte pe fiul său să se roage asftel: „(…) Şi ne dă judecată dreaptă, ca nu
cumva pentru nedreptăţile noastre să fim lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată (…)”. Una dintre rugăciunile
Domnitorului este „Miluieşte-mă, Iisusul mieu cel dulce di Dumnezeiescul mieu miluieşte-mă! Că tu eşti învierea şi
viaţa mea”.
La “Învăţături”, ca sursa pentru acest eseu, adaug din alte texte laice vechi româneşti la care am avut acces,
referiri scrierile versificate apărute în limba română, preluări sau traduceri. Astfel, Nicolae Costin a publicat, sub
„Epigrama” (1976), în lucrarea “Ceasornicul domnilor”, o rugăciune pentru Nicolae Mavrocordat 42 : „Tu, împărate
42 Νικόλαος Μαυροκορδάτος a fost domnitor în Moldova de două ori: 17 noiembrie 1709 - noiembrie 1710 şi 1711 - 5
ianuarie 1716 şi al Munteniei tot de două ori: 21 ianuarie 1716 - 25 noiembrie 1716 şi martie 1719 - 3 septembrie
Revista Trivium 122

tuturor. Doamne şi părinte,/ Singur numai premeneşti vremile cumplite,/ Care acmu, de câţiva ani privim cu ochii,/
Vădzând slăvita de tot stingeria cu toţii./ Pentru care la tine suspinăm, săracii, /Strâgând a lumii povaţa. / Întoarce-le
spre tine, domnitoaria mare,/ Cu care fă şi ţărâi parte milei tale./ Iartă ale noastre, fără număr păcate,/Cu care de la
tine mult sîntem departe,/ Arată şi pre domnul nostru m(i)la sfântă/ A ta sic ea bogata, in tot, Doamne sfinte. /Feriaşte-l
de primejdii, lumii viitoria,/ Cârmuindu-l cu mi(i)la cea feritoarea./ A ta în fericita domnie cu pacia,/ S(ă)n(ă)tate si
lunga fericita viata./ Robul Mării-tale.”
În predoslovia 43 din „Catavasierul” 44 publicat de către Dimitrie Pandovici în 1742, la Bucureşti, am găsit -
„Cătră pravoslavnicul norodu alu Ţărâi Rumâneşti” 45 “O pravoslavnice norodu, limbă rum(â)nească,/ păzită de
Dumnezeu, Ţară creştineasca,/ (…) /Şi cu toţi dinpreună rugăciune fâcându,/ din totu sufletulu nostru sa grăim
zicându:/ Prea putearnice împărate, Dumnezeu celu mare,/ a-tot-ţiitorule, Doamne celu prea tare,/ Dă pace şi sănătate,
buna norocire,/ ani mulţi şi zile bune, şi cu fericire/ Domnului Mihai-vod(ă) ca sa stăpânească/ ţara Ugrovlahiei, şi sa
odihnească/ Intru prea înnălţatulu scaun precum sa cuvine/ păzindu ţara, miluindu cum iaste mai bine,/ Cu multă
veseli, cu multe buneaţe,/ cu viata îndelungata intr-adânci bătrâneaţe,/ Cu Doamna, cu coconii, întru toată nălţimea/ cu
rudele, cu boiari, cu toata mulţimea,/ Biruindu vrăjmaşii săi cu putere de susu, cu paloşu, cu buzduganu, până stema ce
i-ai pusu/ Că a ta iaste mărirea slava si putearea,/ stăpânirea şi cinstea şi toată ţinearea,/ celu ce eşti mai nainte de veci
făr-începutu/ acum şi pururea şi în veaci de veaci fără sfârşitu./ Aminu”.
Rugăciunea este folosită cu succes, de cele mai multe ori, în medierea conflictelor dintre adulţi, dintre copii şi
părinţi sau în conflictele care apar în mediul şcolar.
În Biserica Ortodoxă Română există Rugaciunea părinţilor pentru copii:
”Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce cu înţelepciunea Ta ai zidit pe om din ţărână şi ai suflat în faţa lui suflare de viaţă
şi, binecuvântându-l, ai zis: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul,- iar la Cana Galileii, prin Unul-Născut Fiul
Tau, ai binecuvantat nunta şi deci naşterea de fii, cu multă umilinţă rog marea Ta bunătate, ca neîncetat să reverşi
harul Tău şi să Te milostiveşti asupra copiilor mei, pe care ai binevoit să mi-i dăruieşti. Umple-i de înţelepciune şi
pricepere. Apără-i de toate cursele vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Porunceşte îngerilor tăi ca totdeauna să le fie
călăuze şi povăţuitori spre toate faptele cele bune, că de-a pururea sa Te poată lăuda şi preamări în veci. Amin”. Mai
sunt, cu puteri mari, rugăciunea pentru naştere de prunci, pentru cel ispitit de vrăjmaş, rugăciunea soţilor unul pentru
altul, rugăciunea pentru izbăvirea de vrăjmaşi, rugaciunea învăţăceilor, rugăciunea la icoana Maicii Domnului,
rugăciunea la timp de boală, la necazuri şi supărări, dar şi rugăciunea pentru vrăjmaş, pentru aducerea lui pe calea cea
bună - "Parinte! iartă-le lor, că nu ştiu ce fac". Există o rugăciune pentru împăcare. Spiritul pacifist reiese şi din
“Tatăl nostru” care are spre final o iertare indirectă pentru vrăjmaş:" lartă-ne nouă greşalele, precumşsi noi iertăm
greşiţilor noştri". Amin.
Romano-catolicii au “ţinut” anul pastoral 2007-2008, cu tematica „Biblia şi Familia". A fost vizată legatura
dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi viaţa de familie.
Întâia scrisoare a Sfântului Apostol Ioan este aşa de sugestivă printr-o definiţie scurtă, dar atotcuprinzătoare:
„Dumnezeu este iubire" 46 care se regăseşte în viaţa socială a oamenilor la orice pas.
1730 (- http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Mavrocordat
43 (inv.) prefaţa, introducere. s.f., g-d sg. art. predoslo viei, n pl. neart. predoslovii, art. pre dosloviile.(„Dicţionar
Explicativ al Limbii Romane”(DEX) http://www.dictionar-online.ro/dictionar_explicativ.php?id=predoslovie)
44 Catavasier - Carte bisericeasca de cult, care cuprinde imnurile din rânduiala slujbelor de duminica, cântările
învierii, pentru toate cele opt glasuri. - http://www.crestinortodox.ro/CATAVASIER-Dictionar_religios-13152-314-
1.html
45 Dimitrie Pandovici, Typografulu, in “Bibliografia românească veche”, tom II, 1210, p. 57
46 http://www.arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2777:familia-i-biblia-tema-noului-anpastoral&catid=150:universul-familiei&Itemid=403
Revista Trivium 123

* * *
Din punct de vedere sociologic, „Rolul religiei este de oferi oamenilor principii, modele perfecte de viaţă,
‚hrană sufletească’” 47 iar modelele de creştinătate ar putea fi izvoare nesecate de unde să ne luăm modele de ceea ce
înseamnă Sfânt, căci fiinţa omenească are nevoie, adeseori, de pilde pentru a nu se pierde în noianul de exemple
preapamântene. Dacă în vechime existau mituri, zeii find eroii supremi, locul acestora a fost luat, încet, încet, de către
sfinţi.
Rugăciunea înaintea bătăliilor nu este specifică vreunei religii, vreunei vremi. Inainte de oricare batalie in
frunte cu Domnul lor, oştenii lui Ştefan cel Mare se rugau fierbinte pentru ţaraţsi pentru neam.
Numinosul se manifestă şi în Afganistan şi în Irak, 48 unde fotoreporterii au reţinut imagini în care soldaţii se
roagă într-un fel de horă spirituală. Armata Americană este un mozaic din punct de vedere al apartenenţei religioase a
membrilor ei, de la protestanţi, catolici, mozaici, musulmani, budişti ş.a. culte.
La Vatican sau în Ierusalim sunt organizate rugăciuni colective pentru pacea lumii.
Raporturile noastre actuale, legăturile intercivilizaţii, interculturale, între indivizi şi/sau colectivităţi, cu
reprezentanţi ai altor religii, nu trebuie să ne încurce sau să ne dezorienteze, asimilând doar alte tradiţii, pe nemestecate,
în dorinţa grabnicei integrări euro-atlantice, fără să păstrăm şi din tradiţia seculară. Să fim atenţi la strămoşii noştri, la
învăţăturile valabile, multe dintre ele, şi în zilele noastre!
Bibliografie
- „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Traducere din slavonă în româneşte c. 1650 şi ediţia
apărută în 1971, Ed. Minerva, text ales şi stabilit de către Florica Moisil şi Dan Zamfirescu;
- “Experienţa rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea românească”, Părintele Juvenalie Ionaşcu, Editura Anastasia,
2001
- “Prelegeri de estetica Ortodoxiei”, Mihail Diaconescu, Ed. Porto Franco, 1996, pg. 368
- Eugen Negrici, „Poezia medievală în limba română”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004;
- „Dicţionar Explicativ al Limbii Romane” (DEX);
- Constantin Cuciuc, „Sociologia religiilor, Ed. Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2003, pg. 176;
- Dimitrie Pandovici, “Catavasierul”, Typografulu, 1742, Bucureşti, în lucrarea “Bibliografia românească
veche”, tom II, 1910, p. 57;
- Bogdan Petriceicu Haşdeu, „Cuvente den bătrâni, Tom II, Tipografia Laboratorii Noi, Noua Tipografie
Naţională, Bucureşti, 1879, pg. 439;
- Dan Zamfirescu, „Expresia genială a vechii civilizaţii româneşti, în volumul „Contribuţii la istoria literaturii
romane vechi”, Ed. Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pg. 97;
- Dan Zamfirescu, „O carte fundamentală a culturii europene”, Ed. Roza vânturilor, Bucuresti, 1990;
- Pr. Prof. Dr. Ion Bria, „Dicţionarul de teologie ortodoxă A-Z”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
BOR, Bucuresti 1981, Articolul “Ortodoxie”, pg. 273-278
- „Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă, Cuvânt înainte de Pr. Prof. Constantin Galeriu, Asociaţia
filantropică Christiana, Bucureşti, 1992;
- Nichifor Crainic, „Frumuseţea naturii”, în volumul “Nostalgia Paradisului”, Ed. Cugetarea – Georgescu
Delafras, Bucureşti
- Părintele Stăniloaie, “Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, I-V 1946-1948, Sibiu, VI-XII 1976-1991,
Bucureşti
- “Filocalia părinţilor care practică trevzia” – Filocalie a Sfântului Nicodim Aghioritul (1749-1809) şi Macarie
din Corint (1731-1805)
- http://www.dictionar-online.ro/dictionar_explicativ.php?id=predoslovie)
http://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8Env%C4%83%C5%A3%C4%83turile_lui_Neagoe_Basarab_
c%C4%83tre_fiul_s%C4%83u_Teodosie
- http://www.dictionar-online.ro/dictionar_explicativ.php?id=predoslovie)
- http://www.crestinortodox.ro/CATAVASIER-Dictionar_religios-13152-314-1.html
- http://www.prayerinamerica.org/wp-content/downloads/get-involved/themes/Armed-Conflict.pdf
-http://www.arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2777:familia-i-biblia-tema-noului-anpastoral&catid=150:universul-familiei&Itemid=403
(Speranţa-Liliana NEAGU)
47 Constantin Cuciuc, “Sociologia religiilor”, Ed. Fundaţia România de Mâine, Bucureţti, 2003, pg. 176
48 “Rugăciunea şi conflictul armat”, James P. Moore
Revista Trivium 124

Gabriela Luca (Neagu)
Violenta si Sacrul
“A pacatui nu inseamna a face rau.”
“Adevaratul pacat este a nu practica
binele” – Ioana Petcu.
Devenit constient de pozitia lui in Cosmos si pus in fata permanentului
spectacol al boltii ceresti, omul va dobandi constiinta destinului sau si va simti
existenta unei Transcendente cu care va incerca sa comunice, in afara vizibilului si
cotidianului. Acesta este, fara indoiala momentul aparitiei lui homo religious care-si
va intelege si reprezenta divinitatile ce vor da nastere, mai tarziu, religiilor neolitice si
apoi marilor religii. Homo religious universal traieste experienta credintei in existenta
unei “realitati absolute, sacrul, ce transcende aceasta lume, unde totusi se manifesta,
sanctificand-o si facand-o reala, experienta de care mai tarziu va da seama.
Intr-o asemenea perspectiva, demonstrata stiintific, nu numai in opera lui
Mircea Eliade, experienta religioasa apare ca fiind experienta esentiala a omului,
instrumentarul deslusirii popriei sale conditii.
Firesc ca in explicarea notiunii de sacru sa se porneasca de la originea acestuia.
Cuvantul „sacru” deriva din latinescul”sacro,sacrare”care inseamna”a consacra
pentru Dumnezeu”; in greceste corespondentul este “hieros”,termenul este utilizat la
2TIMOTEI 3:15 cu referire la Sfintele Scripturi(scripturile sacre). Termenul “sacru”
este sinonim cu “sfant”.
Fie prin conotatiune ori prin specializare lexicala conventionala, „sacru” ar
desemna o categorie de sfintenie specifica materialului.
Definirea, identificarea si experimentarea „sacrului” este desigur importanta
pentru orice crestin. Daca cineva este la biserica sau la locul de inchinare crestin, iar
acasa pagan, sacrul nu are nici o valoare pentru acea persoana.
Revista Trivium 125

Fara sacralitate morala, orice alta sacralitate este lipsita de substanta. Formele
exterioare nu pot suplini lipsa de continut.
crestini.
Aspectele de sacralitate sunt multidimensionale in viata a cat mai multor
Dezbaterea in jurul rolului Bisericii, la inceputul noului mileniu, subliniaza in
mod concret modalitatile prin care aceasta structura de origine divino umana reuseste
sa se implice in societate cu solutii benefice ce merita sa fie luate in considerare in
viitorul ce se prefigureaza cu repeziciune.
Procesul de globalizare este considerat de unii autori un factor de fragmentare a
socialului;un motor care accentueaza dizolvarea identitatii religios-culturale a omului
traditional.
Inima traditiei pe taramul mitologiei este atinsa de sociologie, de vreme ce
miturile sunt stalpii de rezistenta ai ritualului-ca socializare a mitului si ai moralei
traditionale. Manifestarile din lume pot fi bune sau rele dupa gradul si directia
pastrarii normei morale.
Comunitatile isi regleaza viata sociala prin mecanismele traditiei.In absenta
legislatiei, jurisprudentei, codurilor de legi, traditia si cutuma fixeaza drepturile si
obligatiile indivizilor. Dominate de sacru si de venerarea originilor, orientate spre
trecut, mai mult decat spre viitor, preocupate de a pastra si nu de a inova, „devoreaza”
personalitatea individual, integrand-o modelului colectiv. „EU” este supus lui “NOI”,
apartenenta la aceste forme comunitare nefiind, in nici un fel, conditionata de vointa,
de constiinta umana individual. In asemenea cadre cu dominanta religioasa, in
carecaracterul repetitiv al actiunii conventionale devine ceremonial, in care religia sta
la bazastructurarii relatiilor sociale, a muncii, a sistemelor valorice, indoiala nu se
manifesta decat in raport cu alteritatea, cu straneitatea. Membrii acestor grupuri nu
rationeaza, ci cred, simt si rationeaza impreuna (prin manifestarile vointei organice de
care vorbea Ferdinand Tonnies). Credintele nu devin discutabile, contestabile, decat
in momentul instrainarii lor, cand indivizii, pana atunci integrati in modelele comune,
se emancipeaza si interogheaza oportunitatea uneia sau alteia din formele comunitare.
Caracterul sacru al bisericii este al bisericii universale formata din toti cei ce
Revista Trivium 126

cheama in orice loc numele lui Hristos si al bisericii locale formata din cei sfintitiin
Hristos in Corint si oriunde altundeva. In conceptia traditionala de sacru este sfant
lacasul de inchinare care ii gazduieste pe credinciosi si pe preoti in desfasurarea
serviciilor divine. Sacrul traditional are coordonate fizice, pe cand sacrul scriptural
are coordonate spirituale.
In veacul nostru secularizat, sfintenia evanghelica, sacrul obiectiv si definitoriu
este considerat pur si simplu un joc imaginativ transmis din generatie in generatie,
fara nici un fel de coerenta rationala.
Sacrul scripturistic are ratiuni spirituale “asta este scris”, “Dumnezeu a
hotarat”, “potrivit cu voia lui Dumnezeu” reprezinta ratiunea necesara si suficienta
pentru recunoasterea definirea sacrului.
Sacrul este obiectul unui interdict si nu numai ci si transgresarea interdictului.
Aparitia interdictelor este pierduta in preistorie odata cu aparitia omului si
cunoasterea divinului. Interdictul, divinul siumanul sunt strans legate.
Desi stiinta a criticat si inlaturat unele interdicte religioase, ea insasi ca munca
de cercetare se intemeiaza pe interdict si fara acesta nu ar fi fost posibila.
Interdictele alunga tulburarile de orice fel, spaimele,expunerea la violenta.
Sacrificiul animalului sau al omului este transgresarea interdictului violentei.
Intotdeauna, sacrificiul relationeaza complementar cu sacrul, un sacru care se
raporteaza la impresia pe care o are constiinta de a fi conditionata de forte
independente de vointa. Insa experienta sacrificiului, departe de a se manifesta ca
univoca, se infatiseaza sub natura sa ambivalenta(cum bine a surprins Nicu Gavriluta)
si bipolara, pe de o parte „ca un lucru foarte sfant de la care nu te poti abtine fara a
comite o neglijenta grava”, pe de alta parte”ca un fel de crima pe care nu o poti
comite fara sa te expui la riscuri la fel de grave.”Actul sacrificial in sine are un dublu
aspect: legitim si ilegitim, pur si impur, dat de cercul vicios al sacralizarii prin
desacralizare a victimei.
Cei doi sociologi francezi,Marcel Mauss si Henri Hubert prezinta destul de
sugestiv natura ambivalenta a sacrificiului in al lor Eseu despre natura si functia
sacrificiului surprinzand realitatea ca „in orice sacrificiu de desacralizare, oricat de
Revista Trivium 127

pur ar fi, descoperim intotdeauna o sacralizare a victimei. Si invers, in orice sacrificiu
de sacralizare, chiar in celmai marcat, o desacralizare este in mod necesar
implicata.”Rene Girard, antropolog si filozof alaturandu-se celor doi autori
expliciteaza ideea subliniind duplicitatea obiectului sacrificial: ”este criminal sa ucizi
victima pentru ca ea este sacra...dar victima nu ar fi sacra daca nu ar fi ucisa”.
Autor al unor cunoscute esee de critic literara, Rene Girard, care preda intr-o
mare universitate americana, isi propune in “Violenta si sacrul” sa se intoarca spre
originile intregului edificiu cultural si social aflat in central civilizatiei noastre.
Cercetarea sa se sprijinea in acelasi timp pe o relectura foarte personalaa tragicilor
greci si pe o discutare amanuntita a pricipalelor sisteme sociologice, etnologice,
psihanalitice, care au incercat sa dea o explicatie globala a riturilor si a primelor
institutii culturale si sociale.
El ii analizeaza pe Freud si pe succesorii sai. Dupa ce critica lipsurile teoriei
complexului lui oedip, Girard pune accentul pe rolul “violentei fondatoare” si pe cel
al” victimei ispasitoare”, neglijate pana la el de toti cercetatorii.
Dintr-o perspectiva sociologica, Rene Girard, plecand de la opera celor doi
autori francezi Mauss si Hubert, propune o deslusire mai neobisnuita a sacrificiului,
desemnand ca element cheie al conceptualizarii acestuia violenta. Similitudinea
dintre fenomenul sacrificial si violenta este confirmata prin „identitatea pozitiva a
razbunarii, a sacrificiului si a penalitatii juridice”, Teoria lui Rene Girard se bazeaza
pe observatia ca functia de baza a sacrificiului este tocmai aceea de a stinge
violentele interne, de a impiedica izbucnirea conflictelor sociale. Insa, de indata ce
violenta refulata de sacrificiu isi dezvaluie fie si numai pentru putin natura, ea
degenereaza intr-o continua razbunare a sangelui varsat, acea „blood feud ” care
astazi are un rol neinsemnat. Asadar, sacrificiul stinge razbunarea, impiedica
dezvoltarea germenilor violentei, devenind „ un instrument de preventie in lupta
impotriva violentei”. Rene Girard propune o identitate intre functia sacrificiului si a
sistemului judiciar, insa cu un amendament: sistemul judiciar este mai eficient decat
institutia sacrificiala.
Girard, nuantand caracterul dual al violentei, distinge intre violenta buna, pura,
Revista Trivium 128

care „raspandeste binefacerile sacrificiului”, si violenta rea, impura, care „inmulteste
nebuneste ravagiile”; bineinteles ca aceasta diferentiere este oarecum arbitrara si
relativa. Asadar, nu orice violenta poate deveni eficienta in domolirea crimelor
razbunatoare. Plecand de la aceasta dualitate secreta a violentei, pe care de cele mai
multe ori oamenii nu o pot patrunde, antropologul american identifica „criza
sacrificiala” momentul nefunctionarii mecanismului substitutiilor sacrificiale datorita
deplasarii echilibrului dintre victima si comunitate spre „mai mult” sau spre „mai
putin”, sacrificiul pierzandu-si „caracterul de violenta sfanta pentru a se
cu violenta impura, pentru a deveni complicele scandalos al acesteia,
reflexul sau ori chiar un fel de detonator”.
In consecinta, sacrificiul, dupa opinia lui R.Girard, este o violenta de
substitutie, un transfer colectiv in virtutea caruia victima e substituie membrilor
scoietatii.
Intr-o maniera deosebita, Mircea Eliade abordeaza fenomenul sacrificial prin
prisma sacralitatii. Pentru „homo religiosus”, sacrul echivaleaza cu puterea sau cu
realitatea prin excelenta. Or, tocmai „ritualurile (sacrificiale-n.n) simple sau elaborate
in scenarii dramatice stufoase urmaresc stbilirea de raporturi favorabile intre om si
aceste „ puteri ”.
Pe linia unei abordari originale a fenomenului sacrificial se situeaza si Jean-
Jeacques Wunenburger. Filosoful francez asaza sacrificiul la baza jocului ritual, joc
ce constituie o unitate structurala simbolica a sacrului. Jocul sacru definit de H. G.
Gadamer ca o conduita a carei esenta „consta in faptul ca el se elibereaza de
incordarea ce caracterizeaza raportarea sa fata de scopurile sale”, comporta modalitati
diferite de exprimarea de al o cultura la alta.
Wunenburger continua linia propusa de R. Girard specificand ca „ ritualul
sacrificial poate fi analizat ca un proces de reglare a violentei originare, prioectata
asupra victimei, devenita tap ispasitor, care permite simultan sa se dea frau liber
vioentei, sa o transfere la un alt nivel care-i da sens, si sa se renunte pe viitor la ea, cu
riscul de a comite un sacrilegiu”.
Asadar, sacrificiul – ritual religios, prin excelenta, adesea confundat cu esenta
Revista Trivium 129

insasi a sacrului – interpune intre om si divin, o realitate intermediara (victima) cu
scopul de a asigura un contact intre cele doua lumi. Momentele sacrificiului, fie ca
sunt izolate unul de celalalt, fie ca sunt reunite intr-un singur act, oermit
neconditionarea circulatia fortelor intre sus si jos. Prin instituirea pierderii si
respingerii fiintei consacrate (privatie) se obtine bunavointa Divinitatii, ce garanteaza
umanitatii debandirea unor forte reinoite (incorporare) sub semnul sacralitatii.
Intreaga civilizatie umana decurge dupa R.G. dintr-o violenta colectiva
primordiala; pentru societatile etnologice documentele care o atesta sunt miturile
(relatari ale persecutiilor redactate din perspectiva persecutorilor naivi). Violenta
colectiva originara nu este insa doar o masina de fabricat „mituri”, ci si prin
intermediului mecanismului zis al tapului ispasitor, care produce efemerist zei din
victime imorale, o masina de alimentat orice Panteon cu divinitati ale violentei
transfigurate. Tot R.G. in cartea sa „Despre cele ascunse de la intemeierea lumii”
apreciaza ca mitologia, religia, cultura in general chiar si gandirea omeneasca, se nasc
dintr-un limbaj real,un omor ritualic ce capata virtuti intemeietoare, dar care ramane
ascuns si camuflat sub transfigurari fictive.
Pe acest principiu “ victimar ” isi cladeste R.G. “ antropologia victimara ”
straduindu-se sa capteze vocea muta a victimelor ispasitoare si adevarul lor ostracizat
„ de la intemeierea lumii ”.
“ Daca violenta este subiectul oricarei structuri mitice si culturale, Cristos este
singurul subiect care scapa acestei structuri, pentru a ne elibera de sub stapanirea ei.
Numai aceasta ipoteza ne permite sa intelegem pentru ce este prezent in Evanghelie
adevarul victimei ispasitoare si pentru ce acest adevar permite deconstruirea tuturor
textelor culturale, fara nici o exceptie”, sustine antropologul de la Standford,
supunand textul neotestamentar celei mai revolutionare exegeze a timpurilor noastre;
iar Roger Scruton, filozof, publicist conservator britanic, argumenteaza ca „Religia
nu este cauza violentei ci solutia ei. Violenta vine dintr-o alta sursa si nu exista o
societate fara ea (fara religie) deoarece vine chiar de la inceputul incercarii vietii in
comun a fiintelor umane”.
Relatia violenta-sacru este accentuata de intentia marturisita inca de la inceput
Revista Trivium 130

de Rene Girard ca fiind configurarea unei „ antropologii a religiosului ” care sa
desfasoare marea harta a culturii umane.
In cartea sa “ Prabusirea Satanei ” R.G. arata cum crestinismul originar se
inalta ca un far care lumnieaza intinderile intunecate ale ignorantei mentalitatii
arhaice, tributara violentei mimetic si omorulzi fondator, reflectate in mituri si
reproduse intr-o serie de rituri sacrificiale. Pana la biblic, care le descopera si le
stigmatizeaza, aceste acte de violenta au ramas adanc ingropate in „ infrastructura
mitologica ”. Astfel, “ Evangheliile sunt ca o harta rutiera a crizelor mimetice si a
rezolvarii lor mitico-rituale, un ghid care ne permite sa circulam in religiosul arhaic
fara sa ne ratacim”.
Abia in textele sfinte se problematizeaza pentru prima data natura adevarata a
ceea ce ramane o constanta antropologica: violenta colectiva, violenta care se reitera
cu regularitate in sumbrul univers mitic, gratie credintei in proprietatile sale
transfiguratoare. Girard considera Biblia si Evangheliile „cheia de bolta pentru
explicitarea acestui proces mimetic si al violentei care avea deja gravat pe ea
principiul hobbesian care sustine ca omul e lup pentru om”.
Miturile atesta o dubla transfigurare victimara: mai intai, aceasta are parte de
culpabilizare si de sacrificare, pentru ca mai apoi sa se metamorfozeze intr-un
binefacator si un restaurator al linistii.
In comunitatile pre-crestine, acest fenomen de multime isi reproduce neincetat
ciclul mimetic in structuri ritualizate, de rutina, care constituie formele fruste ale
sacrului arhaic, rudimente ale religiosului, pe care crestinismul nu le recunoaste si le
considera manifestarile pagane ale „ iluziei satanice ”.
Ciclul mimetic si violenta colectiva care se consuma in mod repetat in
universul arhaic al miturilor cunosc o larga diseminare si in context biblic. Cu toate
acestea, finalitatea lor e intotdeauna diferita, iae in cadrul Evangheliilor, schema
mitica se rastoarna. Ocultarea violentei, falsificarea mecanismului victimar prin
nedreptatirea unei victime inocente, apoi divizarea si victimizarea divinului,
generatoare de false epifanii, sunt considerate de viziunea crestina drept morfologia
pretinsei sacralitati arhaice.
Revista Trivium 131

Noua realitate revelata prin figura mesianica demistifica ambalarile
contagioase ale multimii si iluzia persecutoare, recunoscand lipsa de vinovatie a
victimei si dezbracand-o de valentele sacre.
Abia „ stiinta biblica a violentei descopera resorturile care actioneaza violenta
si care nu poseda deloc virtuti catarctice, ci reprezinta Satana prin excelenta ”. Dupa
ce s-a multumit sa cerceteze in paralel miturile si povestirile biblice, Girard opereaza
acum o schimbare de directie, aplicand peste universul arhaic grila de lectura crestina
si adoptand retorica textelor evanghelice.
In acest spirit, autorul revalorifica notiunea evanghelica de Satana asimiland-o
insusi mimetismului conflictual. Diavolul devine suveranul acestei lumi, caci,
profitand de ignoranta subiectilor umani, el pune in functiune masinaria
circularitatilor mimetice, insinuindu-se in sanul multimilor si ambalandu-le pana la
limita suprema a crizei mimetice. Dar tot el se retrage si declanseaza mecanismul
victimar care pune capat crizei si impiedica autodistrugerea comunitatii. E ceea ce in
Biblie apare sub sintagma ” Satana expulzeaza pe Satana”. Acest unghi de vedere
elucideaza si enigma societatilor mitico-rituale. Acestea cazusera prada lantului
infinit al ambalarilor mimetic tocmai pentru ca nu aveau constiinta caracterului lor
real, erau incapabile sa sesizeze in acestea articulatiile proiectului satanic. Insa
limbajul symbolic al Evangheliilor divulga si depaseste limbajul obscure al violentei
umane. Mai mult, ceea ce au insemnat Patimile lui Cristos dezamorseaza mecanismul
victimar instituit de Satana si-l neutralizeaza. Satana a fost, la randu-i, mistificat si
dezarmat, redus la neputinta. Legitimitatea religiei crestine arunca in dizgratie
fetisismul practicilor si credintelor arhaice. Ea reprezinta triumful conceptiei crestine
monoteiste asupra falselor divinitati mitice, nascute din sangele victimelor
nevinovate.
Urmarind firul proiectului sau anthropologic, Girard strabate versantii culturii
umane, trecand de la infernala spirala mitologica, cu circumvolutiile dantesti ale
rivalitatilor, la revolutionara gandire crestina, care arunca o noua lumina asupra
tenebrelor credintelor mitice. Calauzit de aceasta lumina, scriitorul isi incheie periplul
pe pamantul lumii modern si al celei actuale, in care adanc implantata traditie iudeo-
Revista Trivium 132

crestina, desi revoluta si reprimata in subteran, cunoaste aparisia unui rod nou:
preocuparea modern pentru victime, fenomen caruia nici o societate anterioara, oricat
de religioasa, nu i-a inteles adancile semnificatii.
Dupa opinia mea, schimbarile reglate de interdicte si obligatii sunt efectul
polarizarii violentei impotriva victimei ispasitoare prin sacralizarea acesteia. Ar trebui
readuse in prim-planul reflectiei culturale, valorile crestinismului si odata cu ele,
conditia noastra de fiinte religioase.
BIBLIOGRAFIE
Caillois Roger ,, Omul si sacrul ”, ed. Nemira, Bucuresti, 1997.
Durkheim Emile „Formele elementare ale vietii religioase ”, ed Polirom
Iasi, 1995.
Eliade Mircea ,, Sacrul si profamul ”, ed Humanitas, Bucuresti,2000 pg 176
Eliade Mircea „Tratat de istorie a religiilor ”, ed Humanitas, Bucuresti, 1992.
Eliade Mircea „Morfologia religiilor ”, ed Jurnalul lietrar, 1993.
Gadamer H.G. „ Adevar si metoda ”, ed Teora, Bucuresti, 2001, pg. 90.
Girard Reine „Violenta si sacrul ”, ed Nemira , Bucuresti, 1995.
Girard Reine „Prabusirea Satanei ”, ed Nemira, Bucuresti, 2006.
Girard Reine ,, Tapul ispasitor ”, ed Nemira, Bucuresti .
Girard Reine „Despre cele ascunse de la intemeierea lumii ” ed Namira, Bucuresti
.
Gavriluta Nicu „Studiu introductiv la M. Mouss, H. Hubert ” ed Polirom, Iasi
1993.
Mauss M. si Hubert H. „Eseu despre natura si functie sacrificiului ” ed Polirom,
Iasi, 1997.
Wunenburger J.J. „Sacrul ” , ed Dacia, Cluj Napoca, 2000.
Revista Trivium 133

ANTROPOLOGIA VIOLENŢEI
Virgil Păunescu
POSTMODERNISM ŞI VIOLENŢĂ
Introducere in postmodernism;
Mai intai , postmodernismul s-a afirmat in cultura si arta : in arhitectura prin
Venturi si Jenks , in literatura prin Derrida , Lyotard ori Foucault , in artele
plastice prin Lichtenstein , Warhol , Ben , Cesar si altii , in filozofie prin Bahtin ,
Ricoeur , Shotter , Schultz , Rorty , unele idei revendicandu-se mai demult , chiar
de la Wittgenstein si Parsons , sau si mai departe , din unele asertiuni ale lui
Nietzsche , Kirkegaard ori Heidegger.
In cultural si estetic , dezbaterile au izbucnit initial in anii ’60-’70 pe tema
modernista a “mortii artei”, dar si in vederea asupra a ceea ce ar succede
modernismului , venind dupa curentul modernist , care a parut o vreme ca poate
sa raspunda tuturor intrebarilor si problematicii artistice in totalitatea ei .Acest
curent viitor urma deci , in mod natural , dupa modernism , sa primeasca titlul de
“postmodernism”.
Asa s-a nascut astfel denumirea noului curent teoretic , post-modernism
inseamnad o intensificare a modernismului , un “hiper-modernism” , dupa cum il
numea si ganditorul brazilian Jose Merquior in 1984 ,sau “ o noua fata a
modernismului”, dupa cum afirma Matei Calinescu in 1987.Conceptia
postmodernista a atacat mai ales modernismul vazut ca oglinda a realitatii ,
postmodernismul pledand pentru pozitii mult mai nuantate “perspectiviste”, si
“relativiste” , perspectivelor asupra societatii , promovate de modernism ,
preferandu-li-se micro-perspectivele si micro-politicile , vazute ca fiind capabile
sa raspunda mai adecvat realitatii particulare ori adevarurilor multiple ale
existentei.Datorita acestor schimbari , se produce transformarea societatii dintr-o
societate de tip modernist intr-o societate de tip postmodernism ,
postmodernismul constituind , in fapt un nou stadiu al societatii si al istoriei , un
stadiu ce are nevoie de noi concepte si dezvoltari teoretice.Postmodernismul ia
mare amploare si in scurt timp devine un important curent de gandire al lumii
contemporane.De curentul postmodernism si de generozitatea acestuia s-au
realizat tot felul de manifestari , de la cele feministe la experimentele sexuale , de
la libertatea unor manifestari pseudo-religioase la interpretari aberante ale
ritualurilor funerare.
Revista Trivium 134

Introducere in violenta:
Violenţa este, în continuumul război-pace, tematizat în nenumărate rânduri în
cadrul acestui curs , criteriul central de diferenţiere. Cursul violent al conflictelor se
găseşte pe partea stângă , cel non-violent , pe partea dreaptă , în "jumătatea păcii".
Dar ce înţelegem de fapt când vorbim despre cursul violent al conflictelor? Atunci
când cursul conflictului ia forma unui război , lucrurile sunt relativ clare. Mai dificilă
este situaţia în acel segment al continuumului dintre război , ca formă extremă , pe
partea stângă , şi punctul de turnură, de civilizare a conflictelor , din mijloc.
Violenţa este un fenomen care nu a fost definit sau delimitat în
mod clar nici de către ştiinţă şi nici în uzul cotidian al limbii. Atunci
când mass-media foloseşte acest termen, este de obicei vorba
despre următoarele aspecte ale violenţei:
criminalitate (furturi şi crime), mai ales în metropole; 90%
din autori sunt bărbaţi;
vandalism : distrugere de bunuri;
scandaluri: isterie şi violenţe la concerte pop, meciuri de
fotbal sau alte evenimente de masă;
violenţă xenofobă: acte de violenţă comise împotriva unei
anumite părţi a populaţiei;
violenţele dintre bande: confruntări violente între bande
rivale de tineri;
violenţă motivată politic.
Cum este vazuta Romania?
In toate mediile nu se vorbeste decat despre o Romanie Europeana.In ceea
ce priveste tara noastra tara noastra , parerile sunt impartite , dar in marea
majoritate se fac pariuri , pronosticuri si se poarta controverse adeseori
violente.Raportarea si pozitionarea Romaniei fata de Europa a devenit o tema
importanta de dezbatere atat in mediul cultural cat si in cel politic.Reactia
Romaniei fata de Europa ar trebui sa fie unul dintre fenomenele cele mai
controversate ale prezentului nostru , dar din pacate nu se intampla.
Stim cu totii ca idealurile sunt amagiri ; necesare poate debitarii unor
justificari defensive rafinate , pe cand in realitate conteaza faptele.Cu toate
stradaniile noastre in imaginarul european nu am putut niciodata sa depasim
conditia unui popor obscur si lamentabil , care , desi imbratiseaza formele nu
am reusit sa ne ridicam la acel nivel European.In astfel de momente de luciditate
Revista Trivium 135

, devenim furiosi si insetati de sange.Si aproape de 14 ani stam in loc . Ineficienta
si prostia conducatorilor nostri politici arata procesul nostru de
victimizare.Cioran spunea ca “nu intereseaza , in ascensiunea si aurora unei
culturi , continutul ei , cat ritmul.O revolutie , oricat de monstruoasa , este
preferabila unei pasivitati rusinoase.In aceste conditii prezenta fondului nu are
cum sa justifice deloc refuzul modernizarii.Fara Europa , adica mai exact fara
formele occidentale , Romania ar fi condamnata la o cultura minora.In ceea ce
priveste Occidentul pare sa fie un model benefic noua , fapt pentru care o
consideram salvarea noastra.Asezati la periferia Europei , in cel mai indeterminat
climat spiritual , nici Orient , nici Occident , parem condamnati sa facem o
alegere violenta: ori orientali ori occidentali.Trecutul Romaniei a lasat o amprenta
amara si nici nu avem multe episoade de care sa fim prea mandri.Daca arunci
o privire panoramica asupra istoriei noastre , constati ca Romania pare blocata
intr-un inceput perpetuu.Romania este deschizatoare de drumuri in fenomenul
literar precum Eminescu , Blaga , Barbu.Aproape nimic nu are continuitate in
aceasta tara.Nici la nivel politic , nici la nivel social si cu atat mai putin la
nivelul fenomenului cultural.
Destinul modern al capitalimului , continuitatea sunt azi contrabalansate de
analiza rupturii produse odata cu emergenta unui dominant cultural ; cunoscut
sub titlul de postmodernism.
Pozitiile postmoderniste sunt inseparabile de o critica implacabila a
modernismului radical , acuzat de distrugerea mecanismului orasului tradtional si
a culturii micilor comunitati care il alcatuiau.Poate ar trebui sa invatam in timp
sa ne valorificam propria noastra ozitionare in lume , pentru a crea cu adevarat
o identitate culturala romaneasca.
Conditiile in care Televiziunea a devenit atotputernica:
Intreg postmodernismul este fascinat de intreg acest peisaj degradat al culturii
kitsch-ului , serialelor TV si colectiilor pseudostiintifice , al reclamelor , talkshowurilor
, filmelor de categorie slaba.Astfel de repere , postmodernismul le asuma si
le utilizeaza ca material propriu.Postmodernismul integreaza productia estetica in
intregime in productia de bunuri.
Televiziunea a fost blamata pentru declinul rezultatelor scolare , cresterea
criminalitatii , scaderea numarului participantilor la vot , colapsul vietii de
familie , cresterea ratei divorturilor si in general , pentru mai toate problemele
cu care se confrunta societatea astazi.Spatiul mass media a devenit noul
teritoriu al interactiunii umane , al expansiunii economice , sociale ,
politice.Astazi se vorbeste despre virusii “virusii” mass media care se imprastie
Revista Trivium 136

si reusesc sa capteze interesul general , iar succesul lor este determinat de
sanatatea organismului , “cultura populara”.Un astfel de virus poate fi un
eveniment , un sistem de gandire , o imagine vizuala etc. Vietile noastre sunt
saturate de mass media.Peste tot exista semne ca viata contemporana ar fi de
neconceput fara mijloace moderne de comunicare.
Naturalizarea televiziunii , la fel cum s-a intamplat si in cazul altor
tehnologii s-a petrecut gradat , timp in in care ea a devenit standardul prin
care este judecat , ordonata si inteleasa lumea non-televizata , transformandu-se
intr-un soi de limbaj specializat care furnizeaza termenii prin care fenomenele
non-televizate , transformandu-se pot capata semnificatie.
Bibliografie : Maria Barbu “ Idee si expresie ”.
Daniel Sur “ A treia cale” ( NOEMA VOL . 4 NR . 1 , 2005).
Corina Molete
Violenta societala si indiferenta ostila
Una dintre marile probleme ale umanităţii a constituit-o problema
violenţei şi agresivităţii umane,a acelor tipuri de personalităţi pentru care
agresivitatea şi violenţa le apar ca cele mai corespunzătoare pentru existenţa şi
supraveţuirea socială.
În epoca marximului din România,ideologii partidului din psihiatrie negau existenţa
sociopatiilor şi mai ales în societatea socialistă (care nu putea să aibă decât un rol
sanogen,în ciuda tarilor şi a totalitarismului care agresa personalitatea umană.În acest
fel s-a constatat că fenomenele violenţei şi agresivităţii şi chiar a criminalogiei pot să
coincidă parţial şi cu domeniul psihiatriei sociale.
Furia şi agresivitatea.
În ultimii 30 de ani,aproape că nu a trecut un an fără a se consacra acestui subiect,cel
puţin un congres,la care au participat profesionişti foarte diferiţi
(psihologi,sociologi,psihiatri,geneticieni,neurochimişti etc).
Dacă la animal comportamentul agresiv apare ca motivat (sexual,legat de instinctul
de apărare sau alimentar),la om apare adesea fără asemenea motivaţii (bande de tineri
care agresează trecătorii,luarea de ostatici etc).Numeroşi autori vorbesc,în sens social
de agresivitate,în sensul unor ambiţii comportamentale competitive.Von Bertalanffy
(1958) descrie omul ca pe o fiinţă cu instincte sărac desvoltate,consecinţa fiind
apariţia unei fiinţe periculoase pentru el însăşi şi mediu.Acest lucru,subliniază
Bastians (1972),se bazează pe faptul că omul nu are totdeauna capacitatea de a
conduce şi controla universul simbiolic care face comunicarea posibilă.Întrebarea
dacă natura umană este bună sau rea a fost pusă de multă vreme.Hobbes spunea că
Revista Trivium 137

"home homini lupus",în timp ce Locke arată că în natură oamenii trăiesc
împreună,fără lideri,în raport cu dreptatea şi legile naturale,ca o comunitate a
virtuoşilor anarhişti,această lege naturală fiind,spune Locke "de origine divină".Dar
subliniază Hiwert (1969) criminalul,ca şi bolnavul mintal participă la aceiaşi
mitologie a omului alienat.Contrar numeroaselor păreri,în acest domeniu,Durkheim
(1885) nu vede caracterul patologic al crimei,pentru el crima fiind un fapt social
normal,deoarece fenomenul nu apare doar în unele societăţi sau la unele specii,ci în
toate societăţile,din toate timpurile.Din acest motiv,delictul,crima apar legate de
condiţiile vieţii colective,de toate vârstele,ceea ce face din violenţă o adevărată
maladie socială.
Mai mult,chiar,Durkheim subliniază că aceasta este un "fapt social
normal",deoarece ar fi util şi necesar,legat de condiţiile fundamentale ale vieţii
sociale şi utilă căci aceste condiţii care o generează sunt ele însăşi indispensabile
evoluţiei normale a moralei şi a dreptului.Din acest motiv,răufăcătorul nu mai apare
ca un antisocial radical,ca o specie parazit,un corp străin,inasimilabil în sânul
societăţii,ci ca un agent regulator al vieţii sociale.Transformând crima într-un fapt
oarecare,nu înseamnă să nu o urâm,deoarece nici durerea nu este dezirabilă
(Durkheim).Deşi individul şi societatea urăsc violenţa şi crima-acesta fiind aspectul
normal al problemei-ea ar juca totuşi un rol util în societate.
Totuşi trebuie subliniat că Durkheim scria acestea în 1895,în anumite condiţii
specifice şi că,a denatura această viziune,în sensul că el ar face apologia crimei nu
este real,deoarece autorul avea nevoie de această exagerare pentru a se opune,la acea
epocă,unor concepţii statice sau religioase ale timpului său şi pentru a implica
fenomenul violenţei în cadrul unui complex studiu sociologic,în care însăşi autorul a
fost printre pioneri.Realitatea este că fiinţa umană se află angajată continuu în găsirea
de soluţii în ceea ce priveşte agresivitatea şi crima,aceasta fiind poate mult mai actual
decât în secolul trecut.
Imaturitatea afectivă a tinerilor va face ca la aceştia furia şi agresivitatea să apară în
condiţii mult mai uşoare,fiind implicaţi mai ales factorii familiali (părinţi
cruzi,criticism exagerat,favorizarea unui frate etc).Există,subliniază Jersild şi colab.
(1978) o serie de condiţii care cresc susceptibilitatea adolescenţilor şi măresc
frecvenţa şi intensitatea comportamentelor agresive,a furiei şi a urei.Aceste fenomene
ar fi:foamea şi oboseala fizică şi psihică,ironizarea permanentă,lezarea constantă a
mândriei şi autostimei.Eşecul este o adevărată traumă psihică,el produce adesea
sentimentul de ruşine din care mai ales tinerii caută să iasă prin violenţă.
Revista Trivium 138

Florian Tudor
VIOLENTA BIBLICA
1. Violenta din Vechiul Testament
Pentru o persoana moderna, descrierile din Vechiul Testament (inteles ca prima
parte a scrierilor sacre ale crestinilor) sunt uluitor de violente. Celebrul jurnalist
Robert Woodward 49 , intr-un articolul aparut in Newsweek, apeleaza la istorisirile
violente din Biblie, spunand: „Biblia prezinta relatari de violenta, comisa in numele
Domnului. Dumnezeul prezentat in primele carti ale Bibliei este intr-adevar nemilos
in sprijinul pe care il acorda izraelitilor, inecandu-i in mare pe dusmanii acestora”.
Desigur, se mai pot gasi multe alte relatari si indemnuri la violenta precum si
justificarea unor acte de cruzime savarsite in numele religiei si al lui Dumnezeu.
Pentru cei care nu au avut pornirea interioara de a citi Bilblia, pot aduce cateva
exemple.
Povestea fratricida dintre Cain si Abel este una dintre cele mai urate (si
cunoscute) episoade din Biblie. Se poate spune ca ea instiga la omor intrucat zeul
biblic, in loc sa-l pedepseasca cu moartea pe Cain sau sa-i lase pe oameni sa-l
pedepseasca, restaurand echilibrul, ameninta ca oricine il va lovi va fi pedepsit
inseptit. Pedeapsa cuvenita era moartea asa cum Dumnezeu i-a vorbit lui Moise („De
va lovi cineva pe un om si acela va muri, sa fie dat mortii“, Cap. 21, Facerea) cu atat
mai mult cu cat motivul pentru care Cain si-a ucis fratele a fost unul profund imoral:
invidia, pizma. Suparat ca Dumnezeu nu a apreciat darurile oferit de el, ci „a cautat“
spre cele oferite de fratele sau, Cain l-a chemat pe acesta „la camp“ (afara, asa cum
procedeaza eroii americani de filme) si s-a aruncat asupra lui, omorandu-l.
Macelul pus la cale de fii lui Iacov (Simeon si Levi) impotriva regelui Hemor
Heveul si a printului Sichem care le cerusera sora de sotie (pe Dina) este justificat de
acestia prin faptul ca sora lor fusese mai intai necinstita de fiul lui Hemor si apoi
acela se indragostise de ea si il trimisese pe tatal sau sa o ceara de sotie. Desi cu
49 Robert Woodward, legendar jurnalist ale carui investigatii, alaturi de cele ale lui Carl Bernstein, au
declanşat scandalul ''Watergate", ce a dus la demisia preşedintelui SUA, Richard Nixon.
Revista Trivium 139

intentii bune Hemor s-a adresat lui Iacov propunandu-i o alianta indelungata si
oferindu-i sa le dea orice vor cere, totusi fii lui au preferat sa-i amageasca si,
asteptand momentul potrivit, sa omoare toti barbatii din cetatea lui Hemor, inclusiv
pe acesta si pe fiul sau. Apoi, s-au napustit asupra celor morti, au jefuit cetatea, au
luat toate oile, boii si magarii, precum si tot ce era pe camp. Desigur ca, dupa acest
act de razbunare clasica, ei toti au fost nevoiti sa plece de frica represiunii celorlalte
neamuri. Pentru a-i sterge rusinea, Dumnezeu i-a schimbat numele din Iacov in Israel
si l-a indemnat sa se inmulteasca pentru a fonda un nou popor: ,,poporul ales’’...
Pribegia poporului ales este plina de zbucium din care au iesit doar folosind
violenta. Cel care este recunoscut ca fiind conducatotul si salvatorul poporului evreu
pe care l-a scos de sub robia egipteana este Moise, din semintia lui Levi, care a scapat
de urgia decimarii copiilor de sex masculuin ai evreilor de catre egipteni si a fost
crescut chiar de catre fiica faraonului. Cu toate acestea, el a ucis un egiptean pe care
l-a vazut batandu-i si asuprindu-i semenii evrei si a trebuit sa fuga in tara Madian.
Aici a fost acceptat de preotul din Madian, casatorindu-se cu una din fetele sale,
ramanand mai mult timp si intalnindu-l pe Dumnezeu.
Mai tarziu, cand Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, acesta nu a ezitat sa
casapeasca medianiti. In Cap. 31 din Leviticul se spune: „Apoi a grait Domnul cu
Moise si a zis: Razbuna pe fiii lui Israel impotriva Madianitilor, si apoi te vei adauga
la poporul tau. Iar Moise a grait poporului si a zis: Inarmati dintre voi oameni pentru
razboi, ca sa mearga impotriva Madianitilor si sa savarseasca razbunarea Domnului
asupra Madianitilor. Si au lovit ei pe Madian, cum poruncise Domnul lui Moise, si au
ucis pe toti cei de parte barbateasca. Iar pe femeile Madianitilor si pe copiii lor le-au
luat fiii lui Israel in robie; si toate vitele lor, toate turmele lor si toate avutiile lor le-au
luat prada.. Toate cetatile lor din tinuturile lor cu toate satele lor le-au ars cu foc.
Chiar Moise si-a indemnat capeteniile sa ucida toate femeile care au cunoscut barbat
si toti copiii de parte barbateasca, iar pe fetele care n-au cunoscut barbat, sa le lase vii
pentru ei.
In Biblie se mai regasesc si astfel de idei: „Asculta Israele! Astazi vei trece
Iordanul ca sa te faci stapan peste niste neamuri mai mari si mai puternice decat tine,
Revista Trivium 140

pe cetati mari fortificate pana la cer....sa stii ca Domnul va merge El Insusi inaintea
ta, ca un foc mistuitor; El ii va distruge, El ii va smeri inaintea ta: si tu ii vei izgoni si
ii vei distruge repede, asa cum ti-a spus Domnul....caci din pricina rautatii popoarelor
acelora le distruge Domnul dinaintea ta.“ sau „Sa nimicesti toate popoarele care
Domnul Dumnezeu si le va da; sa nu arunci nici o privire de mila spre ele si sa nu
slujesti dumnezeilor lor, caci aceasta ar fi o cursa pentru tine“.
In incercarea de a se salva din Egipt, urmand sfatul pe care Dumnezeu l-a dat
lui Moise, evreii au pradat si au jefuit. Pe drumul pribegiei lor si in timpul existentei
lor stravechi, poporul ales a mai intalnit si alte neamuri: amonitii, locuitorii tarii Og,
moabitii pe care i-au trecut prin sabie si i-au jefuit.
Este bine sa oprim aici exemplificarea violentei descrise in Vechiul Testament
desi am putea continua, dar nu dorim sa stricam echilibrul lucrarii de fata.
2. Violenta medievala
Din pacate, religia crestina si perceptele biblice au stat la baza declansarii unor
razboaie, cum au fost cruciadele, sau a altor actiuni violente, precum Inchizitia.
Biserica a fost pentru multa vreme profund implicata in conducerea destinelor unor
natiuni, stand „in dreapta“ conducatorilor oficiali, supervizandu-le deciziile.
Cruciadele au fost expeditii crestine militare spre locurile sfinte. Ideea de cruciada a
pornit de la pelerinajul crestinilor la Sfantul Mormant al Domnului din Ierusalim cu
scopul ispasirii pacatelor si al iertarii de chinurile iadului. Fenomenul cruciadelor a
angajat doar in perioada sa clasica (1096-1291) aproape 6 milioane de oameni din
toate categoriile sociale, fascinati de Tara Sfanta si de vraja unui Orient care parea
foarte ademenitor.
Nascute dintr-un sentiment moral-religios care s-a suprapus unor interese
materiale, cruciadele au fost rand pe rand privite de istorici cand ca o epopee eroica
hranita de un ideal nobil, cand ca o exaltare mistica sau forma de agresiune
Revista Trivium 141

nejustificata decat de dorinta de cotropire a feudalilor apuseni, de setea de a se bate,
ambele porniri deghizate sub un invelis religios. Indiferent de felul cum au fost
judecate, cruciadele au o importanta reala care nu poate fi negata, deoarece prin ele,
doua civilizatii si culturi total diferite, crestina si musulmana, occidentala si orientala,
s-au intalnit brutal, ceea ce nu le-a impiedicat sa se influenteze reciproc.
Un alt exemplu de violenta nascuta de Biblie este Inchizitia, care a fost o
instanta judecatoreasca instituita de biserica catolica, prin decretul papei Gregor IX in
anul 1231, in scopul depistarii si reprimarii sangeroase a asa-zisilor „eretici“. Sarcina
interogatoriilor, persecutiilor, torturilor si arderilor pe rug a fost preluata de catre
ordinele calugaresti ale Franciscanilor si Dominicanilor. Inchizitia a constituit una din
cele mai grave erori savarsite de Biserica Romano-Catolica, care a dus la crime pe
scara de masa impotriva umanitatii. Desi, ulterior, Biserica a declarat sfinti si martiri
pe unii dintre cei pe care Inchizitia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temnita sau i-
a ars pe rug ( de exemplu Tereza de Avila, Ioana d'Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.),
totusi trebuie observat ca Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie
decat in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. De
asemenea, nici pana azi, Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca
institutie criminala.
Cel mai grav este faptul ca, si in prezent, disputa religioasa continua sa nasca
acte de violenta, atat in sanul aceleiasi religii (cea crestina), cat si intre adeptii unor
religii diferite. Exemplul cel mai recent este reactivarea conflictului din Gaza dintre
Israel si palestinienii din Fasia Gaza condusi de gruparea Hamas. Motivul declarat al
acestui nou razboi este cel teritorial legat de independenta Fasiei Gaza si de apararea
cetatenilor israelieni, dar in lume este privit ca un conflict intre islamism si
crestinism.
3. Crestinismul – o religie a pacii
Totusi, in ciuda descrierilor Vechiului Testament, crestinismul este perceput ca
o religie a iubirii divine, iubirea divina care s-a revarsat deplin peste lume prin Iisus,
prin intruparea, jertfa sa pe cruce si invierea fiului lui Dumnezeu, prin invataturile
sale. Toate acestea, se regasesc in Noul Testament si in interpretarile date de catre
Revista Trivium 142

preoti unor povesti biblice care par greu de explicat si de inteles in prima faza.
Crestinismul este o religie care iubeste pacea, deoarece este inspirata de catre
intemeietorul sau, Iisus Hristos, care nu i-a fortat pe oameni sa se supuna in vreun fel.
El i-a chemat sa accepte in mod voluntar vestea buna a mortii sale ispasitoare pentru
pacatosul pocait si puterea harului sau transformator. El i-a invatat pe urmasii sai
urmatoarele: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti
bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va prigonesc, ca sa fiti fii ai Tatalui
vostru care este in ceruri; caci El face sa rasara soarele Lui si peste cei buni si peste
cei rai, si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Matei 5: 44-45).
Hristos a fost pe drept cuvant numit „Printul pacii” (Isaia 9:6 ). Pacea pe care o
ofera Hristos nu este una teritoriala, ci interioara. Ea nu se obtine prin supunerea
intregii lumi sub conducere musulmana, prin expansiune teritoriala, ci prin
experimentarea odihnitoarei fagaduinte divine de iertare, protectie si mantuire. Este o
pace interioara, care ne face capabili sa traim intr-o lume tulburata, fara a permite ca
inimile noastre sa fie cuprinse de teama si ura. Aceasta este pacea de care fiecare
fiinta umana are nevoie 50 .
Se poate considera ca perioada Vechiului Testament, cand Dumnezeu este crud
si ucide, este doar modul in care oamenii acelor timpuri au perceput divinitatea,
evenimentele istorice, natura. Uciderea altor popoare care erau idolatre, savarseau
lucruri oribile, imorale, poate fi inteleasa ca o purificare a constiintei istorice a
umanitatii si asezarea ideii de Dumnezeu unic. Din textele Vechiului Testament
transpare ideea unui Dumnezeu crud, nemilos ce nu are nimic de a face cu
Dumnezeul iubirii care isi daruieste propriul fiu crucii, pentru ca toti pacatosii sa aiba
viata vesnica si sa nu piara.
In lumea moderna, consider ca rolul religiei crestine (sau a oricarei alte religii)
trebuie sa se schimbe, devenind un „arbitru“ moral al dezvoltarii fulminante a stiintei.
Stiinta, prin salturile sale uluitoare, a lasat in urma evolutia morala, astfel a ajuns in
preajma unor adevaruri periculoase pentru existenta umana (fizica nucleara si
ingineria genetica sunt doar doua exemple in acest sens). Tocmai aici religia ar trebui
sa sugereze moduri in care va trebui folosita cunoasterea nascuta din stiinta si in nici
un caz sa impuna adevaruri imposibil de demonstrat.
50 Prof. Samuele Bacchiocchi; fost profesor de teologie la Universitatea Andrews.
Revista Trivium 143

Adela Serghiescu
VIOLENTA CONTAGIOASA
In mod obisnuit, prin mase intelegem reuniunea unor indivizi, indiferent de
nationalitatea, profesia ori sexul lor si de intamplarea ce a facut ca ei sa se afle
impreuna.
Din punct de vedere psihologic, cuvantul mase capata o cu totul alta
semnificatie. In anumite imprejurari date si, doar in acele imprejurari, o multime de
oameni poseda anumite caracteristici noi, foarte diferite de cele ale unui individ care
intra in componenta ei. Pesonalitatea constienta dispare, sentimentele si ideile tuturor
entitatilor sunt orientate in aceeasi directie. Apare un spirit colectiv, tranzitoriu, dar
avand particularitati foarte precise. Colectivitatea devine atunci o masa organizata, o
masa psihologica. Ea formeaza un singur corp si este supusa legii uinitatii mintale a
maselor.
Faptul ca, accidental, mai multi indivizi se afla impreuna nu le confera
caracterul de masa organizata. O mie de indivizi care strabat din intamplare aceeasi
piata publica, fara a avea un scop comun determinat, nu formeaza o masa
psihologica. Pentru ca o multime sa dobandeasca particularitati speciale, este
necesara influenta unor factori excitanti.
Disparitia personalitatii constiente si orientarea sentimentelor si gandurilor in
acelasi sens, prima trasatura a multimii pe cale de a se organiza, nu presupune
neaparat prezenta simultana a mai multor indivizi in acelasi loc. Mii de indivizi
separati pot la un moment dat, sub influenta unor emotii violente-un mare eveniment
national-de exemplu, sa dobandeasca trasaturile unei multimi psihologice. Va fi de
ajuns ca o intamplare oarecare sa-i uneasca si comportamentul lor imbraca forma
Revista Trivium 144

specifica de acte ale maselor. In anumite momente istorice, o mana de indivizi pot
constitui o multime psihologica, in timp ce sute de indivizi aflati intamplator
impreuna nu capata acasta caracteristica. Pe de alta parte, un intreg popor, fara a avea
aributele evidente de aglomerare, devine cateodata o multime sub efectul unei
anumite influente.
O data formata, multimea psihologica dobandeste caracteristici generale
provizorii, dar determinabile. La aceste caracteritici generale se adauga caracteristici
particulare, variind in functie de elementele care compun colectivitatea si care ii pot
modifica structura mintala.
Nu este usor de descris spiritul maselor, configuratia lui variind nu numai in
functie de rasa si compozitia colectivitatilor, dar si in raport cu natura si intensitatea
stimulilor primiti. Aceeasi dificultate apare de altfel si in cazul studierii psihologiei
individului. Oamenii nu au caractere constante, doar uniformitatea mediilor da
nastere uniformitatii aparente a caracterelor. Orice configuratie mintala contine
caracteristici latente care, sub influenta unor schimbari bruste de mediu, pot sa se
manifeste.
Trasatura cea mai izbitoare la o multime psihologica este aceea ca, indiferent
de indivizii care o compun, indiferent de asemanarile sau deosebirile in felul lor de
trai, in ocupatiile, carecterele ori nivelul lor de inteligenta, singurul fapt ca oamenii
sunt transformati intr-o masa ii investeste cu un soi de suflet colectiv. Acesta ii face sa
se simta, sa se gandeasca si sa actioneze intr-un mod total diferit de cel in care ar
simti, ar gandi si ar actiona fiecare dintre indivizii care compun multimea, luati
izolat. Anumite idei, anumite sentimene nu apar si nu se materializeaza prin acte
decat la indivizii care constitue o multime.
Cauzele care determina aparitia caracterului deosebit al maselor sunt diverse.
In primul rand, in multime individul capata, doar din simpla pricina a numarului,
sentimentul unei forte invincibile permitandu-i sa cedeze instinctelor, pe care, singur
si le-ar reprima. Va ceda cu atat mai bucuros acestei porniri cu cat multimea este
anonima si, prin urmare, sentimentul responsabilitatii, care ii retine intotdeauna pe
oameni, dispare complet.
Revista Trivium 145

O a doua cauza, contagiunea mintala, intervine deopotriva pentru a determina
carecterele speciale ale maselor si, totodata, orientarea lor. Contagiunea este un
fenomen usor de constatat de natura hipnotica. Intr-o masa de oameni, orice
sentiment, orice act este contagios, intr-atat de contagios incat individul isi sacrifica
foarte usor interesul personal in favorea interesului colectiv.
Impulsivitatea, mobilitatea si irascibilitatea maselor.
Indivizii actioneaza conform hazardului impulsurilor primite care se rasfrang
cu neincetatele lor variatii asupra maselor. Si individul izolat poate sa fie supus
acelorasi excitanti ca individul dintr-o multime de oameni, dar ratiunea ii va arata
inconvenientele cedarii, iar el nu va ceda in fata impulsurilor. Din punct de vedere
psihologic, fenomenul se defineste astfel: individul izolat poseda aptitudinea de a-si
domina reflexele, in timp ce multimea e lipsita de aceasta calitate.
Diversele impulsuri la care raspund masele pot fi generoase ori pline de
cruzime, eroice sau marcate de lasitate, dar intotdeauna ele vor fi intr-atat de
imperioase, incat chiar spiritul de conservare dispare in fata lor.
Data fiind varietatea stimulilor susceptibili de sugestie asupra maselor si fatul
ca acestea raspund intotdeauna la ei, rezulta ca masele sunt extrem de mobile. Intr-o
fractiune de secunda, ele pot trece de la ferocitatea cea mai sangeroasa la
generozitate sau la eroism absolut. Masele devin cu usurinta calai, dar cu si mai multa
usurinta martiri.
Una dintre caracteristicile generale ale maselor este capacitatea lor excesiva de
a se lasa sugestionate. O masa de oameni se afla, cel mai adesea, intr-o stare de
expectativa propice sugestiei.
Imediat ce sugestia va fi formulata, prin contagiune, se va insinua in toate
creierele dictand tinta, caci la oamenii aflati sub puterea sugestiei, ideea fixa tinde sa
se transforme in act. Fie ca trebuie incendiat un palat, fie ca este de infaptuit o
actiune prin care sa-si arate fidelitatea, multimea va actiona repede, cu cea mai mare
usurinta in fapte.
Indrumatorii maselor
De indata ce un anumit numar de finte vii se gasesc laolalta, fie ca este vorba
Revista Trivium 146

de o turma de animale sau de o multime de oameni,ele se plaseaza din instinct sub
autoritatea unui conducator.
In cazul gloatelor de oameni,conducatorul joaca un rol considerabl. Vointa lui
este nucleul in jurul caruia se construiesc si se identifica opiniile. Masele sunt o turma
care nu se pot lipsi de stapan. Cel mai adesea,indrumatorul lor este primul obsedat de
o idee al carei apostol devine. Aceasta il cuprinde in asemenea masura incat totul
dispare dimprejurul ei si orice parere contrara i se pare respectivului ori erore, ori
superstitie. Asa s-a intamplat cu Robertspierre, care posedat de himericele lui idei, a
recurs la procedee inchizitoriale pentru a le raspandi.
Indrumatorii nu sunt ganditori, ci oameni de actiune. Ei nu sunt clarvazartori si
nici nu ar putea sa fie altfel, carviziunea conducand in general la indoiala si la
inactiune. Ei se recruteaza mai ales dintre nevrozati, dintre exaltati, dintre semi-
alienatii aflati in pragul nebuniei. Oricat de absurde ar fi ideile pe care le apara sau
scopul urmarit de ei, judecata paleste in fata convingerii lor. Dispretul si persecutiile
nu fac decat sa ii atate si mai tare. Interes personal, familie-pentru ei totul este
sacrificat, chiar si instincul de conservare este anulat la acesti oameni, incat adesea
singura rasplata pe care si-o doresc este martiriul. Intensitatea propriilor convingeri
confera cuvintelor lor o mare putere de sugestie. Ori, multimile il asculta intotdeauna
pe cel inzastrat cu vointa de fier, caci indivizii constituiti in multime, cu vointa
complet tocita, se indreapta din instinct catre cel care o manifesta cu prisosinta.
De multe ori cei care se infatiseaza maselor nu sunt decat niste oratori subtili,
preocupati doar de propriile interese, cautand sa convinga prin flatarea celor mai
josnice instincte.
Majoritatea oamenilor si mai ales cei din paturile populare, in afara
cunostinelor legate de meseria lor, nu poseda idei limpezi si sunt incapabili sa se
conduca ei insisi. Ei sunt calauziti de un astfel de profet. Acestuia ii poate lua locul,
dar cu efete mult mai slabe, publicatiile periodice care ofera opinii gata fabricate
pentru cititori si fraze-tip care ii scutesc de a gandi cu propria lor minte.
Autoritatea indrumatorilor este despotica si tocmai prin acest despotism
reusesc ei sa se impuna. Datorita tiraniei lor, noii stapani obtin de la mase o docilitate
Revista Trivium 147

pe care unele guverne nu le-o pot imprima.dar,daca printr-o imprejurare oarecare,
conducatorul dispare si nimeni nu ii ia imediat locul, masa devine o colectivitate
lipsita de coeziune si de rezistenta.
Indrumatorii maselor pot fi impartiti in doua categorii: unii sunt persoane
energice, cu o vointa puternica,dar de scurta durata; altii, cu mult mai rari, au nu
numai o vointa de fier, ci si o extraordinara capacitate de a si-o exercita pe termen
lung. Primii sunt violenti, viteji, indrazneti; ei sunt de folos la acapararea puterii, la
inflacararea multimilor in pofida pericolelor, facand din simpli oameni de pe strada
veritabili eroi. Un astfel de conducator a fost Garibaldi, un aventurier de duzina, dar
energic, reusind numai cu o mana de oameni sa puna mana pe fostul regat al
Neapolului, desi era aparat de o armata disciplinata. Dar, cu toate ca energia unor
astfel de conducatori este extraordinara, ea nu dureaza daca acele conditii care au
declansat-o dispar. Reintegrati cursului normal al vietii, ei fac dovada unei uimitoare
slabiciuni, par incapabili de a judeca si de a se comporta in imprejurarile cele mai
simple, dupa ce au stiut atat de bine sa-i dirijeze pe altii. Asemenea conducatori nu-si
pot exercita functia decat cu conditia de a fi ei insisi dirijati, de a simti mai presus de
ei insisi un om sau o idee, de a urma o directie de conduita precis trasata.
Cea de a doua categorie de indrumatori,cei daruiti cu vointa puternica, exercita,
in pofida unor manifestari mai putin spectaculoase, o influenta mult mai
considerabila. Printre acestia se afla Sf.pavel, Mahomed si Cristofor Columb. Si nu
conteaza daca sunt inteligenti sau limitati, lumea va fi intoteauana a lor, pentru ca
vointa durabila cu care sunt inzestrati este o calitate foarte rara si foarte puternica.
Masele criminale
In general, crimele maselor sunt rezultatul unei sugestii puternice, iar indivizii
care au luat parte la ele sunt convinsi ca au implinit o indatorire.
Se poate cita drept exemplu tipic asasiarea guvernatorului Bastiliei, Dl de
Launay. Dupa ocuparea acestei fortarete, guvernatorul, inconjurat de o multime foarte
excitata, era lovit din toate partile. Unii au propus sa fie spanzurat, altii sa i se taie
capul sau sa fie legat de coada unui cal. Zbatandu-se cu disperare, el la lovit din
nebagare de seama pe unul dintre cei prezenti. Abia atunci cand cineva a strigat ca
Revista Trivium 148

cel lovit sa-i taie gatul si multimea a intampinat sugestia cu urale, s-a trecut efectiv la
actiune. Redau aici un citatt dintr-o relatare din cele vremuri:
“Cel lovit, un bucatar fara slujba si cam tampit, care se afla la Bastilia atras de
curiozitate, a socotit ca, daca aceea era parerea generala, actiunea lui era foarte
patriotica, poate chiar demna de a fi rasplatita cu o medalie pentru ca a ucis un
monstru. Cu sabia care i se intinsese loveste ceafa goala a guvernatorului, dar sabia
nu era ascutita. Atunci scoate din buzunar un cutit cu maner negru si, cu aptitudinile
lui de bucatar stiind sa transeze carnea, duce la bun sfarsit operatiunea.”
Mecanismul dupa care se ghideaza o astfel de multime este: supunere fata de o
sugestie, cu atat mai puternica find colectiva, convingerea crimnalului ca va comite
un gest meritoriu, covingere perfect intemeiata, caci are aprobarea unanima a
concetatenilor. Un asemenea act poate fi socotit criminal din punct de vedere legal,
dar nu si din punct de vedere psihologic.
Trasaturile generale ale maselor criminale nu se deosebesc de cracteristicile
tipice ale celorlalte mase: capaciatatea de a cadea prada sugestiei, credulitate,
mobilitate, exagerarea senimentelor-bune la cele rele-manifestarea anumitor forme de
comportament etc. Toate aceste caracteristici se regasesc si la una din gloatele care
au lasat o amintire sumbra in istoria Frantei: septembristii si ale carei fapte prezinta,
de altfel multe similitudini cu cele petrecute in noaptea Sf.Bartolomeu.
Bazata pe marturiile vremii, Taine spunea”nu se stie cine anume a dat ordinul
sau doar a sugerat ca din inchisori sa fie scosi si apoi masacrati detinutii. Fie ca a fost
Danton, cum e foarte posibil sau un altul, are mai putina importanta, aici singurul fapt
demn de interes este sugestia puternica actionand asupra multimii care si-a asumat
sarcina masacrului.”
Armata masacratorilor numara apropape trei sute de persoane si constituie tipul
“ideal” de masa eterogena. Pe langa cativa nemernici sadea, ea se compunea din
lacatusi, zidari, frizeri, mici functionari etc. .Sub inriurirea sugestiei, asemeni
bucatarului, ei au dobandit convingerea ca indeplinesc o datorie patriotica si asuma
dubla functie,de judecatori si de calai, nesocotindu-se o clipa niste criminali.
Patrunsi de importanta rolului lor, incep a institui un soi de tribunal, prilej cu
Revista Trivium 149

care ies in evienta spiritul simplist si echitatea nu mai putin simplista a maselor.
Avand in vedere numarul considerabil de acuzati, se ia mai intai decizia ca nobilii,
preotii, ofiterii, slujitorii regelui - adica toti acei indivizi care prin insasi profesiunea
lor erau dovada vie a viovatiei in ochii unui bun patriot- sa fie masacrati in grupuri,
fara alte decizii speciale. Ceilalti sunt judecati dupa infatisare sau dupa reputatie.
Astfel satisfacuta constiinta ei rudimentara, multimea poate proceda legal la
masacrare, dand frau liber instinctelor feroce, pe care colectivitatile sunt in masura sa
le duca la un foarte inalt grad.
Ceea ce nu va impiedica -si asta este o regula a multimilor- manifestarea
concomitenta a simtamintelor contrare: sensibilitate tot atat de exacerbata ca
ferocitatatea.
Ei manifesta simpatia expansiva si impresionabiliatatea prompta a
muncitorului parizian.unul din noii demnitari, afland ca la Abbaye detinutii fusesera
lasati fara apa timp de douazeci si sase de ore,a vrut sa il omoare pe cel ce comisese
neglijenta si ar fi facut-o fara rugamintile fierbinti venite chiar din partea detinutilor.
Cand un prizonier era achitat (de tribunalul lor improvizat), garzile si asasinii il
imbratisau plini de efuziune si se aplauda indelung, apoi cu totii se intorceau sa-i
omoare pe altii. In timpul masacrului a domnit o veselie necontenita: se dansa si se
canta in jurul cadavrelor, erau aduse banci “pentru doamne”, iar acestea isi
manifestau bucuria ca vad cum sunt ucisi aristocratii. Echitatea “functiona” de
asemenea. La aAbbaye,unul dintre asasini s-a plans ca doamnele asezate mai in spate
nu vad bine si ca doar unii dintre cei prezenti au placerea de a-i lovi pe noblili.
S-a considerat ca observatia era intemeiata si s-a decis ca victimele sa fie
purtate intre doua siruri de asasini care nu aveau voie sa loveasca decat cu dosul
spadei, pentru ca supliciul sa fie prelungit. La Force ,,victimele,dezbracate complet,
erau ciopartite jumatae de ceas si abia apoi, dupa ce toata lumea a vazut bine, li se
dadea lovitura finala, sfartecanduli-se pantecele.
Masacratorii erau foarte scrupulosi si animati de un simt moral: ei au depus pe
mesele comitatelor revolutionare banii si bijuteriile vicimelor.
Dupa o saptamana de lucru toate operatiunile au fost terminate. Avand
Revista Trivium 150

convingerea intima ca patria are de ce sa le fie recunoscatoare, au cerut recompensa
de la autoritati, cei mai zeosi pretinzand chiar o medalie.
Revenind la violenta contagioasa din zilele noastre, acasta este prezenta la
multe concerte si meciuri. Nu de putine ori s-a intamplat ca la concertele sustinute de
cantareti celebrii, publicul sa devina violent, iar aici ma refer in special la concertele
de muzica rock unde se mai consuma si bauturi alcoolice sau diverse droguri. Astfel,
de multe ori chiar cantaretii apar pe scena drogati, instigand publicul.
Asa cum spuneam mai sus, o persoana se simte mai sigura pe ea atunci se afla
intr-o multime violenta si reactioneaza altfel atunci cand este singur si isi reprima
toate pornirile agresive. Nu de putine ori s-a intamplat ca la un concert de muzica rok
publicul sa se dezlantuie si sa devina violent, persoanele din jurul lor fiind ranite sau
chiar omorate dupa ce au au fost lovite sau pur si simplu calcate in picioare in timp
ce incercau sa paraseasca locul incidentului.
Un astfel de exemplu este concertul sustinut de Rage Against The Machine din
Melbourne, Australia din data de 29 ianuarie 2008. Concertul a fost descris de
publicatiile locale ca un adevarat macel. Cativa fani au plecat cu ambulanta de la
locul concertului, ca urmare a manifestarilor extrem de agresive ale publicului.
Organizatorii au intrerupt spre sfarsit concertul pentru a cere publicului sa nu se mai
manifeste violent.
Aceeasi situatie o intalnim si la meciuri. Atat la noi in tara cat si in strainatate,
galeriile si suporterii diferitelor echipe de fotbal sunt foarte violente pe parcursul
meciurilor avand la baza acelasi efect de turma. In Romania sunt celebre altercatiile
dintre echipele de fotbal Steaua si Rapid. Ei incep prin a adresa invective
antrenorilor, jucatorilor dar mai ales galeriei adverse, pentru ca la sfarsitul meciului ei
sa arunce cu scaune si sticle pe stadion si mai ales in jandarmi. De multe ori bataia
dintre suporteri continua si in afara stadioanelor acestia spargand geamurile
masinilor, a magazinelor sau lasand diferite mesaje cu continut obscen la adresa
echipei adverse scrise cu grafitti pe garduri sau cladiri. Pentru a stopa aceste
violente, politia impanzeste zonele de risc cu cateva ore inainte de inceperea
meciurilor, trimitand in strada toate fortele de care dispune .
Revista Trivium 151

Pentru stoparea acestor violente, indiferent de modul lor de manifestare sau de
tara in care apar, ar trebui sa invatam sa ne autocontrolam, pentru ca altfel, miza o
reprezinata cei din jurul nostru, vinovati sau nevinovati.
Gustave le Bon este primul om de stiinta care s-a ocupat de studiul multimilor
si al comportarii lor. Din diversitatea domeniilor ce l-au preocupat, cel in care a reusit
sa se impuna in mod durabil este cel al psihologiei sociale. Le Bon se ocupa de
comportamentul grupurilor pe care le numeste "multimi psihologice". El arata ca in
anumite circumstante date si numai in aceste circumstante, o aglomerare de oameni
ajunge sa posede caracteristici noi, complet diferite de cele ale fiecarui individ care o
compune. Elementul specific multimilor psihologice este ca au un fel de suflet
colectiv, fara indoiala avand un caracter tranzitoriu, dar prezentand caractere foarte
nete. Acest suflet ii face pe indivizii care compun multimea sa simta, sa gandeasca si
sa actioneze in mod cu totul diferit de cel in care ar simti, gandi sau actiona in mod
independent. Colectivitatea devine astfel o multime psihologica sau o multime
organizata, care formeaza o singura fiinta si se supune legii unitatii mentale a
multimilor.
Exista anumite idei si sentimente care nu apar si nu se transforma in actiuni decat
in cadrul unei multimi. Multimea psihilogica este o fiinta provizorie, compusa din
elemente heterogene, sudate la un anumit moment dat. O multime psihologica se
constituie in urma unui soc psihic, elementele excitante care duc la formarea multimii
fiind:
• sentimentul de putere, datorit numarului mare de indivizi care formeaza
multimea, amplificat prin disparitia sentimentului de raspundere personala
individuala, ca urmare a anonimatului multimii;
• contagiunea mentala, care determina pe fiecare individ in parte sa-i imite pe
ceilalti, chiar daca aceasta comportare a sa este evident impotriva propriului
interes;
• sugestia care este de natura hipnotica, sentimentele si gandurile fiind orientate
Revista Trivium 152

in sensul determinat de hipnotizator.
Aforisme ale lui Gustave Le Bon
• Vointele slabe se traduc intr-un discurs; vointele puternice se traduc prin
fapte"
• Un adevar prea clar inceteaza in scurt timp sa mai fie un adevar fecund"
• Setea de egalitate nu este, adesea, decat o forma marturisibila a dorintei de a
avea inferiori si nu superiori"
• La multi oameni, cuvantul precede gandirea. Ei stiu la ce se gandesc abia dupa
ce au auzit ceea ce au spus" Cine urmaresta lauda se indoieste de propria sa
valoare
Surse: Gustave Le Bon ,Psihologia multimilor,Editura Antet xx press
Paul Păunescu
VIOLENTA CRIMINALIZATA
DEFINITII . DELIMITARI CONCEPTUALE
Crima este o ofensa care trece dincolo de sfera personala, in cea
publica, incalcand reguli sau legi prohibitive carora le sunt atasate pedepse sau
sanctiuni legitime si care necesita interventia autoritatii publice. In termenii legi
sau jurisprudentei, a fi vinovat de comiterea unui act criminal implica rea
intentie sau neglijenta , desi legea prezinta unele exceptii. Pentru ca crima sa fie
recunoscuta ca atare. aceasta trebuie sa ajunga sa fie observata si sa fie
prelucrata de un sistem administrativ sau de o institutie. Astfel, ratele
criminalitatii inregistrate sunt constructe sociale, care ignora delictele ascunse.
Intre acestea din urma se pot numara, de pilda, cazurile neraportate de violenta
Revista Trivium 153

casnica, atacurile asupra minoritatilor etnice, comportamentale indecente sau
violurile, Studiile asupra celor implicati in delicventa sau crminalitatea au
confirmat ca o proportie insemnata din aceste comportamente nu sunt
inregistrate oficial.
Un val mai recent de studii asupra victimelor a spijinit conceptia ca
proportia criminalitatii este foarte mare. Se includ forme de delicte economice
de la furtul de la locul de munca pana la fraude pe scara larga, poluarea
industriala si contraventii la legislatia de sanatate si protectia muncii; toate
aceste pot sa nu fie inregistrate oficial ca delicte dar potrivit unor criminologi
contribuie semnificativ la criminalitatea ascunsa care afecteaza societatea,
Ceea ce unii au definit drept ,, crime fara victima “ (de pilda cele care
implica drogurile, prostitutia, jocuri ilegale de noroc, talharii ), pot incalca legea
dar raman neraportate incat cei implicati pot realiza o anumita forma de
intelegere. Prin urmare o definitie legala a crimei ar putea fi insuficienta.
Ceea ce o societate defineste drept crima, poate fi un construct social
foarte relativ, Definitile ei si etiologia acceptata pof fi influentate de ideile de
moralitate, de credintele religioase ca si de sustinerile, stiintifice, concurente,
referitoare la originile ei.
Unele studii antropologice sau sociologice pot sugera ca adoptarea unei
definitii a delictelor din lege, legitimata de catre stat si administrata de o
birocratie este etnocentrica si ingusta si ca luarea in considerare a incalcarii
normelor si a exercitiului controlului social in societatile mai simple, lipsite de
legi formale poate fi edificatoare.
Dinamica fenomenului infractional din ultimii ani si eforturile institutiilor
statului si ale societatii civile de a-i face fata intr-o maniera coerenta si
eficace, impune realizarea unei strategii nationale de prevenire a criminalitatii.
Acest lucru este deplin posibil deoarece exista o baza teoretica bogata,
consacrata acestui domenu: acte normative romanesti, programe si recomandari
ale Consiliului Europei si ale O.N.U., strategii elaborate recent in alte tari .
Reprezentand o problema sociala a carei modalitate de manifestare si
Revista Trivium 154

solutionare intereseaza atat factorii de control social (politie ,justitie ,
administratie ) cat si opinia publica. Asemenea delicte si crime comise prin
violenta si coruptie tind sa devina deosebit de intense si periculoase pentru
stabilitatea si securitatea institutiilor, grupurilor si indivizilor; fiind asociata de
multe ori cu crima organizata, terorism si violenta institutionalizata, specifice,
“subculturilor “ violentei si crimei profesionalizate.
Desi cauzele recrudescentei violentei si crimei organizate sunt dificil de
identificat si explicat datorita existentei unor diferente sensibile in ceea ce
priveste amploarea si intensitatea lor de la o tara la alta; structuri politice,
economice si normative deficitare, in mentinerea si accentuarea discrepantelor
sociale si economice dintre indivizi, grupuri si comunitati si intensificarea
conflictelor si tensiunilor sociale si etnice.
Dificultatile intampinate in definirea actelor si crimelor comise prin
violenta sunt determinate atat de varietatea formelor de violenta si crima
violenta intalnite in diferite societati cat si de diferentele in ceea ce priveste
sanctionarea si pedepsirea acestora, mai ales ca, de multe ori, violenta acopera o
gama larga de comportamente individuale si sociale ce tin de propria lor
etiologie. Totodata, aprecierea si definirea violentei se face in functie de
anumite criterii istorice, culturale si normative, de ordinea sociala existenta la
un moment dat intr-o anumita societate, de anumite interese politice si sociale,
dar si in functie de anumite criterii si contexte suiective si accidentale, care
sunt insa relative spatial si temporal (atat de la o societate la alta cat si de la
o perioada la alta).
Violenta nu constituie totusi, un fenomen nou, aparitia si evolutia ei fiind
strans legata de evolutia indivizilor, grupurilor, organizatiilor si societatilor
umane.
Pentru acest motiv unii cercetatori si specialisti considera ca violenta
reprezinta o permanenta umana, fiind intens legata de esenta umana si de
funtionarea societatii.
Ea este amplificata in prezent de acte de terorism si crima organizata,
Revista Trivium 155

comise cu scopul de a inspira frica, spaima si groaza in randul opiniei publice,
dar si o serie de delicte si crime ce violeaza drepturile si libertatile individului
(omoruri, asasinate, violuri , jafuri, agresiuni fizice ). Alaturi de violenta primitiva,
ocazionala, pasionala sau utilitara se constata amplificarea si proliferarea
violentei rationale, specifica crimei organizate si organizatiilor criminale
profesioniste.
Asistam la o asa numita “ internationalizare ” a violentei si crimei organizate
la nivelul diferitelor societati, state si natiuni prin aparitia si proliferarea unor
tipuri de delicte si crime, ce transgreseaza si interpenetreaza noi forme de
prevenire, combatere si neutralizare a violentei si crimei organizate la nivel
national si international.
Dezvaluirea cauzelor fenomenului infractional nu poate fi realizata decat
printr-o cercetare care sa exploateze toate laturile acestui fenomen. Sunt
necesare in acest sens investigatii cu caracter sociologic, psihologic, juridic
,psihiatric, biologic anthropologic.
Afirmarea caracterului complex biopsihosociolegal al criminalitatii si
inlaturarea, prin acest concept, a sustinerilor biologizante, psiho-sociologizante,
psiho-sociologizante, corespunde realitatii obiective si reprezinta una din
premisele majore necesare cercetarilor criminologice fundamentale in scopuri
profilactice.
Violenta este tot mai des semnalata in societatile contemporane, reprezentantii
organizatiilor internationale, specialistii, factorii de decizie ai unor institutii
guvernamentale si neguvernamentale, dar si simpli cetateni exprimandu-si opiniile
legate de cresterea numarului de acte violente si de multiplicarea formelor de
manifestare ale acestui fenomen. Teama si sentimentul de insecuritate resimtite de
cetatenii din diverse spatii social-culturale sunt invocate din ce in ce mai mult in
discursurile specialistilor preocupati de evolutia fenomenului violentei in spatiu si
timp. Violenta criminala reprezinta, insa, forma de violenta care a reusit, in ultimii
ani, prin consecintele deosebit de grave pe care le are la nivelul indivizilor sa
canalizeze eforturile specialistilor spre dezvoltarea unor investigatii menite sa ofere
Revista Trivium 156

informatii privind cauzalitatea , formele de manifestare si, mai ales, modalitatile de
interventie necesare prevenirii.
Concluziile formulate contin o serie de propuneri ce pot fi incorporate in
modele de prevenire adecvate conditiilor socio – economice din tara noastra, modele
care pot fi orientate spre prevenirea infractionalitatii violente din spatiul familial, al
violentei la locul de munca si din comunitate. Unele din propunerile avansate au un
caracter mai general si pot fi incluse in programe de prevenire a criminalitatii
violente. Cele mai multe dintre aceste propuneri sunt insa specifice fiecarui tip de
infractiune analizate: omor si talharie. Am considerat astfel ca, desi toate aceste
infractiuni prezinta elemente comune, legate indeosebi de utilizarea violentei pentru
comiterea lor, fiecare dintre ele au elemente specifice legate de modalitatile de
comitere, de particularitatile socio – demografice ale agresorilor, de relatia dintre
agresori si victime, de rolul victimei in producerea actului violent si de factorii de
risc identificati in cazul fiecarui tip de infractiune .
Asocierea cu indivizi care valorizeaza rezolvarea conflictelor prin utilizarea
fortei, dar si prezenta antecedentelor penale in grupul de prieteni sunt alti factori care
pot duce la implicarea indivizilor in acte de violenta. Pe de alta parte, petrecerea
timpului liber in cadrul grupului de prieteni indeosebi in baruri si discoteci
favorizeaza consumul de alcool. Investigatiile au evidentiat prezenta consumului
de alcool in multe din cazurile de omor incluse in cercetare. Relatia dintre
infractor si victima – situarea victimelor in proximitatea infractorilor – contactul
frecvent dintre acestia constituie alti factori care pot favoriza producerea omorurilor.
CRIMINALITATEA – O CONSECINTA A SARACIEI
Saracia si subdezvoltarea culturala sunt fenomene sociale aflate intr-o
profunda corelatie si interactiune, in sensul ca saracia determina subdezvoltarea
culturala, iar aceasta la ranul ei, adanceste saracia.
Revista Trivium 157

Dialectica raporturilor dintre ele nu este, desigur liniara, ci mult mai
complexa, saracia neavand intotdeauna ca efect automat subdezvoltarea culturala,
dupa cum nici subdezvoltarea culturala nu se asociaza automat numai cu
saracia. Viata demonstreaza ca sunt indivizi, grupuri si chiar comunitati care
desi simt ca traiesc puternic saracia, incearca s-o depaseasca, prin cultura,
invatatura, stiinta de carte si informare continua, dupa cum sunt indivizi,
grupuri si comunitati umane cu inalte standarde economice, dar fara preocupari
si nevoi culturale, pentru aceste valori fundamentale fiind acumularea de bunuri
materiale, bani si avutie sub diferite forme .
Programele de prevenire situationale a infractiunilor de omor necesita
implicarea comunitatii si a politiei in actiunile de prevenire a omorurilor prin
diminuarea actiunii factorilor de risc: sesizarea politiei de catre cetateni inca din
primele momente ale conflictului dintre combatanti pentru a facilita interventia
prompta a politiei si stoparea evolutiei conflictelor, prevenirea reiterarii faptelor
violente prin includerea acestor a in programe speciale de consiliere in scopul
diminuarii posibilitatilor de reiterare a actelor violente.
Definirea profilului socio-psihologic al femeii incarcerate pentru omor
savarsit in context familial, duce in viziunea noastra, la schitarea unor cai mai
eficiente de interventie si recuperare (psihologica si sociala) in cadrul
penitenciarelor in afara si la regandirea politicii de executare a pedepselor.
tuturor.
Prevenirea nu este doar opera unui specialist ci ea solicita si efortul
Dincolo de recomandari foarte limitate, ea implica apelul la o schimbare a
mentalitatii….O societate unde reinnoade comunicarea, unde constrangerile
raman suple, unde omul este luat constant in consideratie, va refuza violenta.
Refuzand aceasta sfidare, se va naste o lume nu fara violenta, dar mai linistita.
Revista Trivium 158

Ciprian-Ion Popescu
VIOLENTA DIN MASS-MEDIA
TEORII SI REZULTATE ALE CERCETARII EMPIRICE
Studiile asupra relatiei dintre media si violenta (mai ales violenta televizata) s-au
dezvoltat mai ales in perioada anilor ’60, sub influenta urmatorilor factori:
Recrudescenta si proliferarea unor forme de violenta in tarile occidentale –
violenta strazii, ucideri de politisti, revolte ale elevilor si studentilor, inceputurile
terorismului etc.
Se declanseaza o campanie puternica impotriva televiziunii considerata a fi
responsabila de agresivitatea tinerilor si de extinderea valului de violenta in societate.
Lumea- afirma criticii televiziunii- este invadata de agresivitate din cauza televiziunii
si a filmelor care exhiba violenta. In aceasta perioada, dupa cum afirma J. Lazar,
televiziunea a intrat in tarile occidentale in perioada adulta, ocupa un loc de seama in
viata publica si privata (Lazar, J., 1993, p. 13). Aceasta perioada coincide cu “prima
generatie de tineret crescuta cu televiziunea”, cu spectacolul violentei televizate, cu
cresterea masiva a delincventei juvenile si cu amplificarea prezentarii violentei in
mass-media, film, televiziune, carte etc. Evolutia spre mediatizarea violentei va starni
reactii critice dintre cele mai vehemente, pornite din convingerea ca “cu cat scenele
de violenta sunt mai numeroase cu atat impactul lor nefast este mai puternic: violenta
televizata este ca o otrava, ea actionand cu atat mai intens cu cat doza este mai
puternica” (Burgelin, O., 1970, p. 16).Televiziunea este perceputa in modul cel mai
negativ ca o “scoala a crimei si a delincventei”, mai ales a delincventei juvenile.
Tinerii au tendinta – sustin criticii televiziunii- de a reproduce in viata actele de
violenta de pe micul sau marele ecran.
Este o perioada de controverse, de exprimare a unor puncte de vedere
Revista Trivium 159

exclusiviste asupra efectelor si functiilor sociale ale televiziunii. Unii analisti
considera ca marii consumatori de televiziune se caracterizeaza prin frica, angoasa
(teama de violenta ii face sa evite a mai iesi seara in cartier), considerandu-se ca
violenta televizata tinde sa genereze pe scara mare sentimente de insecuritate si stari
de panica. G. Gerbner (1990) identifica corelatii statistice intre aceste stari si
consumul masiv de televiziune. Potrivit altor aprecieri, consumul masiv de programe
violente ii desensibilizeaza pe oameni – ceea ce se manifesta prin faptul ca acestia nu
mai sunt atat de sensibili fata de actele de violenta si de victimele violentei. Se
instaleaza o stare de indiferenta fata de imprejurarile violente, oamenii fiind mai putin
dispusi sa vina in ajutorul victimelor violentei. In aceasta faza incipienta a
cercetarilor asupra consecintelor violentei televizate sunt detectate efecte cu totul
contradictorii: sporirea sentimentului de izolare la marii consumatori TV si intarirea
tendintelor de retragere din realitate; accentuarea fenomenelor de instrainare de
comunitate la cei puternic dependenti de media. Uneori se considera ca televiziunea
poate dezvolta comportamente de cooperare (influenta pozitiva), uneori se afirma ca
ea genereaza agresivitate (influenta negativa). Aceste critici si controverse teoretice
nu sunt sprijinite de suficiente date de cercetare. Se simtea nevoia unor studii privind
influenta TV asupra comportamentelor, mai ales asupra consecintelor violentei
televizate. De exemplu, in SUA, in 1982 s-au publicat cca. 2500 de studii referitoare
la aceste probleme. Cercetarile si concluziile lor sunt orientate de trei teze de baza: 1.
Teza “efectului catarctic”; 2. Teza suscitarii violentei; 3. Teza efectului intaritor .
Efectul catarctic ar fi caracteristic consumului cultural in general. In viata
cotidiana oamenii sunt confruntati cu diverse situatii frustrante care pot provoca
alunecarea in acte de violenta, de agresivitate. Catharsisul ofera eliberarea de aceste
frustrari prin “participare simbolica”, imaginara la scenele de violenta si la actele de
agresivitate. Programele de violenta ale TV pot constitui un suport si un mijloc de
eliberare a indivizilor de inclinatii si tentatii agresive. Unele investigatii arata ca
televiziunea este mai eficace sub acest aspect pentru oameni din medii sociale mai
modeste; cei din categoriile sociale mai favorizate au la dispozitie o gama mai larga
de mijloace pentru a se realiza si a se elibera de frustrari si pulsiuni agresive.
Revista Trivium 160

Multi cercetatori sunt de parere ca prin mesajele violente media constituie o
sursa de stimulare a agresivitatii si a comportamentelor violente. Dr. Franck Brady
afirma ca “expunerea la stimuli agresivi mareste starea emotionala a individului, care,
la randu-i va creste probabilitatea comportamentului agresiv” (Franck Brady, Raport
introductiv la Conventia internationala asupra violentei in media, Manhattan, N.Y. 2
oct. 1994). Tinerii pot ajunge sa creada ca violenta este singurul mijloc de a-si
rezolva conflictele. Modelul spectacolului violentei se extinde in toata lumea: S.U.A.
exporta cu peste 30% mai multe programe violente decat se consuma in S.U.A.
“Violenta – spune G. Gerbner – este un limbaj universal si atractiv care nu are nevoie
de cuvinte” (idem, p.78).George Comstock a examinat in 1990 216 anchete asupra
relatiei televiziune-violenta care arata ca adolescentii supusi continuu la violenta TV
se comporta in mod agresiv datorita faptului ca se identifica cu personajele violente.
El subliniaza: “Am creat o cultura a violentei”.
Ceea ce este deosebit de important este modul in care este prezentata violenta
in programele televiziunii. Violenta prezentata ca justificata (de exemplu, legitima
aparare) poate spori probabilitatea comportamentelor agresive si , de asemenea, cand
violenta apartine unui personaj preferat, erou luat ca model. In general, cand
personajele agresive sunt prezentate ca modele de comportament, ele pot deveni o
sursa de incurajare a agresivitatii, mai ales in cazul copiilor si adolescentilor aflati
mereu in cautare de modele. Pentru ca agresivitatea “stimulata” prin mediatizare sa se
manifeste trebuie sa apara si ocaziile potrivite pentru ca individul sa-si arate
“performanta” prin violenta. De asemenea, deprinderea violentei prin media
presupune anumite caracteristici si trasaturi psihosociale ale receptorilor si depinde
de apartenenta acestora la anumite grupuri si medii sociale. Comunicatorii trebuie sa
manifeste si ei retinere in ceea ce priveste prezentarea ca "model” a personajelor
violente.
Teza efectului de intarire al media sustine ca personajele si mesajele violente
nu fac decat sa actualizeze si sa intareasca pulsiuni si tendinte agresive existente la
indivizi, in functie de felul in care au fost educati si socializati. Se pare ca mai
inclinate spre agresivitate si preluarea mesajelor violente sunt persoanele care sufera
Revista Trivium 161

de un deficit de stabilitate afectiva si sociala, precum si cele mai putin integrate in
mediul lor. In concluzie, conform acestei teze, mass-media nu creeaza agresivitate si
mai ales nu determina schimbarea atitudinilor si comportamentelor in directia
agresivitatii. Ele pot, in anumite cazuri, sa actualizeze tendinte deja existente. Efectul
de suscitare a violentei nu depinde atat de mesaj cat de alti trei factori: 1. Structura
personalitatii subiectului; 2. Situatia in care se afla; 3. Grupurile de apartenenta si
de referinta ale subiectului.
O distinctie ce trebuie facuta este cea dintre violenta reala (violenta strazii) –
care este reprodusa de media (in actualitati, reportaje etc.) si care, in mod firesc,
apare ca scandaloasa, trezind repulsie si reprobare – si violenta fictionala care, din
modul in care este prezentata si integrata in universul fictional nu mai apare drept
ceva “scandalos”. In fictiuni (seriale, filme politiste etc.) violenta este integrata in
logica naratiunii aparand ca un fapt normal. Numerosi critici considera ca este
inacceptabil modul in care violenta este inscrisa intr-o logica fictionala care o
legitimeaza (valorizeaza). Pericolul apare atunci cand se face din violenta o “valoare”
si este promovat un model de civilizatie in care violenta se prezinta ca o componenta
justificata, banala sau chiar normala. Alte analize atrag atentia asupra faptului ca
violenta mediatizata devine nefasta printr-un efect cumulator, este un proces ale carui
efecte nu sunt direct vizibile si imediate. Influenta acesteia poate fi puternica si chiar
catastrofala asupra celor aflati intr-o stare de rezistenta psihologica, morala si sociala
redusa (inocenti, fragili, izolati, aflati in dificultate etc.). Efectele pot consta adeseori
in tulburari psihice, nu in mod necesar in comportamente violente. Nu putini sunt insa
aceia care sustin punctul de vedere opus (ei sunt sceptici in ceea ce priveste efectele
violentei “reprezentate”). Faptele delincvente ar avea alte cauze decat filmul sau
televiziunea. Copiii si tinerii, ca sa nu mai vorbim de adulti, sunt capabili sa faca
deosebirea dintre “spectacol” si “realitate” la nivelul ideilor si comportamentelor
(Klapper, J., 1960).
Numerosi cercetatori au incercat sa defineasca violenta pentru a ghida studiile
asupra continutului violent al mass-media. Ceea ce o persoana considera violent, s-ar
putea sa nu fie considerat la fel de o alta persoana, si modul in care imaginile violente
Revista Trivium 162

afecteaza pe cineva variaza de la o persoana la alta.
G. Gerbner, un binecunoscut specialist in violenta mass-media in Statele Unite,
a dat o definitie in lucrarea sa “Violenta in dramele TV – tendinte si functii
simbolice” (1972). El definea violenta astfel: ….expresia populara pentru forta fizica
folosita impotriva altora sau a sinelui, sau indreptarea actiunilor impotriva cuiva
pentru a-i provoca durere, a-l rani sau omori….Violenta este o actiune care
deranjeaza dureros si periculos din punct de vedere fizic, psihic si social bunul trai al
persoanelor sau grupurilor. Efectele ei pot varia de la banal la catastrofa. Violenta
poate aparea natural sau poate fi creata de oameni, poate actiona impotriva oamenilor
sau impotriva proprietatii, poate fi justificata sau nu, poate fi reala sau simbolica,
spontana sau graduala”.
Violenta din filme, televiziune, sunet, publicatii sau spectacole in direct nu este
in mod necesar la fel cu violenta din viata reala. Ceea ce este nonviolent in realitate
poate fi violent in aceste portretizari. Violenta prezentata in mass-media poate atinge
un numar mare de persoane, in timp ce violenta reala nu poate. Mass-media poate
utiliza multe dispozitive artificiale pentru a scadea sau amplifica efectele ei sociale si
emotionale. Definitia lui Gerbner a fost dezvoltata de La Marsh Commission din
Canada care include abuzul verbal si controlul asupra altor persoane prin amenintari
si porunci. Pentru a include aceste aspecte ale violentei, comisia a facut distinctie
intre o interpretare apropiata a violentei ca si comportament fizic care poate produce
durere altora, si agresiune. Agresiunea a fost definita ca “orice comportament ce
poate rani o persoana….., atat fizic cat si psihic, si de aceea a fost definita sa includa
amenintari implicite si explicite de a face rau, comportament nonverbal etc.”
Recent au aparut noi intrebari cu privire la ceea ce inseamna violenta din mass-
media. In anul 1993, intr-o audiere a Standing Committee on Communication and
Culture, E. Saunders remarca: “… definitia noastra la ceea ce intelegem prin violenta
TV este problematica. Trebuie sa ne intrebam ce face ca o imagine sa devina violenta.
Aceasta este o judecata sociala care se modifica de-a lungul timpului…..cum facem
distinctie intre ceea ce oamenii vizioneaza la stiri si violenta pe care o vad in dramele
Revista Trivium 163

politiste televizate? De fapt este interesant pentru ca studiile pe care le-am realizat pe
copii, arata ca acestia sunt mult mai speriati de violenta pe care o vad la stiri decat de
orice altceva ce vad ei in emisiunile politiste”.
In definirea violentei mass-media nu se poate reflecta adecvat continutul
acesteia in termenii folositi pentru a masura imaginile violente. Violenta mass-media
reprezinta o exprimare a valorilor in societate si necesita o intelegere a reactiei
oamenilor la imaginile violente. In ciuda dificultatilor in evaluarea valorilor
oamenilor si reactiilor lor la imagini violente, pornind de la o definitie acceptata a
violentei , standardele isi pot face loc si sistemele de clasificare si monitorizare pot fi
stabilite. In 1994 Standing Committee on Justice and Legal Affairs recomanda
modificarea sau adaugarea in definitie a termenului “obscen”. Se dorea interzicerea
importarii, vanzarii sau distribuirii de bunuri sau materiale care au ca si caracteristica
dominanta “exploatarea nepotrivita sau glorificarea groazei, cruzimii sau violentei”
(citat din “Undue Exploitation of Violence”, Consultation Paper, Department of
Justice, 1996). Ca un amendament la legea privind obscenitatea, imagistica violentei
va fi definita folosind standardele actuale ale obscenitatii ca avand de-a face cu
exploatarea sexului. Acest criteriu de evaluare al continutului violent duce la
concluzia ca anumite grupuri sunt mult mai supuse riscului decat altele, valorile si
standardele se pot modifica, standardele contemporane trebuie evaluate.
Primele preocupari legate de violenta de la televizor s-au facut simtite inca din
anul 1952 in Congresul Statele Unite iar in 1953 debuteaza cercetarile cu privire la
impactul violentei TV asupra delincventei juvenile. La dezbaterile asupra problemei
participa parinti si profesori, experti in domeniul judiciar penal si in domeniul
stiintelor sociale, directori executivi de televiziune, chiar reprezentanti ai partidelor
interesate de discutii asupra violentei TV. Comisia Nationala pentru depistarea
Cauzelor si Prevenirea Violentei infiintata in Statele Unite in deceniul al saptelea a
publicat un vast raport in anul 1969 ajungand la concluzia ca “sunt motive de
ingrijorare privind violenta in mass-media, in particular violenta TV si in special
violenta TV vazuta de copii” (Baker si Ball, 1969, p. 3).
Revista Trivium 164

Un alt studiu a cuprins 60 de proiecte de cercetare pe tot cuprinsul Statelor
Unite, a durat trei ani si s-a finalizat in anul 1972. El a concluzionat ca violenta TV
influenteaza copiii ce urmaresc aceste programe si mareste probabilitatea ca ei sa
devina mai agresivi sub diferite forme. Nu toti copiii sunt afectati, nu toti copiii sunt
afectati in acelasi fel, dar s-a dovedit ca violenta TV poate fi daunatoare pentru
telespectatorii tineri (Comisia Consultativa Stiintifica a Ministerului Sanatatii in
probleme de Televiziune si Comportament Social, 1972; Murray, 1973, p. 472-478).
Urmatorul raport de referinta a fost studiul din 1982 efectuat de Institutul
National de Sanatate Mentala. Dupa inca 10 ani de cercetari s-a ajuns la concluzia ca
violenta TV afecteaza comportamentul agresiv al copiilor, si in consecinta si al
adultilor, si exista mult mai multe motive de ingrijorare asupra violentei TV. “Scopul
cercetarii a evoluat de la problema existentei unui efect la cea a gasirii unor explicatii
pentru acest efect” (Institutul National de Sanatate Mentala, 1982, p.6).
Grupul Operativ al Asociatiei Americane de Psihologie pentru Televiziune si
Comportament Social a concluzionat in 1992 ca toate cercetarile din ultimii 30 de ani
confirma efectul daunator al violentei TV. Modurile in care suntem afectati sunt
urmatoarele: Afectarea Directa, Desensibilizarea si Sindromul Lumii Rele.
AFECTAREA DIRECTA. Adultii si copiii care urmaresc multe scene violente
la televizor pot deveni mai agresivi si /sau isi pot dezvolta atitudini si valori
corespunzatoare folosirii agresivitatii in rezolvarea conflictelor.
DESENSIBILIZAREA. Telespectatorii copii care urmaresc multe scene violente
la televizor pot deveni mai putin sensibili la violenta din lumea reala ce-i inconjoara,
mai putin sensibili la durerea si suferinta altora, si mai dispusi sa accepte nivele ale
violentei nemaiintalnite in societatea noastra.
SINDROMUL LUMII RELE. Adultii sau copiii care urmaresc multe scene
violente la televizor, pot incepe sa creada ca lumea este rea si periculoasa in viata
reala, asa cum este prezentata la televizor, si de aceea, incep sa vada lumea tot mai
mult ca pe un loc rau si periculos.
Cele trei efecte exista in mod real si fiecare poate actiona independent de
Revista Trivium 165

celelalte. O cercetare concreta cu privire la efectele violentei Tv a fost realizata in
1972 de catre un grup condus de A. Huston Stein. S-a urmarit aprecierea efectelor
vizionarii atat pentru programele violente cat si pentru cele nonviolente (prosociale)
prezentate la televizor. La experiment au participat aproximativ o suta de copii
prescolari de la o gradinita speciala din Pennsylvania State University. Copiii au fost
impartiti in trei grupe, fiecare grupa urmarind un alt gen de program. Prima grupa de
copii a vizionat Batman si desene animate cu Superman, a doua grupa a urmarit
Mister Roger’s Neighborhood, a treia grupa a vizionat programe neutre (programe
realizate pentru copii si care nu contin nici violenta, nici mesaje prosociale). Inainte
de derularea experimentului, grupul de cercetatori a observat baietii in locurile de
joaca si in salile de clasa, timp de doua saptamani, pentru a aprecia nivelul
agresivitatii si comportamentului prosocial manifestate de catre acesti copii. Copiii
au fost pusi sa vizioneze programele stabilite o jumatate de ora pe zi, trei zile pe
saptamana, timp de patru saptamani.
Cercetatorii au descoperit ca baietii care au urmarit Batman si desene animate
cu Superman au fost mult mai activi fizic, atat in sala de curs cat si la locul de joaca.
Ei erau mult mai dispusi sa se angajeze in batai si situatii incurcate cu ceilalti copii,
se comportau brutal cu jucariile, smulgeau jucariile de la alti copii si se angajau in
mici altercatii. Ei erau mai agresivi si aveau mai multe ciocniri agresive. Copiii din
grupul care a urmarit programul prosocial au fost mult mai dispusi sa se joace in grup
cu jucariile, se ofereau voluntari sa-i ajute pe profesori si se angajau in ceea ce s-ar
putea numi “sfatuirea pozitiva a celor de aceeasi varsta”. Copiii din ultimul grup, care
au vizionat programe neutre, nu si-au dezvoltat nici unul comportamentul agresiv sau
prosocial. Studiul a scos in evidenta ambele fatete ale influentei: ceea ce copiii
vizioneaza le afecteaza comportamentul, atat intr-un mod pozitiv cat si negativ. Acest
studiu vizeaza efectele pe termen scurt ale vizionarii unor programe violente. Dintre
studiile pe termen lung poate fi amintit cel al lui Leonard Eron care incepe in 1963 si
evalueaza dezvoltarea agresivitatii la copiii din clasa a treia, de opt ani, dintr-un mic
cartier al New-York-ului (Eron, L., 1963, p. 193-196). Cercetatorul le-a cerut copiilor
sa-si relateze vizionarile TV si ce alte lucruri le-ar place sa faca, precum si aprecierile
Revista Trivium 166

lor privind agresivitatea celorlalti copii. A intervievat profesorii si le-a cerut sa indice
care din copii au fost mai agresivi sau mai pasnici in sala de clasa; a obtinut
informatii de la parinti cu privire la vizionarile TV ale copiilor, disciplina impusa de
parinti acasa si valorile familiale. El a realizat un studiu despre comportamentul
agresiv al acestor copii de opt ani, specificand ca exista o legatura intre nivelul
comportamentului agresiv la copii si vizionarile lor TV. Copiii care au relatat, sau a
caror parinti au relatat, ca vizioneaza adesea programe mai violente, erau mai des
nominalizati de colegi si profesori ca avand un comportament agresiv in scoala. Eron
a urmarit acesti baieti si dupa zece ani (cand ei erau in varsta de 18 ani), si a
descoperit din nou o legatura intre vizionarile TV si agresivitate. Cea mai interesanta
si puternica legatura a fost intre vizionarile timpurii de la varsta de opt ani si
comportamentul agresiv manifestat la varsta de 18 ani. El a concluzionat ca exista
anumite efecte pe termen lung ale vizionarilor la varste timpurii asupra
comportamentului agresiv de mai tarziu. Eron i-a urmarit pe acesti baieti, ajunsi tineri
adulti in varsta de 30 de ani. In aceasta etapa a cercetarii a descoperit ca exista o
legatura intre vizionarile TV timpurii si arestarile si condamnarile pentru delicte de
violenta interpersonala, abuzuri conjugale, abuzuri asupra copiilor, crima si viol grav.
Acest studiu nu este lipsit de controverse dar exista suficiente dovezi pentru a
demonstra ca vizionarea de programe violente la varste fragede are un efect pe
termen lung asupra comportamentului agresiv de mai tarziu.
In ceea ce priveste Sindromul lumii rele, G. Gerbner si colaboratorii sai au incercat
sa cerceteze legatura dintre cantitatea vizionarii TV si perceptia telespectatorilor
asupra lumii (1972, 1974, 1976, 1977, 1978, 1990). De exemplu, cercetatorii au pus
intrebari privind perceptia telespectatorilor asupra riscului in lume:
- Cat de probabil este ca dumneavoastra sa deveniti victima unei crime violente in
urmatoarele sase luni?
- Cat de departe de casa ati fi dispus sa va plimbati singur noaptea?
- Ati facut ceva pentru cresterea securitatii casei dumneavoastra – sporirea
alarmelor impotriva hotilor, schimbarea lacatelor – in ultimele sase luni?
Revista Trivium 167

- Ce procent din forta totala de munca, credeti ca este implicat in activitati de
aplicare a legii?
Cercetatorii au descoperit de asemenea ca exista o legatura intre cantitatea de
programe urmarite si sentimentul de teama (spaima) – telespectatorii “inraiti” (cei
care stau in fata televizorului patru sau mai multe ore pe zi), in contradictie cu
telespectatorii “neseriosi ” – (cei care petrec o ora sau mai putin in fata televizorului),
erau mult mai speriati de lumea din jurul lor, mult mai dispusi sa supraestimeze
nivelul propriu de risc si numarul persoanelor implicate in aplicarea legii. Evident,
exista nivele diferite de risc, in diferite regiuni ale tarii, dar cei care se uita mai mult
la televizor sunt mult mai inspaimantati decat cei care urmaresc mai putin televizorul.
De asemenea, exista subgrupuri speciale, de exemplu oamenii in varsta, care sunt
mult mai tematori si care totodata au tendinta de a se uita mai mult la televizor.
Astfel, cercetatorii au inceput sa dezvolte notiunea de Sindromul Lumii Rele: faptul
de a petrece mult timp in fata televizorului determina shimbarea perceptiei asupra
riscului in lume, deoarece exista multa violenta in programele TV. O alta descoperire
a analizelor continutului televiziunii este faptul ca exista cu certitudine grupuri cu
mai mare probabilitate sa devina victime la televizor decat altele.
Intrebarea care se pune este daca se poate schimba natura televiziunii pentru
copii. Nivelele la care se pot produce schimbari sunt: caminul, scoala si industria TV.
La nivelul caminului se poate incuraja deplina constientizare a influentei
televizorului asupra copiilor si tinerilor si se poate intensifica intelegerea cailor prin
care parintii si profesorii ii pot ajuta pe copii sa utilizeze eficient televizorul. Una din
tehnicile ce poate fi simplu utilizata acasa si care este foarte eficienta, este vizionarea
impreuna cu copiii si discutarea a ceea ce au vazut la televizor. Asemenea interventii,
la nivel personal sau familial, pot conduce la intensificarea intelegerii influentei
televiziunii si la o utilizare mai eficienta a mass-mediei.
La nivel scolar, interventii cum ar fi sprijinirea includerii de cursuri de cultura
mass-media in sistemul scolar, pot fi foarte eficiente. Aceste programe de “vederi
critice” ajuta copiii sa inteleaga cum functioneaza televiziunea si care sunt efectele
Revista Trivium 168

acesteia.
O alta abordare a problemei intensificarii vigilentei publice, implica parintii si
comunitatile in considerarea violentei TV ca o problema de sanatate publica.
In sfarsit, exista activitatile industriei TV si ale guvernului care ar putea
reprezenta initiativa de a schimba televiziunea pentru copii. O initiativa a industriei
TV ar putea include noua dezvoltare a consultantei pentru parinti pe care retelele de
televiziune incep sa le introduca in 1987. S-a constatat ca filmele ce contin
avertismente ce tintesc “discernamantul telespectatorului”au scazut in rata audientei
la copiii intre 2 si 12 ani dar nu au existat schimbari in ceea ce priveste vizionarea in
randul adolescentilor si adultilor. Aceste descoperiri sugereaza ca parintii sunt
sensibili la avertismente si ei vor reactiona conform informatiilor furnizate de aceste
programe. O alta directie ar fi evaluarea nivelului de violenta in programele de
televiziune si coordonarea acesteia cu ajutorul unui dispozitiv electronic atasat la
ecran, cunoscut sub numele de tehnologia “V-chip”. Ea ar presupune includerea unui
circuit electronic,sau V-chip, in fiecare aparat TV nou. Se va transmite un semnal de
avertizare asupra continutului violent, iar parintii vor programa televizorul sa
blocheze programul ce contine semnalul de identificare. Reusita implementarii
acestui tip de interventie ar duce la implicarea industriei TV in evaluarea si codarea
programelor si la implicarea parintilor in raspunderea asupra acestor categorisiri.
In ceea ce priveste efectele violentei mass-media, studiile corelationale si
experimentale din ultimii 40 de ani au demonstrat ca vizionarea si /sau preferinta
pentru violenta TV este legata de atitudini, valori si comportamente agresive. De
exemplu, Robinson si Bachman (1972) au descoperit o relatie intre orele petrecute in
fata televizorului si propriile declaratii ale adolescentilor legate de implicarea lor in
comportamente agresive si antisociale. Atkin, Greenberg, Korzenny si McDermott
(1979, p. 5-13) au folosit diverse masuri ale comportamentului agresiv. Ei au dat unui
grup de copii intre 9 si 13 ani o situatie ipotetica: “Sa presupunem ca te plimbi cu
bicicleta pe strada si apare un alt copil care te impinge jos de pe bicicleta. Ce ai
face?”.
Revista Trivium 169

Optiunile de raspuns includeau agresiunea fizica sau verbala alaturi de optiuni
care reduceau sau evitau conflictul. Cercetatorii au observat ca raspunsurile continand
agresiune fizica sau verbala au fost selectate de catre 45% din telespectatorii inraiti ai
violentei TV, si doar de 21% din telespectatorii ce se uitau mai putin la emisiuni
violente.
In 1983, Sheehan a urmarit doua grupuri de copii australieni de clasa I si a III-a, pe o
perioada de trei ani. A descoperit ca pentru grupul de copii mai mari (clasa a III-a),
atat cantitatea de violenta vizionata in general cat si intensitatea vizionarii sunt
semnificativ legate de nivelul comportamentului agresiv al copiilor, evaluat de catre
colegii lor de clasa. Intr-un studiu centrat pe adulti, D. P. Phillips (1983, p. 560-568) a
investigat efectul portretizarii sinuciderii in programele de calitate scazuta de la
televiziune asupra ratei sinuciderii in Statele Unite folosind datele mortalitatii puse la
dispozitie de catre Centrul National de Statistica a Sanatatii. A descoperit, la sfarsitul
unei perioade de 6 ani, ca de cate ori o personalitate importanta a acestor programe se
sinucide la televizor, in decurs de trei zile se inregistreaza o crestere semnificativa a
numarului de sinucideri in randul femeilor din toata tara.
Astfel, chiar daca exista discutii continue asupra interpretarii datelor cercetarii
cu privire la impactul violentei TV, multi cercetatori ar fi de acord cu concluzia
continuta de raportul alcatuit de Institutul National de Sanatate Mentala din SUA,
care sugereaza existenta unui consens in ceea ce priveste faptul ca: “violenta la
televizor conduce la un comportament agresiv in randul copiilor si tinerilor care
vizioneaza aceste programe. Aceasta concluzie se bazeaza pe experimente de
laborator si pe numeroase studii in domeniu. Bineinteles, nu toti copiii devin agresivi,
dar corelatiile dintre violenta si agresivitate sunt pozitive. In ceea ce priveste
marimea, violenta TV este tot atat de puternic corelata cu comportamentul agresiv ca
si alta variabila comportamentala care a fost masurata. Scopul cercetarii s-a mutat de
la intrebarea daca exista sau nu un efect, la cautarea explicatiilor pentru acest
efect”(1982, vol. 1,pag. 6).
In timp ce efectele violentei TV nu sunt simple si directe, meta-analizele si
Revista Trivium 170

multele cercetari efectuate sugereaza ca exista un motiv clar de ingrijorare si
avertizeaza in legatura cu impactul violentei TV. Exista multi factori care influenteaza
relatia dintre violenta vizionata si comportamentul agresiv si au fost importante
dezbateri in legatura cu natura acestor influente si cu gradul de preocupare fata de
violenta TV. Este de asemenea evident ca exista o cantitate considerabila de violenta
la TV si aceasta violenta pe micul ecran poate induce schimbari in atitudini, valori
sau comportament, atat in randul tinerilor cat si in randul telespectatorilor mai in
varsta. Chiar daca exista puncte de vedere deosebite asupra impactului violentei TV, o
deosebita importanta are afirmatia lui Eron care spunea: “Nu mai poate exista nici o
indoiala ca expunerea indelungata la violenta TV este una din cauzele
comportamentului agresiv, criminalitatii si violentei prezente in societate. Dovada
vine atat din studiile efectuate in laborator cat si din cele efectuate intr-un cadru real.
Violenta TV afecteaza tinerii de toate varstele, de ambele sexe, provenind din toate
nivelele socio-economice si avand o gama variata de grade de inteligenta. Efectul nu
este limitat numai la copiii care sunt deja predispusi la un comportament agresiv si nu
se restrange la aceasta tara (SUA). Faptul ca ajungem la aceasta concluzie a relatiei
dintre violenta TV si agresivitatea la copii in studiu dupa studiu, tara dupa tara, nu
poate fi ignorat. Efectul cauzal al influentei TV asupra agresivitatii, chiar daca nu este
foarte mare, totusi exista. Nu poate fi negat sau explicat in profunzime. Am
demonstrat acest efect cauzal in afara laboratorului, in viata reala, lucrand cu multi
copii, Am inceput sa credem ca exista un cerc vicios in care violenta TV face copiii
mai agresivi si acestia se intorc pentru a viziona mai multa violenta pentru a-si
justifica propriul comportament.” (Eron, L., 1992, pag. 1).
Unele concluzii recente, emise in august 1993 de catre American Psychological
Association confirma descoperirile mentionate mai inainte si reafirma nevoia de a
gasi modalitati de reducere a nivelului violentei din mass-media. Aceasta Comisie
sugereaza de asemenea dezvoltarea unui sistem de evaluare a programelor TV si a
casetelor video pentru a scoate in evidenta cei mai relevanti indici si indicatori
comportamentali in legatura cu capacitatea de a produce rau copiilor si tinerilor. Se
cere impunerea unor conditii pentru reinnoirea licentei: programele, eforturile si
Revista Trivium 171

priceperea statiilor TV in sprijinirea rezolvarii problemei violentei in randul tinerilor;
posibilitatea statiilor de emisie de a servi nevoilor educationale si informationale atat
prin intermediul programelor cat si prin activitatile menite sa sporeasca valoarea
educationala a programelor; reguli care sa solicite oamenilor de televiziune sa evite
programele ce contin o cantitate excesiva de violenta dramatizata pe perioada de
vizionare a copiilor.
Dintre cele mai recente rezultate pot fi mentionate urmatoarele:
• Copiii intre 2 si 5 ani petrec in medie 25 de ore pe saptamana privind la televizor
(sursa A.C.Nielsen si altii, 1990).
• Copiii intre 6 si 11 ani petrec in medie mai mult de 22 de ore pe saptamana
privind la televizor (idem).
• Copiii intre 12 si 17 ani petrec in medie 23 de ore pe saptamana la televizor
(ibidem).
• 30% din persoanele de varsta medie (in acest studiu varsta medie a fost de 39,5)
privesc la televizor 3 sau mai multe ore pe zi, in timp ce alti 61% privesc 1-2 ore
pe zi. (sursa: studiul din 1989 al lui L. Tucker la Brigham Young University).
• “Pana in momentul cand implinesc 18 ani, majoritatea americanilor au petrecut
mai multe ore in fata televizorului decat in scoli, si cu mult mai mult timp decat au
petrecut vorbind cu profesorii lor, cu prietenii sau chiar cu proprii parinti”. (citat
din “Abandonati in pustietate: copiii, televiziunea si Primul Amendament”, N.
Minnow si C, LaMay, 1995).
• Pana in clasa I, majoritatea copiilor petrec echivalentul a trei ani scolari in fata
aparatului TV. (idem).
• 62% din copiii de clasa a IV-a declara ca petrec mai mult de trei ore pe zi la
televizor (sursa: Studiul realizat de Serviciul de Teste Educationale, 1990).
• 64% din copiii de clasa a VIII-a declara ca petrec mai mult de trei ore pe zi in fata
televizorului (idem).
Revista Trivium 172

• Persoanele care au atins varsta de 70 de ani au petrecut aproximativ 7 ani
vizionand programele TV (sursa: studiul realizat de Academia Americana de
Pediatrie, 1990).
• Copilul tipic american asista in timpul vietii lui la 8000 de crime si 100000 de acte
de violenta televizate (sursa: Asociatia Americana de Psihologie, 1993).
• Prescolarii au dificultati cu separarea lumii reale de cea imaginara, mai ales cand
aceasta e prezentata la televiziune; vivacitatea acesteia face ca fantasticul sa para
aproape ca si lumea reala (Katz, L. G., 1989, p. 10).
• O mare parte din ceea ce copiii vad la televizor este alcatuita din violenta, ca si
calea cea mai potrivita de rezolvare a problemelor interpersonale, de razbunare a
insultelor si ofenselor, de a obtine dreptatea si toate lucrurile dorite de la viata
(Eron, L., 1992, p. 143).
Jumatate din crimele si violurile din America de Nord pot fi atribuite direct sau
indirect vizionarii
Peste tot in lume, sectorul audiovizual se confrunta cu un conflict de interese in
ceea ce priveste violenta: pe de o parte, dreptul la libertatea de exprimare si de
creatie, esential pentru o societate democratica, iar pe de alta parte, protejarea
celorlalte drepturi ale omului, in special a drepturilor copiilor. Se pune problema
limitarii violentei in programele televizuale, fara a-i ignora prezenta in viata reala sau
a restringe libertatea de informare. Trebuie sa recunoastem validitatea economica a
violentei din mass-media. Violenta se vinde. Atit copiii cit si adultii sint atrasi de
scenele violente, prin actiunea si emotiile intense produse de film. Multe emisiuni cu
popularitate si filme pentru copii contin violenta. Cercetatorii americani au constatat
ca emisiunile cu violenta costa cu 10% mai putin decit cele neviolente, iar sansa ca
un show TV sa fie bine vindut in strainatate creste cu 16% daca este violent
(Hamilton, 1998). Desi violenta face parte din viata si nu poate fi eradicata complet,
mass-media trebuie sa tina seama de efectele pe care le poate avea expunerea
exagerata la scene violente, asupra dezvoltarii copiilor si adolescentilor. Alaturi de
mass-media, se considera ca familia are un rol important in prevenirea efectelor
Revista Trivium 173

nocive pe care le poate avea consumul de violenta televizuala. Dintre toti adultii,
parintii sint cei care, in mod constant, se afla alaturi de copii toata viata. Daca ei nu se
implica, atunci batalia este pierduta din start, cu toate eforturile depuse de societate.
Unul dintre elementele predictoare ale agresivitatii la copii este lipsa de disciplina
eficienta din partea parintilor (Patterson, Debaryshe, Ramsey, 1989). Se pare ca
parintii care nu verifica sau nu controleaza eficient activitatile copiilor lor vor fi mai
susceptibili de a-si vedea copiii privind in continuare violenta televizata si de a se
comporta intr-o maniera agresiva, fara sa-si atraga consecinte negative.
Se poate face o sinteza a masurilor care pot fi operate fata de expunerea la
violenta televizata, asa cum au fost propuse in studiile si dezbaterile din societatea
romaneasca, in ultimii ani:
- Gasirea unor solutii tehnice prin care parintii sa blocheze accesul copiilor la anumite
canale TV.
- Evitarea emisiunile cu scene violente, in perioada din zi in care majoritatea copiilor
sint singuri acasa, adica inainte de ora 17.
- Atentionarea publicului asupra continutului emisiunilor, atit la inceput cit si pe
perioada transmisiei emisiunii respective.
- Desfasurarea unei campanii de constientizare a publicului asupra efectelor nocive pe
care le poate avea violenta televizata atit asupra copiilor cit si a intregii societati.
- Educarea parintilor pentru a identifica emisiunile cu continut violent care pot
influenta negativ copiii. Cercetarile au evidentiat faptul ca filmele violente de la TV,
care probabil au cele mai periculoase efecte asupra copiilor, nu sint intotdeauna si
cele pe care adultii si criticii le considera cele mai violente.
Revista Trivium 174

CONFLICTUL DIN GAZA
Gabriela Luca (Neagu)
Dupa atacurile incepute inca din decembrie 2008, Fasia Gaza arata groaznic: fara
electricitate, gaz, apa potabila si sub o ploaie de rachete.
Israelienii vor din nou teritoriul de pe care au fost alungati cam dintotdeauna.
Dupa parerea mea se duce si un razboi psihologic deoarece pe toate canalele
Media se folosesc mijloace de propaganda a combatantilor de pe frontul din Gaza.
Gloantele nemiloase ucid si ucid, setea de sange e mare, dar nu conteaza
pe cine. Prunci nevinovati devin ingeri si urca la cer pe durerea parintilor. Mai mult
de 300 de copii se afla printrte sutele de palestinieni ucisi. Acest lucru e tragic,
inacceptabil. Copiii suporta socul unui conflict care nu il vor.
Lumea intreaga este impotriva acestui razboi care are un bilant
provizoriu al victimelor de aproape 500 morti si aproximativ 4000 de raniti.
Adela Serghiescu
Daca exista un eveniment care mi-a captat atentia pe plan international in
ultimul deceniu acesta cu siguranta este reprezentat de evenimentele ce au loc, cu o
mai mare sau mai mica intensitate, in acea zona geografica numita Fasia Gaza.
Urmarind astfel evenimentele ce au loc acolo am incercat sa gasesc o explicatie
logica pentru acel genocid dar este greu de inteles cum o persoana poate omori pe o
alta indiferent de justificare – daca poate fi numita asa.
Mai apoi am incercat sa realizez care este fondul acestui conflict si am plecat
de la mai multe ipoteze. Prima data m-am gandit ca este, intoxicat fiind de ceea ce
este prezentat in media, un razboi pentru acea bucata de pamant lucru care a cazut
foarte repede datorita faptului ca dupa ce ca nu este de o mare intindere nu prezinta
sau cel putin eu nu am reusit sa gasesc o mare valoare intrinseca acelui pamant.
Apoi am cautat sa gasesc o justificare economica acestui razboi – in zadar si
Revista Trivium 175

acest lucru deoarece acea zona este una arida care in ciuda investitiilor masive care s-
au facut acolo, in special de catre poporul evreu, neascunzand nici mari bogatii ale
subsolului necapatand astfel nici un fel de interes.
Am cautat apoi sa vad daca nu cumva pozitia acestei bucati de pamant pe harta
globului nu-i poate conferi o foarte mare importanta strategica capatand astfel o
justificare militara. Daca la o prima evaluare aceasta ipoteza ar putea sta in picioare,
la o analiza mai atenta cade si aceasta ipoteza datorita faptului ca, cel putin pe fata, in
acest conflict nu sunt implicate activ decat doua popoare respectiv cel israelian si cel
palestinian iar tarile din vecinatati nu au o pozitie clara vis a vis de acest conflict cu
toate ca voalat ajuta una sau alta dintre parti.
Din punctual meu de vedere acest conflict are, ca si o foarte mare parte din
razboaiele umanitatii, o justificare religioasa – in numele credintei – fiind facute cele
mai mari crime ale umanitatii. Bineinteles ca de aici se poate gasi sau confunda
aceasta ipoteza cu cea militara dar sa nu uitam ca noi cautam problema de fond si nu
formele pe care acest razboi le imbraca. Fiind considerati o oaza de crestinatate in
lumea araba sau la granita cu aceasta, poporul israelian a inteles sa adopte pozitii de
forta in ceea ce inseamna apararea valorilor si intereselor sale nationale. Din pacate
aceasta pozitie contravine in mod clar normelor morale si umane promovate de catre
lumea crestina.
Paradoxul intregii situatii consta in faptul ca desi poporul evreu a fost greu
asuprit pe motive etnice si religioase – vezi primul si al doilea razboi mondial –
asupresc la randul lor poporul palestinian pe aceleasi considerente.
Mihaela Ungureanu
- Parere personala -
Gaza reprezinta o chestiune delicata atat in ceea ce ii priveste pe israeliti, cat si
pe palestinieni. Nu vom face un studiu foarte detaliat in ceea ce priveste actorii
implicati in conflict, insa vom prezenta foarte succint problematica incepand cu luna
august 2005.
Revista Trivium 176

Pentru aceasta prezentare am folosit pentru documentare siteuri-le posturilor
internationale ale CNN, BBC si Asociated Press.
Ca atare, am decis decripatarea esentei conflictului incepand cu luna august 2005
cand am asistat la o decizie din partea statului Israel privind instalarea unui proces de
pace in fasie si in zonele emergente; insa entitatea politica democratica pe care
Israelul spera ca va lua nastere, nu a nadajduit sa isi faca aparitia pentru a indeplini
procesul de pace. Concretizarea inversa a asteptarilor israelitilor s-a declansat in iulie
2007, cand organizatia terorista Hamas a preluat cu forta controlul in Gaza, si imediat
dupa aceea a demarat operatiuni militare contra Israelului. Rachetele si mortierele au
decimat civili si au produs importante pagube materiale – 12000 de rachete au fost
lansate asupra Israelului sudic.
Inca de la venirea la putere a devenit limpede ca actiunile Hamas au fost
indreptate impotriva populatiei si a teritoriilor israeliene. Alternativa statului Israel a
fost cea de exercitare a dreptului de autoaparare, conform cu legislatia internationala,
in speranta sistarii operatiunilor militare ofensive si instalarea pacii.
Foarte interesant este ca in marea majoritate a reportajelor si a articolelor pe
tema conflictului mentionat apare ca raspunzatore in majoritatea tarilor de pe glob
atacurile venite din Israel, insa ceea ce ne preocupa acum este de ce nu exista aceleasi
opinii virulente privind bombele organizatiei Hamas in Israel. Comunitatea
internationala a fost in zilele conflictului impresionata de efectivele implicate in
derularea evenimentului militar si de dimensiunea de proportii ale actiunilor
umanitare, ale actiunilor in care si Romania a fost implicata, ne referim aici la
operatiunea pentru scoaterea cetatenilor de origine romana din zona de conflict.
Ne intereseaza si adoptarea oficiala a reactiilor din partea Uniunii Europene, insa
la fel de interesanta sau poate cruciala este evolutia pozitiei noii administratii
prezidentiale SUA.
Opinia noastra este ca instalarea unei stari de pace intro regiune fierbinte, de
ample operatiuni militare, este foarte dificil de realizat... conflictul fiind ca un butoi
cu pulbere ce in orice moment asteapta sa izbucneasca. Revenim din nou la esenta lui
Huntington, de unde concluzionam ca am trecut in era ciocnirii civilizatiilor,
Revista Trivium 177

fara indoiala.
Mădălina Angelica Sfetcu
Am citit nenumarate parari pro si contra razboiului purtat de Israel contra
Hamas, am vazut pareri pro si contra, pareri argumentate, sau simple "bagari in
seama" ale unora. Am citit pareri jignitoare, atat pentru israelieni, cat si pentru
palestinieni. Presa cu asta se ocupa in ultima perioada, sa prezinte sau (uneori) sa
analizeze acest conflict.
Prin acest referat incerc a-mi spune parerea despre acest conflict in Fasia Gaza
in masura in care am putut-o percepe, si anume :
1).Ce doreste Israelul?!? "PACE"
2).Ce vrea Palestina?!? "PACE"
Si atunci, intrebarea, de ce e razboi?
Raspunsul nu e simplu, insa are o componenta care apare in multe alte
conflicte cum ar fi Religia. Asa cum in urma cu cateva sute de ani inchizitia ardea pe
rug orice necredincios, si pornea razboaie sfinte, asa religiosii musulmani (o parte
dintre ei, insa influienti) pornesc (sau sustin) actiuni contra tuturor celor care au alte
convingeri religioase. Toata povestea asta cu "pamantul lor", "tara furata", "dreptul
palestinienilor la tara lor" sunt praf in ochi, acoperirea pentru niste nebuni, fanatici
religiosi sa sustina un razboi, sa omoare mii (milioane) de oameni nevinovati, carora
nu le pasa de religia vecinului, care isi doresc pace, liniste, un loc de munca, o bucata
de paine, o casa, un televizor, o scoala pentru copii, o gradinita, un parc unde sa se
relaxeze, un loc de munca.
Concluzia este ca oamenii simpli nu au legatura cu conflictul dintre cele doua
tari si ca tot ce vor ei e sa traisca in pace si sa aiba o viatza normala.
Revenind la conflict, de ce e criticata actiunea Israelului cat mai ales cine critica
actiunea aceasta?
Revista Trivium 178

Tind sa cred ca toata lumea cunoaste aceasta poveste, iar ca si raspuns la
aceasta intrebare as spune ca sunt organizatii extremiste musulmane, organizatii
teroriste, lideri religiosi (in special musulmani, radicali), diverse organizatii
musulmane .
Aceasta violenta este sustinuta si alimentata de marile puteri ale lumii.
Interesul numarul unu este de ordin economic (adica orice razboi va aduce foarte
multi bani unor oameni sau corporatii).
Cum razboiul din Irak a intrat intr-o stare de somnolenta, Israelul, fratele mai
mic al marilor puteri, a continuat violenta, ceea ce inseamna ca la mijloc sunt si foarte
multi bani care vor intra in buzunarele multora.
Elena Cenciu (Predescu)
Ideologia fanatismului Islamic si armele, bani si instructajul Iranian au
transformat Hamasul (organizatie palestiniana terorista) intr-o organizatie de temut. O
agresiune cruda, un masacru.
Israelul doreste pacea, dar nu pana as atinge obiectivele cu care a pornit la
declansareaofensivei in Gaza; anihilarea bazelor de lansare si distrugerea tunelurilor
prin care se aduc arme din Egipt. Pretexte exista in fiecare razboi si evident ca
substratul este mult mai important si de mai multe ori nu atat de umanitar. Populatia
fara aparare sunt cele care platesc pretul. Conflictul israelo-palestinian capata noi
valente daca este privit prin prisma alegerilor electorale care urmeaza sa se
desfasoare in Israel in luna Febuarie.
Prin nesolutionarea acestui conflict se evidentiaza mai bine pericolul pe care il
reprezinta acest fenomen, se justifica un razboi permanentizat, ce ofera cand unuia
cand alteia dintre partile implicate acel sentiment al puterii dorit.
Corina Elena Molete
Fasia Gaza este o mica regiune din Orientul Mijlociu, parte a Palestinei istorice
Revista Trivium 179

in sudul coastei de est a Marii Mediterane, care conform intelegerilor ce au urmat
acordurilor de la Oslo, este (alaturi de o mare parte a Cisiordaniei) una din cele doua
componente teritoriale ale entitatii statale aflate sub administratia de jure a Autoritatii
Palestiniene. Numele ei provine de la Gaza, orasul ei principal.
Este unul dintre teritoriile cu cea mai mare densitate de populatie din lume, peste
1,5 milioane de locuitori palestinieni pe o suprafata de 360 km². Fasia este controlata
in prezent de miscarea politica islamista palestiniana Hamas, care a obtinut
majoritatea la ultimele alegeri parlamentare de pe teritoriul Autoritatii Palestinene.
Dupa sfarsitul valului de atentate (multe din ele executate de sinucigasi) din
cadrul celei de-a doua revolte declansate de miscarile inarmate palestinene contra
populatiei si armatei Israelului intre anii 2000-2004, in anul 2005, armata israeliana
si-a retras unilateral trupele din Gaza, si a evacuat toate asezarile agricole evreiesti pe
care Israelul le-a creat in anii de ocupatie.
Luptatorii de guerila arabi palestinieni, mai ales membri ai miscarilor islamiste
Hamas si Jihad Islami, care s-au intarit in cursul ultimei revolte, au continuat si dupa
retragerea israeliana sa traga mii de rachete, focuri de arma si obuze asupra
localitatilor israeliene din vecinatate si uneori asupra unor obiective militare
israeliene. Mai apoi, dupa victoria miscarii Hamas in alegerile parlamentare, au
izbucnit in regiunea Gaza lupte intre adeptii ei si miscarea Al Fatah, reticenta la ideea
de a se retrage de la putere, soldate cu zeci de morti si raniti. In cele din urma, adeptii
Hamasului au reusit sa preia cu forta toate pozitiile detinute in zona Gaza de
organizatiile legate de Al Fatah. Ei au instaurat in zona un regim de conducere
propriu in frunte cu liderul Hamasului, Ismail Haniyeh, care era prim-ministrul ales al
Autoritatii Palestiniene, dar care fuseses demis de presedintele Mahmud Abbas. In
urma preluarii controlului de catre Hamas asupra zonei Gaza s-au intensificat
atacurile cu rachete ale acestuia contra localitatilor israeliene vecine si incercarile
repetate de rapire sau ucidere a unor cetateni sau soldati israelieni. Politica regimului
Hamas a fost stabilita de conducerea interioara a sa ca si de liderii Hamasului din
strainatate, sprijiniti mai ales de Iran. In consecinta si de asemenea consecutiv unor
atacuri kamikaze repetate asupra punctelor de trecere dintre Israel si Gaza Israelul a
Revista Trivium 180

impus o blocada completa la aceste puncte de frontiera.
La capatul unei perioade de cateva luni de reducere temporara a atacurilor cu
rachete asupra teritoriului Israelului, perioada a asa numitului, obtinut prin medierea
Egiptului, si in care regimul militant de la Gaza si-a intarit, in ciuda blocadei,
arsenalul de armament, conducerea Hamasului din Gaza si Damasc a decis reluarea
cu amploare a acestor tiruri.
Pe 27 decembrie 2008, ca raspuns la intensificarea atacurilor cu rachete asupra
Israelului, fasia a fost atacata de fortele militare ale Israelului, cu scopul de a pune
capat tirurilor de rachete contra locuitorilor sai si de a restabili capacitatea de
disuasiune a Israelului in fata militantilor teroristi ai Hamas. In cursul acestei operatii
militare, au fost pana acum ucisi peste o mie de palestinieni (inclusiv populatie
nebeligeranta, femei si copii) si 1 reprezentant al Natiunilor Unite dintre cei aflati
acolo pentru distribuirea ajutoarelor umanitare, numarul ranitilor fiind de peste 2300
de palestinieni. Au fost distruse numeroase cladiri, moschei, o Universitatea Islamica
si numeroase cladiri apartinand atat civililor cat si autoritatilor Hamas din Gaza,
numeroase depozite de arme si munitii, etc.
Parerea mea este ca adevaratii teroristi sunt israelienii. O mare parte din presa
romaneasca ne informeaza gresit. In timp de pace, israelienii au intrat in casele
oamenilor (civili) si i-au executat cu sange rece, in plus au izolat Fasia Gaza si pe
uscat si pe mare controleaza absolut orice, nu ii lasa pe palestinieni sa traiasca. In
Fasia Gaza este populatia palestiniana, acela este pamantul lor, nu al Israelului, care
vrea sa il ia abuziv, iar Hamas este o organizatie (un fel de politie militara) care apara
populatia in fasie.
Violeta Jilăveanu (Ciurea)
Confruntarea dintre israelieni si palestinieni nu este doar numai un simplu
conflict politico-militar generat de lideri cu anumite pretenti teritoriale, ci este expresia
ciocniri a doua programe politice care inglobeaza dimensiunea religioasa, indentitara.
Organizatiile palestiniene teroriste (Hamas, de a lupta inpotriva Israelului) ale
caror strategii interioare sunt dominate de dimensiunea religioasa, de una preponderant
Revista Trivium 181

violenta, au contestat politica israeliana si conducerea initiate de Arafat. Conjunctura
internationala face ca aceasta regiune sa fie una decisiva pentru configuratia lumii.
Marii actori politicii si interesele care mobilizeaza politicile regionale si
mondiale, acestea pornind de la un element important: alegerile palestiniene...
Ana Paraschiva Pătraşcu (Moldovan)
Lupte intense continua sa se inregistreze intre militantii palestinieni si militarii
israelieni in orasul Gaza, in timp ce aviatia bombardeaza sudul Fasiei Gaza, unde
aproape 1.000 de palestiniei au murit de la declansarea ofensivei israeliene, la 27
decembrie.
Romanii din Gaza au o situatie la fel de grea ca a palestinienilor, potrivit
reprezentantului autoritatii romane in Gaza, Ahmad Majdalani.
Autocarul in care se aflau cetateni romani care trebuiau evacuati nu a reusit sa treaca
de punctul de trecere al frontierei, fiind intors din drum din cauza luptelor care aveau
loc in regiune. Operatiunea de evacuare fiind abandonata.
"Am atras atentia asupra situtatiei materiale si umanitare din Gaza. Numarul
mortilor este de peste 500 si sunt peste 2700 de raniti. Romania are relatii traditionale
cu Palestina si tarile arabe, de aceea am cerut Romaniei sa ajute in calitate de membra
a Uniunii Europene pentru retragerea armatei israeliene din Fasia Gaza si intoarcerea
la situatia de calm", potrivit lui Majdalani.
Au fost inregistrate 63 de cereri ale romanilor pentru a iesi din Gaza si toate au
fost aprobate de Guevrnul israelian, insa autocarul cu romani s-a oprit in conditiile in
care drumul catre punctul de trecere al frontierei era blocat de un crater cauzat de
bombardamente. Existau optiunile de a astepta sa fie reparat drumul sau sa parcurga
traseul pe jos, insa reprezentantii Crucii Rosii aflati de fata au hotarat ca ambele
alternative sunt periculoase si ca autocarul trebuie sa se intoarca. Majoritatea
romanilor nu au documentele in regula din cauza embargoului impus in ultima
perioada. Romanii au aceeasi situatie ca toti palestinienii de acolo si suporta alaturi
de palestinieni atacurile.
"Sunt in aceeasi sistuatie grea: lipsa de medicamente si alimente, criza
Revista Trivium 182

cauzata de lipsa de electricitate si a benzinei si motorinei pentru incalzire.
Probabil ei sunt mai norocosi pentru ca au un stat care ii ajuta si incearca sa ii scoata
din infernul de acolo", a precizat Majdalani.
Ministerul afacerilor Externe a dat asigurari ca negocierile pentru scoaterea
romanilor din Gaza continua.
Presedintele palestinian Mahmoud Abbas a acuzat Israelul ca incearca sa
"anihileze" populatia din Fasia Gaza, controlata de gruparea islamista Hamas.
"Agresiunea se intensifica de la zi la zi", a spus, la Ramallah, liderul Fatah.
Israelul cere incetarea completa a atacurilor cu rachete Hamas, si, in plus,
garantii regionale si internationale ca grupul nu se va mai putea reinarma prin
intermediul tunelurilor de contrabanda aflate sub granita cu Egiptul .
Israelienii s-au plans de mult timp de faptul ca egiptenii nu depun suficiente
eforturi pentru a preveni construirea unui arsenal Hamas de rachete sovietice.
Hamas solicita ca oricare ar fi acordul de incetare a focului, acesta trebuie sa
contina incetarea blocadei economice paralizante realizate de Israel asupra Fasiei
Gaza si retragerea completa a fortelor israeliene de pe teritoriul Gaza, parasit de
Israel in 2005 dupa 38 de ani de ocupatie.
Actiunile Israelului au atras acuzari din partea Crucii Rosii, a agentiilor ONU
si a guvernelor arabe si europene, mai ales datorita bilantului de sute de morti in
randurile civililor palestinieni.
Natiunile Unite, ingrijorate de impactul umanitar tot mai sever al razboiului,
mai ales ca jumatate din populatia Gaza depinde de ajutorul de hrana al ONU, au
declarat ca spera sa poata continua distributia intregului pachet de ajutorare, dupa ce
vor primi asigurari din partea israelienilor ca personalul lor nu va avea de suferit. Un
sofer al ONU a fost ucis.
Un responsabil israelian de rang inalt a declarat pentru site-ul Ynet ca
premierul israelian Ehud Olmert a "definit doua obiective: sa se puna capat tirurilor
Hamas si activitatilor teroriste, precum si anihilarea posibilitatilor de reinarmare a
gruparii". "Cat timp aceste doua obiective nu sunt indeplinite, nu vom ceda
Revista Trivium 183

presiunilor exercitate" pentru a se pune capat ofensivei, a spus el. "Nu incercam sa
obtinem o iesire din aceasta criza, ci un succes. Cum a spus Olmert, ne trebuie o
strategie care sa ne aduca succcesul, oricat va dura", a subliniat el.
Ciprian-Ion Popescu
Avem deci o intreaga argumentatie pro si contra. Inainte insa de a face o prezentare a
situatiei actuale supun atentiei doua citate atribuite unor personaje istorice ale caror
popoare au avut un conflict ale carui rani sunt inca prezente :
1. “Alterarea sangelui si deteriorarea rasei reprezinta singurele cauze care
explica declinul civilizatiilor stravechi; niciodata razboiul nu a ruinat
natiunile, ci pierderea puterii lor de rezistenta – caracteristica exclusiva a
sangelui raselor pure. In aceasta lume, oricine nu este de sorginte sanatoasa
poate fi considerat pleava.” ( A.H.)
2. “ Rasa noastra este rasa stapanitoare. Suntem zei divini pe aceasta planeta.
Suntem diferiti de celelalte rase inferioare precum acestea sunt diferite de
insecte. De fapt, in comparatie cu rasa noastra, celelalte rase sunt
excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare.
Regatul nostru pe Pamant va fi condus de liderii nostri cu mana de fier.
Masele de vor linge picioarele si ne vor fi sclavi.” (M.B.)
Conceptele ne izbesc prin asemanare, desi diferenta dintre momentele
expunerii lor este de cateva decade. Tot izbitor este si modul de actiune si de ducere a
razboiului: izolare–enclavizare, reactie disproportionata -prin amploarea violentei- la
agresiune, umilire, etc. Se pare ca delirul este prezent in egala masura si la agresori si
la agresati.
Alte personaje, ale altei tabere, pluseaza pe folosirea religiei cu mesaje
distorsionate ca motor si justificare pentru actele de terorism. .
Ofensiva armatei israeliene impotriva Hamas in Fasia Gaza a provocat moartea
a 1.330 de persoane in randul palestinienilor si ranirea a 5.450, potrivit ultimului
bilant al serviciilor medicale locale dat publicitatii joi. Printre morti figureaza 437 de
Revista Trivium 184

copii cu varste sub 16 ani, 110 femei si 123 de persoane in varsta, 14 medici si patru
jurnalisti, a precizat seful serviciului de urgenta, Mouawiya Hassanein.
Ofensiva de 22 de zile s-a soldat cu ranirea a 1.890 de copii si 200 de raniti
grav de diferite varste. Circa 600 de raniti au fost transferati din Fasia Gaza pentru a
primi ingrijiri medicale.
Operatiunea militara a fost lansata de Israel cu scopul declarat de a pune capat
tirurilor cu rachete din partea gruparilor palestiniene, in special Hamas.
oficiale.
De partea israeliana, au fost ucisi zece militari si trei civili, potrivit cifrelor
Acesta este bilantul unui conflict armat care s-a intins pe aproape 3 saptamani.
Comunitatea internationala a ramas uimita de duritatea reactiei si a fortelor
desfasurate de israelieni comparativ cu rachetele lansate de Hamas. Cu totii am
ramas incremeniti urmarind imaginile civililor disperati, a copiilor raniti, a
agresivitatii soldatilor fata de populatia civila, a refuzului initial de a permite accesul
ajutoarelor umanitare, a atmosferei de lagar. Si iti poti pune intrebarea fireasca: care
este diferenta intre comportamentul Israelului si cel al Germaniei naziste? Aceeasi
structura militarizata, aceleasi metode de rezolvare a problemelor, acelasi tip de
propaganda.
Care este reversul monedei ? Atentate sinucigase, sute de morti si raniti,
nerespectarea armistitiilor, violenta. Odata cu moartea lui Yasser Araffat, singurul a
carui personalitate dadea girul reprezentativitatii palestinienilor la masa negocierilor
si care isi castigase statutul unu partener de dialog, factiunile paramilitare au preluat
controlul actiunilor asupra Israelului.
Privind pe continentul european observam in Balcani ceva asemanator
statutului Israelului: Kosovo ! Avem elemente comune in istoria recenta: Israel, un
stat crestin in mijlocul unei zone preponderent islamice, Kosovo – provincie islamica
intr-o zona preponderent crestina; ambele recunoscute si ajutate in primul rand de
SUA sa-si obtina actualul statut; ambele sprijinite economic de SUA . Doua puncte
fierbinti si probabil acelasi interes.
Economic zonele nu prezinta interes in exploatare, fiind sarace in resurse.
Revista Trivium 185

Ramane componenta geo-politica ca motivatie principala si cu economicul ascuns in
maneca. Cel putin asa se contureaza situatia din perspectiva mea.
Dupa toata aceasta expunere a elementelor si a situatiei este timpul sa incercam
sa strangem firele intr-un singur manunchi. Elementele de pana acum (traditia
istorica, traditia religioasa, geo-politicul, factorul economic, starea conflictuala) nu
constituie nici separat nici luate impreuna cauze fara o rezolvare rezonabila.
Revin la geo-politic. Pentru 60 ani israel a constituit capul de pod al armatei
americane (si nu numai) si punct de presiune asupra statelor arabe din zona.
Conflictele din zona arata mai mult ca se urmeaza vechiul dicton “dezbina si
stapaneste”, toate taberele avand nevoie de armament iar sursele principale de
aprovizionare erau si sunt SUA, Rusia si China intr-o intelegere frateasca care
transcede micile harjoneli belicoase. O alta motivatie ar putea fi resursele de petrol
ale statelor invecinate si anume posibilitatea unui anumit tip de control asupra
acestora prin stimularea si mentinerea starilor de conflict zonale. Un alt argument ar
putea fi urmatorul: cand nu mai ai bani, fa un razboi – in felul acesta se abate atentia,
se da o ocupatie celor care nu au, se castiga bani indiferent daca pierzi sau castigi
razboiul; principiul este cunoscut in istorie. Sunt cateva idei succinte pe care le-am
vehiculat ca explicatie, nu stiu daca au corespondent in realitate , poate fi una din ele,
toate, nici una dintre ele sau mai multe de atat.
O realitate totusi ramane: asistam la un joc de Monopoly in care banii reali nu se vad
niciodata si fiecare zar aruncat este pretul platit in mii de vieti omenesti.
Paul Păunescu
Tensiunile din Orientul Apropiat au drept axa principala existenta statului Israel
si prezentei minoritatilor religioase. Totusi, organizatiile teroriste actuale, ar putea
revendica filiatia lor directa din societatile secrete care, pe aceleasi pamanturi,
loveau printii in mijlocul domniei lor si au dat numele lor “ Asasinilor ”.
Istoria reinnoirii acestor miscari incepe cu primul razboi mondial, prin
activarea confreriei religioase Senoussiya, de atunci, Tripoli de catre agentii
Revista Trivium 186

Imperiului german. Aceasta actiune a continuat pe firul revoltelor nationaliste din
Maghreb, cu utilizatori diferiti. Ea a continuat, de-abia vizibila atat in randul Oulema
cat si in sanul Fratilor Islamului, acest ordin intern al tuturor revoltelor din
Maghreb.
Atitudinea lui Mufti din Ierusalim in timpul celui de-al doilea razboi
mondial, alaturandu-se puterilor Axei, a fost in intregime de continuitate a unui
trecut recent care nu potolise nimicirea armatelor arabe dupa primul razboi
israeliano-arab din 1947-1948.
Relevant in privinta nucleului populational comun, se cuvine precizat ca,
in ciuda diferentei organice de interpretare, atribuire si recunoastere a
legitimitatii, miscarile pan-araba si islamica au manifestat frecvent o
convergenta doar aparent paradoxala: in perioada coloniala, apararea Islamului s-a
supapus eliberarii nationale; in perioada recenta, miscari islamiste precum
HAMAS poarta razboi in numele islamului, dar sunt la fel de preocupate de
eliberarea pamanturilor arabe Palestina si Liban; similar ca alta marturie a
simbiozei islam-pan-arabism, obiectivul retragerii trupelor coalitiei este comun,
in Irakul de astazi, fundamentalistilor islamici , nationalistilor pan-arabi fosti
membri ai partidului Ba ‘ ath si mujahedinilor veniti din alte tari musulmane.
In esenta, conflictul Israeliano-Palestinian este o lupta intre doua grupari
etnice asupra unei bucati de pamant. Majoritatea conflictelor de acest gen sunt
foarte greu de rezolvat, dar acesta a fost exacerbat de doi factori: in afara
afilierii etnic-nationaliste, adversarii apartin unor religii diferite; statul evreu este
o mica enclava in marea Arabie si este perceput de vecinii sai ca fiind o
modalitate de inoculare a imperialismului si influentei vestice.
Istoria acestui conflict este foarte bine cunoscuta si nu poate fi analizata
in intregime in aceasta lucrare. Mai degraba, ma voi concentra asupra
fenomenului de ,, atac sinucigas “ in contextul conflictului in cauza.
In 1970, teroristii palestinieni erau instruiti sa se sinucida si sa ucida
ostaticii luati daca cererile nu erau satisfacute sau in cazul in care israelienii
incercau o operatiune de salvare. Abia in 1993, palestinienii au inceput sa
Revista Trivium 187

foloseasca atentatul sinucigas ca si tactica sistematica.
In octombrie 2004, numarul total al atacurilor sinucigase comise de
palestinieni a atins 182 de persoane, dintre acestea, 37 au avut loc cu sapte ani
inainte de prima Intifada (16 aprilie 1993 – 287 septembrie 2000) si restul de
145 in ultimii ani.
Frecventa acestor atacuri a crescut considerabil in timpul Intifadei, din
numarul total al acestora 80 fiind duse la indeplinire de catre organizatia
Hamas si 44 de catre Jihadul Islamic Palestinian.
Reprezentantii organizatiei Hamas au mentionat mai multi factori ca
argumente in adoptarea ,, atentatelor sinucigase “ ca tactica folosirea acesteia in
momentul in care procesul de pace israeliano-palestinian nu este pur
intamplatoare. Pentru Hamas, aceasta intelegere constituie o amenintare atat din
punct de vedere ideologic, cat si organizational .
Din acest moment, in ciuda promisiunilor facute de catre comandamentul
israelian ce garanta protectia persoanelor si a bunurilor, in ciuda manifestelor
linistitoare raspandite cu miile, 600.000 de palestinieni isi parasesc locuintele,
abandonand totul, pana la obiectele de prima necesitate, in termenii nu se stie
caror asigurari a unei intoarceri prompte sub protectia armatelor arabe.
Ei vor fi de-acum inainte sortiti unei existente mizerabile in
taberele pe care unele tari arabe au acceptat sa-i primeasca si bine
inteles sa-i mentina. Astfel, acesti refugiati vor constitui, si cu ajutorul
unei demografii galopante si a regruparii lor impreuna cu o intreaga
populatie care pana atunci traia in bidonvilluri, un element al razboiului
de nimicire dus impotriva Israelului. Aceste tabere vor deveni tot atatea
baze de importanta strategica pentru operatiunile purtate pe teritoriul
israelian, dar mai ales o arma puternica in mainile inteligentei occidentale
pentru a ridica impotriva Israelului opinia publica mondiala, dupa un
scenariu de acum devenit familiar, pana la o condamnare de catre Natiunile
Unite.
Revista Trivium 188

Virgil Păunescu
Luptele grele continua in Fasia Gaza, intre armata israeliana si combatantii
Hamas.Armata israeliana a reusit sa patrunda in trei cartiere de la periferia orasului
Gaza. Tancurile si unitatile de infanterie israeliene au incercuit orasul. Palestinienii
opun rezistenta si declara ca au fost ucisi mai multi militari. Una dintre cele mai
periculoase organizatii teroriste Hamas, care se bat pentru fiecare bucata de pamant,
i-au prins in ambuscada pe soldatii evrei, dar intr-un timp record tancurile si aviatia
au venit in ajutorul acestora.
Militantii palestinieni au ripostat cu tiruri de mortiere, in timp ce aviatia
israeliana a bombardat tinte situate in centru orasului.
Au fost zguduite de bombardamente si localitatile Beit Lahiya si Janaliya,
situate la nord de Gaza. Conform declaratiilor unor martori oculari, trupele israeliene
au incercat sa patrunda intr-un sat situat in apropiere de Khan Younes au fost respinse
de tirurile combatantilor Hamas. Localitatea fiind bombardata ulterior de tancuri.
Consiliul de Securitate ONU s-a reunit de urgenta pentru a discuta situatia, iar
secretarul general ONU, Ban Ki-moon va incepe un turneu de pace in Orientul
Mijlociu pt a inceta razboiul si a convinge cele doua tabere sa inceteze ostilitatile si
sa permita patrunderea ajutoarelor umanitare in Fasia Gaza.
In urma cu putin timp, Israelul a declansat bombardamentele asupra Fasiei Gaza,
regiune in care trebuie amintit ca si in 2007, este stapanita de organizatia terorista
Hamas. Soldatii Israelieni au patruns pana pe coasta de la Marea Mediterana,
controland in cea mai mare parte din zonele suprapopulate. Atacul Israelului
reprezinta cea mai mare desfasurare de forte din 2005, cand fostul premier Ariel
Sharon a ordonat colonistilor israelieni sa sa se retraga din regiune. Bilantul in ceea
ce priveste numarul de victime din randul palestinienilor este de 470 de morti si 2750
de raniti. Israelul a infirmat informatia conform careia Hamas ar fi omorat noua
soldati anuntand un numar de aproximativ 30 de israelieni raniti. Au trecut 3
saptamani si deocamdata nu sunt semne ca cele doua parti ar vrea sa cada la pace,
desi liderul Hamas in exil a declarat ca nu exclude tratativele de pace.
Revista Trivium 189

Alaturi de presedintele Autoritatii Palestiniene Mahmoud Abbas, Hamas va
discuta cu responsabilii egipteni o propunere de incetare a focului si prezenta unei
forte internationale care sa monitorizeze respectarea unui eventual armistitiu. De
cealalta parte nici Israelul nu pare insa dispus sa dea nici macar un pas inapoi,
moment in care potrivit statului evreu va fi reinstaurata pacea in regiune. Armata
israeliana intentioneaza sa puna capat pe viitor acestor tiruri de rachete si
contrabandei de arme prin tunelurile sapate sub frontiera egipteana, bombardament
sistematic aceste treceri. Eforturile pentru gasirea unei solutii diplomatice revin celor
doua misiuni distincte, una europeana, alta condusa de presedintele francez, Nicolas
Sarkozy.
Inaintea plecarii in Orientul Mijlociu (Cairo, Ierusalim, Ramallah si Aman),
delegatia UE o condusa de ministrul ceh de Externe, Karel Schwarzenberg, a cerut
celor doua parti sa inceteze focul, anterior presedentia ceha UE subliniind ca dreptul
Israelului la autoaparare “nu autorizeaza actiuni care afecteaza masiv civilii”.
Presedintele francez se afla intr-un turneu in Orientul Mijlociu in incercarea de a
pune capat razboiului.
Premierul Ehud Olmert a declarat ieri ca Israelul nu lupta contra poporului
palestinian si va preveni o criza umanitara in Gaza, operatinuea militara fiind dirijata
contra Hamas, care controleaza Gaza, teritoriu evacuat de statul evreu in 2005.
Israelul neavand nici o intentie de a reveni in Fasia Gaza. “Palestinienii nu sunt
dusmanii nostri, ei sunt victime ale violentei si opresiunii ucigase a aceleiasi
organizatii teroriste” ca Israelul, a precizat Olmert, facand referire la Hamas.
Romanii in zona de conflict.
evacuarea.
Razboiul Israelului cu Hamas a duc la inchiderea granitelo, facand imposibila
1.000 de cetatenti roman, blocati in Fasia Gaza. Potrivit Ministerului Afacerilor
Externe de la Bucuresti, doar 55 de solicitari de asistenta consulara pentru evacuarea
unor cetateni romani, dintre care 14 femei, cinci barbati si 36 de copii. Ministerul
Afacerilor Externe a comunica ca iesirea cetatenilor din Fasia Gaza va putea fi
Revista Trivium 190

asigurata numai dupa obtinerea aprobarii autoritatilor Israeliene, le recomanda
cetatenilor romani aflati in Fasia Gaza sa contacteze Ambasada romaniei la Tel Aviv
pentru a demara formalitatile de iesire din teritoriu, daca doresc acest
lucru.Ambasada Romaniei la Amman a facut demersurile necesare pentru asigurarea
tranzitului cetatenilor romani prin Iordania, in cazul in care autoritatile israeliene
autorizeaza iesirea din Fasia Gaza prin punctul de frontiera Erez. Se fac demersuri pe
langa autoritatile egiptene pentru a li se permite cetatenilor romani intrarea in Egipt
prin punctul de frontiera de la Rafah.
Iuliana Liliana Voicu
Motivele inceperii acestui razboi au fost urmatoarele:
1)situatia economica
2)setea de putere
3)situatia religioasa
1)situatia economica:
“Economia este cea mai importanta provocare…. Este cheia succesului. Nu
cred ca vor fi multe zile de gratie dupa retragerea israeliana.Trebuie sa reaprindem
speranta”spunea recent Saeb Erekat, seful negociatorilor palestinieni in tratativele cu
statul evreu.
Refacerea economiei este principal povara pentru presedintele Autoritatii
Palestiniene- organizatie notorie pentru coruptia generalizata.
2)setea de putere:
“Punand stapanire pe pamantul nostru si pe oamenii nostrii din Gaza, Hamas i-
a tratat ca pe ostatici”, sustine Ibrahim Karish, un inalt oficial al Fatah.In opinia sa,
Hamas, sub influienta Iranului, incearca sa izoleze Gaza pentru a crea acolo propriul
stat Islamic.
3)situatia religioasa:
“Extremismul islamic al gruparii Hamas”, afirma cardinalul, “este o sursa
Revista Trivium 191

continua de violenta si dusmanie, iar interventia armatei israeliene a facut ca Fasia
Gaza sa arate ca o tabara de concentrare”. A acuza “Vaticanul” de indiferenta fata de
teroarea in care traieste populatia israeliana si de sprijinire implicita a gruparii
Hamas, mi se pare in afara realităţii.
Constantin Marius Dobrescu
Comportamentul social se stabileste in functie de mediul social inconjurator si in
functie de relatiile interpersonale. Aceste relatii intre cele doua popoare, de-a lungul
veacurilor s-au atrofiat, aproape au disparut cu desavarsire. Locul unei relatii, unor
comportamente sociale normale, a fost luat de violenta, care a fost alimentata, udata
si hranita de-a lungul timpului .
Tara in care ISUS a trait si pe care el a iubit-o profund, se afla intr-o stare de
neimaginat. Demnitatea oamenilor si drepturile persoanei umane, sunt calcate in
picioare, unde egoismele personale sau de grup prevaleaza asupra binelui comun,
unde risca sa se obisnuiasca cu ura fraticida sau cu exploatarea omului de catre om,
acolo ar trebui sa straluceasca limina soarelui nu fumul de la bombele care cad fara
incetare .
Aceasta violenta este sustinuta si alimentata de marile puteri ale lumii.
Interesul numarul unu este de ordin economic, orice razboi va aduce foarte multi bani
unor oameni sau corporatii. Cum razboiul din IRAK a intrat intr-o stare de
somnolenta, ISRAELUL, fratele mai mic al marilor puteri, a continuat violenta, deci
si foarte multi bani vor intra in buzunarele acelor oameni fara scrupule. A provoca
violenta, in mod constient sau nu, impotriva careia va trebui sa te aperi, este prima
caracteristica a mentalitatii de victima.
Intodeauna exista o cale pasnica, o solutie nonviolenta, dar interesele
financiare sunt prea mari si de aici are loc acest “holocaust “-unde jumatate din morti
sunt civili nevinovati, foarte multi copii care nu au avut inca timp sa se bucure de
viata, de copilarie. Violenta naste intotdeauna violenta. Un cuvant greu de spus il are
religia. Toate aceste popoare musulamane, din jurul ISRAELULUI, incearca si
continua sa mentina aceasta violenta mocnita sau iesita din comun, Israelul a fost
Revista Trivium 192

creat prin teroare si este nevoie de teroare pentru a disimula imoralitatea pe care o
poarta in inima sa .
De 2000 de ani acest popor nu isi gaseste linistea religioasa si pacea. A fost
rand pe rand sub dominatia marilor puteriale lumii, care si-au lasat amprenta. In
acelasi loc putem sa gasim, crestini, musulmani si evrei, dar niciodata nu vor sa
accepte sa convietuiasca in pace. Usor, sunt dezbinati si ajutati sa se urasca, sa fie
violenti, de acei granzi ai planetei care nu iubesc decat violenta.
Acest razboi se poarta pentru si pe aceasta fasie de pamant, care nu masoara
decat o lungime de 45 km si 365 km patrati suprafata totala. Este lipsita de orice
resurse naturale. Pare greu de crezut, dar pentru acei oameni, acel popor care traieste
pe aceasta bucata de pamant numita “FASIA GAZA “, nu s-a putut gasi si pentri ei o
solutie nonviolenta. Dar intotdeauna dupa furtuna, norii se risipesc, apare soarele
apare linistea, asa si aici mai devreme sau mai tarziu, in acei oameni care au provocat
si alimenteaza acest dezastru, se vor trezi sentimente mai bune, iubirea, dragostea si
constiinta lor va lua o decizie mai buna, mai inteleapta, pentru a nu mai suferi si muri
acei oameni, copii, care nu au decat o singura vina, ca s-au nascut si traiesc in
“FASIA GAZA “ .
Antolela Samson
Violenta este pretutindeni, in actiuni, atitudini, priviri si simtiri; insa atunci
cand limita este depasita, iar omenirea traieste procesul dezumanizarii, nu are cum sa
nu zdruncine echilibrul care ne este necesar pentru a trai intr-o lume in care fiecare ar
trebui sa isi gaseasca intr-un mod civilizat locul sub soare.
Despre violenta in Gaza s-a spus totul, massmedia a avut grija sa ne prezinte
tot ce inseamna teroare si suferinta prin imagini, ba chiar a exagerat reusind sa
instaleze o anxietate publica.
Dincolo de aceasta informare din partea presei, nu am reusit cu adevarat sa
inteleg motivele pentru care acesti oameni au ajuns la un asemenea stadiu de a se
extermina reciproc.
Nu cred in motivele religioase, Dumnezeu nu a instalat violenta si nici nu a
Revista Trivium 193

cerut sa i se propavaduiasca cuvantul prin mijloace ale terorii, iar daca acesti oameni
isi inteleg si isi cunosc religia, sunt foarte constienti de cele spuse mai sus.
Deasupra slabului pretext al religiei in aceasta manifestare totala a violentei,
stau cu siguranta interese politice, dorinte de putere si stapanire si ma revolta modul
in care li se fura dreptul la viata atator oameni, dintr-un motiv stiut doar de cei care
din cel mai generos dar oferit odata cu viata – LIBERTATEA, si-au asumat si puterea
asupra deciziei vietii celorlalti.
Mădălina Angelica Sfetcu
GRUPUL ETNIC - Romii , grup etnic minoritar, Caracteristici generale si
definitarii pentru minoritate, Caracteristicile distinctive ale grupurilor etnice,
Profilul etnic
GRUPUL ETNIC :
Prima parte a acestei lucrari va fi o abordare teoretica a ceea ce numim grup
etnic minoritar, si ca un caz particular voi trata romii, care sunt parte a unei structuri
sociale dominante care ii aseaza intr-o anumita pozitie pe scara sociala, pozitie care ii
ajuta sa se identifice in termenii etnicitatii, culturii, modului de viata specific,
interactiunii cu grupul majoritar. Orice grup minoritar care interactioneaza cu un grup
majoritar, dominant se deosebeste de acestia mai intai prin calitatea de a fi
identificabil, tratamentul diferential si priorativ, si prin cunostinta de sine a grupului
minoritar. In al doilea rand prin identitatea lor etnica data de numele colectiv, de
origine, de statul, istoria si cultura proprie, de un teritoriu specific, de sentimentul
solidaritatii. De aceea in abordarea teoretica a lucrarii voi folosi anumite teorii care
definesc conceptul si caracteristicile minoritatilor sociale, adica cel de grup
minoritar,si,de asemenea, voi defini notiunea de grup etnic cu toate implicatiile ei.
Revista Trivium 194

A doua parte va cuprinde caracteristicile asupra carora m-am oprit si anume :
originea, rasa, cultura si modul de viata.
Romii , grup etnic minoritar
Voi incepe abordarea teoretica a studiului prin definirea grupurilor minoritare
ca fiind minoritatile sociale care desemneaza un statut grupal, un grup de oameni care
interactioneaza cu alte grupuri similare si cu un grup majoritar in termenii
apartenentei lor la un singur grup. Sunt rezultatul constiintei negative aplicanduli-se
tratamentul discriminatoriu ca si conditie necesara. Sunt grupuri sociale care nu-si
pot promova interesele legitime, sunt subordonate in privinta distribuirii puterii
sociale, avand acces inegal la o serie de recompense sociale precum: banii, prestigiul,
puterea politica etc, sunt supuse unui tratament inegal, cum ar fi cel legat de sex,
etnie, varsta.
Analiza sociologica a minoritatilor sociale nu se refera in primul rand la
trasaturile intrerseci distinctive ale acestora (particularitati sematice, trasaturi etnice,
credinte religioase), ci identifica grupurile sociale in termenii pozitiei lor in structura
sociala, structura care este creata de distributia inegala a puterii, banilor, prestigiului.
Procesul de stratificare a minoritatilor sociale in relatie cu majoritatea sociala
dominanta implica atat procese de formare si reproducere a inegalitatilor si
distantelor sociale (izelare, segregase sociala, discriminare, marginalizare), cat si
mentinerea acestora ca expresie a continuarii stratificarii sociale cu pluralismul
cultural. In sociologie, grupurile minoritare sunt acele subgrupuri care sufera
dezamantaje datorita prejudecatii si discriminarii, conceptul de minoritate referindu-
se in special la grupurile rasiale, religioase, nationale sau etnice.
Revista Trivium 195

Caracteristici generale si definitarii pentru minoritate
Psihologii Anthony G. Si Rosolind J. Dworkin (1987) prezinta patru
caracteristici definitarii pentru minoritate si anume: identificabilitatea, puterea
diferentiala, tratamentul diferential si priorativ sau discriminarea si constiinta de
sine a grupurilor minoritare.
Calitatea de a fi identificabil este data de trasaturile fizice, culturale care stau la
baza statutului minoritar, trasaturi care pot fi definite si interpretate social, nefiind
fixe, ci variabile. In absenta unor astfel de caracteristici de identificare exista
posibilitatea de amestec cu restul populatiei in timp. Puterea diferentiala se refera la
sansele de realizare a minoritatilor: accesul la slujbe, educatie, servicii de sanatate; de
obicei grupurile minoritare ocupand pozitii mai dezavantajoase. Tratamentul
diferential si priorativ afecteaza sansele si stilul de viata al minoritarilor.
Discriminarea presupune tratarea inegala a minoritatii in raport cu unele trasaturi cum
ar fi apartenenta etnica, religioasa, pozitie sociala. Termenul se refera la
comportamentul unei majoritati fata de o minoritate dominanta si implica prejudiciul
adus unei persoane sau unui grup. Cateva moduri de raportare a majoritatii in raport
cu grupul minoritar: evitarea contactului, a comunicarii cu astfel de grupuri;
segregarea-negarea accesului in anumite locuri, a participarii la anumite cluburi, a
membralitatii intr-o organizatie etc, cu alte cuvinte, interzicerea contactului intre
grupuri cu obiceiuri sau legi diferite; violenta este o alta forma de discriminare dusa
la extrema, manifestandu-se prin agresivitate fizica. Constiinta de sine a grupurilor
minoritare se formeaza treptat, grupul perceptand similaritatile pozitiei lor, destinul
comun. Prin constiinta de sine se afirma identitatea personala care se rasfrange asupra
grupului.
Notiunea de grup minoritar i se poate atribui fiecarui urmator grup : grupuri
raziale, religioase, nationale si etnice.
Revista Trivium 196

In sociologie cuvantul etnic are un inteles mai larg, referindu-se uneori fie la
rasa, fie la religie, fie la grupuri nationale, si deseori la o combinatie a acestor trei.
Astfel grupurile etnice sunt definite ca „grupuri a caror membri impartasesc o
mostenire unica sociala si culturala transmisa de la o generatie la alta” 2
Grupurile etnice sunt acele grupuri sociale cu traditii culturale comune care au
sentimentul identitatii ca subgrup in cadrul societatii dominante. 3 Membrii acestor
grupuri difera de ceilalti membri prin anumite trasaturi culturale specifice: limba
distinctiva, religie, traditii folclorice (obiceiuri, imbracaminte), traditii culturale,
comportament sau mod de viata. Ceea ce e specific si important e sentimentul
identitatii si autoaprecierea lor ca fiind diferiti de majoritate, constientizand
deosebirea dintre noi-imaginea de sine si ei-imaginea celorlalti; traind de obicei fie
datorita impunerii grupului dominant, fie datorita alegerii lor, in anumite zone sau
cartiere periferice.
Grupurile etnice sunt minoritati etnice sociale cuprinse in cadrul societatii
dominante care le controleaza. Prin ce se diferentiaza minoritatile etnice de natiune?
Prin aceea ce reprezinta dimensiuni mici, au la baza o mostenire comuna, sunt mult
mai persistente in istoria umana, sunt esential exclusive si escriptive, membrii acestor
grupuri avand la baza anumite trasaturi innascute, in timp ce natiunile sunt
circumscrise in timp si spatiu, sunt inclusive, definite cultural si palitic.
La nivel de comunitate etnica, Anthony D. Smith, in cartea sa The Ethnic
Origins of Nations afirma ca orice etnie are cateva fundamente sau dimensiuni etnice
esentiale cum ar fi: un „nume colectiv” care este de fapt marca identificabilitatii unei
etnii in inregistrarile istorice, este o emblema a comunitatii etnice evocand in acelasi
timp o atmosfera care are putere si semnificatie pentru cei ce se includ: un „mit
comun al originii” care furnizeaza intelesul unei asezari colective in lume si cartea
comunitatii ce explica originile, cresterea si destinul acesteia 4 ; „impartasirea unei
istorii” este o alta dimensiune ce sta la baza unei comunitati istorice. Sentimentul
Revista Trivium 197

unei istorii comune ale generatiilor succesive; fiecare generatie cu setul ei de
experiente se adauga la arbolele genealogic comun definind o populatie in termenii
succesiunii temporale experimentate, transmitand totodata generatiei viitoare
istoricitatea propriei lor experiente. Cu alte cuvinte, secventele istorice furnizeaza
„forme” pentru experientele viitoare, canale si matrice pentru interpretarea lor 5 ;
„imprastierea unei culturi”; etniile se diferentiaza prin una sau mai multe elemente
culturale care ajuta la unirea membrilor si la separarea lor de cei sdin afara. Cele mai
comune trasaturi impartasite si specifice sunt limba vorbita si religia, la care se
adauga si alte obiceiuri: legi, culoare etc; „asocierea cu un teritoriu specific” ceea ce
nu inseamna ca un grup etnic trebuie sa fie in posesia fizica a teritoriului, conteaza
existenta unui centru simbolic geografic, un habitat sacru, o patrie in care se pot
reantoarce; „un sentiment al apartenentei si o solidaritate activa”.
Termenul cheie in definirea minoritatilor etnice este cel de cultura, prin cultura
specifica a unei minoritati etnice intelegandu-se sistemul intelesurilor impartasite si
dezvoltate intr-un context economic si social, pe un fundal istoric si palitic specific.
De aceea, in cele ce urmeaza voi aborda cateva din trasaturile esentiale ce definesc
grupurile etnice ca: provenienta, originea numelui de rom, statulul si identitatea.
Originea tiganilor si cauzele migrarii lor au fost interpretate in diferite feluri de
catre specialisti. „Cercetarile sistematice de lingvistica, antropologie si istorie au
stabilit insa originea indiana a celor numiti tigani, fapt probat de limba lor inrudita cu
limba neo-hindi si derivata, ca si acestea, din prakrit, forma vernaculara a vechii
sanscrite… Tot prin studii lingvistice si etnografice s-a circumscris si aria geografica
si culturala din care au migrat stramosii romilor : nord-vestul Indiei, teritoriul
actualului Punjab si Rajastan”. 6
Multa vreme tiganilor li s-a atribuit originea egipteana si aceasta datorita
infatisarii cu vechii egipteni si a obiceiurilor pagane. Tiganii si-au insusit aceasta
faima a pseudo-stramosilor lor pana in momentul in care spre sfarsitul secolului al
Revista Trivium 198

XVIII-lea Grellman, un invatat de origine germana, a incercat sa dovedeasca originea
industara a tiganilor prin compararea limbilor. De atunci si pana astazi se acorda o
mai mare credibilitate originii indiene a tiganilor.
Se presupune ca, primul val migrator de tigani s-a indreptat spre Persia prin
430-431 d.c., cand monarhul persan Bahram Gur a hatarat ca supusii sai trebuie sa
lucreze o jumatate de zi, iar a doua parte din zi sa o petreaca mancand si band in
sunetul muzicii; astfel a cerut regelui Indiei sa ii trimita lautari - 12000 la persan si
care mai apoi s-au inmultit si au trebuit sa invete limba locuitorilor persani pentru a
putea comunica. Savantii afirma ca tiganii au parasit acest teritoriu inainte de
mijlocul secolului al VII-lea.Dupa parasirea Persiei, tiganii au ajuns in Armenia, care
a cazut sub dominatia araba. Prin secolul al XI-lea tiganii s-au deplasat spre vestul
Imperiului Bizantin-Constantinopol si Tracia- si ulterior s-au raspandit in Balcani si
in intreaga Europa. Sub dominatia Bizantina, tiganii eu fost expusi influentelor
lingvistice grecesti care au fost mult mai puternice decat cele ale limbii persane. Din
Asia Mica se pare ca s-au despartit in doua ramuri in functie de conducatorii lor, unii
trecand prin Macedonia spre Grecia Continentala si cea insulara, iar altii spre nord
catre teritoriile care mai tarziu aveau sa devina Iugoslavia si Romania.Istoricii afirma
ca unele dintre aceste migratii pot avea legatura cu inaintarea constanta a Imperiului
Otoman si a navalirilor tatare. Daca unii au reusit sa fuga dinaintea turcilor si a
tatarilor, altii au servit drept robi. In zona europei aflata sub stapanire otomana istoria
tiganilor ramane mult mai confuza, majoritatea traind in secolul al XVII-lea sub
stapanirea turceasca, intr-o perioada cand Imperiul Otoman atinse cele mai intinse
hotare.
„Venirea tiganilor in Principatele Romane este asociata de M. Kogalniceanu si
apoi de N. Iorga cu invazia mongola la jumatatea secolului al XII-lea. Cercetari mai
recente probeaza venirea tiganilor din teritoriilor de la sud de Dunare ,mai intai in
Tara romaneasca, apoi in Moldova, Transilvania si mai departe.” 7 Alta opinie sustine
ideea ca primii tigani au ajuns in Tara Romaneasca la inceputul deceniului opt al
Revista Trivium 199

secolului al XIV-lea, veniti sau adusi din sudul Dunarii, in ajunul anului 1370. Ei au
sosit in Romania pe parcursul mai multor secole, nu intr-un singur val. 8
Pentru estimarea numarului de tigani avem date din anii 1830-1860 care indica
pentru Tara Romaneasca si Moldova un numar de 200000-250000 de persoane. Mai
tarziu, la recesamantul general al populatiei din anul 1930 s-au declarat de neam
tiganesc 262407 persoane, adica 15% din populatia Romaniei, in Dobrogea fiind
11446 (1,4% din populatie) 9 . In 1977 numarul lor a ajuns la 540000 persoane, iar in
1992 cifra minima este de 819446 persoane (3,6% din populatia tarii) si cea maxima
de 1010646 persoane (4,6% din total) 10 . Oricum, toate aceste cifre nu reprezinta
numarul exact de persoane, intrucat in studiile recente sunt facute si alte estimari cu
privire la numarul acestui grup etnic : minim 1800000 si maxim 2500000 tigani.
O alta dimensiune importanta in definirea grupului minoritar este identitatea.
Identitatea este istoria unei vieti refigurata continuu de catre toate istoriile, veridice
sau fictive, pe care subiectul le povesteste despre sine.Aceasta refigurare face din
viata insasi o tesatura de „istorii povestite”, identitatea fiind vazuta ca un proces
continuu de (re)constructie punand accent pe componenta internationala:individul sau
comunitatea se identifica cu ceea ce povestesc ceilalti, despre el (ei). De asemenea ,
este important de observat cum se raporteaza individul la comunitatea sa etnica. Dupa
Emanuelle Ponce, identitatea romilor este greu de definit in mod obiectiv, intrucat are
multiple moduri de manifestare si se intemeiaza mai cu seama pe criterii subiective si
pe sentimentul acut de apartenenta la o comunitate distincta. Fiind o comunitate
foarte eterogena, societatea romilor este impartita in corporatii sau grupari care au o
identitate aparte ce se transmite de la o generatie la alta, si care ii structureaza relatiile
cu mediul social. Astfel pot fi identificati in functie de: indeletnicirile vechi sau care
se practica si astazi, modul de viata nomad sau sedentar, si chiar dupa o specifitate
culturala (rudarii sunt de exemplu fie vlaxuti-crestini, fie turcani-musulmani).
Revista Trivium 200

Caracteristicile distinctive ale grupurilor etnice
De regula, o comunitate etnica are cateva caracteristici distinctive care ,
impreuna sau in combinatii ale majoritatii acestora, ii confera o distinctivitate anume
si o mare stabilitate in timp. Cele mai importante caracteristici distinctive sunt
urmatoarele:
a)Caracteristici fizice (rasiale) sunt usor identificabile la nivelul constiintei
colective, sunt foarte adesea un criteriu distinctiv. Un asemenea criteriu exterior il
putem gasi operand cu prestanta, de exemplu, in cazul populatiilor de negri sau de
indieni din SUA. De regula insa diferentele rasiale propriu-zise sunt mult mai putin
importante in distingerea populatiilor cu profil etnic diferit.
b)Limba distinctiva. Utilizarea unei limbi proprii este caracteristica ce
opereaza diferentierea cea mai clara intre grupurile etnice.
Cultura proprie este in cea mai mare masura mentinuta de o limba proprie.
Limba este poate semnul cel mai distinctiv al unei comunitati etnice; ea este totodata
si o importanta bariera in calea intrarilor din afara in respectiva comunitate. Iesirea
este mult mai usoara pentru ca se realizeaza de regula in comunitatea majoritara, mult
mai laxa ca profil etnic, limba populatiei dominante fiind stiuta si de minoritati.
Iesirile spre alte comunitati etnice minoritare sunt si ele facilitate de limba dominanta
comuna.
c)Traditii cultural-folclorice. In procesul de evolutie istorica relativ izolata a
unei populatii, aceasta si-a dezvoltat un set de obiceiuri legate de evenimentele
importante ale vietii (diferite sarbatori) cat si o productie artistica de tip folcloric
specifica. Aceste traditii cultural-folclorice,fiind legate mai mult de anumite momente
festive din viata individuala si colectiva, iar nu de viata curenta supusa unor forte
Revista Trivium 201

masive si continue de schimbare, manifesta o foarte mare persistenta, fiind in fapt
importante semne distinctive ale etnicitatii. Practicarea lor reprezinta de asemenea un
factor de mentinere a coeziunii unei populatii cu profil etnic. De multe ori grupurile
etnice se disting intre ele si prin apartenente religioase specifice.
d)Mod de viata specific. Modul de viata este o stare foarte dinamica,
determinata de schimbarile tehnologice,economice, social politice mai generate.
Exista insa in modul de viata o serie de componente referitoare in mod special la
atitudinea individuala fata de viata, la strategia de a face fata diferitelor probleme si
care tind sa prezinte un profil etnic marcat. Aceste componente sunt de fapt materia
prima a stereotipurilor pe care populatiile etnice si le produc unele despre altele:
irlandezii,englezii,francezii,americanii,romanii,rusii,tiganii.
Profilul etnic al populatiei de romi
In continuare voi vedea in ce masura crieteriile enumerate mai sus opereaza
diferentieri intre populatia de romi si populatiile impreuna cu care aceasta traieste.
Rosa nu pare a reprezenta in Europa o caracteristica distinctiva a populatiei de
romi. Fizic exista o anumita particularitate care distinge pe romi la nivelul perceptiei
comune: culoarea pielii. Acest semn dinstinctiv este insa relativ. Dupa majoritatea
specialistilor, populatia de romi are ca origine rasa indo-europeana, din care provin
prin diferite combinatii, practic toate populatiile Europei in primul rand, fiind rasial
destul de apropiati de restul populatiei din aceasta regiune, amestecul a fost facilitat.
Aceasta face ca multi dintre romi sa nu fie nici din punctul de vedere al culorii pielii
Revista Trivium 202

atat de distinctiv. La nivelul observatiei comune- si de fapt aceasta este foarte
importanta pentru ca ea sustine comportamentul colectiv - se accepta ca cei mai multi
dintre romi tind sa aiba o piele mai inchisa la culoare. Dar exista si persoane care nu
sunt considerate a fi romi cu o piele mai inchisa la culoare, apropiata de a multor
romi. Exista si romi cu o piele mai deschisa decat a multor neromi. In fapt,fizic,
acesta este singurul semn distinctiv care, dupa cum se poate observa, nu functioneaza
in suficient de multe cazuri. Doar in anumite situatii criteriul fizic poate deveni cu
claritate distinctiv.
In cazul romilor din Romania limba romana are o capacitate semnificanta mai
redusa decat limba altor comunitati etnice minoritare de a fi purtatoarea specificului
etnic. Acest lucru porneste din doua ratiuni:in primul rand gradul de raspandire a
limbii este foarte scazut. Datorita modului lor de viata de tip simbiotic, iar nu izolat in
raport cu comunitatea maghiara, romii utilizeaza vital limba comunitatii maghiare.
Copii sunt invatati limba comunitatii dominante inca de la inceput, ca o a doua limba
materna, acolo unde limba romani este cunoscuta si utilizata sau pur si simplu ca
singura limba materna, acolo unde limba romani nu mai este utilizata. Asa se face ca
un rom care nu stie limba romana, la nivel de limba materna, sau in comunitatile
maghiare, limba maghiara , este o exceptie absoluta.
In al doilea rand, semnificatia utilizarii limbii romani. Limba romani nu este
utilizata in activitatile de tip religios, una din sursele importante ale mentinerii unei
limbi minoritare. Atunci cand romii participa la viata religioasa, ei o fac impreuna cu
comunitatea minoritara si in limba acesteia.
Limba romani mai prezinta inca o foarte importanta limita: ea nu reprezinta un
instrument cultural de dezvoltare a culturii traditionale proprii si nici de acces la
cultura universala. Ea nu a fost o limba scrisa. Din acest motiv ea nu a putut pastra
decat un folclor oral, mai mult cantece si unele povestiri. Lipsa unei limbi scrise,
alaturi de situatia de marginalitate a populatiei de romi, a impiedicat de fapt
Revista Trivium 203

dezvoltarea unei ample culturi.
Limba romani nu a fost o limba a intelectualitatii romilor.Efectul secundar al
acestei situatii a fost ca romii intelectuali s-au amestecat cu intelectualitatea
majoritara, utilizand in practica lor intelectuala in mod exclusiv limba acesteia. Lipsa
unui grup de intelectuali purtatori activi ai culturii etnice proprii a avut consecinte
importante in avolutia intregii populatii.
Traditiile cultural-folclorice etnice proprii
O cultura traditionala folclorica se cristalizeaza in mod special in comunitatile
rurale, in conditii de accentuata si indelungata izolare. In toate satele din Romania, cu
exceptia destul de rare,romii traiesc la marginea satului. Ulterior , prin extinderea
satului, locuintele lor au fost inglobate in masa comunitatii, dar ca insule care
amintesc fosta margine. Ei sunt in fiecare sat o minoritate. Sunt rare satele in care
romii reprezinta o majoritate sau cvasi-totalitatea populatiei.
Lipsa unei limbi cultivate scrise a influentat negativ conservarea culturii
traditionale si dezvoltarea unei culturi literare proprii. Asa se face ca si colectivitatea
romilor este in mare masura lipsita atat de o cultura de tip modern, cultivata, scrisa,
cat si de o cultura traditionala de amploare.
Intensitatea unei religii proprii,alaturi de traditiile folclorice si culte relativ
sarace in multe dintre componentele lor, a facut ca romii sa nu dispuna de un masiv
corp cultural capabil sa evalueze in epoca moderna si care sa ofere fiecarui membru
Revista Trivium 204

al comunitatii sentimentul de identitate etnica.
Modul de viata pare sa reprezinte componenta cea mai importanta a profilului
etnic al populatiei de romi. Aici putem identifica,probabil,diferenta majora dintre
romi si cele mai multe alte comunitati etnice. Ceea ce chiar de la o prima vedere
distinge pe romi de restul populatiei nu este atat limba sau religia sau diferitele
obiceiuri de tip folcloric, ci modul lor de viata, inalt, vizibil, incepand cu locuinta si
imbracamintea si sfarsind cu modul de a obtine resursele necesare vietii.
Putem afirma in final ca grupurile etnice minoritare exista pretutindeni si in
functie de grupul majoritar in care sunt incluse acestea,sunt mai mult sau mai putin
dezavantajate, datorita prejudecatilor si discriminarilor.
Romii din Romania in mare parte sunt marginalizati si izolati din cauza
modului de viata pe care acestia il desfasoara.
Problema centrala a populatiei actuale de romi de la noi din tara
este:”constituirea unor pungi de saracie cronica absoluta, in care oamenii progresiv
lipsiti de orice sansa de iesire”, cresterea criminalitatii, a violentei, cresterea
tensiunilor dintre populatia de romi si restul populatiei; accentuarea stereatipurilor
etnice negative, cresterea intolerantei.
Ipoteza care s-a cristalizat intr-un studiu este ca dificultatile populatiei de romi
din ultimii ani au produs, pentru marea masa o „blocare a procesului de modernizare
urmat de un proces regresiv la strategiile traditionale de viata”.
Esecul strategiilor traditionale de viata, in conditiile in care pentru multi
strategiile standard specifice societatii moderne nu sunt disponibile, va genera
instalarea unei saracii profunde si persistente, a sentimentului de disperare, a violentei
Revista Trivium 205

si orientarii spre activitati delicvente.
Putem conclude ca cea mai mare parte a populatiei de romi se afla intr-o
tranzitie sociala relativ putin controlata nici de ea,nici de colectivitate. Sunt in curs de
acumulare insatisfactii reciproce si tensiuni intre populatia de romi si restul
populatiei.
BIBLIOGRAFIE:
• Nicoleta Turliuc , Minoritali, marginali, exclusi –Constructia identitatii minoritare de
eterogenitate culturala,Ed.Polirom,1996,p.55-56
• P.I. Rose,P.M.Glazer,M.Glazer,Sociologi,Understending Society,Prentice-Hall, INC,
Englewood Cliffs, New Jersey,p.334
• Catalin Zamfir,Lazar Vlasceanu,Dictionar de sociologie,Ed.Babel,Buc.1993,p223
• Anthony D.Smith,The Ethnic Origins of Nations,Blokwell,Oxford UK&Cambridge
USA,1986,p.24
• Ibidem 3 , p.25
• Nicolae Gheorghe,Ce inseamna sa fii tigan?,Romania versus Romania,Clavis 1996,p.21
• Ibidem 5,p.22
• Viorel Achim,Tiganii in istoria Romaniei,Ed.Enciclopedica,Buc. 1998, p.26
• Ibidem 7,p.120
• Ibidem 7,p.161
• Emanuelle Ponce,Tiganii din Romania-o minoritate in tranzitie,1999,p.82
Volumele I şi II din Master Violenta au apărut în ianuarie-februarie 2009 ca supliment al
revistei Trivium, editată de Academia Internaţională MIHAI EMINESCU. Director: George
Anca
Revista Trivium 206

I
ISSN: 1584 3580
PAUNESCU PAUL – Violenta si agresivitatea in familie
RAMADAN NADER – Violenta in familie
PAUNESCU VIRGIL – Postmodernism si violenta
NEAGU IONELA ELENA – Empatie si violenta
DIRSTARU ALINA – Politica si violenta
SFETCU MADALINA ANGELICA – Respectul de sine si violenta
LUCA GABRIELA NEAGU – Violenta in societate
MOLETE CORINA – Violenta societala si indiferenta ostila
FLORIAN TUDOR – Violenta in mediul penitenciar
ADELA DINU – Violenta
SAMSON ANTONELA – Ereditate mediu criminogeneza
CENCIU PREDESCU ELENA – Violenta in societatea romaneasca
de tranziti
VOICU IULIA LILIANA – Strategii in prevenirea consumurilor de
Droguri
DOBRESCU CONSTANTIN MARIUS – Vegetarianismul si nonviolenta
II
SUMAR
Cuvant-introductiv ....................................................................................................................4
VIOLENTA ................................................................................................................................5
3. Violenta si sacrul – Gabriela Luca (Neagu) ...................................................................7
Revista Trivium 207

4. Consideratii generale privind notiunile de conflict si terorism – Mihaela
Ungureanu.......................................................................................................................19
5. Criminologia si sociologia crimei – Mateiu Razvan ...................................................75
6. Criminologie – Mioara Moraru .....................................................................................90
7. Cum se poate iesi dintr-un conflict violent – Constantin Marius Dobrescu ............110
8. Discurs rebel in politica romaneasca (incitari la violenta) – Elena (Cenciu) Predescu.
......................................................................................................................114
9. Lupta de clasa si violenta – Violeta Jilaveanu (Ciurea) ............................................118
10. Politica si violenta – Ana Paraschiva Patrascu (Moldovan) .......................................123
11. Razboiul mediatic - dezinformare si manipulare – Mihaela Ungureanu ................135
12. Violenta biblica – Florian Tudor ................................................................................148
13. Marea criminalitate – Terorismul – Antonela Samson .............................................156
14. Terorismul ca violenta totala – Virgil Paunescu ......................................................160
15. Violenta in familie – Madalina Angelica Sfetcu.........................................................168
16. Violenta contagioasa – Adela Serghiescu ..................................................................175
17. Violenta din mass–media – Ciprian - Ion Popescu.....................................................187
18. Violenta patologica – Iuliana – Liliana Voicu ...........................................................207
19. Violenta si sexualitate – Ciprian - Ion Popescu .........................................................215
20. Violenta verbala – Ionela Elena Neagu ......................................................................227
21. Violenta criminalizata – Paul Paunescu ....................................................................231
22. Violenta sexuala asupra adolescentilor – Cristina Valentina Zvaca / Corina Elena Molete
..........................................................................................................................239
GAZA – ETNIE SI RELIGIE ...............................................................................................244
1. Fasia gaza – o petec de pamant, o imensa durere - Gabriela Luca (Neagu) ...........245
2. Un mare paradox - Adela Serghiescu ........................................................................248
3. Conflictul din Fasia Gaza - Mihaela Ungureanu .......................................................251
4. Conflictul din Fasia Gaza - Madalina Angelica Sfetcu .............................................254
5. Conflictul din Gaza - Elena (Cenciu) Predescu .........................................................257
6. Fasia Gaza - Corina Elena Molete .............................................................................259
7. Conflictul din Gaza - Violeta Jilaveanu (Ciurea) ......................................................263
8. Romanii afectati de luptele din Gaza - Ana Paraschiva Patrascu (Moldovan) ........265
9. Israel vs. Palestina – Ciprian – Ion Popescu .............................................................269
10. Fasia Gaza – conflict armat intre Palestina si Israel – Paul Paunescu ...................283
11. Razboi in fasia gaza – Virgil Paunescu ......................................................................288
12. Violenta din Gaza - Iuliana – Liliana Voicu ..............................................................292
13. Violenta in Gaza - Constantin Marius Dobrescu ........................................................298
14. Opinie asupra violentei din Gaza – Antonela Samson .............................................301
15. Grupul etnic - Madalina Angelica Sfetcu ...................................................................304
Revista Trivium 208