PORT@LEU - Portal de carte si arte

Rodica Anca
HOMO HAPPYENS
Toate zilele mele încep la fel: cafeaua rece, făcută de cu seară,
revistele presei cu Cheli şi Văcărelu, ceva ameţeli şi amorţeli, care trebuie
neglijate, planificarea celor ce trebuie făcute în ziua respectivă ( a celor
care nu pot fi amânate sau ignorate). Apoi începe o lungă perioadă de
“încă o ţigară”, “asta-i ultima”, “iar mi-a băut G aproape toată cafeaua,
trebuie să-mi mai fac un ibric, că nu mi-am înghiţit gălbenuşu’” “of, vai,
au”, “ ia să mai beau una”, “ce viaţă de căcat”, “au, mijlocul!”, “au,
capul!” ş.a.m.d. După două ore de lălăială, de olecăială, după ce mai văd o
dată revistele presei, încă nu mă simt gata să iau taurul de coarne, aşa că
deschid calculatorul şi mă joc nişte joculeţe stupide şi îndobitocitoare,
până mi se acreşte. După trei-patru ceşti de nes şi cel puţin zece ţigări, mă
simt mai viguroasă şi cu psihicul mai ţanţoş, sun la Popeasca să stabilim
traseul la cumpărături, mă extrag dureros din fotoliu şi mă echipez de
piaţă.
Ieri a început la fel. Doar că nu m-am dus la piaţă ci la Nana.
Veneau unii să-i instaleze cablul. Nu apucasem să beau nici măcar o gură
de cafea, am luat-o cu mine la borcan, şi mi-am bâjbâit drumul până la ea
acasă. Norocul meu că s-au mutat foarte aproape. Dacă trebuia să mă
trambalez prin troleibuze?
M-am întors destul de repede, ăia n-au instalat nimic, cum se
întâmplă de obicei, ba n-au una, ba nu se potriveşte alta, aşa că au plecat
cum au venit. Am luat-o pe Lenuş şi am plecat să iau ceva de papa pentru
seara, când vin copiii leşinaţi de foame şi oboseală.
M-am întors cu vlaga secătuită aproape în întregime, aşa că iar a
trebuit să mă proptesc în fotoliu cu nesul şi ţigările de rigoare, cu ochii în
televizor şi cu mustrările de conştiinţă obişnuite. După ce mi-am plâns de
milă o bucată de vreme, mi-am făcut curaj şi am intrat în bucătărie.
De unde Dumnezeu se adună atâtea vase murdare nu pot să
descopăr, că abia le spălase G aseară! Mă apuc de ele şi mă atacă diverse
gânduri amare în timp ce le spăl. În primul rând mă tem că nu le curăţ
destul de bine şi vine Pupăza de fi-mea şi le controlează şi dacă se
strâmbă, mă simt umilită la orgoliu. Uneori mai dau vina pe G. Mi-aduc
aminte de noi, când eram de vârsta lor şi mamaia, D-zeu s-o odihnească,
era de serviciu la bucătărie. Parcă nu îi făceam figuri de-astea. Mie, una,
nu-mi mai place munca asta tristă din casă. Dar cine să o facă? Nici nu mai
am puterea din tinereţe, care putere s-a cam terminat şi orice mişcare
devine dureroasă după o perioadă foarte scurtă de efectuare. Aş prefera,
cum zice orientalul, doar să stau şi să nu fac nimic. (Sau nea Gheorghe:
“Ce faci bade, şăzi şi cujeţi? Ba, numa’ şăd!”). Încet-încet, îmi plâng din
Revista Trivium 42