PORT@LEU - Portal de carte si arte

– Ceea ce-ţi dau îţi aparţine, doar ştii bine.
A spus:
– Totuşi să lipeşti asta pe ea, cartea poştală poate că n-o ştie.
Am luat-o iar cu mine acasă şi-am lipit pe ea: „Pentru Oskar“. Dăruindu-i-o din nou în săptămîna
următoare, ca şi cum prima oară m-aş fi înapoiat de la poartă acasă fără batistă, iar acum m-aş afla a
doua oară la poartă, cu o batistă.
Tot cu o batistă sfîrşeşte şi-o altă poveste:
Pe fiul bunicilor mei îl chema Matz. În anii ’30 l-au trimis la Timişoara la şcoala comercială, pentru
ca într-o bună zi să poată lua în primire negoţul cu cereale şi prăvălia de coloniale a familiei. La
acea şcoală predau profesori din Reichul German, nazişti autentici. După absolvirea şcolii, se prea
poate că pe Matz îl instruiseră, printre altele, şi într-ale comerţului, dar în principal fusese şcolit sajungă
nazist – o spălare de creier aplicată cu metodă. După ce-şi terminase ucenicia, Matz era un
nazist înfocat, se preschimbase într-altul. Lătra lozinci antisemite şi devenise inaccesibil aidoma
unui debil mintal. Bunicul meu l-a dojenit în mai multe rînduri, atrăgîndu-i atenţia că întreaga avere
şi-o dobîndise doar prin împrumuturile primite de la prieteni de afaceri evrei. Şi cînd nici asta n-a
ajutat la nimic, i-a mai şi ars de cîteva ori o palmă. Dar lui Matz îi anihilaseră mintea. O făcea pe
ideologul satului şi-i muştruluia pe cei de-o vîrstă cu el, care se sustrăgeau de la plecarea pe front.
Era conţopist într-un birou al armatei române. Dar ceva îl îmboldea să schimbe teoria pe practică,
aşa că s-a înrolat voluntar în SS, vrînd să plece pe front. Cu numai cîteva luni mai tîrziu s-a reîntors
acasă pentru a se căsători. Cuminţit de crimele de pe front, a recurs la formula magică îngăduită ca
să scape de război pentru cîteva zile. Această formulă magică se numea: concediu de căsătorie.
Bunica mea avea două fotografii cu fiul ei Matz în fundul unui sertar: o fotografie de la căsătorie şi
una cu el mort. Pe fotografia de la căsătorie e o mireasă în alb mai înaltă ca el c-un lat de palmă,
subţirică şi gravă – o madonă de ghips. Purtînd pe cap o coroniţă de ceară ca un frunziş peste care-a
nins. Lîngă ea – Matz în uniformă nazistă. În loc să fie mire, e soldat. Un soldat la nuntă, şi propriul
său cel din urmă soldat reîntors acasă. Abia înapoiat pe front, a şi sosit fotografia cu el mort. Pe care
se vede pentru ultima oară un soldat sfîrtecat de-o mină. Fotografia cu decedatul e cît palma, un
ogor negru şi chiar în mijlocul lui o pînză albă cu o grămăjoară cenuşie rămasă dintr-un om. Pe
fondul întunecat, pînza albă se zăreşte micuţă ca o batistă de copil, în pătratul alb al căreia e, chiar
în centru, un desen bizar. Şi pentru bunica mea această fotografie era o amestecătură: pe batista albă
era un nazist mort, iar în memoria ei, băiatul viu. Bunica mea a ţinut, de-a lungul anilor, această
dublă imagine în cartea ei de rugăciuni. Se ruga în fiecare zi. Pesemne că şi rugăciunile ei erau cu
dublu înţeles. Probabil că bîjbîiau pe urmele rupturii dintre fiul iubit şi nazistul feroce, cerîndu-i şi
lui Dumnezeu s-o milostivească cu-acest şpagat – să-şi iubească fiul şi să-l ierte pe nazist.
Bunicul meu fusese soldat în Primul Război Mondial. Ştia despre ce vorbeşte atunci cînd spunea
deseori şi exasperat despre fiul său Matz: Păi sigur, cînd drapelele flutură, mintea ţi-alunecă în
goarnă. Acest avertisment i se potrivea şi următoarei dictaturi în care am trăit eu însămi. Zi de zi
puteai vedea cum mintea micilor şi marilor profitori le-aluneca în goarnă. M-am decis să nu sun din
goarnă.
Dar copil fiind, a trebuit să-nvăţ împotriva voinţei mele să cînt la acordeon. Căci în casă mai exista
acordeonul roşu al defunctului soldat Matz. Curelele de la acordeon erau mult prea lungi pentru
mine. Ca să nu-mi alunece de pe umeri, profesorul de acordeon mi le-a înnodat la spate cu batista.
Oare putem spune că tocmai cele mai mărunte obiecte, fie ele şi goarna, acordeonul sau batista,
înnoadă cele mai desperecheate lucruri în viaţă? Şi că obiectele se mişcă-n cerc, iar în devierile lor
există ceva supus repetiţiei – supus unui cerc drăcesc? Poţi s-o crezi, dar nu s-o spui. Dar ceea ce nu
poţi spune, o poţi scrie. Fiindcă scrisul e un act mut, o muncă de la creier la mînă. Care omite gura.
Am vorbit mult în dictatură, de cele mai multe ori fiindcă mă decisesem să nu sun din goarnă. De
Revista Trivium 13