PORT@LEU - Portal de carte si arte

Dimitrie VATAMANIUC
Eminescu
Din biografia sa intelectuală
Un moment important în biografia intelectuală a lui Eminescu aparţine epocii studiilor universitare
la Berlin (1872-1874). Propunerea lui Maiorescu să-şi treacă doctoratul, spre a ocupa catedra de
filozofie a Universităţii din Iaşi, nu era de natură să-l determine să îmbrăţişeze o carieră
universitară. Îl informează pe Maiorescu, în scrisoarea din 5 februarie 1874, că ar accepta, cel mult,
să facă comentariu pe marginea unor texte filozofice, între care şi cele ale lui Kant. Aici ar fi
explicaţia, dacă nu şi în altă parte, că întreprinde traducerea tratatului lui Immanuel Kant, Kritik der
reinen Vernunft [Critica raţiunii pure], care rămâne în manuscrisele sale şi se tipăreşte foarte târziu.
Traduce Prima lecta, în care se expune Metodologia transcendentă şi Lectura a doua, în care se
prezintă Învăţătura elementară transcedentală. Aici, locul central este ocupat de concepţia kantiană,
privind spaţiul şi timpul. Eminescu însoţeşte textul cu note marginale, importante pentru reflecţiile
sale pe marginea filozofiei kantiene. „Reprezentaţia e un ghem absolut – ţine să precizeze Eminescu
pe marginea textului kantian despre timp, unul şi dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e
timpul şi experienţa. Sau şi un fuior din care toarcem firul timpului, văzând numai astfel ce
conţine”. Din nefericire, atât torsul cât şi fuiorul abstrăgând de la tors are predispoziţii filozofice.
Doctoratul nu se putea trece cu o traducere, însoţită de comentarii, cum arată C. Noica, şi Eminescu
o face „pentru sine”.
Există în manuscrisele lui Eminescu mai multe trimiteri la filozofia lui Kant, comparată uneori cu
cea a lui Schopenhauer, filozoful său preferat. Se întâlnesc asemenea trimiteri şi în publicistica sa.
Comentează în „Curierul de Iaşi” prelegerile ţinute de junimişti şi scoate încheierea că mentorii
societăţii ieşene n-au înţeles mare lucru din filozofia kantiană. Kant desface „ca un ceasornicar –
atrage atenţia Eminescu – întreg aparatul cugetării şi arată că experienţa nu este decăt analizarea
unor reacţiuni ale sistemului nostru nervos.”
Eminescu elaborează concomitent cu traducerea Criticii raţiunii pure nuvela Sărmanul Dionis,
transpunere în plan literar a tezelor lui Kant despre spaţiu şi timp. O citeşte la Societatea „Junimea”
în 1 septembrie 1872 şi se publică în „Convorbiri literare” în decembrie 1872 – ianuarie 1873. G.
Panu o caracterizează, după această şedinţă, o „extravaganţă a unui ascet torturat de foame, de sete
şi abstinenţă” de unde şi o „elucubraţiune filozofică”. O dovadă mai mult că măcar o parte din
„junimişti” erau străini de filozofia lui Kant şi nu erau pregătiţi să accepte proza eminesciană.
Unii cercetători întâmpină traducerea lui Eminescu cu rezerve, potrivit concepţiei că numai ceea ce
s-a publicat sub supravegherea sa îl reprezintă cu adevărat şi poate intra în conştiinţa posterităţii.
Optica aceasta este modificată de G. Călinescu în exegezele sale şi traducerilor li se acordă
însemnătatea ce o merită. Să mai notăm că Eminescu este printre cei dintâi traducători ai Criticii
raţiunii pure, în mişcarea filozofică europeană.
Eminescu se opreşte la întoarcerea sa de la studii din Germania, în septembrie 1874, la Königsberg,
oraşul lui Immanuel Kant şi vizitează şi câteva arhive, între care şi pe cele din Cracovia şi Lemberg
şi ia cunoştinţă de fondurile documentare, care se păstrau aici. Are revelaţia că în aceste fonduri se
găseau şi multe documente privitoare la ţara noastră. Asupra acestui lucru îl informează şi pe Ioan
Al. Samurcaş, în scrisoarea din 19 septembrie 1874, asupra călătoriei sale „arheologice şi istorice”.
Îi mărturiseşte că nu putea porni la cercetarea unor asemenea fonduri, în care cea mai mare parte a
Revista Trivium 7