PORT@LEU - Portal de carte si arte

Iertarea in lumina învăţăturii creştine
Iertarea faţă de aproapele, fie chiar vrăjmaş, este unul din aspectele cele mai delicate ale invăţăturii creştine.
Inţelegerea acestei porunci trebuie făcută în lumina tuturor textelor scripturistice, nu numai a unora şi acelea unilateral
interpretate.
Nu exista om, oricât de bun ar fi, care să nu fie pus in situaţia de a avea relaţii cu oameni înrăiţi si duşmănoşi.
Mântuitorul Hristos, care a întruchipat în Sine desăvârşirea umană, pe langă prieteni devotaţi şi credincioşi până la
moarte, a avut totuşi, şi duşmani inverşunaţi, care au uneltit cu răutate şi viclenie împotriva Lui, urmărind să-L ucidă.
Existenţa potrivnicilor constituie deci un rău care nu se poate evita de nimeni pe lume si, de aceea, se impune o
convieţuire cu ei.
Învăţătura creştină ofera soluţii binefăcătoare si eficiente pentru acest compartiment greu al vietii spirituale. Se
ştie ca o completă definiţie ce se poate da religiei creştine este aceea de religie a iubirii si iertării. Spune Sfânta
Scriptură: "Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din
Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire" (I Ioan
4, 7-8); "Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne in moarte." (I Ioan 3, 14).
Porunca iubirii şi a iertării faţă de semeni este aşa de categorică pentru un creştin, încât tot acelaşi Sfânt
Apostol spune: "Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este." (I Ioan 4, 20).
Iubirea se manifestă nu printr-o atitudine rece si indiferentă faţă de semeni, limitindu-se doar la a nu vătăma
persoana şi drepturile acesteia, ci merge mai departe, printr-o intrajutorare benevolă şi jertfelnică, ce depăşeşte
imperativul dreptăţii şi, prin iertare, socotind că n-a făcut pentru aproapele său tot binele pe care putea să-l facă, atunci
când nu i-a căutat nici un rău.
Propovăduind iubirea şi iertarea, invăţătura creştină nu influeţează, prin aceasta, pe credincioşii săi de a rămâne
indiferenţi faţă de cei care le periclitează bunurile materiale şi morale şi care le atacă persoana şi onoarea lor. Nu
îngrenează, astfel, apărarea legitimă a omului şi nu îngrădeşte cu nimic realizarea dreptăţii. Dar trebuie să se limiteze
hotarul iertării şi de unde trebuie să inceapă lucrarea dreptaţii. În toate aceste probleme importante Sfânta Scriptură
prezintă răspunderile corespunzatoare.
Dumnezeu a sădit în natura omului o repulsie împotriva nedreptăţii si a răului. Acest drept de apărare impotriva
răului "pe lângă faptul că este instinctiv naturii omeneşti, este şi poruncit de Sfânta Scriptură, care socoteşte că apărarea
persoanei şi a drepturilor sale este ceva sfânt, dupa dictonul "res sacra homo". Această apărare legitimă, după cuvintele
Mântuitorului, începe astfel: "De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi mustră-l pe el, între tine şi el singur. Şi de te va asculta,
ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se
statornicească orice cuvant. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserica, să-ţi fie ţie
ca un păgân şi ca un vameş."(Matei 18, 15-17).
Iertarea faţa de duşmanul care rămâne tot duşman, nu numai că nu este poruncită, dar rămâne un viciu
periculos şi pentru indivizi şi pentru societate. Dragostea şi iertarea trebuie să se îndrepte catre vrăjmaşi, numai in
masura în care sunt şi ei influenţaţi şi insufleţiţi de aceleaşi simţăminte ca şi noi".
A iubi şi a ierta pe un duşman nu este numai un simplu sfat, ci o poruncă şi o condiţie a mântuirii creştinului,
de prim ordin, care postulează însă şi o altă condiţie din partea vrăjmaşului şi anume: începutul îndreptării lui.
Mântuitorul i-a spus slăbănogului vindecat: "Vezi să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ti fie ceva mai rău". De altfel,
iertarea nu-şi indeplineşte nici un rol educativ sau soteriologic, ci doar sporeşte numai răutatea şi îndărătnicia aproapelui
duşmănos, care s-ar obişnui să abuzeze de bunătatea altuia şi s-o exploateze, considerănd-o doar o slăbiciune sau o
frică.
(Ionut Dragoş POPESCU)
Revista Trivium 109