PORT@LEU - Portal de carte si arte

distribuită, cum, pisici, să nu mă ia somnul, mai ales că citeşte pe un ton
monoton, fără inflexiuni, (de parcă ar fi Ghiţescu, profesorul de anatomie
artistică, din anii de facultate. La orele lui, toţi picam de somn, deşi mie,
cel puţin, îmi plăceau cursurile lui. Avea un băiat, un model, pe care ne
arăta muşchii şi cum funcţionează ei. La examene, tipul îşi mişca exact
acei muşchi pe care trebuia să îi arătăm. Cool, cum ar zice ăştia de la tv!
Dar Ionel Grigorescu, vărul lui G, care era, că nu mai este, veterinar şi a
făcut facultatea la Iaşi, povestea despre un cal pe care îl foloseau şi care se
comporta la fel cu modelul nostru: la examene: îşi încorda muşchii
respectivi sau îşi mişca răspunsul corect! D-zeu să-l odihnească în pace.)
Şi ne culcăm “puţin”. Vreo două ore, eu - el, vreo trei.
Seara vin copiii să-şi mai care din acareturi. Fi-mea mă “sfătuieşte”
cu aer de superioritate, să pun aspiratorul şi să fac ordine, dacă vreau să-i
invit pe cuscri pe la noi, că tot vor fi în zonă duminică, la inaugurarea
casei lor. Mă ofensez profund. Dar nu ripostez. Tac şi fac bot. Ei pleacă,
noi ne mai uităm, ce ne mai uităm, la tv, G se duce să se culce că e trecut
de miezul nopţii, eu mă întind pe pat cu integramele mele cele de toate
serile în mână şi cu bomboanele pe-aproape. Au devenit un viciu, nu pot să
adorm dacă nu am integrame şi Alpenliebe! Sunt expertă, de atâţia ani în
care le folosesc pe post de somnifer. Şi mai dau şi destui bani pe ele, că,
după ce că sunt slabe, cu diverse umpluturi şi se termină repede, mai sunt
şi scumpe! Dar nu mă pot lipsi de ele, cum nu mă pot lipsi de ţigări şi de
cafea. De când nu mai pot citi o carte, fiindcă după o pagină mi se închide
ochiul drept iar stângul începe să plângă după dioptriile de altă dată ,
numai integramele îmi mai sunt accesibile. Mă ocup cu ele şi mă îndop cu
bomboane (că mi se usucă gura, atât de la ţigări cât şi fiindcă nu pot să
respir pe nasul strâmb) vreo două ore, degeaba, nu-mi vine somnul. În
schimb mi se pune paraponul pe fi-mea, orgoliul meu rănit mi se zvârcole
ca un şarpe, drept în vezica biliară. Mi-l ling ce mi-l ling şi mi-adun voinţa
să schimb subiectul. Mă ridic şi dau drumul la tv. Mă uit şi nu ştiu ce văd.
Mă mut pe toate canalele iar şi iar, tot nu mi-e somn, mă mai joc cu ochiul,
studiez deformările feţelor care îmi apar când privesc numai cu dreptul.
Mă mai şi amuz. Sting televizorul, sting şi lumina ca să nu se trezească
Bulă, că vrea în braţe. Rămân în fotoliu pe întuneric şi-mi vin în minte
găurile negre. Asta şi din pricina ochiului, care deformează imaginea aşa
cum îmi închipui eu că ele, găurile astea, deformează materia şi poate şi
spaţiul. Că văd un cerculeţ, pe care, de fapt, nu-l văd, dar există în centrul
imaginii un spaţiu mic, gol, spre care converg toate liniile din jur, sau ce so
fi aflând acolo pe o rază de doi-trei cm. Adică, să zicem că mă uit la gura
unui personaj: gura nu o văd , e un golişor mic-mic, sau ştiu că trebuie să
fie acolo, dar nu văd golul, îl deduc, fiindcă toate trăsăturile feţei par a se
scurge într-acolo. Dacă aş mai picta, cred că mi-ar ieşi ceva interesant şi
inedit. La rândurile scrise se distinge şi mai bine, depinde de distanţă: trei,
patru rânduri de adună în punctul în care privesc, se sugrumă şi se preling
spre centru. Foarte interesant, divers şi cu posibilităţi de experimentare
Revista Trivium 45