PORT@LEU - Portal de carte si arte

împreună de la un mormînt la altul în grupuri de cîte doi sau trei copii, udînd la iuţeală pămîntul.
După care ne aşezam pe treptele capelei, strîngîndu-ne unii într-alţii, şi priveam la crîmpeiele de
pîclă alburie ce se ridicau din unele morminte. Pluteau niţel prin văzduhul negru, dispărînd. Pentru
noi astea erau sufletele morţilor: figuri de animale, ochelari, sticluţe şi ceşti, mănuşi şi ciorapi. Şi
printre ele, ici-colo, cîte o batistă albă tivită cu negrul nopţii.
Peste ani, cînd discutam cu Oskar Pastior pentru a scrie despre deportarea lui în lagărul de muncă
sovietic, el mi-a povestit că primise de la o bătrînă mamă rusoaică o batistă din ţesătură albă de in –
din batist. Cine ştie, poate c-aveţi noroc, tu şi cu fi-miu, şi vă-ntoarceţi acasă curînd, zicea rusoaica.
Fiul ei era de aceeaşi vîrstă cu Oskar Pastior, aflat la fel de departe de-acasă ca şi el, dar în cealaltă
direcţie, povestea ea, într-un batalion de pedeapsă. Oskar Pastior bătuse la uşa ei ca cerşetor pe
jumătate mort de foame, vrînd să schimbe o bucată de cărbune pe niţică mîncare. L-a lăsat să intre
în casă, punîndu-i pe masă o supă fierbinte. Şi pentru că-i curgea nasul, picurîndu-i în farfurie, i-a
dat acea batistă albă încă neîntrebuinţată de nimeni. Tivită cu o broderie cu ajur şi împodobită cu
beţigaşe şi rozete cusute cu aţă de mătase, batista era o minunăţie care-l lua în braţe şi-l rănea pe
cerşetor. O amestecătură: pe de-o parte o alinare din ţesătură de batist, iar pe de alta, o panglică de
măsurare cu beţigaşe de mătase – linioarele albe de pe scala decăderii sale. Dar şi Oskar Pastior era
o amestecătură pentru femeia asta: un cerşetor rupt de lume, în casa ei, şi-un copil pierdut în lume.
În aceste două întruchipări ale lui, s-a simţit deopotrivă cuprins de fericire şi covîrşit de gestul unei
femei, în care şi el vedea două persoane: rusoaica străină şi mama îngrijorată, cu întrebarea ei: Ai o
batistă?.
De cînd am auzit această poveste, am şi eu o întrebare: oare Ai o batistă? e pretutindeni valabilă,
boltindu-se – în sclipirea zăpezii dintre îngheţ şi dezgheţ – peste o jumătate de lume? Străbate oare
munţi şi stepe dincolo de toate frontierele pînă în interiorul unui uriaş imperiu presărat cu lagăre de
pedeapsă şi de muncă forţată? Întrebarea Ai o batistă? să nu poată fi ea suprimată nici chiar de
seceră şi ciocan, nici chiar în stalinismul reeducării din numeroasele lagăre?
Deşi vorbesc româneşte de decenii, în discuţia cu Oskar Pastior am remarcat atunci pentru prima
oară că pe româneşte se spune batistă. Şi din nou – această limbă românească senzitivă ce-şi
împlîntă cuvintele cu o simplitate imperativă de-a dreptul în inima lucrurilor. Materialul se declară
fără ocoliş drept obiectul finit, drept batistă – ca şi cum toate batistele ar fi oricînd şi oriunde în
lume din această pînză fină de batist.
Oskar Pastior a păstrat acea batistă în valiză ca pe o relicvă primită de la o mamă dublă cu un dublu
fiu. Luînd-o apoi cu el acasă, după cei cinci ani de lagăr de muncă. Asta deoarece batista lui albă
însemna speranţă şi spaimă. Iar cînd omul lasă din mînă speranţa şi spaima, el moare.
După discuţia pe care-am avut-o despre batista albă, am lipit pentru Oskar Pastior timp de-o
jumătate de noapte un colaj pe o carte poştală albă:
Aici dănţuiesc puncte zice Bea
nimereşti într-un pahar de lapte cu picior
rufărie-n alb cadă de zinc gri-verzuie
la rambursare aproape toate
materialele-şi corespund
ia priveşte
sînt mersul cu trenul şi
cireaşa din savonieră sînt
ascultă-mă cu bărbaţi străini
şi nici despre centrală nu vorbi nicicînd
Cînd m-am dus la el peste o săptămînă şi-am vrut să-i dăruiesc colajul, mi-a spus:
– Mai trebuie să lipeşti pe ea Pentru Oskar.
Am spus:
Revista Trivium 12