PORT@LEU - Portal de carte si arte

"home homini lupus",în timp ce Locke arată că în natură oamenii trăiesc
împreună,fără lideri,în raport cu dreptatea şi legile naturale,ca o comunitate a
virtuoşilor anarhişti,această lege naturală fiind,spune Locke "de origine divină".Dar
subliniază Hiwert (1969) criminalul,ca şi bolnavul mintal participă la aceiaşi
mitologie a omului alienat.Contrar numeroaselor păreri,în acest domeniu,Durkheim
(1885) nu vede caracterul patologic al crimei,pentru el crima fiind un fapt social
normal,deoarece fenomenul nu apare doar în unele societăţi sau la unele specii,ci în
toate societăţile,din toate timpurile.Din acest motiv,delictul,crima apar legate de
condiţiile vieţii colective,de toate vârstele,ceea ce face din violenţă o adevărată
maladie socială.
Mai mult,chiar,Durkheim subliniază că aceasta este un "fapt social
normal",deoarece ar fi util şi necesar,legat de condiţiile fundamentale ale vieţii
sociale şi utilă căci aceste condiţii care o generează sunt ele însăşi indispensabile
evoluţiei normale a moralei şi a dreptului.Din acest motiv,răufăcătorul nu mai apare
ca un antisocial radical,ca o specie parazit,un corp străin,inasimilabil în sânul
societăţii,ci ca un agent regulator al vieţii sociale.Transformând crima într-un fapt
oarecare,nu înseamnă să nu o urâm,deoarece nici durerea nu este dezirabilă
(Durkheim).Deşi individul şi societatea urăsc violenţa şi crima-acesta fiind aspectul
normal al problemei-ea ar juca totuşi un rol util în societate.
Totuşi trebuie subliniat că Durkheim scria acestea în 1895,în anumite condiţii
specifice şi că,a denatura această viziune,în sensul că el ar face apologia crimei nu
este real,deoarece autorul avea nevoie de această exagerare pentru a se opune,la acea
epocă,unor concepţii statice sau religioase ale timpului său şi pentru a implica
fenomenul violenţei în cadrul unui complex studiu sociologic,în care însăşi autorul a
fost printre pioneri.Realitatea este că fiinţa umană se află angajată continuu în găsirea
de soluţii în ceea ce priveşte agresivitatea şi crima,aceasta fiind poate mult mai actual
decât în secolul trecut.
Imaturitatea afectivă a tinerilor va face ca la aceştia furia şi agresivitatea să apară în
condiţii mult mai uşoare,fiind implicaţi mai ales factorii familiali (părinţi
cruzi,criticism exagerat,favorizarea unui frate etc).Există,subliniază Jersild şi colab.
(1978) o serie de condiţii care cresc susceptibilitatea adolescenţilor şi măresc
frecvenţa şi intensitatea comportamentelor agresive,a furiei şi a urei.Aceste fenomene
ar fi:foamea şi oboseala fizică şi psihică,ironizarea permanentă,lezarea constantă a
mândriei şi autostimei.Eşecul este o adevărată traumă psihică,el produce adesea
sentimentul de ruşine din care mai ales tinerii caută să iasă prin violenţă.
Revista Trivium 138