Majoritatea mânăstirilor noastre - îndeosebi ... - Argesul Ortodox

l Anul XI l nr. 583 l 8 - 15 martie 2013 l 8 pagini
Majoritatea mânăstirilor noastre -
îndeosebi acelea care sunt şi monumente
istorice - deţin o Carte de Aur (sau de Onoare)
în care personalităţile care trec pe acolo, dar şi
vizitatorii, îşi aştern gândurile şi impresiile
privitoare la aşezămintele respective. Tot în
paginile acestor cărţi sunt consemnate şi
vizitele canonice întreprinse de ierarhul
locului. Aşa încât, aceste cărţi devin nu o
dată o cronică sui-generis a unei epoci.
Pe când eram stareţ la Sinaia, am
descoperit în Cartea de Aur faptul
surprinzător că la acea mânăstire, în 1919,
se desfăşurase prima şedinţă a celui dintâi
guvern al României întregite, adevăr
atestat şi de semnăturile autografe ale
miniştrilor respectivi...
Mai târziu, la mânăstirea Cernica,
unde am stăreţit, de asemeni, am găsit în
Cartea de Aur o însemnare inedită - şi
emoţionantă, prin conţinutul ei - lăsată de
Tudor Arghezi în 1964. Pe aceasta şi aceea
aparţinând lui Pierre Emmanuel le-am
reprodus, de altfel, însoţite de explicaţiile
de rigoare, în revista „Manuscriptum”, la
sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut.
O Carte de Aur, inaugurată în 1937,
an gravat pe copertă, deţine şi Sfânta
Mânăstire Nămăieşti din Eparhia Argeşului
şi Muscelului, străveche vatră monahală
aflată la opt kilometri depărtare de oraşul
Câmpulung. Se află menţionată în paginile
ei prima vizită canonică efectuată de
patriarhul Justinian Marina în calitate de
întâistătător al Bisericii noastre îndată după
întronizarea sa din 6 iunie 1948. Însă piesa cea
mai interesantă, de-a dreptul surprinzătoare,
din cuprinsul acestei cărţi, o constituie amplul
text cu care se deschide, semnat de fostul
mitropolit Gurie Grosu al Basarabiei (1928-
1936).
Textul înaltului ierarh contrastează atât
cu întinderea impresiilor - câteva rânduri sau
câteva fraze - care se pun pe hârtie în
asemenea împrejurări, cât şi cu specificul lor.
Textul lui Gurie Grosu are echivalentul a opt
pagini dactilo, pe de o parte, iar pe de alta,
este o mărturisire legată de starea sufletească
a mitropolitului care fusese forţat să se
pensioneze în urma unui proces regizat cu
grijă din umbră. Ne aflăm mai degrabă în faţa
unui scurt jurnal ţinut de Gurie Grosu în
decurs de trei zile (7-10 septembrie 1937).
Aflăm din el că fostului mitropolit al
Basarabiei i se impusese să părăsească nu
numai reşedinţa arhiepiscopală din Chişinău,
dar şi pământul dintre Prut şi Nistru. Mai
aflăm că a petrecut o vară - vara anului 1937 -
într-o vilă aşezată în imediata apropiere a
mânăstirii Nămăieşti, în al cărei locaş se şi
îmbisericea temporar, tratat cu mult respect şi
cu multă solicitudine de maicile chinoviei
pentru care are numai cuvinte de gratitudine
şi de laudă...
De la ele a cules o serie de date
privitoare la originea cuvântului Nămăieşti,
respectiv, la tradiţia referitoare la începuturile
vieţii monahale sihăstreşti de aici. Chiar şi la
prima lectură a textului, se vede limpede că
emană de la un om evlavios, călugăr şi ierarh
autentic, care, după nedreptăţile îndurate,
întocmai ca Sfântul Ioan Gură de Aur la
sfârşitul vieţii, nu pregetă să exclame: „Slavă
lui Dumnezeu pentru toate!”
Înainte de a reproduce integral această
mărturie inedită, se cuvine să reamintim că
Gurie Grosu (1877-1943) şi-a împletit de
timpuriu viaţa cu monahismul şi cu Biserica
Ortodoxă. După ce absolvă trei trepte de
învăţământ teologic, este călugărit şi apoi
hirotonit ieromonah, la vârsta de 25 de ani.
Şapte ani mai târziu devine arhimandrit, iar în
Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului
Gurie Grosu Jurnalul
unui mitropolit
1920 - episcop. Din 1921 deţine demnitatea de
arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, iar în
1928 devine mitropolit al Basarabiei, provincie
pentru a cărei realipire la România, în 1918,
luptase cu tot sufletul şi din toate puterile.
Aşa cum spuneam, înlăturarea
(deghizată în pensionare) a mitropolitului
Gurie Grosu din scaunul de mitropolit al
Basarabiei, asemănătoare până la identitate
cu înlăturarea din treaptă a mitropoliţilorprimaţi
Ghenadie Petrescu şi Atanasie
Mironescu şi chiar cu punerea în retragere de
către regimul comunist a mitropolitului
Vasile Lăzărescu (1961), a fost consecinţa
unui plan.
Se dorea înlăturarea lui Gurie Grosu şi
aceasta din motive de răzbunare, întrucât, cu
prilejul unei vizite oficiale efectuate la
Chişinău de regele Carol II, acesta - deşi nu
fusese uns de Biserică la urcarea pe tron! -
dorise, după normele monarhice bizantine
însuşite de Biserica noastră, să intre, la
momentul consacrat, în timpul Liturghiei, în
altar prin Uşile Împărăteşti. Atunci, în văzul şi
auzul a sute de oameni aflaţi în catedrala
mitropolitană din Chişinău, Gurie Grosu i s-a
aşezat înainte şi i-a spus: „Măria Ta! Asta s-o
faci când vei veni cu coroana pe cap şi cu
soţie legiuită!” Dublă aluzie: la faptul că
regele Carol II nu fusese învestit, uns de
Biserică, la urcarea sa pe tron, respectiv la
faptul că monarhul se despărţise de „soţia
legiuită” (regina Elena) şi trăia nelegitim cu
Elena Lupescu...
Într-o carte apărută în anul 1996 şi
intitulată Din istoria vieţii bisericeşti din
Basarabia, autorul ei, Boris Buzilă, s-a aplecat
îndelung asupra procesului - de mare răsunet
în epocă - intentat mitropolitului Gurie Grosu
şi a stabilit ceea ce ştia toată lumea: că Gurie
Grosu fusese de o cinste ireproşabilă şi că în
urma acestui montaj judiciar se dorise
îndepărtarea sa din scaunul vlădicesc al
Chişinăului.
Din această perspectivă trebuie abordate
paginile pe care Gurie Grosu le-a aşternut în
Cartea de Aur, în septembrie 1937, la
mănăstirea Nămăieşti şi înţeleasă
amărăciunea din sufletul său.
Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

2
Colegiul de redacþie
FONDATOR:
† Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAliNiC
al Argeºului ºi Muscelului
Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629
e-mail: argesulortodox@yahoo.com
Editor:
Preot Daniel Gligore
- consilier cultural
Redactor ºef:
Pr. dr. Napoleon Dabu
Redacþia:
preot prof. Cornel Dragoº,
preot Florin Iordache,
diacon prof. Gabriel Firuþã,
asist. univ. drd. Gabriela Safta.
Paginã web: preot Gabriel Grecu
Argeºul Ortodox
Al doilea Sinod Ecumenic – despre
dumnezeirea Sfântului Duh
Împăratului Teodosie cel Mare, la scurt
timp după sosirea sa în Bizanţ, face dreptate
ortodocşilor din capitala Imperiului Roman, care
nu mai aveau nici episcop, nici biserici în care să
slujească. Astfel, împăratul îi obligă pe arieni să
restituie ortodocşilor toate bisericile luate şi,
nădăjduind să combată multele erezii care se
ridicaseră împotriva dreptei credinţe, convoacă
în mai, în Constantinopol, toţi episcopii
răsăritului, în cadrul a ceea ce va fi păstrat în
istoria Bisericii sub numele de cel de-al doilea
Sinod Ecumenic. Între mai-iulie 381, participă
la discuţii până la sfârşit 150 de episcopi dreptslăvitori
(printre care şi Terentius, episcopul
Tomisului) din Imperiul Roman de Răsărit.
Prezenţi la deschidere, cei 36 de episcopi
eretici (marcieni, macedonieni) au părăsit
ulterior lucrările Sinodului. Prima acţiune a fost
ridicarea Sfântului Grigorie de Nazianz la rangul
de episcop drept-slăvitor al Constantinopolului,
sarcină pe care iniţial a refuzat-o, însă
posibilitatea combaterii ereziilor din poziţia de
episcop al capitalei l-a făcut să se
răzgândească.
Una din principalele erezii discutate a
fost cea a pnevmatomahilor (literalmente
„luptătorii împotriva Duhului”) sau a
macedonienilor (după episcopul eretic
Macedonie), care considerau că Duhul Sfânt nu
este Dumnezeu, egal cu Tatăl şi cu Fiul şi de
aceeaşi fiinţă, ci este creat, superior Îngerilor şi
inferior lui Dumnezeu, Căruia îi slujeşte. Sfinţii
Părinţi, sub acoperirea Duhului Sfânt pe care
ereticii Îl huleau, au respins ca străină de
ortodoxie această scornire, mărturisind:
„[Credem] şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă
făcătorul, care din Tatăl purcede, acela ce
împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi
slăvit”. Şi scripturile mărturisesc despre Duhul
Sfânt că este egal cu Dumnezeu, având aceleaşi
atribute de veşnicie, atotputernicie etc. Un Duh
creat nu putea să dea viaţă lui Elihu („Duhul lui
Dumnezeu este Cel ce m-a făcut şi suflarea Celui
Atotputernic este dătătoarea vieţii mele” - Iov
XXXIII, 4), nu putea să-l nască pe om din nou
(„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu
va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” -
Ioan III, 6), nu ajungea să cunoască tainele lui
Dumnezeu („Iar nouă ni le-a descoperit
Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le
cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu.
Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât
duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui
Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât
Duhul lui Dumnezeu” - I Corinteni II, 10-11). Un
Duh impersonal, energetic, nu ar fi avut voinţă
(„Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh,
împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte” -
I Corinteni XII, 11) şi nici raţiune („Pentru că,
părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se
pună nicio greutate în plus în afară de cele ce
sunt necesare” - Fapte XV, 28), care sunt
trăsături caracteristice persoanei. Cum ar fi
putut să poruncească Hristos ca toţi oamenii să
fie botezaţi „în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh” (Matei XXVIII, 19), dacă Duhul ar
fi inferior Tatălui şi Fiului? Să nu mai spunem de
înfricoşătoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Celui
care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va
ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului
Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici
în cel ce va să fie” (Matei II, 32), care arată clar
că nu există nicio relaţie de inferioritate faţă de
Fiul, şi, cum „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan
X, 30), nici faţă de Tatăl. Din păcate mai există şi
azi pnevmatomahi, unii mai vechi, cum sunt
unitarienii, alţii mai noi, cum sunt baha’i-iştii,
care în înşelarea lor anti-trinitară, îl hulesc pe
Dumnezeu.
A doua erezie discutată a fost
apolinarismul (după episcopul eretic Apolinarie
din Laodiceea), care preluând o idee a lui Platon,
despre compoziţia trinitară a firii umane, afirma
despre Hristos că la naşterea din Fecioara Maria
a luat doar două componente ale umanităţii, a
treia fiind Cuvântul (Logosul) lui Dumnezeu. Prin
urmare nega plinătatea firii Lui umane şi opera
Lui mântuitoare, care a ridicat întreaga fire
umană din moarte. Sfinţii Părinţi au răspuns
acestei erezii cu mărturisirea: „[Hristos] S-a
întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria,
şi S-a făcut Om”. Procedând astfel, au continuat
Tradiţia apostolică, întrucât Sfinţii evanghelişti şi
apostoli au predicat şi au scris despre cele două
firi adevărate şi neamestecate ale Mântuitorului,
dumnezeiască, dar şi omenească: „Care,
Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi
El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe
Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea
oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om”
(Filipeni II, 6); „omul Hristos Iisus” (I Timotei II,
6); „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan I, 14);
„[Hristos] nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui
Avraam a luat” (Evrei II, 16). Însuşi Hristos se
numea pe Sine „Fiul Omului”. În plus, ştim că
Iisus a dormit (Marcu IV, 28), a mâncat, chiar şi
după ce a înviat (Luca XXIV, 41-43), a ostenit
(Ioan IV, 6), a flămânzit (Matei IV, 2; XXI, 18), S-a
mâhnit şi a lăcrimat (Ioan XI, 33-35), s-a mâniat
împotriva celor care pângăreau Casa Tatălui
(Ioan II, 14-16) etc., adică a arătat acele mişcări
caracteristice trupului adevărat şi sufletului
raţional. În plus, apolinarismul omite un aspect
esenţial al iconomiei divine mântuitoare:
moartea a venit printr-un om (Adam), viaţa
trebuia să vină tot printr-un om, noul Adam. În
această privinţă, ce sens ar fi avut ca Hristos să
fie 75% om şi 25% Dumnezeu?
Pe lângă întărirea şi completarea crezului
de la Niceea, cu adăugarea celor cinci articole
finale (Simbolul de credinţă astfel redactat fiind
denumit niceo-constantinopolitan şi păstrat
intact de Biserica Ortodoxă până în prezent, fără
a tăia şi fără a adăuga nimic), Sfinţii Părinţi au
mai emis şapte canoane, printre care şi două
referitoare la hirotoniile şi botezurile săvârşite
de eretici, despre care afirmă fără urmă de
îndoială că nu sunt valabile. Ispitele raţiunii,
adesea aduse asupra omului din cauza mândriei
şi necunoştinţei sale, pot face mult rău sufletului
în cauză, dar şi celorlalţi oameni care urmează
orbeşte sau din alte interese învăţăturile străine
de adevăr. În esenţă, un lucru îi uneşte pe toţi
ereziarhii, mai vechi, ca Arie, Apolinarie şi
Macedonie, şi mai noi, ca C. T. Russel, J. Smith şi
C. F. Parham, anume răzvrătirea ieşită din
mândrie. Vieţile lor şi mai ales depărtarea de
Dumnezeu, din cauză căreia nu au primit nimic
din roadele Duhului cu care Dumnezeu îi
binecuvânta fără măsură pe asceţii ortodocşi, îi
vădesc a fi lupi răpitori.
Pr. Marius CoStAChE
Colaboratori:
Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru
Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã,
pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº,
Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu,
Iuliana Popa.
Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan ISSN: 1583-2643
Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

Argeºul Ortodox
Cu prilejul diferitelor slujbe unii credincioşi se ating de sfintele veşminte ca
să le meargă bine, aşa cum zic ei. Ce trebuie să ştim despre acest obicei?
Poporul creştin evlavios a considerat
întotdeauna veşmin tele preotului sfinte şi
purtătoare ale puterii dumnezeieşti, nutrind faţă
de acestea o evlavie adâncă. S-au păstrat diferite
relatări şi Sinaxare vechi, care descriu vindecările
şi minunile întâmplate credincioşilor care au
atins şi au sărutat cu credinţă şi evlavie sfintele
veşminte sau alte ţesături sfinte folosite în cultul
divin sau care veniseră în legătură cu mormintele
sau moaştele sfinţilor.
Că faptul acesta nu contravine
principiilor credinţei noastre autentice şi
duhovniceşti reiese chiar din Noul Testament.
Este de ajuns să ne amintim pilda femeii cu
scurgere de sânge, care a fost vindecată de boala
ei incurabilă doar prin atingerea poalelor
veşmintelor lui Hristos (Luca VIII, 44) şi de
vindecările celor bolnavi şi ale celor posedaţi de
demoni, care au avut loc în Efes prin „ştergarele”
şi „şorţurile” atinse de trupul apostolului Pavel
(Fapte XIX, 12).
Faptul că astăzi s-au împuţinat aceste
minuni se dato rează împuţinării credinţei şi
evlaviei noastre. Şi atunci mulţimile Îl îmbulzeau
pe Hristos, dar nimeni nu s-a bucurat de
vindecarea pe care a primit-o acea femeie
bolnavă şi smerită.
De unde ştim însă că într-un suflet care se
apropie cu frică de Dumnezeu să atingă sfintele
veşminte nu se ascunde şi credinţa care a făcut să
iasă puterea dumnezeiască din Domnul şi să o
vindece pe femeia cu scurgere de sânge?
Aceste lucruri avându-le în vedere şi
Sfântul Simeon al Tesalonicului, care, cunoscând
Ipolit al tebei, fragmente
despre Maica Domnului
a) Elemente cronologice
Sfânta Născătoare de Dumnezeu a trăit după
umanitate 69 de ani astfel: în templu 14 ani; în
casa lui Iosif 12 luni, după care i s-a binevestit de
către îngerul Gavriil, și zămislind a născut pe
Domnul nostru Iisus Hristos în luna decembrie,
atunci având 15 ani. După naștere a trăit 33 de
ani, iar după patima și înălțarea Domnului a trăit
în casa lui Ioan Evanghelistul. După ce ucenicii sau
risipit în colțurile lumii a trăit 12 ani; toți anii ei
fiind întru totul 69.
b) Frații Domnului. Cele trei Marii.
Despre Iacob, care a fost făcut primul episcop
de către apostoli, se spune că e fratele Domnului
(Galateni 1,19), dar este fiu al lui Iosif dulgherul
din prima lui femeie și frate al lui Simon, Iuda și
Iosi, căci Iosif a avut patru fii și două fiice, pe Ester
și Marta, din femeia lui, Salome.
Fiindcă în evanghelii se face mențiunea de
multe Marii, trei sunt cele pe care trebuie să le
distingem clar, întrucât sfântul Ioan Evanghelistul
le-a enumerat pe scurt zicând: Și stăteau lângă
crucea lui Iisus: Mama Lui și sora Mamei Lui,
Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena. (Ioan
19,25). Pe cea din urmă nu avem cum să o
confundăm cu o altă Marie.
Maria pe care ceilalți evangheliști o numesc
mama lui Iacob și Iosi nu e alta decât Născătoarea
de Dumnezeu. Dar din pricina pogorământului și
adumbririi nașterii dumnezeiești și pentru a nu se
arăta ucigașilor iudei că Sfânta Fecioară avea să se
logodească și să zămislească de la Duhul Sfânt, sa
scris că Iosif a fost bărbatul ei și tată al lui Iisus,
ca și tată al lui Iosi și Iacob, copiii lui din căsătoria
anterioară. Iar murind prima lui femeie,
Născătoarea de Dumnezeu a ajuns a fi numită
mama lor căci așa spuneau iudeii hulind
împotriva Mântuitorului: Oare nu e acesta fiul
dulgherului? Și nu se numește mama lui Maria,
iar frații lui Iacob, Iosi, Simon și Iuda? (Matei 13,
45). Numai Ioan evanghelistul teologhisind cu
îndrăzneală adevărul însuși, a numit-o Mamă a lui
Iisus. (Ioan 19,25). Ceilalți evangheliști au fost
preocupați mai mult de a o feri de iudei, numindo
în mod iconomic, prin pogorământ, uneori
numai ca mamă a lui Iacob și Iosi (Matei 27,56;
Marcu 15,10) întrucât aceștia erau primii și
considerați cei mai importanți copii ai lui Iosif.
Cât despre Maria lui Cleopa, a doua pomenită
la Ioan 19, 25, numită soră a Maicii Domnului,
pricepem următoarele de la Sfinții Părinți: Cleopa
harul dumnezeiesc pe care-1 au sfintele veşminte
şi răspunzând unei întrebări referitoare la aceasta,
spune că cel care „sărută” sfintele veşminte ale
preotului, în timpul Vohodului Mare „nu face nici
o necuviinţă, căci puterea credinţei lucrează şi se
va mântui aşa cum s-au mântuit şi cei care s-au
atins de poalele veşmintelor lui Iisus, fiind că de
către El s-a făcut aceasta”. (Răspunsuri la
întrebarea a 29-a a lui Gavriil de Pentapole).
Veşmintele preotului „au harul
dumnezeiesc” şi fericit este omul care, mişcat de
o asemenea evlavie pentru acestea, vine cu atâta
credinţă vie în Dumnezeu şi îşi sfinţeşte şi
binecuvântează evenimentele vieţii şi faptele lui,
„care-şi au început de la Domnul”.
Deoarece asemenea manifestări de
evlavie de cele mai multe ori se fac absolut
mecanic sau, s-o spunem, cu oarecare dispoziţie
magică, vădită sau ascunsă, se impune ca preotul,
pentru folosul real al credincioşilor, să facă de
fiecare dată cuvenita îndrumare, astfel încât,
credinţa lor simplă să prindă conţinut. Toate câte
le-am consemnat mai sus, pot să fie folosite ca un
punct de plecare pentru un asemenea gen de
cateheză (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri
Liturgice, vol. I, p. 72- 73).
Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ
și dreptul Ioachim, tatăl Maicii Domnului, erau
frați buni. Cleopa căsătorindu-se, a murit fără
copii. Ioachim, după obiceiul evreilor a fost nevoit
să o ia pe femeia fratelui său ca să-i ridice urmași,
născând-o pe Maria. După ce a împlinit datoria
legii, Ioachim s-a căsătorit cu Ana, cu care la
bătrânețe a născut-o pe Preasfânta Născătoare
de Dumnezeu. Deci Maria lui Cleopa se numește
a lui Cleopa după socotința Legii, și se numește
soră a Maicii Domnului ca una născută după fire
din Ioachim.
Pr. prof. Andrei CĂNUŢĂ
3

Moto
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era
la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul … Toate
prin El s-au făcut … Întru El era viaţă şi viaţa era
lumina oamenilor. Cuvântul era Lumina cea
adevărată care luminează pe tot omul, care vine
în lume.” (Evanghelia după Ioan 1, 1,3,4,9)
Această revelaţie dumnezeiască, păstrată
şi transmisă nouă prin Evanghelia după Ioan, este
un dar extraordinar făcut neamului omenesc.
Existenţa Cuvântului „dintru început”, după cum
menţionează unele traduceri ale Sfintei Scripturi,
a existenţei Cuvântului la Dumnezeu şi a
identificării Cuvântului cu Dumnezeu este
explicaţia a tot ceea ce există: originea, sensul şi
finalitatea vieţii noastre şi a întregii creaţii.
Cuvântul presupune Persoana care
cuvântează, presupune, de asemenea,
comuniunea în care are loc comunicarea, pentru
că în afara comuniunii nu există persoană,
presupune raţionalitate şi dragoste. Comunicarea
este ieşi din sine şi descoperire pentru o altă
persoană, sau pentru alte persoane.
Pornind de la cuvintele „toate prin El s-au
făcut”, deducem că tot ceea ce ne înconjoară este
creat şi are pecetea Cuvântului lui Dumnezeu.
În cadrul acestei noi rubrici vom căuta
concordanţa acestor cuvinte revelate cu recentele
descoperiri ştiinţifice, făcute în diferite domenii.
Misterul celulei (I)
Celula, poate mult prea simplist
prezentată în manuale şi reviste destinate
educaţiei şi publicului larg, considerată unitatea
de bază, structurală și funcțională, a tuturor
organismelor vii, este încă un mister pentru
oamenii de ştiinţă, înzestraţi cu toată tehnica
actuală.
În timpul lui Darwin, oamenii de ştiinţă
vedeau la microscop celula şi o considerau o mică
sferă gelatinoasă, având un nucleu. Vedeau cum
se deplasează, cum se divide însă nu aveau
posibilităţile tehnice actuale şi nici nu intuiau
complexitatea sferei gelatinoase. (Lee Strobel,
Pledoarie pentru Creator, Oradea, 2010).
Evoluţia spectaculoasă a tehnicii şi truda
cercetătorilor de zeci de ani, în nenumărate
laboratoare, ne-au ajutat să ajungem până aproape
de bazele vieţii fizice, adică la nivelul
moleculelor. Chiar la acel nivel este o
complexitate uimitoare.
Celula, potrivit actualelor cercetări, este o
adevărată uzină, „care conţine o reţea complicată
de linii de asamblare interdependente, fiecare
alcătuită dintr-un set de mecanisme proteice
uriaşe”. (Bruce Alberts, Preşedintele National
Academy of Sciences).
Omul de ştiinţă Franklin M. Harold, în
cartea sa The Way of the Cell, apărută la Oxford
University Press, în 2001, descrie un organism
unicelular posedând: „un limbaj artificial şi un
4
sistem performant de decodare, bănci de memorie
pentru stocarea şi recuperarea informaţiei,
elegante sisteme de control care reglează
asamblarea automată a componentelor şi
subansamblelor, dispozitive de eliminare a
erorilor şi de verificare utilizate la controlul
calităţiii, procese de asamblare care folosesc
principiul prefabricării şi al construcţiilor
modulare … o capacitate neegalată de niciuna
dintre cele mai avansate maşinării produse
vreodată de om, deoarece poate replica întreaga
structură în doar câteva ore”. Dacă comparăm
organismele unicelulare cu organismele
complexe, unde ajungem?
Cu cât tehnica avansează cu atât
descoperim mult mai multă informaţie şi
mecanisme mult mai complexe, pe care nici nu le
înţelegem încă, însă fără de care viaţa nu ar fi
posibilă. Toate acestea vin în concordanţă cu
„facerea” tuturor prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Cu siguranţă dacă ar fi fost cunoscute de
Darwin, l-ar fi determinat să se bucure şi să
afirme viaţa creată de Cuvântul lui Dumnezeu.
Spun aceasta gândindu-mă la afirmaţia sa din
Originea Speciilor: „Dacă s-ar putea demonstra
că există vreun organ complex care nu s-a putut
forma prin nenumărate modificări mici şi
succesive, teoria mea s-ar prăbuşi cu totul”.
Ce să discutăm despre organele complexe
de care vorbea Darwin când celula, minuscula
gelatină pe care o vedea simplist la microscop,
este extraordinar de complicată, funcţionează cu
ajutorul unor micromecanisme de dimensiuni
potrivite, cu o forţă potrivită şi prin interacţiuni
Argeºul Ortodox
Toate prin El (Cuvântul)
s-au făcut
potrivite. Ce este necesar pentru apariţia unei
singure celule? Zece milioane de milioane de
atomi, spun cercetătorii. Mai mult, celulele sunt
uzine complexe, care depăşesc cu mult cele mai
performante mecanisme imaginate de om şi
proiectate deocamdată doar în filmele de science
fiction.
Mai mult, celula este un sistem cu o
complexitate ireductibilă, adică este alcătuită din
mai multe componente diferite, care conlucrează
toate împreună, iar lipsa unei singure componente
duce la nefunctionarea întregului sistem.
Este extrem de greu de imaginat. Un
exemplu cât de cât similar, extraordinar de
simplist faţă de complexitatea celulei, ar fi cel
mai performant motor din prezent, la care ar lipsi
o singură rotiţă, sau cel mai performant sistem
electronic integrat, căruia i-ar lipsi o singură
legătură. O singură rotiţă sau legătură face întreg
sistemul inoperant. Situaţia este identică în cazul
celulei. Pentru a funcţiona celula trebuie să apară
de la început cu toate componentele, informaţiile
pe care le conţine.
Având aceste date ştiinţifice, teoria
evoluţiei printr-un proces darwinist, este similar
cu afirmaţia că cel mai mare şi performant
laborator actual din lume este rodul vântului, al
eroziunii solului, al întâmplării, atracţiei
gravitaţionale etc. Iar celula este mult mai
complexă, eficientă şi armonioasă decât tot ceea
ce a făcut sau şi-a imaginat omul.
Preot Daniel GlIGoRe

Argeºul Ortodox
Bunul Dumnezeu poartă grija nevoilor
tale şi se luptă pentru tine!
Întotdeauna Dumnezeu doreşte să ne deschidă
inimile şi să pătrundă în ele. Dumnezeu ne trasmite iubirea Sa
şi ne-o arată de fiecare dată. Bunul Dumnzeu ne-a iubit încă de
pe atunci când noi nu meritam. El ne-a iubit când noi eram în
vrăjmăşie cu El. Ce frumos, ce minunat să ştii faptul că ai un
Dumnezeu atât de bun şi milostiv, care îţi ascultă rugăciunile,
să ştii că la dreapta măririi Tatălui este Fiul Său Iisus Hristos,
Mântuitorul nostru, să ştii că Dumnezeu nu este insensibil la
nevoile tale, să ştii că este preocupat de fiecare aspect al vieţii
tale şi că tu ai un preţ în ochii Lui: „Drept aceea, având
Arhiereu mare, Care a străbatut cerurile, pe Iisus, Fiul lui
Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem
Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre,
ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat.
Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm
milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit.” (Evrei 4,14-
16).
Cât de încurajator ar trebui să fie pentru noi faptul
ca să ştii că Marele nostru Arhiereu, Iisus Hristos e preocupat
de viata ta spirituală, de relaţi ata cu Dumnezedu şi că este
gata să pună meritele Crucii Lui în contul tău: „Lucru de
căpetenie din cele spuse este că avem astfel de Arhiereu care a
şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri, Slujitor Altarului şi
Cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu şi nu omul.
Apoi, orice arhiereu este pus ca să aducă daruri şi jertfe; de
aceea trebuincios era ca şi acest Arhiereu să fi avut ceva ce să
aducă. Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar fi preot, fiindcă aici sunt
aceia care aduc darurile potrivit Legii, Care slujesc închipuirii ăi
umbrei celor cereşti, precum a primit poruncă Moise, când era
să facă cortul: “Ia seama, zice Domnul, să faci toate după
chipul ce ţi-a fost arătat în munte”. Acum însă, Arhiereul nostru
a dobândit o slujire cu atât mai osebită, cu cât este şi
Mijlocitorul unui testament mai bun, ca unul care este
întemeiat pe mai bune făgăduinţe.”(Evrei 8,1-6).
Să ţinem credinţa dată sfinţilor o dată pentru
totdeauna: „În aceasta, Dumnezeu voind să arate şi mai mult,
moştenitorilor făgăduinţei, nestrămutarea hotărârii Sale, a pus
la mijloc jurământul: Ca prin două fapte nestrămutate -
făgăduinţa şi jurământul - în care e cu neputinţă ca Dumnezeu
să fi minţit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn
puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, Pe care o avem ca
o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de
catapeteasmă, Unde Iisus a intrat pentru noi ca
înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala
lui Melchisedec.”(Evrei 5,17-20).
Astăzi, fraţi şi surori, întru Hristos Domnul, să nu ne
împietrim inimile noastre ci cu credinţă să ne apropiem de
Jertfa Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să ne apropiem
de Bunul Dumnezeu, aşa cum este scris şi în Sfânta Carte, prin
cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Iar Hristos a fost credincios
ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem
până la sfârşit cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda
nădejdii noastre. De aceea, precum zice Duhul Sfânt: “Dacă
veţi auzi astăzi glasul Lui, Nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca
la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie.” (Evrei 3,6-8).
Să nu murmurăm pe cale către Împărăţia lui
Dumnezeu. Să nu credem că lumea din care Dumnezeu vrea să
ne scoată e mai bună decât Canaanul Împărăţiei Sale. Avem un
exemplu în Sfânta Scriptură când un grup din poporul lui
Dumnezeu cârtea împotriva Domnului şi a conducătorilor Săi
că ar fi fost ma bun Egiptul, ţara robiei decâtr canaanul promis
de Dumnezeu: „Oare puţin lucru e că ne-ai scos din ţara unde
curge miere şi lapte şi ne-ai adus să ne pierzi în pustie? Vrei să
şi domneşti peste noi? Dusu-ne-ai tu oare în ţara unde curge
lapte şi miere şi datu-ne-ai tu oare în stăpânire ţarinile şi viile
ei? Vrei să scoţi ochii oamenilor acestora? Nu mergem!” ”
(Num. 16, 13-14). Ce ciudat, să ajungi să spui că ţara robiei,
ţara păcatului e mai bună ca ţara promisă de Dumnezeu. Să
ajungi într-un moment al vieţii în care să spui cî în ţara robiei
curge lapte şi miere şi nu în locul promis de Bunul Dumnezeu.
Asta arată lipsă de credinţă, lipsă de ascultare faţă de
Dumnezeu. Să ne ferească Domnul să ajungem să gândim şi să
credem că lumea noastră, o lume a robiei păcatului, e mai
bună ca ţara promisă de Domnul nostru.
Poporul Israel, în călătoria lor de la Egipt spre
Canaan au ajuns în pustie. Nu erau nici în Egipt şi nici în Canaan
nu au ajuns. Oamenii aceştia s-au oprit la jumătatea drumului,
nu mai erau nici în Egipt, dar nici în Canaan. Era cea mai cruntă
situaţie. Nu se mai puteau bucura nici de ceea ce oferea
Egiptul, pentru că ei tânjeau după ceea ce era acolo: „Căci ne
aducem aminte de peştele, pe care-l mâncam în Egipt în dar, de
castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi; Acum
însă sufletul nostru tânjeşte; nimic nu mai este înaintea ochilor
noştri decât numai mana”.” (Numeri, 11, 5-6).
Este scopul şi dorinţa diavolului ca noi creştinii să
ajungem într-o astfel de situaţie în care să nu ne bucurăm nici
de lumea păcatului, însă să nu ajungem nici în împărăţia
Domnului. Dacă diavolul reuşeşte să te aducă la punctul de
mijloc, în pustia dintre cele două oferte, dintre Egipt şi Canaan,
el vrea să încetineşti ritmul credinţei, să-ţi slăbească
încrederea şi evlavia, să baţi pasul pe loc, să te plângi şi să
murmuri mereu împotriva Domnului şi să te cerţi cu Domnul şi
cu conducătorii Lui, să întristezi preoţii şi pe mai marii
poporului sfânt, să nu-şi poată face slujba cu bucurie, fără
vreun fel de apăsare sufletească.
În aceste condiţii diavolul doreşte să ajungi în
pustia dintre cele două oferte, să te facă să te uiţi într-o parte
şi în alta şi să nu mai vezi cu ochii credinţei tale făgăduinţa
Domnului, să nu mai vedem ţara promisă, ţara Canaanului în
faţă, înainte, ci s-o vedem în urma noastră. Trebuie să
menţionăm faptul că şi pustia îşi are înşelările şi iluziile sale. De
multe ori în viaţă noi ne oprim la jumătate de drum. Să ne
ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă. Este o situaţie în
care, vorba înţeleaptă din popor, nu eşti nici în car, nici în
căruţă, nu eşti nici cu Dumnezeu şi nici cu lumea.
Dumnezeu se luptase pentru ei ca să-i ducă în
Canaan, să-i scoată din robie şi să-i ducă într-o ţară liberă şi
prosperă, o ţară binecuvântată pentru ei: „Dar când s-a
apropiat Faraon şi când s-au uitat fiii lui Israel înapoi şi au
văzut că Egiptenii vin după ei, s-au spăimântat foarte tare fiii
lui Israel şi au strigat către Domnul; Şi au zis către Moise:
“Oare nu erau morminte în ţara Egiptului, de ce ne-ai adus sa
murim în pustie? Ce ai făcut tu cu noi, scoţându-ne din Egipt?
Nu ţi-am spus noi, oare, de aceasta în Egipt, când ţi-am zis:
Lasă-ne să robim Egiptenilor, că e mai bine să fim robi
Egiptenilor decât să murim în pustia aceasta?” Moise însă a zis
către popor: “Nu va temeţi! Staţi şi veţi vedea minunea cea de
la Domnul, pe care vă va face-o El astăzi, căci pe Egiptenii pe
care îi vedeţi astăzi nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul are
să Se lupte pentru voi, iar voi fiţi liniştiţi!“” (Ieşirea 14,10-14).
Dumnezeu a făcut tot ceea ce a trebuit ca să-i convingă să iasă
din robie, să aibă credinţă în El şi să-l urmeze. Peste egipteni
Dumnezeu a adus judecăţile lui, plăgile, să poată vedea
poporul Lui, că Dumnezeu cârmuieşte lumea şi nicidecum
zeităţile Egiptului.
Despre ei, despre urmaşii lui Avram, vorbea
Dumnezeu credinciosului Avram, când i-a spus: „Atunci a zis
Domnul către Avram: “Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în
pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani;
Dar pe neamul acela, căruia ei vor fi robi, iI voi judeca Eu şi
după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă.” (Facerea
15,13-14). Dumnezeu a început lupta cu neamul acela care-i
robea pe evrei. Atunci când Dumnezeu luptă pentru un scop, El
luptă cu putere. Toată filosofia, toată religia, toată
înţelepciunea Egiptului au fost puse la probă, greu încercate de
Domnul. Toată economia şi toată forţa Egiptului au fost
judecate de Dumnezeu. Plăgile care au lovit Egiptul a fost un fel
de luptă a Domnului cu această naţiune care a robit pe copiii
Domnului. Până şi vrăjitorii Egiptului au recunoscut că acolo
era „degetul sau mâna lui Dumnezeu.” Plăgile au clătinat din
temelii, toate aspectele vieţii lor fie religioase, fie filosofice fie
economice. Faraon, considerat ca fiind cel care ţine toată
ordinea universului egiptean s-a dovedit a fi un fals, că nu se
putea proteja nici pe el, necum pe alţii. În fiecare dimineaţă
faraon cu suita sa mergea înainte de răsăritul soarelui la Nil, a
să trezească soarele. În filosofia lor faraon aducea soarele în
fiecare dimineaţă, el îl trezea şi atunci când Domnul a lovit ţara
Egiptului cu întuneric, s-a dovedit minciuna şi neputinţa lui
Faraon. Era mâna lui Dumnezeu care a făcut şi care ţine toate
lucrurile prin puterea Sa. Moare întâiul născut al faraonului, se
clatănă filosofia că acest om ţine ţara, când nu se putea ţine
nici pe el. Cel care se lupta pentru evrei era Dumnezeu, era o
luptă ca din senin, nu lupta nici un om, dar lupta Dumnezeu, iar
poporul trebuia să lupte doar prin credinţă, însă în privinţa
aceasta, vai, de câte ori şi-au dovedit necredinţa. Atunci când
ei plângeau în faţa Mării Roşii, Domnul îi încurajează şi îi
mângâie spunându-le că El va lupta pentru ei, iar ei să stea
liniştiţi.
Cum poţi oare să stai liniştit când ai probleme ?
Când ai în faţă mare, când ai în stânga munte, când ai în
dreapta munte, când ai în spate vrăjmaşii, cum să stai liniştit ?
Vrăjmaşii întodeauna atacă pe la spate. Cine poate sta liniştit în
aceste condiţii ? Liniştit, în situaţii critice, disperate, poate să
stea doar acela care vede şi care înţelege faptul că Dumnezeu
luptă pentru el. Numai dacă avem această viziune a credinţei
ne vom putea păstra liniştea. Să ne dea Dumnezeu o astfel de
credinţă, care indiferent de ceea ce s-ar întâmpla, să vedem că
Dumnezeu este Cel care luptă pentru noi, iar noi să-i fim
credincioşi, să-i mulţumim, să ne închinăm Lui, pentru lupta pe
care o poartă pentru noi. În El avem biruinţa deplină.
Libertatea începe întotdeauna cu pustia, pustie din care
Dumnezeu vrea să ne scoată.
Dumnezeu dorea să-i ducă la Sinai şi de acolo în
Canaan. Însă la Sinai au uitat repede de Dumnezeu şi de felul
cum a luptat pentru ei. Şi-au făcut viţelul de aur, au început să
reaşeze în mintea lor cântecele, rugăciunile, dansurile şi
obiceiurile din Egipt. Atât de repede să uiţi ce face Dumnezeu
pentru tine şi atât de uşor să te întorci iar la practicile robiei ?
Oare ce rost mai avea lupta pe care a purtat-o Domnul pentru
ei, când într-un timp atât de scurt ei voiau să se întoarcă înapoi
în Egipt ? Preţul luptei Domnului a fost foarte mare pentru ei.
Pentru nimeni din istoria noastră, nu a mai luptat Dumnezeu în
acest fel. De la Sinai pleacă spre Canaan, iar la porţile
Canaanului îşi aleg căpetenii să se întoarcă din nou în Egipt. De
unde ai putea şti că Dumnezeu este gata şi astăzi să lupte
pentru tine ? Dacă vrei să ajungi cu orice preţ în Canaan, în ţara
Domnului promisă de El, se va lupta pentru tine în fiecare
moment.
Peste poporul lui Dumnezeu a venit în decursul
vremii nori de tulburare, zile grele şi multe necazuri, situaţii pe
care viitorul le mai poate aduce. Oare ce i-a determinat pe
credincioşii, care au primit pe drept apelativul de sfinţi, să
rămână neclintiţi în diverse încercări, în prigoniri, în chinuri, în
bătăi, în tot feluzl de încercări pe care diavolul le-a născocit şi
le-a adus împotriva lor. Cum de au putut rămâne aceşti oameni
creincioşi ? Astăzi noi vorbim cu respect faţă de aceşti sfinţi. Au
putut rămâne aşa pentru că ei aveau o astfel de credinţă
neclintită în Dumnezeu. Ei ştiau că Dumnezeu va lupta pentru
ei, iar ei erau liniştitţi.Dumnezeu era proslăvit pin viaţa lor. Cei
trei tineri în Babilon, nu au vrut să se închine la altceva sau
altcineva decât la Dumnezeu şi şi-au exprimat credinţa în El,
chiar dacă nu va interveni pentru ei: „Nabucodonosor le-a zis:
“Este, oare, adevărat, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, că voi nu
slujiţi dumnezeului meu şi chipului de aur pe care eu l-am
aşezat şi nu-i caădeţi la pământ cu rugăciuni? Acum, fiţi gata
şi atunci când veţi auzi glasul trâmbiţei, al flautului, al chitarei,
al harpei, al psalterionului, al cimpoiului şi al altor instrumente
muzicale, să cădeţi la pământ şi să vă închinaţi chipului pe care
eu l-am făcut; iar dacă nu vreţi să vă închinaţi, într-o clipă veţi
fi aruncaţi în mijlocul unui cuptor cu foc arzător. Şi care
dumnezeu vă va scăpa din mâna mea?” Răspuns-au Şadrac,
Meşac şi Abed-Nego şi au zis regelui: O, Nabucodonosor, noi navem
nevoie ca la aceasta să-ţi dăm un raspuns! Dacă, întradevar,
Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El
ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o,
rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege,
că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur
pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!”” (Daniel 3, 14-
18). Ajută-ne Doamne să nu ne închinăm la nimic altceva decât
Ţie Doamne, pentru că eşti vrednic să primeşti toată slava,
cinstea şi închinarea.
Dr. Ioan-Gheorghe RotARU
5

Pilda despre Fiul risipitor care se întoarce la casa
părintească după rătăciri îndelungate într-o ţară
străină, a păcatului, unde a ajuns să jinduiască după
mâncarea pe care o mâncau porcii, şi este primit cu
dragoste părintească şi iertat de tatăl său, este
precedată în Sfânta Evanghelie de la Luca (cap. XV) de
alte două pilde asemănătoare ca înţeles: - pilda cu
oaia cea pierdută pe care păstorul o caută neglijând
pe celelalte 99 care nu s-au rătăcit, cu drahma cea
pierdută pe care femeia o caută cu insistenţă şi aflândo,
se bucură împreună cu prietenele ei. Toate aceste
pilde doresc să arate „cât de mare este iubirea lui
Dumnezeu pentru firea omenească cea căzută în
păcat şi, prin aceasta, sub influenţa şi sub puterea
diavolului.” 1 Întoarcerea fiului risipitor este prilej de
bucurie în casa părintească căci”bucurie este înaintea
îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se
pocăieşte”(Luca XV, 10).
Această pildă, una dintre cele mai frumoase şi mai
pline de sens şi de înţeles, este menită să ne arate
chipul adevăratei pocăinţe; ce este, în ce constă şi
cum trebuie făcută spre a fi într-adevăr mântuitoare,
pentru a fi „bucuria îngerilor şi a oamenilor”, mai întâi
a Tatălui Ceresc – pe care-l simbolizează tatăl din
această pildă.
Este bine venit ca, mai întâi, să arătăm că termenul
de pocăinţă, ca de altfel multe alte cuvinte din limba
noastră, cu vremea, au suferit o schimbare, o
modificare de sens şi de înţeles, ba unele au dobândit
un înţeles peiorativ. Comparând înţelesul lor originar
cu cel nou, te miri cât de mare este schimbarea care sa
produs în sensul acesta al cuvintelor. Să dăm doar un
singur exemplu: cuvântul prost – care la origine, în
limba slavonă, precum se ştie, însemna om simplu,
din popor, a ajuns să însemne om lipsit de inteligenţă,
fără minte şi judecată axiologică (a se vedea
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, p. 753). În
acest sens grăieşte un personaj – domnitorul, dintr-o
cunoscută piesă de teatru: „Boieri şi tu prostime!” –
indicând prin acest cuvânt din urmă poporul de jos.
O situaţie asemănătoare s-a petrecut şi cu cuvântul
pocăinţă care, în înţelesul său adevărat, indică una din
cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii noastre care constă
în mărturisirea păcatelor săvârşite, din căinţă, regret
şi hotărâre de îndreptare, din împlinirea, după caz, a
canonului primit, urmată de dezlegarea pe care o
acordă preotul duhovnic. Dicţionarul mai sus amintit,
consemnând acest înţeles originar şi adevărat al
cuvântului pocăinţă, nu întrevede să amintească şi
sensul mai nou, folosit din păcate de foarte mulţi,
chiar şi de unii dintre credincioşii noştri neavizaţi,
anume „a deveni adept al anumitor secte religioase
creştine” (Dicţionarul citat, p. 712). Să ne amintim
faptul că unii dintre credincioşii noştri atribuie cu
uşurinţă şi fără să-şi dea seama, acest nume unor
oameni care nici ei înşişi nu şi-l revendică, preferând
numirea specifică confesiunii lor… Cuvântul acesta
este echivalentul termenului grecesc metanoia – care
implică procesul de convertire, de înnoire şi depăşire
a firii omeneşti alterate de păcat.
Sfântul Ioan Scărarul (numit aşa după cartea lui
intitulată Scara Raiului) defineşte pocăinţa ca fiind
„înnoirea Botezului”, sau ca „un legământ cu
Dumnezeu prin lucrarea faptelor bune – potrivnice
păcatelor săvârşite înainte” (Scara, Cuv. 3, 1), deci şi o
mărturisire prin fapte bune a credinţei şi a numelui de
creştin.
Aşadar, pocăinţa se află în strânsă legătură cu
Botezul; că pocăinţa este posibilă tocmai fiindcă, prin
botez, am primit în noi „arvuna Duhului Sfânt”, care
ne dă posibilitatea ca, atunci când mugurii harului
primit la Botez, crescând cu „vârsta şi cu
înţelepciunea”, să aducă „roade vrednice de
pocăinţă”, aşa cum cerea şi Sfântul Ioan Botezătorul
celor care veneau la el (Matei III, 8). „O viaţă întreagă
poate nu ne dăm seama de roadele harului primit la
Botez; dar atunci când Dumnezeu binevoieşte a lovi
inimile noastre împietrite, aşa cum a lovit Moise
stânca în pustie, din care a curs apă, şi din astfel de
inimi curg lacrimile de pocăinţa care spală
întinăciunea păcatului. Dacă n-ar fi harul Botezului în
noi n-ar curge nici lacrimile cele mântuitoare ale
pocăinţei. Harul Sfântului Botez, învăluit în negura
6
păcatelor, se trezeşte în noi ca dintr-un somn greu, ca
dintr-un mormânt, prin lucrarea pocăinţei”. 2
Trebuie subliniat faptul că pocăinţa nu este lucrarea
unei clipe, a unui singur moment din viaţa noastră. Nu
putem s-o încheiem într-o oră şi apoi să spunem: am
făcut destulă pocăinţă. Ea este şi trebuie să fie
lucrarea unei vieţi întregi. E adevărat că pocăinţa ca
Sfântă Taină, numită şi Spovedanie sau Mărturisire,
înseamnă mărturisirea cu căinţă momentană în faţa
preotului duhovnic. Acest fapt, însă, nu exclude ci
chiar presupune pocăinţa ca lucrare a vieţii întregi.
„Tatăl l-a primit pe fiul risipitor ca pe un fiu, nu ca pe
un argat. Vedem de aici că orice păcate am săvârşi,
oricât ne-am îndepărta de Dumnezeu, dacă ne
pocăim, Dumnezeu ne iartă şi ne primeşte cu braţele
deschise, ca tatăl din parabolă, pentru că El „nu
voieşte moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se
întoarcă de la calea sa şi să fie viu”(Iez. 33, 11).” 3
Aşadar, prin pocăinţa permanentă ne pregătim pentru
pocăinţa ca taină, în care ni se împărtăşeşte harul
iertării şi dezlegării din partea duhovnicului în numele
Sfintei Treimi. Deci, pocăinţa ca Taină nu se poate
despărţi de pocăinţa unei vieţi întregi, ci una
presupune pe cealaltă şi o solicită, una fiind
completată de cealaltă.
Urmărind cu atenţie această pildă a fiului risipitor,
ne putem da seama că această pildă relatată de către
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne arată nu numai
chipul adevăratei pocăinţe, ci şi treptele, momentele,
pe care le trăieşte cel ce se pocăieşte cu adevărat. Fiul
risipitor, după ce şi-a cheltuit avuţia părintească, ajuns
în condiţia de porcar în ţară străină, într-o zi îşi vine în
fire. E momentul în care păcătosul se trezeşte la
realitatea tristă a stării de împătimire în care se
găseşte. „Starea de împătimire, moartea sufletească,
după cum o numesc Sfinţii Părinţi, cu toată aparenta
ei fericire, nu satisface pe om, mai ales după ce acesta
şi-a venit în fire. Ea este ca apa sărată a mării pe care
nefericiţii marinari o beau în lipsa apei dulci; dar cu cât
o beau mai mult cu atât gâtlejul lor arde fără a le
stâmpăra setea. Cu cât aleargă mai mult după fericirea
pe care li se pare că o primeau în urma satisfacerii
poftelor şi ambiţiilor deşarte, cu atât sunt mai setoşi şi
mai neîndestulaţi. Căci „traista unei astfel de fericiri e
spartă la fund. Oricât ai pune în ea, tot goală rămâne.”
a spus un înţelept – Nicolae Velimirovici.” 4
Fiul risipitor simte nevoia să mărturisească; la
început în gândul şi în mintea sa, apoi tatălui la care se
întoarce: - Tată! Greşit-am… primeşte-mă…! În aceste
cuvinte se află tot ce se cuprinde în noţiunea de
pocăinţă; şi mărturisirea cu lacrimi a păcatelor, şi
căinţa sau părerea de rău pentru încălcarea poruncii şi
Argeºul Ortodox
Pilda Fiului Risipitor – Evanghelia
de la Luca – cap. 15, verset. 11-32.
părăsirea casei părinteşti, precum şi hotărârea de a se
îndrepta, de a se întoarce la casa la care, conform
propriei sale mărturisiri, era îndestulat de toate. Ca şi
Zaheu vameşul, el îşi elaborează singur canonul
cerând să fie primit nu ca un fiu ci „ca pe unul din
argaţi”. Acestea sunt momentele sau treptele
adevăratei pocăinţe.
Ne-am putea întreba: Avea nevoie tatăl din pildă de
mărturisirea fiului său risipitor? Fără îndoială că nu.
Ştia bine tatăl ce-a făcut fiul său, precum bine
cunoaşte Dumnezeu păcatele noastre. Ci noi, noi
înşine avem nevoie de această mărturisire:
„Fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu este
înaintea mea pururea” – zice psalmistul David. Numai
o mărturisire cu căinţă şi părere de rău „şterge
fărădelegea”, dar pentru aceasta este nevoie de
„braţele părinteşti” întinse de Dumnezeu prin mâinile
duhovnicului spre fiul care se mărturiseşte. Lui i s-a
dat de către Iisus Hristos „puterea legării şi dezlegării
păcatelor” (Ioan XX, 22 – 23), putere care nu s-a dat
nici îngerilor, dar acesta ţine şi locul tatălui din pildă,
care nu este altcineva decât Bunul Dumnezeu,
învăţând, sfătuind, certând şi mângăind – după caz,
întotdeauna cu iubire părintească, pe cel ce se
mărturiseşte. Acest lucru pare straniu unora dintre
noi. Ce nevoie avem noi să ne mărturisim păcatele
înaintea preotului? Nu pot eu face pocăinţă şi de unul
singur? Fireşte că se poate face pocăinţă şi în acest
mod, dar acest fel de pocăinţă nu este nici completă şi
nici mântuitoare. Ce s-ar fi ales de fiul risipitor, dacă ar
fi rămas numai la tânguirea ce-o făcea de unul singur
în ţara păcatului? El simte nevoia de a se mărturisi,
trebuinţă care, o ştim cu toţii, este în firea omului.
„Noi credem că adevărata pocăinţă este un act
bilateral. O parte a ei o reprezintă strădania de
îndreptare, dorinţa de înnoire (şi aceasta este, desigur,
un dar a lui Dumnezeu) pe care o face credinciosul. A
doua parte însă o reprezintă harul iertării, pe care
Dumnezeu îl împărtăşeşte prin mijlocirea slujitorului
Său investit cu această putere, ca urmare a puterii
date Sfinţilor Apostoli şi prin ei urmaşilor legitimi până
la sfârşitul veacurilor”. 5
Sunt, apoi, unii creştini care se îndoiesc de
posibilitatea, mai ales în cazul unor păcate grele. În
această privinţă, Sf. Ioan Scărarul zice: ”Înainte de a
cădea în păcat, dracii ni-l înfăţişează pe Dumnezeu ca
iubitor de oameni, spre a ne îndupleca mai uşor la
păcătuire; iar după ce am căzut în păcat, tot el ni-l
înfăţişează ca aspru spre a ne îndoi de iertare şi a
cădea în desnădejde” (Scara, Cuv. 5, 11) de aceea –
continuă acelaşi sfânt – „nu te speria chiar dacă vei
cădea în fiecare zi şi nu te depărta de la calea lui
Dumnezeu ci stai cu bărbăţie şi fără îndoială că îngerul
tău păzitor va cinsti răbdarea ta… nimic nu se poate
asemăna cu mila lui Dumnezeu, nimic nu este mai
mare ca ea” (Ibidem, Cuv. 5, 38).
În Pateric citim că un frate a întrebat pe Avva Sisoe:
„ Ce voi face avvă că am căzut? I-a răspuns lui
bătrânul: Scoală-te; Zis-a fratele: M-am sculat şi iarăşi
am căzut. Deci a întrebat fratele: până când? Zis-a
bătrânul: Până vei fi apucat (de moarte) sau în bine
sau în rău; căci cu ce se află omul cu aceea se şi duce!”
Este deosebit acest cuvânt şi se cuvine să luăm aminte
şi să nu ispitim pe Domnul Dumnezeul nostru
amânând vremea pocăinţei.
De remarcat faptul că sunt mulţi creştini hotărâţi să
facă pocăinţă, dar puţini sunt cei care ştiu cum trebuie
făcută adevărata pocăinţă. Nici într-un caz ea nu
înseamnă părăsirea Bisericii. Numai aici omul va
învăţa să facă adevărata pocăinţă. Numai aici este
harul iertării încredinţat ierarhiei sacramentale, primit
şi transmis prin succesiune apostolică.
Stelian GoMBoş
1 Pr.Dr. Gheorghe Liţiu, Cartea Vieţii, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1991, p. 41
2 Pr. Dr. Gheorghe Liţiu, op. cit., p. 42.
3 Petroniu Florea, Cuvintele Domnului, Editura
Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2004, p. 267.
4 Pr. Dr. Gheorghe Liţiu, op. cit., p. 43.
5 Pr. Dr. Gheorghe Liţiu, op. cit., p. 44.

Argeºul Ortodox
Despre spovedanie şi împărtăşanie,
nădejdea mântuirii noastre
Spovedania şi împărtăşania ne
pot menţine nivelul ridicat al
moralităţii.
Cu privire la spovedanie şi la
împărtăşanie, noi credem şi
mărturisim că spovedania deasă şi
împărtăşania sunt nădejdea
mântuirii noastre, pentru că
Însuşi Mântuitorul a spus: „Cel ce
mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu are viaţă veşnică, şi
Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”
(Ioan 6, 54).
Iar pentru a se înţelege mai
bine că toţi trebuie să ne
spovedim şi să ne împărtăşim
(pentru că nimeni nu este fără de
păcat), cităm: „Dacă zicem că
păcat nu avem, ne amăgim pe noi
înşine şi adevărul nu este în noi”
(1 Ioan 1, 8). Să nu uităm că,
pentru a se înţelege bine
puritatea celor din Împărăţia
Cerurilor, Iisus Hristos a zis:
„Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat
între cei născuţi din femei unul
mai mare decât Ioan Botezătorul;
totuşi cel mai mic din Împărăţia
cerurilor este mai mare decât el”
(Matei 11, 11).
Se înţelege deci că nimeni nu
este fără de păcat şi că, de
asemenea, nimic necurat nu
poate intra în Împărăţia Cerurilor.
Şi dacă nimic necurat nu poate
intra în Împărăţia Cerurilor (oricât
de mic ar fi păcatul), numai
spovedania (cel puţin de patru ori
pe an, în cele patru posturi) şi
împărtăşania ne pot curăţa de
greşelile noastre.
Creştinul adevărat îşi poate
menţine, în vâltoarea unei
societăţi imorale, nivelul de
moralitate ridicat numai prin
spovedanie şi împărtăşanie.
Spovedania pe care o facem la
preotul duhovnic, pentru
dezlegarea de păcate, este mai
uşor de înţeles, întrucât Domnul
Iisus Hristos a spus clar
apostolilor Săi: „Adevărat grăiesc
vouă: Oricâte veţi lega pe pământ
vor fi legate şi în cer, şi oricâte
veţi dezlega pe pământ vor fi
dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18).
Sau cum citim în Evanghelia după
Ioan: „Iisus le-a zis iarăşi: Pace
vouă! Precum M-a trimis pe Mine
Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi
zicând acestea, a suflat asupra lor
şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora
veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi
ţinute” (Ioan 20, 21-23).
Deci, cu privire la spovedanie,
lucrul este uşor de înţeles, dar
problema împărtăşaniei cu Trupul
şi Sângele Domnului Iisus Hristos
este greu de înţeles. Nici cei
şaptezeci de ucenici ai Domnului
n-au înţeles aceasta, motiv pentru
care mulţi L-au părăsit şi n-au mai
mers după El.
Pentru aceasta, detaliem cu mai
multe citate din Noul Testament,
pe care le indicăm mai jos:
După ce Domnul Iisus Hristos a
săturat cinci mii de bărbaţi cu
cinci pâini şi doi peşti, S-a dus
singur să Se roage în munte, iar
noaptea a plecat spre Capernaum.
În Noul Testament se scrie: „Deci,
când a văzut mulţimea [a doua zi]
că Iisus nu este acolo, nici ucenicii
Lui, au intrat şi ei în corăbiile cele
mici şi au venit la Capernaum,
căutându-L pe Iisus. Şi găsindu-L,
dincolo de mare, I-au zis:
Învăţătorule, când ai venit aici?
Iisus le-a răspuns şi a zis:
Adevărat, adevărat zic vouă: Mă
căutaţi nu pentru că aţi văzut
minuni, ci pentru că aţi mâncat
din pâini şi v-aţi săturat” (Ioan 6,
24-26). Se înţelege deci că unii Îl
căutau mai mult pentru a-şi
sătura pântecele.
Iisus, voind să le arate scopul
venirii Sale pe pământ, le-a mai
zis: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care
S-a pogorât din cer. Cine mănâncă
din Pâinea aceasta viu va fi în veci.
Iar Pâinea pe care Eu o voi da
pentru viaţa lumii este Trupul
Meu” (Ioan 6, 51); [...] „Cel ce
mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu are viaţă veşnică, şi
Eu îl voi învia în ziua de apoi”
(Ioan 6, 54); [...] „Cel ce mănâncă
Trupul Meu şi bea Sângele Meu
rămâne întru Mine şi Eu întru el”
(Ioan 6, 56); [...] „Cel ce mănâncă
această Pâine va trăi în veac”
(Ioan 6, 58).
Sfântul Evanghelist Ioan mai
scrie şi cum au reacţionat ucenicii
la auzirea acestor cuvinte spuse
de Iisus Hristos: „Deci mulţi din
ucenicii Lui, auzind, au zis: Greu
este cuvântul acesta! Cine poate
să-l asculte? Iar Iisus, ştiind în
Sine că ucenicii Lui murmură
împotriva Lui, le-a zis: Vă
sminteşte aceasta? Dar dacă veţi
vedea pe Fiul Omului suindu-Se
acolo unde era mai înainte?”
(Ioan 6, 60-62). Şi le-a zis Iisus:
„Duhul este Cel ce dă viaţă; trupul
nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe
care vi le-am spus sunt duh şi sunt
viaţă” (Ioan 6, 63).
Tot Sfântul Evanghelist Ioan
scrie ce a urmat: „Şi de atunci
mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus
înapoi şi nu mai umblau cu El”
(Ioan 6, 66).
După plecarea acelor ucenici,
Iisus S-a adresat celor doisprezece
Apostoli care nu L-au părăsit:
„Deci a zis Iisus celor doisprezece:
Nu vreţi şi voi să vă duceţi? Simon
Petru I-a răspuns: Doamne, la cine
ne vom duce? Tu ai cuvintele
vieţii celei veşnice. Şi noi am
crezut şi am cunoscut că Tu eşti
Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui
Viu” (Ioan 6, 67-68).
Putem trage concluzia că nici
cei doisprezece Apostoli n-au
înţeles cum ar putea ei să
mănânce Trupul lui Hristos, dar,
spre deosebire de ucenicii care Lau
părăsit, ei au rămas lângă
Domnul ştiind că El este Hristosul,
Fiul Dumnezeului Celui Viu, Care
spune adevărul, chiar dacă ei nu-l
înţeleg întotdeauna.
Abia la Cina cea de Taină
aceştia s-au luminat atunci când:
„Iisus, luând pâine şi
binecuvântând, a frânt şi, dând
ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi,
acesta este Trupul Meu. Şi luând
paharul şi mulţumind, le-a dat,
zicând: Beţi dintru acesta toţi, că
acesta este Sângele Meu, al Legii
celei noi, care pentru mulţi se
varsă spre iertarea păcatelor”
(Matei 26, 26-28). Şi le-a dat
poruncă să facă şi ei aceasta spre
pomenirea Lui (Luca 22, 19; 1
Corinteni 11, 24).
Sfântul Apostol Pavel,
referindu-se la Cina Domnului,
zice: „...de câte ori veţi mânca
această pâine şi veţi bea acest
pahar, moartea Domnului vestiţi
până când va veni. Astfel, oricine
va mânca pâinea aceasta sau va
bea paharul Domnului cu
nevrednicie, va fi vinovat faţă de
Trupul şi de Sângele Domnului. Să
se cerceteze însă omul pe sine [să
se spovedească – n.n.] şi aşa să
mănânce din Pâine şi să bea din
Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea
cu nevrednicie, osândă îşi
mănâncă şi bea, nesocotind
Trupul Domnului. De aceea mulţi
dintre voi sunt neputincioşi şi
bolnavi şi mulţi au murit” (1
Corinteni 11, 26-30).
Deci Pâinea şi Vinul din Potirul
Euharistic nu simbolizează Trupul
şi Sângele Domnului, cum zic
sectanţii, fiindcă „simbolul” nu
poate osândi, nu poate îmbolnăvi,
nu poate omorî, ci este Trupul şi
Sângele Domnului Hristos în
chipul pâinii şi vinului. Sfânta
Împărtăşanie este lucrarea
Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este
nedespărţit de Tatăl şi de Fiul.
Fiul este născut din Tatăl mai
înainte de toţi vecii şi este de o
fiinţă cu Tatăl, prin Care toate sau
făcut. Iar la plinirea vremii, Fiul
S-a pogorât din cer, S-a întrupat
de la Duhul Sfânt şi din Fecioara
Maria, S-a făcut om din iubire
pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire; El este
Cuvântul lui Dumnezeu.
Marius tRUICULESCU
7

Argeºul Ortodox
Ortosinteze
Liturghie Arhierească
în Parohia Izvorul
tămăduirii Expo-Parc
din Pitești
În duminica Vameșului și Fariseului, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, împreună cu
un sobor de preoţi şi diaconi, a oficiat Sfânta Liturghie Arhierească în paraclisul
bisericii din parohia “Izvorul Tămăduirii” Expo-Parc, aflat în cartierul Ceair din
municipiul Piteşti.
Cu această ocazie, Chiriarhul Eparhiei Argeşului şi Muscelului a adresat
credincioşilor un cuvânt de învăţătură, amintind de progresele făcute de parohie din
anul 2009 şi până în prezent.
În anul 2011, noul paraclis construit la demisol, a fost sfințit în ziua de cinstire a
Sfântului Ioan Gură de Aur care a devenit al doilea ocrotitor al bisericii aflate în
construcție.
Construcția se află pe un teren atribuit parohiei în anul 2008 de către Consiliul
Judeţean Argeş. În luna octombrie, a aceluiaşi an, pentru consolidarea terenului s-au
introdus pe o adâncime de 10 m piloni din beton armat.
Pentru oficierea Sfintei Liturghii, în anul 2009 a fost construit provizoriu un paraclis
din lemn, care a fost sfinţit în ziua de 11 octombrie de către Înaltpreasfinţitul Părinte
Calinic.
Lângă acesta au început lucrările la biserica mare construită din zid, proiectul fiind
realizat de către arhitecţii Crăciun Ioana şi Pintilie Gheorghe.
În perioada 2009-2013 au fost executate mai multe lucrări după cum urmează: a
fost turnată fundaţia, urmată de construirea demisolului care a fost acoperit cu placă
ciment. Acesta a fost transformat în spaţiu liturgic unde credincioşii parohiei pot
participa la sfintele slujbe oficiate în timpul anului. În anul 2012 s-au executat lucrări
de zidărie care au ajuns în prezent la baza turlei centrale.
Conform proiectului, noua biserică din zona Expo-Parc va avea înălţimea maximă de
24 m de la nivelul plăcii superioare a demisolului.
Lucrările sunt coordonate de preot paroh Grecu Nicolae şi preot Odă Nicolae, sub
permanenta supraveghere a Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic şi a Sectorului
Economic şi Construcţii din cadrul Eparhiei.
În cadrul Sfintei Liturghii oficiată astăzi în parohia Expo Parc, diaconul Marin Ion a
fost hirotonit preot pentru parohia Humele, iar teologul Ștefan Daniel a fost hirotonit
diacon onorific.
Sinaxa stareţilor
şi stareţelor
la Mănăstirea Cotmeana
La mănăstirea Cotmeana, ctitoria domnitorului Mircea cel Bătrân, a fost
organizată astăzi sinaxa stareţilor şi stareţelor din Arhiepiscopia Argeşului şi
Muscelului. Evenimentul s-a desfăşurat în trapeza așezământului monahal, sub
preşedenţia Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi
Muscelului și în prezența părintelui arhidiacon Caliopie Ichim, Consilier Economic și
Construcții.
În cadrul acestei şedinţe, fiecare mănăstire din cuprinsul Eparhiei a prezentat în
faţa Chiriarhului locului, un raport de activitate în plan administrativ-duhovnicesc
pentru anul 2012.
În partea a doua a acestei sinaxe au fost prezentate proiectele care urmează să
fie realizate în acest an în fiecare mănăstire. De asemenea, Arhiepiscopia Argeşului
şi Muscelului a venit cu noi propuneri care privesc înbunătăţirea activităţilor
administrative şi conduita personalului monahal.
Mănăstirea Cotmeana este considerată cea mai veche din Ţara Românească,
având prima atestare documentară la 20 mai 1388, dată consemnată într-un hrisov
din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân.
După perioada regimului comunist, în anul 1990 cu grija şi binecuvântarea
Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, mănăstirea Cotmeana a fost redeschisă fiind
aşezat ca stareţ al noii obşti monahale părintele Ioasaf Boiciuc.
Altar de credinţă strămoşească, mănăstirea Cotmeana dăinuie de peste 620 de
ani păstrând aprinsă candela credinţei creştine a poporului român-ortodox.