RESPECTUL VIEŢII PRIVATE – DELIMITĂRI CONCEPTUALE ...
RESPECTUL VIEŢII PRIVATE – DELIMITĂRI CONCEPTUALE ...
RESPECTUL VIEŢII PRIVATE – DELIMITĂRI CONCEPTUALE ...
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
<strong>RESPECTUL</strong> <strong>VIEŢII</strong> <strong>PRIVATE</strong> <strong>–</strong> <strong>DELIMITĂRI</strong> <strong>CONCEPTUALE</strong>,<br />
PRECIZĂRI PRIVIND DOMENIUL PROTECŢIEI LEGALE<br />
Călina Jugastru<br />
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu<br />
1. EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR ASUPRA <strong>VIEŢII</strong> <strong>PRIVATE</strong><br />
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului afirma în 1948 că nimeni nu va<br />
fi obiectul imixtiunilor arbitrare în viaţa sa privată şi că oricine are dreptul la<br />
protecţie legală împotriva unor astfel de imixtiuni. Practic, Declaraţia a proclamat,<br />
întâia dată, dreptul la viaţă privată ca drept al omului. Doi ani mai târziu, Convenţia<br />
Europeană a Drepturilor Omului consacra, de manieră directă, dreptul persoanei la<br />
respectarea vieţii sale private, a domiciliului şi a corespondenţei. Pactul internaţional<br />
relativ la drepturile civile şi politice nu face decât să reitereze ideea ocrotirii<br />
dreptului la viaţă privată, ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului.<br />
De fapt, juriştii americani au fost printre primii care au promovat ideea<br />
existenţei dreptului la singurătate, sub denumirea right of privacy, calificat ulterior<br />
ca drept constituţional de către Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii 1 .<br />
Chiar după mai bine de un secol, studiul publicat de S. Warren şi L. Brandeis 2 în<br />
„Harvard Law Rewiew” dobândeşte, prin interpretare, noi valenţe.<br />
Plecând de la concepţia americană, care aduce în atenţie the right to be left<br />
alone, o serie de state au adoptat reglementări speciale, ce sancţionează atingerile<br />
aduse vieţii private.<br />
Este notabilă perspectiva franceză care, prin Legea din 1881 cu privire la<br />
libertatea presei (modificată printr-o ordonanţă din 6 mai 1944) şi prin Legea din<br />
17 iulie 1970, promovează elemente semnificative: consacră noţiunea de viaţă<br />
privată şi dreptul la viaţă privată ca drept subiectiv, încearcă delimitarea sferei<br />
personale şi stabileşte măsuri de protecţie corespunzătoare, aflate la dispoziţia<br />
1 Cu prilejul soluţionării speţei Griswold, instanţa supremă a Statelor Unite ale Americii a<br />
statuat că dreptul la viaţă privată este recunoscut implicit în textul constituţional (a se vedea P. Kaiser,<br />
La protection de la vie privée. Protection du droit de la vie privée, tome 1, Economica, Presses<br />
Universitaires d’ Aix Marseille, 1984, p.46.<br />
2 S. Warren, L. Brandeis, The right of privacy, „Harvard Law Rewiew”, 1890, vol. IV, p. 193<strong>–</strong>219.<br />
An. Inst. de Ist. „G. Bariţ” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom. II, 2004, p. 339<strong>–</strong>352
340<br />
Călina Jugastru 2<br />
instanţei de judecată. Textul Legii din 1970 a fost inserat în Codul civil francez<br />
(art. 9) 3 şi se corelează cu dispoziţiile penale care incriminează faptele de captare<br />
neautorizată a cuvintelor şi imaginii persoanei 4 .<br />
Constituţia spaniolă statuează în art. 18 că dreptul la onoare, la intimitate<br />
personală şi familială, precum şi dreptul la propria imagine sunt garantate. Legea<br />
Organică nr. 1/1982 5 construieşte, pe baze constituţionale, protecţia civilă a<br />
intimităţii, onoarei şi imaginii împotriva intruziunilor nelegitime şi fixează cadrul<br />
exercitării drepturilor constituţionale.<br />
În literatură s-a făcut distincţie între modelul american al vieţii private şi<br />
modelul european 6 . În esenţă, concepţia americană înţelege the right of privacy ca<br />
expresie a autonomiei individuale, mult mai importantă decât drepturile de interes<br />
general. Am fi, aşadar, în prezenţa unor drepturi individuale, aparţinând unui<br />
subiect de drept solitar, care nu întreţine cu alţii decât acele raporturi pe care el<br />
însuşi le stabileşte „de bunăvoie, în interes general şi cu convingerea că societatea<br />
politică nu este decât un mijloc destinat să protejeze aceste drepturi” 7 .<br />
Modelul european plasează respectul vieţii private în contextul drepturilor şi<br />
libertăţilor individuale care suportă limitele impuse de exercitarea drepturilor şi<br />
libertăţilor celorlalţi. Dreptul la viaţă privată se fundamentează, din acest punct de<br />
vedere, pe echilibrul ponderat între interesele indivizilor şi interesul general.<br />
Aceasta este, de altfel, ideea-laitmotiv a hotărârilor Curţii de la Strasbourg<br />
pronunţate pe marginea art. 8 din Convenţie 8 .<br />
2. <strong>DELIMITĂRI</strong> <strong>CONCEPTUALE</strong><br />
2.1. ABSENŢA UNEI DEFINIŢII A <strong>VIEŢII</strong> <strong>PRIVATE</strong> ÎN DREPTUL POZITIV<br />
Deşi consfinţită în textul legii noastre fundamentale şi în legi speciale,<br />
noţiunea „viaţă privată” nu şi-a găsit, deocamdată, definiţia legală. Situaţia este<br />
similară şi în alte sisteme de drept, iar textele convenţiilor internaţionale nu aduc<br />
completări în acest sens.<br />
3 Art. 9 din Codul civil francez este astfel redactat: „Fiecare are dreptul la respectul vieţii<br />
private. Judecătorii pot să prescrie toate măsurile pentru a împiedica sau pentru a face să înceteze<br />
atingerea adusă intimităţii vieţii private […]” ( a se vedea Code civil, Paris, Dalloz, 1999, p. 32).<br />
4 Art.226<strong>–</strong>1 din Codul penal francez (a se vedea Code pénal. Nouveau Code pénal, ancien<br />
Code pénal, Paris, Dalloz, 1999, p. 300<strong>–</strong>301).<br />
5 Textul legii poate fi consultat în: F. Herrero-Tejedor, Legislación y jurisprudencia<br />
constitucional sobre la vida privada y la libertad de expresión, primera edición, Madrid, Colex, 1998,<br />
p. 221<strong>–</strong>256.<br />
6 In extenso, pentru această problemă, M.-T Meulders-Klein, Vie privée-Droits de l' homme,<br />
„Revue International de Droit Comparé”, nr. 4/1992, p. 786<strong>–</strong>794. A se vedea şi I. Urs, Repararea<br />
daunelor morale, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2001, p. 148<strong>–</strong>155.<br />
7 Ibidem, p. 788.<br />
8 Ibidem, p. 794.
3 Respectul vieţii private<br />
Legile fundamentale care au precedat actuala Constituţie a României<br />
recunoşteau formal secretul corespondenţei şi inviolabilitatea domiciliului <strong>–</strong><br />
aspecte ale vieţii private <strong>–</strong>, dar nu conţineau precizări despre viaţa privată ca atare.<br />
În condiţiile în care ţara noastră semnase în anul 1948 Declaraţia Universală a<br />
Drepturilor Omului, s-a apreciat că absenţa unei asemenea dispoziţii din<br />
constituţiile din 1848, 1952 şi 1965 apare ca bizară 9 . O posibilă explicaţie rezidă în<br />
controlul exercitat de autorităţile publice asupra vieţii particulare a cetăţenilor şi<br />
desfiinţarea barierelor între viaţa publică şi viaţa privată 10 .<br />
Actuala Constituţie a României afirmă dreptul la viaţă ca drept fundamental<br />
şi complex, aspect al respectării personalităţii omului, proclamată ca valoare<br />
supremă în primul său articol 11 . Autorităţile publice au obligaţia de a respecta şi<br />
ocroti viaţa intimă, familială şi privată. Cele trei noţiuni, deşi indisolubil legate, nu<br />
se confundă, motiv pentru care legiuitorul le-a menţionat separat. Aşa cum pe bună<br />
dreptate s-a spus, s-ar părea că viaţa privată este un concept mai larg, care include<br />
atât viaţa familială, cât şi pe cea intimă, aceasta din urmă fiind cea mai restrânsă<br />
formă a vieţii personale. Relaţiile care configurează viaţa familială, rolul şi<br />
funcţiile familiei 12 nu se pot desfăşura decât într-un cadru privat, la adăpost de<br />
intruziuni. Este dificil de departajat noţiunea „viaţă intimă” de noţiunea „viaţă<br />
privată”. Enumerarea art. 26 al legii fundamentale lasă loc ideii că între viaţa<br />
intimă, familială şi privată există unele deosebiri, iar ordinea în care sunt enunţate<br />
sugerează sfere cu grade diferite de amplitudine 13 . S-ar părea că viaţa privată are<br />
sfera cea mai largă de cuprindere şi este fără dubiu că nu există suprapunere între<br />
viaţa intimă şi viaţa familială. Viaţa intimă este „acel segment care este «mai<br />
personal» decât viaţa privată şi de familie” 14 . Tot ceea ce înseamnă intimitatea este<br />
de domeniul privat, dar viaţa privată nu este în mod necesar numai intimă.<br />
Textul constituţional coroborează ocrotirea dreptului la viaţă privată cu alte<br />
drepturi şi libertăţi, îndeosebi cu libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului<br />
şi corespondenţei, cu libertatea de exprimare.<br />
Alte acte normative interne fac vorbire de viaţa privată ori instituie garanţii<br />
ale respectării acesteia, fără a-i preciza însă conţinutul. Putem aminti, în acest<br />
context, Legea audiovizualului 15 , Legea privind protecţia persoanelor cu privire la<br />
9<br />
A se vedea D. Cosma, Un drept nou în peisajul juridic românesc: dreptul la viaţă privată,<br />
„Revista română de Drepturile Omului”, nr. 1, 1993, p. 17.<br />
10<br />
Acelaşi autor menţionează că nesocotirea vieţii private a individului este o notă<br />
caracteristică statelor totalitare.<br />
11<br />
A se vedea M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida,<br />
Constituţia României <strong>–</strong> comentată şi adnotată, Bucureşti, R.A. „Monitorul Oficial”, 1992, p. 64.<br />
12<br />
Cu privire la funcţiile pe care le îndeplineşte familia în societate, a se vedea Al. Bacaci,<br />
C. Hageanu, V. Dumitrache, Dreptul familiei, Bucureşti, Edit. All Beck, 4<strong>–</strong>6.<br />
13<br />
A se vedea E. Tanislav, Ocrotirea penală a dreptului la intimitate, „Revista de drept penal”,<br />
nr. 3, 1998, p. 44.<br />
14<br />
Ibidem.<br />
15<br />
Legea nr.504/1992, „M.Of. al României”, Partea I, nr. 534/22.07.2002.<br />
341
342<br />
Călina Jugastru 4<br />
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date 16 , Legea<br />
privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul<br />
telecomunicaţiilor 17 , Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public 18 ,<br />
precum şi dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură penală.<br />
În mod obişnuit, literatura de specialitate încadrează dreptul la viaţă privată<br />
în categoria mai largă a drepturilor personalităţii, domeniu care „a intrat destul de<br />
sporadic în câmpul de protecţie al doctrinei juridice române” 19 şi a cărui legiferare<br />
este insuficientă. De altfel, consacrarea legislativă relativ recentă a dreptului la<br />
viaţă particulară în dreptul nostru explică puţinele referinţe doctrinare şi<br />
jurisprudenţa limitată în materie.<br />
Dreptul altor state, deşi nu fixează noţiunea „viaţă privată” în termeni legali,<br />
cuprinde, în schimb, construcţii doctrinare şi jurisprudenţiale bogate, mai mult sau<br />
mai puţin sinuoase şi controversate. Premisa multor încercări de elaborare a unor<br />
definiţii a fost constatarea împrejurării că limitele vieţii private diferă de la stat la<br />
stat şi de la individ la individ. În Franţa anilor 1970, de exemplu, erau prohibite<br />
comentariile privind procesele de divorţ ale persoanelor publice, pe când tabloidele<br />
britanice acordau spaţii generoase cronicilor de gen. În aceeaşi ordine de idei,<br />
conţinutul vieţii private pare a se modifica sub aspectul conţinutului şi limitelor<br />
divulgării, după cum persoana vizată este cunoscută publicului <strong>–</strong> om politic, artist<br />
al scenei sau ecranului, sportiv de performanţă sau, dimpotrivă, simplu cetăţean 20 .<br />
Reţinând aceste diferenţe de tratament, putem afirma că viaţa privată este un<br />
concept cameleonic, care îşi schimbă înfăţişarea, de-a lungul timpului, dar<br />
păstrează, totodată, elemente de perenitate.<br />
În cuvinte puţine, dar expresive, s-a spus că viaţa privată este dreptul<br />
individului la o viaţă retrasă şi anonimă 21 . În termeni apropiaţi, este dreptul omului<br />
de a duce viaţa pe care o doreşte, la adăpost de orice ingerinţe 22 . Această din urmă<br />
definiţie a inspirat textul Rezoluţiei nr. 428 a Adunării Consultative a Consiliului<br />
Europei, adoptată în 1970: ”În liniile sale esenţiale, dreptul la respectul vieţii<br />
private constă în posibilitatea persoanei de a-şi duce viaţa aşa cum doreşte, cu un<br />
minimum de ingerinţe. Acest drept se referă la viaţa privată, la viaţa sa familială şi<br />
la aceea a căminului, la integritatea fizică şi morală, la onoare şi reputaţie, la faptul<br />
de a nu fi prezentat într-o lumină falsă, la nedivulgarea unor fapte inutile şi jenante,<br />
16<br />
Legea nr.677/2001, „M.Of. al României”, Partea I, nr. 790/12.12.2001.<br />
17<br />
Legea nr.676/2001, „M.Of. al României”, Partea I, nr. 800/14.12.2001.<br />
18<br />
Legea nr.544/2001, „M.Of. al României”, Partea I, nr. 663/23.10.2001.<br />
19<br />
P. Andrei, E. Safta-Romano, Protecţia juridică a dreptului la imagine, „Dreptul”, nr. 5<strong>–</strong>6,<br />
1993, p. 49.<br />
20<br />
R. Lindon, Les droits de la personnalité, Paris, Dalloz, 1974, p. 13<strong>–</strong>14.<br />
21<br />
Autorul acestei definiţii este profesorul american Niezer, citat după R. Lindon, op.cit., p. 16.<br />
22<br />
Afirmaţia aparţine profesorului Stig Stromholn, cu ocazia Congresului juriştilor din ţările<br />
nordice din 1967 şi a fost preluată ulterior de jurisprudenţa franceză (a se vedea Cour Européenne<br />
des Droits de l’ homme, 19 février 1997, note J.-M. Larralde, „Recueil Dalloz”, Jurisprudence, nr. 8,<br />
1998, p. 98).
5 Respectul vieţii private<br />
la publicarea fără autorizare a fotografiilor private, la protecţia împotriva<br />
spionajului şi a indiscreţiilor nejustificate sau inadmisibile, la protecţia împotriva<br />
utilizărilor abuzive a comunicărilor private, la protecţia împotriva informaţiilor<br />
confidenţiale comunicate sau primite de către un particular. Nu se pot prevala de<br />
dreptul la protecţia vieţii lor private persoanele care, prin propriile lor activităţi au<br />
încurajat indiscreţiile de care se plâng”.<br />
Rezoluţia conţine două idei pe care le putem reţine ca jaloane ale ocrotirii vieţii<br />
particulare: divulgarea faptelor cu caracter privat este licită dacă acestea sunt notorii;<br />
consimţământul celui vizat este condiţia sine qua non, prealabilă oricărei dezvăluiri.<br />
Este lesne de observat că Rezoluţia recurge la delimitarea vieţii private prin<br />
enumerarea diferitelor sale aspecte. Este, de altfel, una dintre modalităţile preferate<br />
şi de o parte a doctrinei. Exemplificativ enumerate, elementele vieţii private sunt<br />
viaţa familială (îndeosebi căsătoria, filiaţia, divorţul), viaţa sentimentală, imaginea,<br />
sursele de venit şi impozitele, modul de petrecere a timpului liber, viaţa<br />
profesională şi sănătatea 23 .<br />
Decizii de speţă au subliniat că viaţa privată se integrează patrimoniului<br />
moral al persoanei fizice şi constituie prelungirea personalităţii acesteia. Totodată,<br />
au sesizat conflictul dintre ocrotirea vieţii private, libertatea presei şi dreptul la<br />
informare al opiniei publice. Practica judiciară a îmbogăţit cu noi aspecte sfera de<br />
protecţie privată: identitatea persoanei <strong>–</strong> nume, domiciliu, reşedinţă (Jean Ferrat);<br />
viaţa sentimentală (speţele Antoine, France Gall, Gunther Sachs); intimitatea<br />
căminului (afacerea Bardot); sănătatea (Gérard Philippe, Rachel); dreptul la uitare<br />
(Ferrat); amintirile personale (Marlène Dietrich); imaginea persoanei (Whistler,<br />
Bardot, Papillon, Soraya) 24 ; averea personală (afacerea Calvet) 25 .<br />
2.2. DEFINIREA ÎN MANIERĂ NEGATIVĂ A <strong>VIEŢII</strong> <strong>PRIVATE</strong><br />
Confruntaţi cu dificultatea fixării terminologice a vieţii private (s-a precizat<br />
chiar că aceasta este imposibil de precizat 26 ), unii autori au fost tentaţi să o<br />
definească în mod negativ: tot ceea ce nu ţine de viaţa publică a individului este de<br />
resortul vieţii sale private. Apare deci, o nouă interogaţie: ce este viaţa publică?<br />
Cu precădere doctrina franceză a dezvoltat dihotomia viaţă publică<strong>–</strong>viaţă<br />
privată. Acceptând că viaţa publică înglobează ansamblul activităţilor desfăşurate<br />
în locuri publice (locaţii accesibile tuturor), viaţa privată este spaţiul închis terţilor,<br />
înăuntrul căruia subiectul se găseşte la adăpost de orice atingere adusă bunurilor<br />
personalităţii 27 .<br />
23 R. Lindon, op.cit., p. 14<strong>–</strong>15.<br />
24 Hotărârile sunt citate după R. Lindon, op. cit., p. 21<strong>–</strong>28.<br />
25 A se vedea F. Deboissy, J.-C. Saint-Pau, La divulgation d’une information patrimoniale (à<br />
propos de l’affaire Calvet), „Recueil Dalloz”, nr. 17, 2000, p. 267<strong>–</strong>274.<br />
26 F. Rigaux, La protection de la vie privée et des autres biens de la personnalité, Paris,<br />
Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1990, p. 725.<br />
27 A se vedea F. Rigaux, op. cit., p. 718.<br />
343
344<br />
Călina Jugastru 6<br />
Distincţia între viaţa publică şi viaţa privată, cu trimitere la termenii „loc<br />
public”, „loc privat” a fost inspirată de dispoziţiile Legii presei (1881) şi de<br />
prevederile Codului penal francez. Legea din 1881 statuează că dacă autorul<br />
divulgării şi persoana vizată se găsesc într-un loc public consimţământul persoanei<br />
vătămate la dezvăluirea activităţilor pe care le desfăşoară în acel loc este prezumat.<br />
Dacă are ca obiect preocupări din sfera privată se cere imperativ condiţia<br />
consimţământului expres. În mod asemănător, Codul penal francez pune în relaţie<br />
locul derulării faptelor şi consimţământul. Incriminarea cuprinsă în art. 226-1<br />
(captarea, înregistrarea, transmiterea imaginii persoanei aflate într-un loc privat,<br />
fără acordul acesteia) este însoţită de precizarea că, atâta timp cât acţiunile au fost<br />
săvârşite cu ştirea celui în cauză, consimţământul se prezumă 28 .<br />
Jurisprudenţa franceză, îndeosebi cea a ultimilor ani, este mai puţin<br />
categorică şi menţionează că viaţa privată nu se reduce la intimitatea căminului şi<br />
la activităţile desfăşurate într-un loc privat, ci se poate extinde, tot atât de bine, la<br />
locurile publice 29 . De altfel, viaţa publică nu mai este considerată o limitare a vieţii<br />
private, iar elaborarea unei definiţii prin contrast a pierdut teren 30 .<br />
2.3. O POSIBILĂ DEFINIŢIE<br />
Este incontestabil că esenţa vieţii private se identifică cu un sector personal,<br />
în care nimeni nu poate pătrunde fără acordul celui în cauză 31 . Fără intenţia unei<br />
definiţii exhaustive a vieţii private şi fără a pierde din vedere frontierele sale<br />
mobile, considerăm că suntem în prezenţa unei sfere autodeterminare, pe de o parte<br />
şi de excludere, pe de altă parte. Viaţa privată se naşte din conjuncţia a trei<br />
componente: un anumit comportament al persoanei (controlul deplin asupra<br />
propriilor decizii şi acţiuni, dar şi asupra informaţiilor care o privesc), păstrarea<br />
anonimatului şi relaţiile cu semenii (raporturi de familie, relaţii afective 32 , relaţii<br />
profesionale, de afaceri).<br />
3. ASPECTE PRIVIND DOMENIUL <strong>VIEŢII</strong> <strong>PRIVATE</strong><br />
Doctrina şi, mai ales, cauzele deduse judecăţii în faţa instanţelor naţionale sau<br />
internaţionale pun în evidenţă faptul că dreptul la viaţă privată are multiple faţete:<br />
identitatea persoanei, integritatea fizică şi morală, starea de sănătate, viaţa<br />
sentimentală, viaţa sexuală (inclusiv aspecte privind homosexualitatea şi<br />
28<br />
Code pénal. Nouveau Code ..., p. 300<strong>–</strong>301.<br />
29<br />
Cour d’ Appel de Paris, 27 janvier 1981.<br />
30<br />
A se vedea F. Rigaux, op.cit., p. 716.<br />
31<br />
J. Rivero, Les libertés publiques. Le régime des principales libertés, 4e édition, Paris,<br />
Presses Universitaires de France, 1989, p. 76.<br />
32<br />
Pentru includerea acestui tip de relaţii în domeniul vieţii private, a se vedea E. Tanislav,<br />
Ocrotirea penală a dreptului la intimitate..., p. 48.
7 Respectul vieţii private<br />
transsexualitatea), inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei, secretul<br />
profesional, dreptul la un mediu sănătos ş.a. Vom dezvolta în cele ce urmează doar<br />
câteva dintre aspectele sale, ştiut fiind că, alături de aspectele clasice, timpul şi<br />
realităţile imediate adaugă noi şi noi dimensiuni.<br />
3.1. ATRIBUTELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI<br />
3.1.1. Domiciliul, reşedinţa<br />
Persoana fizică se individualizează în spaţiu prin domiciliu. În contextul vieţii<br />
private dobândesc semnificaţie atât domiciliul, ca locuinţă statornică sau<br />
principală, cât şi reşedinţa, înţeleasă ca locuinţă vremelnică ori temporară 33 . Ţinând<br />
seama de diviziunea tripartită, tradiţională în doctrina civilistă <strong>–</strong> domiciliu de drept<br />
comun, legal şi convenţional <strong>–</strong> ne vom raporta exclusiv la primele două categorii.<br />
Acestea sunt cele care dau expresie intenţiei persoanelor fizice de a ocupa, în mod<br />
real, un spaţiu care să se interpună între viaţa personală şi terţi şi, respectiv, voinţei<br />
legiuitorului de a ocroti incapabilii, inclusiv sub aspectul evitării intruziunilor în<br />
locul de desfăşurare a activităţilor private. Domiciliul convenţional <strong>–</strong> care nu are<br />
relevanţă în acest cadru al discuţiei <strong>–</strong> nu este, în realitate, decât un domiciliu fictiv,<br />
un „simplu artificiu juridic, cu ajutorul căruia, printr-o convenţie accesorie, părţile<br />
unui act juridic derogă de la unele efecte normale ale domiciliului real, fie obţinând<br />
o «prorogare de competenţă», fie o simplificare a unor forme procedurale (de<br />
exemplu, reclamantul dintr-un judeţ îndepărtat, îşi alege domiciliul <strong>–</strong> pentru<br />
comunicarea actelor de procedură <strong>–</strong> la avocatul său din localitatea de domiciliu a<br />
pârâtului unde se judecă procesul” 34 .<br />
Dincolo de această distincţie, alte ramuri de drept (constituţional, penal)<br />
conferă o accepţiune largă noţiunii de domiciliu, care înglobează atât „domiciliul în<br />
sensul dreptului civil, cât şi reşedinţa unei persoane fizice” 35 .<br />
Din perspectiva ocrotirii vieţii particulare, facem câteva precizări cu privire la<br />
domiciliu:<br />
− domiciliul reprezintă un spaţiu ce se impune respectul terţelor<br />
persoane. Acestora le incumbă obligaţia negativă de a nu face nimic de natură a-i<br />
aduce atingere;<br />
− domiciliul are menirea de a „găzdui”, de a face posibile activităţile<br />
domestice, viaţa intimă şi de familie;<br />
− pentru obţinerea protecţiei legale, nu are relevanţă titlul cu care este<br />
deţinută locuinţa (proprietate, uzufruct, închiriere etc.);<br />
33<br />
Pentru definiţii date în doctrină celor două atribute de identificare, a se vedea Gh. Beleiu,<br />
Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII-a revăzută şi<br />
adăugită de P. Truşcă, M. Nicolae, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2001, p. 396 şi 405; E. Lupan,<br />
Drept civil. Persoana fizică, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 161, 168 şi 177.<br />
34<br />
M. Mureşan, A. Boar, Ş. Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Cluj-Napoca, Edit. Cordial<br />
Lex, 2000, p. 60.<br />
35<br />
M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, op. cit., p. 68.<br />
345
346<br />
Călina Jugastru 8<br />
− ocrotirea juridică a domiciliului nu este condiţionată de prezenţa<br />
permanentă a titularului în spaţiul respectiv.<br />
Ocrotirea domiciliului, ca manifestare a vieţii private, se întemeiază pe<br />
imperativul asigurării securităţii şi demnităţii persoanei. S-a spus, de altfel, că<br />
„inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalităţii<br />
umane decât pe dreptul de proprietate 36 .<br />
Legea noastră fundamentală dispune în art. 27, alin. 1: „Domiciliul şi<br />
reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde în domiciliul ori în reşedinţa<br />
unei persoane fără învoirea acesteia”, iar alineatul următor enumeră situaţiile în<br />
care se poate excepta de la această interdicţie.<br />
Ca element de noutate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mers mai<br />
departe şi a introdus în sfera de protecţie a articolului 8 aşa-numitul „domiciliu<br />
profesional” 37 . Instanţa europeană a pornit de la premisa că respectul vieţii private<br />
nu poate fi restrâns la un cerc intim, unde se desfăşoară viaţa personală după bunul<br />
plac, ci înglobează, deopotrivă, dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu<br />
semenii lui. Iar majoritatea oamenilor au, datorită activităţii profesionale, cele mai<br />
multe prilejuri de a strânge relaţiile cu lumea exterioară. Pentru această raţiune, în<br />
ocupaţiile unei persoane nu se poate trasa întotdeauna o linie de demarcaţie între<br />
ceea ce aparţine domeniului profesional şi ceea ce excede acestuia, iar noţiunea de<br />
domiciliu trebuie extinsă şi la localurile profesionale. Întemeiat pe asemenea<br />
argumente, s-a apreciat că percheziţionarea cabinetului avocaţial în absenţa unui<br />
observator independent înfrânge inviolabilitatea domiciliului şi întruneşte<br />
caracterele unei intruziuni nejustificate în viaţa privată a titularului biroului.<br />
Singurele ingerinţe permise în dreptul nostru sunt cele expres reglementate în<br />
Constituţie şi detaliate în Codul de procedură penală. Astfel, se poate deroga de la<br />
regula că nimeni nu va pătrunde ori rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei<br />
persoane fără învoirea acesteia doar pentru executarea unui mandat de arestare sau<br />
a unei hotărâri judecătoreşti, pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa,<br />
integritatea fizică sau bunurile persoanei, pentru apărarea siguranţei naţionale,<br />
ordinii publice, prevenirea răspândirii unei epidemii (aceste cazuri formează starea<br />
de necesitate). De asemenea, Constituţia şi Codul de procedură penală<br />
reglementează percheziţia domiciliară, care justifică amestecul în spaţiul intim<br />
atunci când există suficiente şi serioase indicii că pe această cale se vor descoperi<br />
probe, iar actul procedural respectiv este indispensabil aflării adevărului şi justei<br />
rezolvări a cauzei. Totuşi, legea conţine dispoziţii menite să ocrotească viaţa<br />
privată: organul judiciar este ţinut să ia măsuri pentru ca împrejurările şi faptele ce<br />
aparţin vieţii personale a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au<br />
legătură cu cauza să nu devină publice.<br />
36 Ibidem.<br />
37 Este reprezentativă pentru acest aspect hotărârea Niemetz contra Germaniei, expusă în:<br />
V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti, Institutul Român pentru<br />
Drepturile Omului, 1998, p. 394<strong>–</strong>396.
9 Respectul vieţii private<br />
Constituindu-se ca spaţiu fizic în care personalitatea individului se manifestă<br />
plenar, domiciliul poartă marca intimităţii titularului şi justifică pretenţiile de<br />
protecţie a vieţii personale.<br />
3.1.2. Numele, pseudonimul<br />
Analizând protecţia numelui ca aspect esenţial al vieţii private, acoperim, de<br />
fapt, mai multe realităţi: numele de familie, prenumele, pseudonimul, numele<br />
comercial (firma). Este interesantă evoluţia gândirii asupra naturii juridice a<br />
numelui patronimic, reflectată îndeosebi în practica instanţelor franceze. Într-o<br />
primă etapă s-a considerat că titularul dispune un adevărat drept de proprietate<br />
asupra numelui de familie. În decizii succesive s-a statuat că utilizarea abuzivă a<br />
numelui de familie al altei persoane este un act de violare a proprietăţii. În<br />
formulări asemănătoare s-a exprimat aceeaşi idee: numele este cea mai sacră dintre<br />
proprietăţi 38 ; „persoana care poartă legitim un nume patronimic are dreptul de a se<br />
bucura şi de a dispune de acesta în mod absolut” 39 . Într-o astfel de optică, diferenţele<br />
între proprietatea asupra bunurilor şi proprietatea asupra numelui patronimic rezidă<br />
în modalităţile de dobândire, respectiv de pierdere a dreptului în discuţie.<br />
Ulterior, s-a impus teza potrivit căreia numele poate fi privit fie ca obiect al<br />
proprietăţii, fie ca semn distinctiv al individului şi al familiei sale, fie ca atribut al<br />
personalităţii 40 . Actualmente se acceptă, că numele este un drept subiectiv<br />
extrapatrimonial şi, totodată, atributul de identificare care constă în „dreptul omului<br />
de a fi individualizat în familie şi societate prin cuvintele stabilite în condiţiile legii<br />
cu această semnificaţie” 41 .<br />
Deşi Convenţia europeană nu conţine prevederi exprese la nume, Curtea a<br />
decis că, în calitate de instrument de identificare personală, numele, lato sensu, nu<br />
priveşte mai puţin viaţa privată a acesteia 42 . Modalităţile de intruziune în viaţa<br />
privată prin încălcarea dreptului la nume sunt diverse şi antrenează răspunderea<br />
pentru prejudiciul cauzat. Domeniile vizate sunt, în special cel literar-artistic,<br />
precum şi cel al programelor audiovizuale. Avem în vedere faptul că autorii<br />
operelor literare şi producătorii filmelor se confruntă adesea cu o problemă delicată<br />
<strong>–</strong> alegerea numelui şi prenumelui personajelor. Numele şi prenumele trebuie astfel<br />
alese încât să nu dea naştere unor confuzii cu persoane existente în realitate. În<br />
general, utilizarea prenumelor nu cunoaşte restricţii. De pildă, judecând plângerea<br />
numitei Cléo de Mérode, care susţinea că există confuzie între ea şi un personaj de<br />
film <strong>–</strong> Cléo <strong>–</strong> o instanţă franceză a considerat că prenumele Cléo (diminutiv al<br />
Cleopatrei) este foarte răspândit 43 . În ceea ce priveşte numele de familie, se pot<br />
38<br />
Cour d’Appel de Paris, 15 novembre 1858, hotărâre citată după R. Lindon, op.cit., p. 120.<br />
39<br />
Cour d’Appel de Paris, 27 décembre 1893, ibidem, p. 120<strong>–</strong>121.<br />
40<br />
În acest sens, Tribunal de Bordeaux, 14 juin 1862, loc. cit.<br />
41<br />
M. Mureşan, A. Boar, Ş. Diaconescu, op. cit., p. 41.<br />
42<br />
Cauza Guillot contra Franţei, în: V. Berger, op. cit., p. 364<strong>–</strong>366.<br />
43<br />
Tribunal civil de la Seine, 24 décembre 1993, citat după Ch. Debbasch, Droit de<br />
l’audiovisuel, Paris, Dalloz, 1995, p. 397.<br />
347
348<br />
Călina Jugastru 10<br />
face anumite distincţii. Dacă numele este frecvent întâlnit, banal sau relativ<br />
răspândit, persoanele reale care îl poartă nu suferă nici o atingere a dreptului la<br />
nume, cu excepţia cazului când se poate face o analogie sub aspectul profesiunii,<br />
condiţiei sociale, domiciliului ori a altor asemenea elemente. Dacă numele este rar<br />
întâlnit, confuzia este mai greu de evitat, chiar în lipsa unor similitudini şi poate fi<br />
generatoare de prejudiciu.<br />
3.2. INTIMITATEA PERSOANEI<br />
3.2.1. Inviolabilitatea corespondenţei<br />
Statuarea constituţională a inviolabilităţii corespondenţei urmăreşte<br />
protejarea unei game largi de forme şi mijloace de comunicare interumană<br />
(scrisori, telegrame, trimiteri poştale de orice fel, convorbiri telefonice ş.a.).<br />
Modalităţile de sancţionare a intimităţii sunt diverse. Codul penal incriminează<br />
fapta de a deschide, distruge, reţine sau divulga conţinutul corespondenţei adresate<br />
altuia, chiar dacă a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală. Aceeaşi<br />
pedeapsă este aplicabilă interceptărilor convorbirilor sau comunicărilor telefonice,<br />
telegrafice sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă, chiar în cazul în care<br />
făptuitorul a cunoscut conţinutul acestora din greşeală sau din întâmplare 44<br />
(art. 195 din Codul de procedură penală).<br />
Deşi Constituţia reglementează inviolabilitatea corespondenţei distinct de<br />
viaţa intimă, familială şi privată, le-a conceput totuşi în strânsă legătură.<br />
Cenzurarea gândurilor, opiniilor exprimate prin telefon, în scris sau prin alte<br />
mijloace rămâne un aspect al violării intimităţii 45 . Mai mult, Curtea de la<br />
Strasbourg a precizat: „convorbirile telefonice se includ în noţiunea de viaţă privată<br />
şi de corespondenţă în sensul art. 8 din Convenţie” 46 .<br />
Dacă ar fi să căutăm temeiul ocrotirii corespondenţei, ne putem raporta, fără<br />
să greşim, la acelaşi imperativ al asigurării securităţii şi demnităţii persoanei.<br />
Oricine este îndreptăţit să comunice cu semenii săi, indiferent de suportul tehnic<br />
utilizat sau de conţinutul material al comunicării. Inviolabilitatea corespondenţei<br />
este, în ultimă instanţă, expresia libertăţii de gândire şi a libertăţii de comunicare.<br />
Reţinem, în contextul secretului corespondenţei, ca manifestare clasică a<br />
vieţii private, două probleme mult discutate în timpul din urmă: limitele inviolabilităţii,<br />
cu adresă la interceptarea convorbirilor telefonice şi a scrisorilor şi influenţa de<br />
netăgăduit a tehnologiilor moderne asupra mijloacelor de protecţie legală.<br />
44<br />
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.<br />
45<br />
În mod asemănător, Constituţia spaniolă conţine prevederi care garantează secretul<br />
comunicaţiilor şi în special al comunicaţiilor poştale, telegrafice şi telefonice (art. 18, alin. 3).<br />
46<br />
L. E. Pettiti, Les écoutes téléphoniques et la protection de la vie privée, „Revue de science<br />
criminelle et de droit pénal comparé”, nr. 4, 1998, p. 829.
11 Respectul vieţii private<br />
Pe cale convenţională şi jurisprudenţială s-au impus, în planul realităţilor<br />
internaţionale, anumite limitări ale utilizării corespondenţei. Evocăm în acest sens,<br />
textul art. 8, alin. 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Potrivit acestuia,<br />
precum şi numeroaselor decizii ale Curţii europene, amestecul în viaţa privată este<br />
justificat doar prin respectarea cumulativă a câteva cerinţe:<br />
<strong>–</strong> Legalitatea ingerinţei, ceea ce presupune ca legea să indice cu suficientă<br />
claritate întinderea puterii autorităţilor şi modul ei de exercitare pentru urmărirea<br />
scopului legitim, dar şi protecţia adecvată a drepturilor individuale. Cerinţa<br />
„prevăzută de lege” implică un anumit grad de protecţie pe care legea naţională<br />
trebuie să-l ofere persoanelor împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice<br />
în exerciţiul drepturilor garantate;<br />
<strong>–</strong> Ingerinţa să fie proporţională cu scopul şi să fie necesară într-o societate<br />
democratică, aspect ce decurge din urmărirea unui obiectiv legitim: asigurarea<br />
securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice, apărării ordinii şi<br />
prevenirii faptelor penale, protejării sănătăţii, moralei, drepturilor şi libertăţilor<br />
altora. De pildă, împiedicarea deţinutului de a începe o corespondenţă în scopul<br />
angajării unui avocat 47 sau aducerea la cunoştinţa organelor de poliţie a numerelor<br />
de telefon formate de abonat, fără acordul acestuia 48 din urmă sunt tot atâtea<br />
ingerinţe nejustificate în viaţa privată. Exercitarea puterii de interceptare poate da<br />
cu uşurinţă naştere, în cazuri individuale, unor abuzuri cu consecinţe negative<br />
pentru întreaga societate democratică. Pentru această raţiune, criteriul necesităţii<br />
reclamă instituirea unor garanţii adecvate.<br />
A doua problemă de strictă actualitate o constituie măsura şi condiţiile în care<br />
noile tehnologii aduc după sine un real pericol pentru viaţa privată. Dezvoltarea la<br />
scară mondială a reţelei Internet pune problema securităţii unuia dintre mijloacele<br />
de comunicare din ce în ce mai frecvent utilizate <strong>–</strong> poşta electronică (e-mail).<br />
Aceasta nu este decât o modalitate de transmitere la distanţă, care prezintă analogii<br />
cu serviciul poştal obişnuit: „expeditorul concepe o scrisoare, o introduce într-un<br />
plic pe care completează adresa destinatarului şi adresa expeditorului, apoi depune<br />
scrisoarea într-o cutie poştală. De aici, serviciul poştal o preia şi o transmite, prin<br />
mai multe oficii intermediare, destinatarului. Scrisoarea este introdusă, de către<br />
poştaş, în cutia de scrisori a destinatarului, de unde acesta o poate lua când doreşte” 49 .<br />
47<br />
Cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, „Hotărâri ale<br />
Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Culegere selectivă, vol.II, Iaşi, Edit. Polirom, Iaşi, 2000,<br />
p. 13<strong>–</strong>24.<br />
48<br />
Cauza Malone contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, „Hotărâri ale<br />
Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Culegere selectivă, vol.II, Iaşi, Edit. Polirom, Iaşi, 2000,<br />
p. 127<strong>–</strong>143.<br />
49<br />
V.-V. Patriciu, I. Vasiu, Ş.-G. Patriciu, Internetul şi dreptul, Bucureşti, Edit. All Beck, 1999,<br />
p. 18.<br />
349
350<br />
Călina Jugastru 12<br />
Din păcate, confidenţialitatea poştei electronice lasă de dorit, atâta timp cât<br />
mesajele pot fi interceptate, cu intenţie sau din eroare, de către persoane<br />
neautorizate sau de către administratorii sistemelor de calcul. Ori, este indubitabil<br />
că mesajele electronice sunt de domeniul vieţii private şi ar trebui să se bucure de<br />
secretul care caracterizează corespondenţa 50 .<br />
3.2.2. Intimitatea informatică<br />
Realitatea pericolului pe care îl reprezintă tehnologiile informatice, din ce în<br />
ce mai sofisticate, cu privire la viaţa particulară a individului, este demonstrată de<br />
adoptarea unei importante serii de acte normative la nivel internaţional. Din larga<br />
paletă de modalităţi prin care se poate aduce atingere vieţii private, ne vom opri, în<br />
acest studiu, doar la prelucrarea datelor cu caracter personal. Este o problemă ce se<br />
găseşte în strânsă relaţie cu dreptul fundamental la respectarea vieţii private. Stau<br />
mărturie, în acest sens, Convenţia nr. 108 a Consiliului Europei 51 pentru protejarea<br />
persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal şi<br />
directivele europene care conturează cadrul legislativ, atât de necesar, al ocrotirii<br />
sferei personale. Menţionăm, alături de Convenţie, Directiva nr. 95/46/2001<br />
privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter<br />
personal şi libera circulaţie a acestor date 52 .<br />
Printr-o serie de acte normative s-au pus, pentru prima dată în ţara noastră,<br />
bazele unui sistem articulat de protecţie a datelor cu caracter personal, dreptul<br />
comun în materie constituindu-l Legea nr. 677/2001 privind protectia persoanelor<br />
cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor<br />
date. Scopul declarat al documentelor internaţionale şi al legii menţionate este<br />
garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor<br />
fizice, în mod special a dreptului la viaţă privată, în raport cu prelucrarea datelor<br />
personale şi libera circulaţie a acestor date. Dispoziţiile normative constituie, în<br />
anumite privinţe, limitări aduse utilizării tehnicilor informatice sau de altă natură,<br />
destinate prelucrării acestor date şi, totodată, garanţii eficiente ale protecţiei<br />
dreptului la respectarea vieţii private.<br />
După modelul Directivei nr. 95/46 53 , legiuitorul român instituie dreptul de<br />
acces al fiecărui individ la bazele de date care îl privesc şi posibilitatea controlului,<br />
în limite determinate, asupra prelucrării şi transmiterii informaţiilor cu caracter<br />
50 Pentru detalii privind componentele mesajului electronic şi pentru prezentarea altor servicii<br />
Internet, a se vedea D. Gărăiman, Dreptul şi informatica, Bucureşti, Edit. All Beck, 2003, p. 6<strong>–</strong>12.<br />
51 Convenţia a fost publicată în „M.Of. al României”, Partea I, nr. 830 din 21.12.2001.<br />
52 Directiva a fost publicată în „Journal Officiel”, n.L 281/23.11.1995.<br />
53 Prevederile Directivei au fost transpuse în dreptul intern al statelor europene (Franţa, spre<br />
exemplu, le-a preluat printr-o lege din 1978, Spania prin Legea Organică nr. 15/1999 privind protecţia<br />
datelor cu caracter personal ş.a.).
13 Respectul vieţii private<br />
personal. Legea cuprinde o reglementare unitară, fără a deosebi după cum<br />
procesarea actelor are loc în sectorul public ori în sectorul privat. Regulile<br />
fundamentale care guvernează operaţiunile sunt: principiul calităţii datelor supuse<br />
prelucrării (date adecvate, pertinente, colectate şi înregistrate în mod legal şi cu<br />
bună-credinţă); principiul transparenţei sau publicităţii prelucrărilor; principiul<br />
consimţământului informat al celui vizat; principiul securităţii şi confidenţialităţii.<br />
O reală ocrotire a vieţii private în contextul prelucrărilor automatizate sau<br />
neautomatizate a datelor nu ar fi posibilă fără respectarea unei proceduri stricte de<br />
desfăşurare a operaţiunilor. Operatorilor le incumbă obligaţia de notificare a<br />
prelucrărilor, însoţită de precizarea motivaţiei, scopului, persoanelor vizate,<br />
destinatarilor, precum şi a măsurilor de securitate menite să prevină lezarea<br />
drepturilor şi libertăţilor fundamentale 54 . Autorităţii de supraveghere în domeniu îi<br />
revine sarcina de a decide dacă este oportun controlul prealabil, iar operatorul<br />
poate demara prelucrarea dacă în termen de 5 zile de la notificare nu a fost anunţat<br />
de necesitatea acestuia. Procesul de prelucrare se finalizează prin distrugerea<br />
datelor sau anonimizarea şi stocarea în scop statistic ori de cercetare ştiinţifică.<br />
În afara principiilor care guvernează procesarea datelor personale, interdicţia<br />
prelucrării anumitor categorii de date şi afirmarea drepturilor persoanelor vizate,<br />
respectiv a obligaţiilor operatorilor constituie tot atâtea garanţii fără de care<br />
ocrotirea vieţii private îşi pierde sensul. Este interzisă prelucrarea informaţilor<br />
legate de originea rasială sau etnică, convingerile politice, religioase, filosofice sau<br />
de natură similară, cum sunt apartenenţa sindicală, starea de sănătate sau viaţa<br />
sexuală (art. 7, alin. 1 din Legea nr. 677/2001).<br />
Una dintre cele mai eficiente garanţii ale vieţii private este reglementarea<br />
drepturilor persoanelor vizate şi a obligaţiilor responsabililor prelucrărilor.<br />
Persoanele în cauză au dreptul de acces la date, în scopul confirmării împrejurării<br />
că prelucrarea este în curs şi are ca obiect date care le privesc. De asemenea, au<br />
drept de intervenţie asupra datelor (dacă elementele reţinute sunt eronate ori<br />
incomplete) şi au dreptul de a se opune prelucrării, pentru motive legitime,<br />
întemeiate pe situaţia lor particulară. Operatorul are obligaţia de informare cu<br />
privire la scopul, destinatarii prelucrării, drepturile de care dispune cel vizat.<br />
Oricine a suferit o atingere prejudiciabilă a vieţii private prin prelucrarea datelor<br />
care îl privesc are dreptul de a fi indemnizat.<br />
Privită prin prisma ocrotirii vieţii private, Legea nr. 677/2001 se adaugă<br />
eforturilor de compatibilizare a dispoziţiilor legale naţionale cu legislaţia<br />
europeană. Textul legii suferă însă unele scăderi, inerente începutului şi este<br />
susceptibil de îmbunătăţire sub unele aspecte (de pildă, derogările de la condiţia<br />
notificării sunt extrem de lapidar formulate, iar în lipsa unor criterii obiective de<br />
54 Textul legal permite, în unele situaţii, începerea prelucrărilor fără notificare ori în prezenţa<br />
notificării simplificate (de exemplu, când prelucrarea are ca scop ţinerea unor registre destinate, prin<br />
lege, informării publicului <strong>–</strong> registrul de cadastru, registrul de înscriere a ipotecilor).<br />
351
352<br />
Călina Jugastru 14<br />
analiză, dreptul la viaţa privată poate fi uşor înfrânt; legiuitorul omite să identifice,<br />
chiar şi exemplificativ, operaţiunile care prezintă „risc special”, întrucât acestea<br />
implică obligativitatea controlului).<br />
Fără putinţă de tăgadă, realitatea imediată tinde să configureze relaţii<br />
specifice societăţii informatice, aducând noi pericole la adresa libertăţilor<br />
fundamentale. Lămurirea înţelesului unor noţiuni cum sunt cele de viaţă privată,<br />
viaţă publică, intimitate este un imperativ necesar 55 , care trebuie să se regăsească în<br />
contextul unei noi legiferări, alături de reglementarea conflictului tot mai pronunţat<br />
între libertatea presei, dreptul la informare al opiniei publice şi prerogativa<br />
controlului asupra vieţii private.<br />
55 A se vedea Al. Boroi, M. Popescu, Dreptul la intimitate şi la viaţă privată. Elemente de<br />
drept comparat, „Dreptul”, nr. 5, 2003, p. 168.