RESPECTUL VIEŢII PRIVATE – DELIMITĂRI CONCEPTUALE ...

346
Călina Jugastru 8
− ocrotirea juridică a domiciliului nu este condiţionată de prezenţa
permanentă a titularului în spaţiul respectiv.
Ocrotirea domiciliului, ca manifestare a vieţii private, se întemeiază pe
imperativul asigurării securităţii şi demnităţii persoanei. S-a spus, de altfel, că
„inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalităţii
umane decât pe dreptul de proprietate 36 .
Legea noastră fundamentală dispune în art. 27, alin. 1: „Domiciliul şi
reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde în domiciliul ori în reşedinţa
unei persoane fără învoirea acesteia”, iar alineatul următor enumeră situaţiile în
care se poate excepta de la această interdicţie.
Ca element de noutate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mers mai
departe şi a introdus în sfera de protecţie a articolului 8 aşa-numitul „domiciliu
profesional” 37 . Instanţa europeană a pornit de la premisa că respectul vieţii private
nu poate fi restrâns la un cerc intim, unde se desfăşoară viaţa personală după bunul
plac, ci înglobează, deopotrivă, dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu
semenii lui. Iar majoritatea oamenilor au, datorită activităţii profesionale, cele mai
multe prilejuri de a strânge relaţiile cu lumea exterioară. Pentru această raţiune, în
ocupaţiile unei persoane nu se poate trasa întotdeauna o linie de demarcaţie între
ceea ce aparţine domeniului profesional şi ceea ce excede acestuia, iar noţiunea de
domiciliu trebuie extinsă şi la localurile profesionale. Întemeiat pe asemenea
argumente, s-a apreciat că percheziţionarea cabinetului avocaţial în absenţa unui
observator independent înfrânge inviolabilitatea domiciliului şi întruneşte
caracterele unei intruziuni nejustificate în viaţa privată a titularului biroului.
Singurele ingerinţe permise în dreptul nostru sunt cele expres reglementate în
Constituţie şi detaliate în Codul de procedură penală. Astfel, se poate deroga de la
regula că nimeni nu va pătrunde ori rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia doar pentru executarea unui mandat de arestare sau
a unei hotărâri judecătoreşti, pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa,
integritatea fizică sau bunurile persoanei, pentru apărarea siguranţei naţionale,
ordinii publice, prevenirea răspândirii unei epidemii (aceste cazuri formează starea
de necesitate). De asemenea, Constituţia şi Codul de procedură penală
reglementează percheziţia domiciliară, care justifică amestecul în spaţiul intim
atunci când există suficiente şi serioase indicii că pe această cale se vor descoperi
probe, iar actul procedural respectiv este indispensabil aflării adevărului şi justei
rezolvări a cauzei. Totuşi, legea conţine dispoziţii menite să ocrotească viaţa
privată: organul judiciar este ţinut să ia măsuri pentru ca împrejurările şi faptele ce
aparţin vieţii personale a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au
legătură cu cauza să nu devină publice.
36 Ibidem.
37 Este reprezentativă pentru acest aspect hotărârea Niemetz contra Germaniei, expusă în:
V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, 1998, p. 394–396.