Numarul 196 - Revista Tribuna

din România în datini legate de Crăciun şi Anul
Nou: Neamţul şi Bucovina. Mai ales că aici aveam
şi prieteni buni, care m-au sfătuit şi ne-au ajutat la
filmări. Între ei i-aş aminti pe Înalt Prea Sfinţitul
Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pe stareţii
mănăstirilor Neamţ şi Putna, şi nu în ultimul
rând, pe unicul, inegalabilul Marcel Mureşeanu,
pe atunci „păstorul” culturii sucevene. Cât despre
filme, ele poartă marca inconfundabilă a Cristinei
Nichituş, iar eu mă pot mândri cu autenticitatea
lor documentară.
– În încheiere nu vă mai „pisez” cu încă o
întrebare, vă invit să evocaţi un moment de graţie
din viaţa dumneavoastră de jurnalist.
– Nu am de ce să mă plâng. Meseria de jurnalist
mi-a adus numeroase satisfacţii, atât de ordin
profesional, cât şi personal. Aşa că trebuie să recunosc
că am ezitat îndelung până m-am oprit asupra
unei întâmplări pe care, acum, o evoc nu fără
o anumită doză de orgoliu. În vara anului 1999
mă aflam la Moncton, Nouveau-Brunswick, pe
malul Atlanticului, în Canada. Eram atunci redactorul-şef
al cotidianului Bucarest Matin, singura
publicaţie de acest gen din sud-estul Europei şi
făceam parte din grupul de ziarişti care îl însoţeau
pe preşedintele Emil Constantinescu la cel de al
VIII-lea Sommet al francofoniei. Într-una din zile,
când ieşeam de la reuniunea de dimineaţă,
preşedintele m-a luat de umăr şi mi-a spus: dupăamiază,
la 4, vrei să vii cu mine la o întâlnire mai
specială? Bine înţeles, i-am răspuns. Dar fără
reportofon… a continuat zâmbind enigmatic. La
ora convenită eram în holul hotelului unde erau
cazate oficialităţile. Tot acolo se afla şi Sorin
Croitorescu, de la Radio România care primise
aceeaşi invitaţie discretă. Preşedintele
Constantinescu a coborât împreună cu unul din
consilierii săi, iar grupului i s-au alăturat prozatorul
Gabriel Gafiţa, ambasadorul României în
Canada şi poeta Elena Ştefoi care lucra şi ea la
Ambasadă. Şi în acel moment - surpriza: Emil
Constantinescu s-a îndreptat jovial spre un alt
grup oficial, în mijlocul căruia, cu un cap mai
înalt ca toţi, zâmbea Jacques Chirac. Îmbrăţişări,
mon ami în sus… mon ami în jos… şi ne-am
îndreptat cu toţii spre un separeu al luxosului restaurant,
rezervat pentru această întâlnire bilaterală.
S-a băut cafea, sucuri asortate cu fursecuri, s-au
servit fructe. Timp de aproape o oră am asistat la
un dialog neprotocolar despre francofonie, dar nu
numai… am conversat cu colegii francezi, într-un
cuvânt m-am simţit un om important. La final,
preşedintele Chirac ne-a strâns mâna tuturor,
având câte o mică glumă pentru fiecare.
Şi mă gândeam atunci că pentru asemenea
mărunte satisfacţii merită să-ţi faci meseria cu convingere,
cinstit. Nu-i aşa?
Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap
n
dezbateri & idei
Soluþionarea prin sancþiuni?
Sergiu Gherghina
În ultimul deceniu, Uniunea Europeană (UE) a
ilustrat modalitatea în care eşecurile pot fi utilizate
pentru a depăşi momentele dificile.
Acest lucru a fost posibil prin două mecanisme
interconectate: procesul de învăţare din propriile
greşeli şi luarea măsurilor pentru ca precedentele
situaţii problematice să nu mai apară (cu alte
cuvinte, înlăturarea cauzelor care a produs efectul
iniţial). O astfel de strategie a permis depăşirea
blocajului instituţional prilejuit de respingerea
Tratatului Constituţional în Franţa şi Olanda în
2005 şi adoptarea Tratatului de la Lisabona.
Urmând această logică a diminuării factorilor ce
produc rezultate nedorite, UE a decis, în urma
situaţiei problematice a Greciei din ultimul an, să
sancţioneze statele care încalcă regulile zonei
euro. Încălcarea în mod repetat a acestora de
către Grecia a condus la falimentul acesteia şi la
incapacitatea de reacţie rapidă din partea UE.
Regulile zonei euro sunt incluse în două documente:
Pactul de Stabilitate şi Creştere (adoptat la
Dublin în 1996) şi criteriile de convergenţă de la
Maastricht care se aplică statelor ce doresc aderarea
la Uniunea Economică şi Monetară.
Pactul de Stabilitate şi Creştere este un acord
politic, iniţial recomandat de ministrul de finanţe
german Theo Waigel, între statele membre ale UE
cu scopul de coordonare a politicilor fiscale naţionale
în cadrul Uniunii Economice şi Monetare.
Astfel, se dorea crearea unui climat de stabilitate
şi prudenţă bugetară care a fost compromis parţial
odată cu situaţia apărută în Grecia şi alte
state din zona Euro (de exemplu, Portugalia sau
Spania). Pactul este fundamentat pe criteriile de
convergenţă de la Maastricht care au fost stabilite
pentru ca toate statele care aderă la Uniunea
Economică şi Monetară să respecte normele de
stabilitate şi după aderare. Criteriile pe care statele
membre trebuie să le aibă în vedere sunt următoarele:
rata inflaţiei să fie cu maximum 1,5%
mai mare decât media celor mai performante (cu
cea mai mică inflaţie) trei state membre ale UE,
deficitul bugetar să nu depăşească 3% din
Produsul Intern Brut (PIB), datoria publică să nu
fie mai mare decât 60% din PIB, statele candidate
să se fi alăturat mecanismului de schimb din
cadrul sistemului monetar european pentru doi
ani consecutivi şi să nu fi suferit deprecieri ale
monedei în acea perioadă, iar rata dobânzii nominale
pe termen lung să fie cu maximum 2% mai
mare decât media celor mai performante (cu cea
mai mică inflaţie) trei state membre ale UE.
Primordiale sunt criteriile legate de inflaţie, deficit
bugetar şi datorie publică, iar în cazul nerespectării
limitelor specificate, Comisia Europeană poate
recomanda Consiliului să ia o serie de măsuri
împotriva statului ce încalcă termenii Pactului.
Drept urmare a problemelor economice apărute
în zona euro în acest an şi a dorinţei de evitare
pe viitor a situaţiilor similare, Comisia Europeană
a decis la finele lunii septembrie să aplice sancţiuni
statelor care încalcă aceste reguli. Sancţiunile
care vor intra în vigoare de la jumătatea anului
2011 urmăresc pedepsirea cu 0,2% din PIB a statelor
care depăşesc deficitul bugetar de 3%. În
acelaşi timp, statele care nu vor reuşi să îşi reducă
datoriile publice sub pragul de 60% pentru o perioadă
de trei ani vor fi sancţionate cu o sumă care
echivalează cu 1% din PIB. Aceste sume vor fi
iniţial depozitate într-un cont special, iar dacă statele
vor lua măsurile necesare eliminării problemelor,
banii le vor fi returnaţi. În cazul în care statele
nu remediază situaţia, banii pentru aceste sancţiuni
sunt pierduţi, dar încă nu s-a luat o decizie
referitoare la destinaţia acestora. Deşi aceste direcţii
generale au fost stabilite, implementarea lor
este încă neclară deoarece statele membre sunt
scindate în privinţa modalităţii de aplicare a sancţiunilor.
Dacă economiile performante din UE –
Germania, Marea Britanie şi Olanda – doresc aplicarea
sancţiunilor de îndată ce statele eşuează în
respectarea criteriilor, alte state precum Franţa sau
Italia – ele însele cu probleme mari legate de
datoria publică – insistă pentru existenţa unor
negocieri înainte de aplicarea sancţiunilor.
Această reacţie a UE oferă un semnal pozitiv
pentru modalitatea în care lucrurile evoluează la
nivel unional după intrarea în vigoare a Tratatului
de Reformă. În acest context, omogenizarea acţiunilor
şi promptitudinea reacţiilor pare a fi o trăsătură
definitorie a situaţiei post-Lisabona.
Prioritară este evitarea unei noi crize în zona
euro, iar aplicarea unor reguli existente este metoda
legitimă de a face acest lucru. Totuşi, nu trebuie
supraestimat efectul acestora. Existenţa unor
sancţiuni este un pas necesar, dar nu şi suficient
către remedierea situaţiei în statele membre care
nu respectă criteriile mai sus menţionate.
Penalizarea guvernelor naţionale care întârzie aplicarea
măsurilor de redresare poate fi însoţită de
măsuri constructive precum acordarea unor ajutoare
pe termen scurt (de exemplu, situaţia
Greciei de anul acesta). Acestea din urmă pot fi
specificate în cazul negocierilor susţinute de
Franţa şi Italia, în perioada premergătoare sancţiunilor.
În acelaşi timp, aplicarea sancţiunilor permite
monitorizarea atentă a candidaţilor pentru aderarea
la Uniunea Economică şi Monetară, favorizând
accesul unor membri stabili. În acest sens,
se reduce incidenţa problemelor din zona euro
prin încurajarea creşterii economice durabile.
Ţările afectate de criza financiară (printre care se
află şi România) vor întâmpina dificultăţi în a
convinge oficialii europeni despre capacitatea de
depăşire a problemelor. Multe dintre statele membre
ale UE care au aderat în 2004 şi 2007 au planificat
pentru următorii cinci ani participarea la
această Uniune (Cipru, Malta, Slovacia şi Slovenia
sunt deja participante). Întregul proces va depinde
însă de modalitatea în care vor administra provocările
de la nivel naţional în perioada imediat
următoare. Dacă politicile de redresare şi implementarea
lor sunt coerente şi suplimentate de stabilitate
politică, argumentele pentru intrarea în
zona euro sunt deja mai puternice şi beneficiul
reciproc este mult mai palpabil.
18 TRIBUNA • NR. 196 • 1-15 noiembrie 2010
n