Numarul 196 - Revista Tribuna

6
aceasta e deconcertantă la lectură. Legăturile dintre
personaje nu sunt aparente, capitolele par
tăiate aleatoriu, unde s-a nimerit să se oprească
privirea, planurile temporale se suprapun indistinct.
Autorul pare că parcurge o amplă partitură
muzicală, având simultan viziunea evoluţiei tuturor
instrumentelor. Reflectorii multipli nu consolidează
nici ei mai decis temeliile acestei arhitecturi
de consistenţa nisipului. Punctele de vedere se
schimbă, de fapt, fără preaviz, iar detaliul incidental
se dilată uneori până la a rătăci privirea.
Reperele – fie acestea subiecte care contemplă sau
obiecte contemplate - se pierd în descripţii filigranate
ca liniile ţărmului în geometriile fractalice.
Neclar plasată pe hartă (ca şi heterotopia din
Asediul Vienei), lumea lui Zenovie se află mereu
la un pas de parabolă: ”Ca să ajungi undeva trebuie
să ştii drumul în gând”. Nu întâmplător,
orăşelul transilvan ”somnoros” aflat în centrul
romanului – Apud – semnalează simbolic condiţia
şubredă, intrinsec textuală a acestui univers
uman.
Aspectele retorice de mai sus sunt, şi ele,
comune unei serii întregi de prozatori optzecişti,
de la Mircea Nedelciu la Gheorghe Crăciun.
După cum la travaliu de rafinare a stilului procedează,
pe de altă parte, o familie calofilă de
romancieri, de la Ştefan Agopian la Filip Florian.
Însă marca Horia Ursu, timbrul latent cu totul
particular ce dă greutate experimentelor de suprafaţă
stilistică şi te poartă narcotizant
printr-un discurs adesea întortocheat ţine de o
presimţire corozivă a derivei existenţiale pe care
niciun alt prozator român nu a explorat-o până la
– iată – ultimele sale consecinţe narative.
Căci toate temeliile real(ist)e ale lumii proiectate
se pulverizează în acord simfonic cu această
supratemă de sorginte modernistă. Trecutul,
memoria, suferinţa, iubirea, moartea – sunt marile
teme pe care proza lui Horia Ursu le desfăşoară
muzical şi non-argumentativ, ca pe pânze tremurătoare
de impresionist. De aceea, în pofida unor
întorsături alexandrine de frază şi atmosferă,
naraţiunea sa nu e stilizantă la modul gratuit, ci
substanţial meditativă, interogând deschis, rizomatic
o aventură a fiinţei pe care nicio linearitate
de concept n-o poate cuprinde.
La mai bine de douăzeci de ani de la prima
ediţie şi deşi tributară întrucâtva în concepţie
unei vârste literare epuizată la noi (cel puţin prin
personalităţile sale de la centrul canonului),
Anotimpurile după Zenovie nu este totuşi o carte
datată; şi nici simplă uvertură la marele roman
premiat al anului 2007. Egal cu sine însuşi şi cu
stilul său interiorizat fără greş, Horia Ursu arăta
încă de la începuturile scriitoriceşti harul excepţional
de a prelucra o viziune relativistă de profunzime
în forme narative ele însele relative: atipic
pentru obişnuinţele literare autohtone, el
transpune o sensibilitate hard de lume în destrămare
– cum o simţeau şi Musil sau Faulkner - pe
graficul postmodern al unui optzecism românesc
ce a văzut altminteri doar rareori dincolo de fiinţa
sa de hârtie. Spre deosebire de alţi artizani textualişti
ai generaţiei de care istoria literară îl va
lega, Horia Ursu ecranează inconsistenţa manifestă
a naraţiunii printr-o densă şi acaparantă melancolie
ontologică. Neîndoielnic deci, un prozator
european şi unul din marii prozatori români.
n
Black Pantone 253 U
imprimatur
Subsoluri ºi mansarde ale istoriei
Ovidiu Pecican
Într-o altă abordare decât cea biografistă, atentă
la detaliile carierei autorilor şi la mersul cronologic
al istoriografiei, studiul studierii trecutului
poate începe de oriunde. Povestea trecerii de la
aventura identificării unui topos – mitologia geografică
şi urbană a metropolei din lagună, de pildă, cu
semnele ei criptice fabuloase: Piaţa San Marco,
Palatul Dogilor, Rialto, Lido şi Murano, câte altele –
la descoperirea unei dimensiuni arhetipale a existenţei
umane, cea feminină (şi deci, prin trecerea erelor,
subversivă), ipostaziată în faţade, lucarne, stradéle
şi estuare, bătălii şi caravele, pentru ca de aici,
mediind prin ochiul saturat de artă al criticului specializat,
şi cu experienţa tasată a cititorului producător
de discurs istoriografic, să debuşeze într-o decodare
de ansamblu a Istoriei, rămâne de o atractivitate
efervescentă. Se întâmplă ca acest scenariu, care
aduce a naraţiune detectivist-intelectuală spusă de
un Dan Brown, să rezume însă nu o experienţă fictivă,
păstrată în sertarele scriitorului de beletristică
sau în mapele unui scenarist miop holywoodian, ci
o fericită întruchipare a talentului şi vocaţiei de istoric.
Şi pentru ca totul să fie ca la carte, aproape
neverosimil, omul care a fost modelat de această
peripeţie a biograficului şi a spiritualului se află
printre noi, este viu şi accesibil, circulă pe aceleaşi
străzi balcano-central-europene care ne definesc şi
ne emoţionează, conţinându-ne dinamica diurnă.
Cum a ajuns Coriolan Babeţi, prin avatari picareşti
şi spectaculari, din student la istorie critic de artă şi
figură centrală a vernisajelor plasticii din vestul
României, şi cum, mai apoi, a lăsat în urmă o
etapă, devenind diplomat, pentru ca ulterior să revină,
pe o altă spirală, atât la istorie, cât şi la artă, ba
chiar şi la Veneţia, într-o lucrare de mare respiraţie
şi amploare cu un corolar saturat metafizic este de
elucidat abia de aici înainte. Nici nu s-ar pune
această problemă dacă între timp, prin rodul acestei
ecloziuni personale la vârsta deplinei maturităţi,
lucrarea însăşi nu ar atrage, enigmatică şi savantă,
ademenitoare prin expresivitate şi jucând pe claviaturi
diverse, precum orga din Leipzig la care se
exersa „cantorul” Johan Sebastian Bach. Democraţia
– o religie a Marii Mame sau Despre triumful
Ereziei Europene (Bucureşti, Ed. Curtea Veche,
2009, 3 vol.; I: 494 p.; II: 604 p.; III: 688 p.) apare
într-un peisaj de preocupări care nu pregătea publicul
pentru evenimentul unei asemenea cărţi.
Frapează, în primul rând, distanţa dintre unghiul
abordării autorului şi temele dominante ale locului
6 TRIBUNA • NR. 196 • 1-15 noiembrie 2010
Black Pantone 253 U
şi vremii noastre.
Înfăţişând, încă din 2007, din volumul de prolegomene
la opus magnum apărut acum, Istoria ca
arenă a disputei arhetipale (2007), la o distanţă de
doi ani de „prima strigare”, „istoria tiraniilor şi a
democraţiilor ca pe o continuă luptă între figura
tatălui şi cea a mamei” şi descoperind „aceeaşi
constanţă arhetipală în mişcările istorice aproape
geologic de largi”, după cum formula Călin-Andrei
Mihăilescu, Coriolan Babeţi restaurează în drepturi
o istorie reconstituită în tendinţele ei cele mai generale,
de dincolo de contingenţe. Aşa proceda, în
secolul care a trecut de curând, Georges Dumézil,
atent în decursul unei întregi vieţi, la urmele lăsate
în aleatoriul evenimenţial şi în permanenţele instituţionale
ale unei întregi succesiuni de ere, pornind
de la ideologia tripartită a indoeuropenilor. Şi tot în
virtutea unei idei-forţă îşi elabora şi Mircea Eliade
cântecul de lebădă care a fost Istoria credinţelor şi
ideilor religioase, făcând din obiectul de studiu al
decupajului său metamorfozele sacrului în istorie,
între hierofanie şi cratofanie. În ambele cazuri, axul
pivotant al meditaţiei celor doi mari autori era o
constantă transistorică evidenţiată istoric, şi la fel
procedează şi Coriolan Babeţi depăşind cecitatea
istoriei, traversând „vălul Mayei” în direcţia arhetipalului.
Criteriul pe care îl urmează autorul este
omologat arhetipal, evidenţiază o dialectică fundamentală
şi o tensiune a istoriei ce vine dinafara istoriei
– genetică, poate, divină, după alţii -, amplasând
teoria istorică elaborată pe aceste baze în proximitatea
celor doi istorici ai religiei şi, implicit, ai civilizaţiei
pe care i-am menţionat deja. La drept vorbind,
nici Lucian Blaga nu cade prea departe, în această
constelaţie de reprezentări ale destinului omenirii şi
ale decelării unei anumite linii de emergenţă şi evoluţie
în ancadramente terestre, el însuşi fiind, prin
consideraţiile despre Marele Anonim şi matricea stilistică
membru al aceleiaşi familii spirituale din care
Babeţi pare să îşi tragă sevele.
Evocând atâtea nume mari, familiare cititorului
pasionat de orizonturile generice ale Fiinţei şi ale
ipostazierii sale umane, am jalonat, poate, întrucâtva
scena pe care se mişcă autorul în elaboratele sale
Istoria ca arenă a disputei arhetipale şi, respectiv,
Democraţia – o religie a Marii Mame sau Despre
triumful Ereziei Europene. Suntem, cum s-ar zice,
pe una dintre liniile de forţă ale gândirii istorice
româneşti, iniţiate, ca şi cea concurentă, de Hasdeu
(Continuare în pagina 15)
Liviu Vlad Peisaj antic cu pini (tuş, condei de trestie)