Numarul 196 - Revista Tribuna

34
Dacă doriţi să vedeţi un thriller european
bine făcut după norme hollywoodiene, nu
la fel de plictisitor precum The Ghost
Writer, dar nicidecum la fel de bun precum
Se7en, atunci încercaţi această producţie suedeză
în care e ecranizat primul volum al seriei
Millenium, best-seller-ul postum al lui Stieg
Larsson.
Primele patruzeci şi şapte de minute filmul
captează cît de cît atenţia. Dacă nu prin forţa propriei
construcţii, măcar prin faptul că aminteşte
de Twin Peaks (faţă de care nu e decît un epigon):
personajului feminin, Harriet Vanger, căutat
de eroul filmului, Mikael Blomkvist, e un fel de
Laura Palmer din serialul conceput de David
Lynch şi Marc Frost. Chipul ei fotografiat e folosit
ca leitmotiv asemenea chipului Laurei Palmer,
muzica şi efectele sonore care îmbracă prezenţa
chipului ei amintesc de Twin Peaks, misterele din
jurul său la fel. Harriet a dispărut cu vreo patruzeci
de ani în urmă, la vîrsta de şaisprezece ani.
De atunci, unchiul său, Henrik Vanger, primeşte
anual cîte o floare, despre care acesta crede că ar
fi un cadou din partea ucigaşului fetei. Întîmplarea
face ca singurul ziarist suedez onest să aibă
probleme cu justiţia. Conaţionalii săi îl consideră
ultimul idealist din presă şi e un specialist în
rezolvarea puzzle-urilor din politică şi societate.
Investigase afacerile unui mare capitalist suedez şi
descoperise o serie de documente care demonstrau
că afaceristul era capul unei reţele care se
ocupa cu traficul de armament şi era şi un evazionist
de clasă. Magnatul l-a dat în judecată şi a
reuşit să facă pierdute toate probele ziaristului.
Aşa că acesta a fost condamnat pentru calomnie
la trei luni de închisoare. Pentru Henrik Vanger,
membru al unei celebre familii suedeze, extrem
Te întorci acasă obosit. Soţia ta, Linda, te
copleşeşte cu atenţii şi cu întrebări. Nu mai
suporţi imobilul care şterge orice personalitate.
Unde sunt ulmii falnici şi grădina cu legume?
Constructorul care a tăiat copacii aceia ar trebui
băgat în puşcărie. Eşti convins de asta şi o spui cu
voce tare. Băieţii tăi, Biff şi Happy, te pândesc din
camera lor. Şi te judecă... Biff e un neadaptat, un
nonconformist. A călătorit, a prestat câteva slujbe,
însă i se pare umilitor să munceşti 52 de săptămâni
pentru două de vacanţă, când el vrea aer liber, independenţă,
primăvară... Iar tu, tatăl, eşti în prag de
faliment, degeaba te minţi pe tine însuţi. Tu eşti
Villy din piesa lui Arthur Miller Moartea unui
comis-voiajor, tradusă la noi de Sima Zamfir şi
inclusă în Teatru american contemporan, Editura
pentru literatură universală, Bucureşti, 1967, volumul
al doilea.
Willy trăieşte într-o mitomanie politicoasă, agasantă,
contagioasă. Nu vrea să audă vocea adevărului.
Preferă iluzia, minciuna, utopia gelatinoasă.
Când i se pare că pierde teren, ridică tonul şi adoptă
un verbiaj anacronic, obositor. În final, Biff se
revoltă, smulge vălul mucegăit al himerelor: „N-am
Black Pantone 253 U
Bãrbaþi care urãsc femeile
Lucian Maier
de bogate şi ea, era prilejul perfect să încerce să
sape misterele din jurul dispariţiei nepoatei sale.
Treabă pentru care îl angajează pe Blomkvist.
Investigaţia lui Blomkvist suferă de o lipsă de
realism deranjantă. Toate dovezile directe pe care
le are jurnalistul - de la filmarea unei parade
orăşeneşti din anii şaizeci, ultima mărturie despre
Harriet, pînă la datele IT pe care le procură partenera
lui Blomkvist în aventura aceasta, hackeriţa
Lisbeth Salander - sînt rezultatul nevoii de a avea
în poveste anumite indicii care să ducă la rezolvarea
cazului, nu sînt prezenţe pe care să le certifice
realitatea situaţiilor specifice vremurilor în care se
derulează povestea. Adică noi, ca spectatori, trebuie
pur şi simplu să înghiţim fiecare propunere a
filmului - ba că parada respectivă fusese filmată
exact dintr-un punct care să o plaseze pe Harriet
în centrul imaginii; ba că în spatele ei se afla un
cuplu care avea o camera foto şi că jurnalistul o
găseşte pe doamna al cărei soţ pozase parada şi
că în pozele lor găseşte alte dovezi; ba că toate
calculatoarele pe care le accesează Lisbet au un
nivel de securizare lamentabil; ba că cel pe care-l
găsesc a fi criminal are sala de operaţiuni exact în
subsolul casei şi vreme de patruzeci de ani nimeni
nu bănuieşte nimic (sau toţi îl acoperă - şi
numărul lor ar fi considerabil!); ba că sistemele
de supraveghere construite de Lisbet în jurul casei
în care locuiesc în curtea familiei Vanger îi oferă
la timp informaţii pentru a-l salva pe Blomkvist
(cînd e în pericol) şi pentru a pune capăt tărăşeniei.
Män som hatar kvinnor cere prea multe concesii
spectatorilor (în raport cu propriile sale propuneri)
şi dacă nu doriţi dinadins să vă bucuraţi
de un thriller, atunci mi-e teamă că veţi da erase
destul de rapid filmului. Şi spun că cere prea
colaţionări
Ulmii falnici ºi mitomania
politicoasã
Alexandru Jurcan
ajuns să fac nimic în viaţă, pentru că mi-ai băgat în
cap tot felul de fumuri şi din cauza asta n-am mai
răbdat să-mi comande cineva”.
Volker Schlondorff a ecranizat piesa în 1985.
Joacă Dustin Hoffman, John Malkovich, Kate Reid.
În rolul lui Willy, Hoffman pare că şi-a găsit rolul
ideal. Uneori îmi aminteşte de Dinică al nostru prin
anumite gesturi, prin mimica proteică. În rolul lui
Biff străluceşte un Malkovich adolescentin, incredibil.
Adesea vedem blocul, scările, geamurile, însă nu
de departe. Regizorul preferă cadre strânse, unde îşi
adună personajele ca într-o colivie asumată. Ca
într-o ramă, de unde evadează în amintiri, pe care
le refac, le înfrumuseţează. Dustin Hoffman are o
combustie interioară învecinată cu maladivul.
După moartea lui Willy, băieţii înţeleg că el n-a
murit degeaba, că „a avut un vis frumos - singurul
vis care merită să-l ai - să ieşi întotdeauna primul...
el a dat bătălia aici...”. Hoffman îşi construieşte
rolul cu răbdare de ceasornicar. Compoziţia sa
rezistă prin nuanţe imperceptibile, diversificate.
Volker Schlondorff, cel care a creat Toba de
tinichea şi Onoarea pierdută a Katharinei Blum,
Black Pantone 253 U
mult fiindcă fiecare situaţie a filmului e decredibilizată
de şubrezimea logică a rezolvării (fiecare
întîmplare trebuie luată ca atare, aproape ca o
rezolvare deux ex machina). Totul e clişeu, neasumat
ca atare (caz în care trebuia să vedem un
vengeance ironico-omagial precum Death Proof,
sau o dramă zglobie şi cinematografic-referenţială
precum Lady Vengeance), ci învestit în funcţia de
cheie narativă în cadrul proiectului. Treabă care
face greu de crezut şi de acceptat povestea în ceea
ce propune. E dureros să vezi că suspecţii de
crimă (membri ai familiei) nu puteau fi nimic altceva
decît activişti nazişti; că fetele căsăpite, ale
căror cazuri fuseseră discutate de presa vremii,
erau evreice; că atunci cînd e pe cale să fie descoperit,
criminalul îl răpeşte pe Blomkvist şi îi ţine
discursuri despre lumina din ochii victimelor încît
să fie găsit înainte să omoare eroul; şi că atunci
cînd sînt prinşi la înghesuială, răii filmului - fie că
e vorba de criminal (Blomkvist decoperă un criminal,
dar nu e ucigaşul lui Harriet!), fie că e vorba
de asistentul social care se ocupă de eliberarea
condiţionată a lui Lisbeth dintr-un spital psihiatric
şi care se dovedeşte a fi un pervers nenorocit - se
comportă ca nişte mieluşei duşi la sacrificiu. Iar
Lisbet nu putea fi decît o marginalizată, un lup
singuratic, cu probleme în copilărie, necontenit
abuzată.
În acest spaţiu clişeatic, tratamentul de care
are parte Lisbeth în prima parte a filmului, cînd e
violată de două ori de către asistentul care ar trebui
să o aibă în grijă, e cu atît mai îndoielnic.
Faptul că fata reuşeşte pînă la final să-i pună cu
botul pe labe pe toţi cei care au abuzat-o nu e
deloc răzbunarea unui înger căzut, nici o răfuială
de powerpuff girl precum la Tarantino, e doar o
goană goală după imagini şocante.
n
Volker Schlondorff
rămâne la fel de convingător în această propunere
filmică. E tot un pariu câştigat, o convieţuire fericită
cu literatura.
n
34 TRIBUNA • NR. 196 • 1-15 noiembrie 2010