Iulie 2010 1 - New Page 1

Istorie
2
Istoria, economia şi reforma
religioasă
Ec. Aurel Cordaş – Huşi
Premisele apariţiei Reformei religioase
D
upă anul 1000 bătrâna doamnă Europa reuşeşte să
depăşească, rănită în suflet şi în trup, violenţa
migraţiilor, presiunea islamului şi a disensiunilor
religioase. S-a înregistrat o înviorare pe multiple planuri. În primul
rând, a avut loc o creştere a populaţiei datorită alimentaţiei mai
bune şi mai diversificate, pe fondul unei situaţii politice oarecum
mai stabile, fapt ce a dus la repopularea satelor şi implicit creşterea
producţiei agricole. Mărirea productivităţii muncii în agricultură s-
a datorat folosirii unor tehnologii şi tehnici moderne (rotaţia
culturilor, folosirea plugurilor şi potcoavelor de fier, hamuri pentru
cai, alături de moara hidraulică inventată încă din antichitate, etc.).
Creşterea producţiei a generat un surplus de produse, surplus
care alături de evoluţia şi diversificarea diviziunii (specializării)
sociale a muncii, implicit a independenţei producătorilor a dus la
dezvoltarea schimbului, a comerţului, a economiei în general. Ştim
că economia de schimb adică economia de mărfuri nu poate trăi
fără monedă. Banii de metal şi mai apoi cei de hârtie, prin mişcarea
lor, asigură sângele şi oxigenul necesar vieţii organismului
economic. Din nefericire, produsele (mărfurile), serviciile şi banii
care se obţineau în acele timpuri, erau cu „ciubote roşii“,
neputându-se depăşi, totuşi, limitele producţiei agrare, astfel că
economia naturală (economie în care nevoile de consum sunt
satisfăcute prin bunuri obţinute din activitate proprie, fără a se
apela la schimb) rămâne preponderentă mult timp.
În timp, prin acumulări cantitative şi calitative de ordin
material şi spiritual, se obţin progrese care duc nu numai la
înflorirea negoţului dar şi a oraşelor. Noua civilizaţie urbană apare
ca rezultantă comună a unor vectori economici dar şi sociali de o
largă diversitate. Astfel oraşul devine tentant pentru toate
categoriile sociale ca loc unde se poate materializa libertatea
economică, de producţie, comerţ, acumulare de valori, de capital şi
de acces la noutăţi pe toate planurile, inclusiv cel religios.
În general în Evul Mediu, plasat convenţional între anii 500-
1500, guvernarea centralizată era în faza de început. Lipsit de putere,
Statul medieval a lăsat Bisericii posibilitatea de a-şi spori autoritatea
nu numai pe plan religios, spiritual, dar şi pe plan geo-politic,
economic, militar, etc. Mai clar exprimat, europenii instruiţi, adică
cei care ştiau să scrie, să citească, care cunoşteau tainele ştiinţelor
exacte, etc., în marea lor majoritate erau reprezentanţi ai clerului
catolic ce aveau o viziune religioasă asupra lumii.
Micii şi marii conducători (seniorii în diversitatea lor, baroni,
duci, principi, regi, împăraţi) aveau nevoie de oameni instruiţi şi
fără moştenitori care să le administreze întinsele teritorii care le
stăpâneau. Astfel apare instituţia episcopului-feudal. Regii, nevoiţi
să încredinţeze feudele episcopiilor, aveau pretenţia, în virtutea
dreptului de proprietate, să-i aleagă şi să-i numească. Conducătorul
religios al acestora, Papa nu putea accepta această realitate, fiindu-i
ameninţată autoritatea, s-a opus, ceea ce a declanşat de-a lungul
veacurilor numeroase dispute, rezolvate pe termen scurt printr-o
serie de concordate (înţelegeri).
Rugăm cititorul să călătorească cu noi în trecut, călăuziţi
fiind de hrisoavele pline de istorie, pentru a afla implicaţiile
sociale, geo-politice, economice, religioase, pentru a afla de ce, sau
cum, creştinismul mileniului I s-a separat în două biserici distincte:
Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică (1054), iar mai târziu, în
secolul XVI, în epoca Reformei protestante s-a pus capăt
dominaţiei Bisericii Catolice în vestul şi nordul Europei şi din
catolicism s-au separat cultele protestante.
Reînflorirea civilizaţiei clasice are loc în timpul Renaşterii, în
sec. XVI-XVII, moment ce reprezintă progrese în domeniul ştiinţei,
explorărilor şi descoperirilor. Iluminismul sec. XVII-XVIII a
evidenţiat rolul remarcabil al raţiunii. Sfârşitul sec. XVIII a marcat
şi începutul Revoluţiei Industriale.
Creştinismul a
pătruns în Europa
prin intermediul romanilor.
În anul
313, împăratul Constantin
cel Mare
(306-337) a legalizat
creştinismul în
Imperiul roman. La
primul conciliu
ecumenic de la
Niceea din sec. III
s-au fixat dogmele
creştine, s-a stabilit
data serbării Paştelui,
s-au condamnat
ereziile apărute în
cadrul creştinismului
etc. Ruperea bisericilor
răsăritene
de ramura occidentală,
latină, a început
odată cu împărţirea
în două a Imperiului
Roman, la
moartea împăratului
Lohanul nr. 13
Teodosie cel Mare1
Teodosie cel Mare (395) între cei doi fii ai săi: Imperiul Roman de
Apus, denumire dată părţii de vest a vechiului Imperiu Roman şi
Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin), denumire dată
părţii orientale (est) a vechiului Imperiu Roman.
După conciliul de la Niceea, Biserica creştină a fost condusă
de cinci patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim. Datorită contextului geo-politic nefavorabil (presiune
arabă), ultimele trei îşi pierd importanţa, iar Biserica din Roma şi
din Constantinopol îşi dispută hegemonia religioasă. Patriarhul de
la Constantinopol îşi va lua titlul de „universal“ (ecumenic), iar
Papa de la Roma se va intitula „catolic“ (din greacă katholon = „în
totalitate, la fel ca întregul”). Conflictul teologic degenerează astfel
încât, în anul 1054, creştinismul se va separa în două biserici
distincte: Biserica bizantină (ortodoxă) şi Biserica romană
(catolică). Biserica apuseană numită catolică şi cea răsăriteană
numită Biserica ortodoxă fuseseră separate cu mult timp înainte din
cauza problemelor doctrinare. Ortodoxia diferă de catolicism prin
aceea că nu recunoaşte în persoana Papei capul unic (primatul
Papei), vicarul Domnului Iisus Hristos pe pământ. Ortodoxia
afirmă, conform Sfintei Scripturi, că Sfântul Duh purcede numai de
la Dumnezeu Tatăl (nu şi de la Fiul, Domnul Iisus); nu recunoaşte
Purgatoriul ca loc intermediar de purificare între rai şi iad;
săvârşeşte Sfânta Euharistie (Taina Sfintei Împărtăşanii în timpul
căreia credincioşilor li se dă, împărtăşindu-li-se, pâine şi vin,
transformate prin rugăciunile preotului în Sfântul Trup şi Sfântul
Sânge al Mântuitorului) cu pâine dospită, nu cu azimă; admite
căsătoria teologilor înainte de hirotonie; admite divorţul credincioşilor;
venerează icoanele (nu şi statuile); săvârşeşte botezul prin
afundare (nu prin stropire); săvârşeşte şi mirungerea odată cu
botezul; pomeneşte morţii de mai multe ori pe an; nu admite în post
ouă, lactate. Biserica Ortodoxă acceptă hotărârile celor şapte
concilii ecumenice, continuă să creadă în cele şapte Sfinte Taine
ale Bisericii (botezul, mirungerea, euharistia, spovedania, preoţia,
nunta şi maslul) şi are un serviciu divin bogat atât din punct de
vedere spiritual, cât şi teologic. (R. Ciobanu – op. cit.)
„Biserica Catolică spre deosebire de Biserica Ortodoxă,
proclamă primatul şi infailibilitatea Papei, ca vicar al Domnului
Hristos pe pământ şi urmaş al Sfântului Apostol Petru, cu sediul la
Roma; consideră că Sfântul Duh coboară şi de la Fiul (nu numai de
la Tatăl); săvârşeşte Sfânta Euharistie cu azimă (nu cu pâine
dospită); crede în existenţa purgatoriului ca loc de purificare după
moarte, între rai şi iad; practică celibatul preoţilor; nu admite
divorţul; venerează şi statui întruchipând sfinţi (nu numai icoane);
săvârşeşte botezul prin abluţiune (stropire); săvârşeşte prima
mirungere la 12 ani (şi nu concomitent cu botezul); pomeneşte
1 C. Strahlheim: Das Welttheater. 4. Band. Frankfurt a.M. 1836
Sursa: Wikimedia
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Theodosius.jpg)[G.F.]