Vânzări

eekend
Săptămâna
12 - 18 iulie 2013
agazin
] Supliment gratuit al cotidianului “Viaţa liberă”
cronică
de CENACLU
Ironie şi umor de Salsord
(...)Harry se ridică greoi de pe bancă,
încă apăsat de frământările sale.
Frământări care, ca să fie sincer cu el însuşi,
nu prea îşi mai aveau rostul acum. După
ce‐L va omorî pe Dumnezeu, va fi liber
de datorie şi, ca rezultat, liber de orice. De
Harold nu putu să dea. Îl va face să regrete
că s‐a dat dispărut, dar asta după îndeplinirea
misiunii. Desigur, Harry nu şi‐a dat
seama în ce măsură va afecta lumea ce
avea el de gând să facă. Biserica se va destrăma,
oamenii nu vor mai crede în nimic.
Vor fi doar budiştii şi ateii care vor spune
tuturor „V‐am spus noi!”. Măcar agnosticii
vor rămâne la fel. Ei tot nu o să ştie ce să
creadă.(...) (Paul Berenştain – Complotul)
Paul Berenştain a prezentat o proză
scurtă bine structurată, scrisă cu o ironie
şi un soi de umor englezesc care au subliniat,
parcă, faptul că autorul, student la
facultatea de tehnologie profesională
audio‐video din Salsord, s‐a molipsit de la
colegii/concitadinii insulari.
Prin alternarea de multiple planuri şi
prin introducerea în scenă a unor personaje
spectaculoase bine conturate, proza
a câştigat vervă şi receptivitate inducând,
totodată, ideea de simplitate şi de facil.
„O povestioară sclipitoare, plină de
umor şi de firesc, cu dialoguri sprinţare,
cu subtilităţi care‐l recomandă şi cu nume
de personaje bine alese; dincolo de ironia
seacă şi biciuitoare, stă un umor de bună
calitate, un acut simţ al observaţiei; cultivă
paradoxurile; se vede că are mână de scris
şi originalitate.” (Stela Iorga)
„Pasaje de‐a dreptul ilare; dialogul are
un ritm susţinut; intrarea personajelor
este cinematografică; atenţie la concordanţa
timpurilor.” (Marius Grama)
„O proză îndrăzneaţă prin temă – uciderea
lui Dumnezeu, comică şi totuşi plină
de profunzime – ceea ce întâlnim mai rar.”
(Diana Balmuş)
„Intriga şi întreg firul acţiunii sunt foarte
bine construite; deşi, aparent, încâlcită,
pe parcurs, povestea capătă substanţialitatea
necesară pentru a captiva cititorul;
personajele sunt introduse cu o scurtă
prezentare, precum într‐o operă dramatică;
umorul, ironia şi originalitatea rezidă
din tipul personajelor; acţiunea interesantă
propune o abordare tragicomică a unui
subiect vechi de când lumea; de apreciat
est inovaţia la nivelul intrigii complicate
progresiv şi, din punctul de vedere al problematicii
filozofice, privită grav şi atinsă
discret. O proză savuroasă şi fermecătoare.”
(Ioana Andrada Tudoie)
„Are multe personaje pe care le rezolvă
cap‐coadă; scrie omeneşte şi foarte bine.”
(Simona Toma)
„Text complex prin multitudinea de
acţiuni şi personaje bine conturate; ştie
să introducă cititorul în atmosferă.” (Ana
Maria Panagatos)
„Un text uşurel, previzibil prin modul
de a prezenta lucrurile.” (Alexandru
Maria)
„A evoluat; scrie cu maturitate şi cu
bună intuiţie artistică; are şi un lirism bine
ponderat.” (Anca Gaiu)
Ion Avram
Astăzi, la ora 18,00, la sediul cotidianului
“Viaţa liberă”, citeşte Nicoleta Onofrei.
Critica de origami
Lectură16
O tânără Agatha Kristi(na) suedeză!?
Fiindcă tot veni vacanţa putem
recomanda şi una dintre
cele mai noi traduceri
ale lui Petru Iamandi, gălăţeanul
nostru. O carte de dorit nu numai
pentru iubitorii genului, policier:
„Nedoriţi”, apărută în rebranduita
colecţie „Enigma” a Editurii
Univers în 2012. Scrisă de Kristina
Ohlsson, analist pe probleme
de securitate pentru Poliţia din
Suedia. Dacă tot n‐aţi mai citit de
mult un roman poliţist, poate că
este momentul: fiindcă tot sunt la
modă cărţile de acest gen provenind
din nord, mai ales începând
Consemnări
În „Cuvânt înainte – O lirică de
întâmpinare”, Dumitru Anghel
îi face un amplu portret omului
şi scriitorului Ioan Toderiţă, fapt
legat de apariţia noii sale cărţi,
„Vâltoarea clipelor eşarfe”
(Editura „Axis Libri”, 2013). Cităm
din acest text: „Omul de cultură
Ioan Toderiţă are convingeri de «revoluţionar»,
ca partizan al noului, cu
poziţii de înaintaş, de lider de opinie,
chiar şi atunci când reacţiile sale, voit
neortodoxe, sunt expuse autoritar,
intransigent, dar şi cu o naturaleţe
de om cultivat, cu benefice zăboviri
în bibliotecă, în lumea cărţilor bune,
de calitate...” Cele 76 de poeme din
prezentul volum („poeme de factură...
clasică, cu toate ingredientele
definitorii ale literaturii de gen şi cu
pusee de metaforă în clocot, uneori
greu de controlat, sau, poate, în exces
de zel deliberat...”) beneficiază
astfel de o prezentare elogioasă,
înlesnind poate calea lor către cititor,
chiar dacă acesta l‐a mai citit
ori nu pe autorul de faţă.
Pentru cine nu cunoaşte, Ioan
Toderiţă a activat ca profesor de
matematică la Galaţi (câţiva ani, şi
inspector şcolar), debutând cu poezie
în 1972. După ce a scos, în perioada
1990‐1996, câteva cărţi de
matematică, a revenit la literatură
de la trilogia Millennium a lui Stieg
Larsson!
Aşadar, realism, suspans, din
când în când, aproape scenaristic,
induceri în eroare prin construcţia
câte unei piste false... Autoarea nu
vrea neapărat să construiască un
personaj negativ de dimensiunile
unui Maximilien Aue, Hannibal
Lecter ori Jean Baptiste Grenouille;
construcţia poveştii, care se întinde
practic pe o săptămână, deşi
rădăcinile... Răului ne poartă cu ani
buni în urmă, este mult mai importantă
pentru Kristina Ohlsson.
Construcţia poveştii, dar şi realizarea
cât mai credibilă a personajelor,
poliţişti, martori, răufăcători...
Par exemple, Fredrika Bergman:
încă tânără, relativ nou angajată
în poliţie, venind din „afară”, conform
unui program guvernamental,
având sechele deoarece nu
a putut să devină violonistă, din
cauza unui accident în adolescenţă,
având un amant căsătorit, mult
mai în vârstă decât ea! Şi colegii săi
din echipă, Alex Recht, cel cu cea
mai mare experienţă; Peter Rydh,
cel relativ nou avansat, amândoi
cu diverse probleme de familie...
O echipă pe care o va uni tocmai
dificultăţile cazului apărut într‐un
tren expres de pe ruta Göteborg‐
Stockholm, caz care devine mult
mai complex în urma descoperirii
de către o bătrânică abia mutată
cu soţul ei într‐o casă mult visată a
unui cadavru de copil de un an. Un
copil răpit, pe fruntea căruia scria
„nedorită”...
Dacă vă voi spune că din tren
dispăruse un copil de şase ani, că
ziua în care a dispărut era marţi şi
că bătrâna găseşte cadavrul într‐o
zi de sâmbătă, că primul suspect
este implicat într‐un (alt) caz, de
pedofilie, nu‐i aşa că începeţi să
vă gândiţi că, totuşi, fiecare roman
poliţist încearcă să explice, într‐un
fel, de ce există Răul pe lume?
Până la urmă se va dovedi că
pedofilia, pentru cazul acesta de
răpiri (nu vor fi decât trei!) şi asasinate
(oare câte?), este prea puţin
importantă, fiind una dintre pistele
false...
Dar poate am începe cu o poveste
de... dragoste, în care un
tânăr dintr‐o familie bună, cu o
mamă amintind de Domnişoara
Havisham din „Marile Speranţe”,
se căsătoreşte cu o tânără dintr‐o
familie nevoiaşă, cu părinţi (aproape)
bigoţi, relaţia începând să scârţâie,
chiar după ce se naşte primul
lor copil, o fetiţă; trec anii, părinţii
(cei tineri) aproape s‐au despărţit,
mama şi fetiţa merg cu trenul,
mama, într‐o staţie aproape de
Stockholm, coboară să vorbească
la telefon, cineva îi cere ajutorul,
trenul pleacă, fetiţa rămâne dormind
în tren şi... nu va mai fi găsită
decât peste câteva zile, din nefericire
ucisă...
Tunsă chilug, cu acelaşi cuvânt
pe frunte: „Nedorită”.
De fapt, adevăratul criminal, cel
care deschide uşa Răului... în acest
caz, este de găsit chiar în prima pagină
a cărţii. Într‐un fel, încercările
cronicarului de a nu deconspira
prea multe dintre enigmele celor
300 de pagini ale cărţii, sunt spulberate
chiar de autoare încă de la
început. Ca şi în filmul „Panglica
albă” de Haneke, Răul are rădăcini...
aproape uitate. Şi făptaşul (moral,
nu cel care chiar ucide, chiar chinuie,
chiar bate femeile complice) nu
este cel care moare cu a treia victimă
(al treilea copil este un băieţel,
dar el va supravieţui, cel puţin fizic
– un personaj chiar se întreabă
care vor fi urmările salvării sale, din
moment ce era mutilat! – ) în braţe,
arzând fără a scoate niciun sunet...
Făptaşul la care mă refer are un
miros care îţi întoarce stomacul
pe dos. „Mucegăit, dulce, prăfuit.
Insuportabil.” Cerând o ardere
de tot... Amintind de Mama din
„Psycho”!
Şi cititorul rămâne să descopere
cum Nebunia poate fi o cheie care
deschide porţile Răului şi dacă
autoarea îşi construieşte acuzarea
(cazul, scuzaţi repetiţia!) convingător...
a.g.secară
Ioan Toderiţă: “Vâltoarea clipelor eşarfe”
cu şase volume de poezie, şapte
romane, două volume de critică şi
istorie literară. Amintesc, la finalul
acestui bilanţ, precedenta sa carte
de poezie, „Bună seara, Domnule
Mallarme” (2011), despre care s‐a
vorbit cu interes. Ioan Toderiţă a
colaborat, de asemenea, la numeroase
reviste şi ziare.
Revenind la volumul de faţă,
Dumitru Anghel notează: „Noua
sa carte este una serioasă, matură
şi cu un înalt simţ al măsurii artistice
lirice. Poezia sa este modernă, modernă,
modernă, pentru că a avut
tactul şi graţia să‐şi dea peste mână
când a simţit că poate să întreacă
măsura din motive de orgoliu de
poet modern şi talentat!” Nu neapărat
pentru a exemplifica părerile
prefaţatorului, să cităm câteva
poeme: „Lung vatar, sit succesiv./
Mirişte, rotundă‐dreaptă./ Dunăre,
fluviu conviv,/ Lan de grâu, oglindă
spartă.// Burg de taine iluzorii.../
Salcie răsfrântă‐n unda/ sevelor
ce‐şi vând osânda/ scufundării‐n
peremptorii.// Faţă‐n faţă, dau uitării,/
stând în maluri similare,/ fuga
apelor corsare,/ cumpenele înserării.//
Doar luntraşul re‐uneşte/ cu
vâslire apăsată,/ ochi de om şi ochi
de peşte:/ noapte‐n cer învolburată.”
(„Fluvii”). Aş mai cita un poem‐pamflet:
„Azi e sărbătoarea ce
mâine dezmint./ Mâine, dau pe faţă,
’cât ţi‐am dat să‐mi dai’./ Poimâine,
îndeamnă sania doi cai/ În necuviinţa
ceasului oprit...// Avem de toate:
nonstop, spelunci şi scârbă/ Mă atârnă
lampa‐n cifrele orare./ Bâjbâie
albina mierea‐n flori amare,/ Şi ador
revirimentul ce perturbă.// Miroase
evanghelia deschisă pe masă.../ Fac
cale‐ntoarsă frezii, credinţe candelabre.../
Renaşte iar profetul crucificat
din faşă.../ Ce pildă!, nemurirea
trudeşte să ne rabde.// Dedus din
ulmi, un prun rezultă.../ Transcede
transcendenţa, revoltată,/ O voltă
zveltă şi prea mult înaltă/ Să‐i prind
des‐cinderea ocultă.” („Avem de
toate”).
La cei 70 de ani abia împliniţi,
Ioan Toderiţă probează forţă, se
luptă cu propria combustie literară
ce‐l mistuie, scrie şi propune noi
cărţi, care pot stârni discuţii. Ceea
ce este bine. Precum spunea în
aceeaşi prefaţă Dumitru Anghel,
referindu‐se, evident, tot la autorul
de faţă, „îndrăznelile” prozodice
şi formulele sale literare ţin de profilul,
de stilul şi de personalitatea sa
artistică, cu care surprinde de fiecare
dată şi cu fiecare carte publicată, dar
îşi adjudecă doar propriul scenariu
de creator şi‐şi reprimă drastic orice
orgoliu sau psihologie de răsfăţat.”
Da, acesta este adevărul până la
urmă, Ioan Toderiţă nu scrie oricum,
ci surprinzându‐ne mereu.
Precum o face şi acum. Or, întrucât
o surpriză poate „vorbi” fiecăruia
altfel, probabil că şi noua carte a
lui Ioan Toderiţă va cunoaşte o varietate
de interpretări şi impacturi
emoţionale. Ceea ce, repet, e foarte
bine.
Dan Plăeşu
Arhiva "V.L."