GHIDUL DE STUDIU MG VI-Curs Optional Malpraxis - UMF

GHIDUL DE STUDIU 

CATEDRA 5 DISCIPLINA DE DE MEDICINA 

LEGALA 

SEF DE DISCIPLINA : CONF. DR. PERJU- 

DUMBRAVA DAN 

• Titlul Cursului: MALPRAXIS 

• Introducere 

− Tipul cursului: optional 

− Cui ii este adresat cursul: Se adreseaza 

studentilor an VI Medicina Legala si urmareste 

obtinerea de catre acestia a unui set de 

cunostinte in domeniul legislatiei medicale 

precum si a elementelor probatorii in justitie in 

malpraxisul medical. 

− Pot participa: studentii anului VI MG 

Importanta cursului, problem abordate: stabilirea elementelor 

de responsabilitate medicala (disciplinara, civila, 

administrativa, penala); fundamentarea cunostintelor de drept 

medical cu utilizare in practica medicala curenta; cunoasterea 

drepturilor si obligatiilor ce revin medicului; relatia cadru 

medic-pacient; participarea la identificarea unor solutii pentru 

probleme legate de aplicarea normelor de medicină legală; 

capacitatea de a interpreta normele de drept în raport cu 

situatiile concrete. 

Finalizarea cursului va putea permite: 

1.cunoasterea cadrului legislativ necesar exercitarii profesiei de 

medic 

2.stabilirea standardelor profesionale in relatia medic-pacientunitate 

sanitara 

3.cunoasterea drepturilor pacientilor 

4.procedurile judiciare privind stabilirea responsabilitatii 

medicale 

• Cunostinte si abilitati anterioare: Notiuni de Etica 

medicala, Psihologie medicala si Drept 

• Resurse bibliografice utile pentru reactualizarea 

cunostintelor: 

1.Perju-Dumbravă Dan, Martis Doru,-- Curs de medicina 

judiciara si legislatie sanitara Ed. Cordia Lex, 2008. 

2.Perju-Dumbravă Dan,-- Bioetica si responsabilitate 

medicala Ed.Hipparion, 1999, 

3.Perju-Dumbravă Dan, Resonsabilitate medicala 2000,Ed 

Hipparion 

4. Belis V., Tratat de Medicina Legala, Bucuresti, 1995 

5.Belis V., Ghid de urgenţe medico-juridice, Bucuresti, 1998. 

1

6.Dermengiu Dan, Medicina legală, C.H.Beck, Bucuresti, 

2009 

7.Groza Lulu Ionel, Introducere în medicina legală pentru 

juristi, C.H.Beck, Bucuresti, 2007 

8.Scripcaru Gh., Astarastoaie V., Scripcaru C., Medicina 

legala pentru juristi, Ed. Polirom, 2005, Iasi 

9.Leslie, C.J., Principles of Behavioral Analysis, Harwood 

Academic Press, Amsterdam 

10.Malicier D., A Lacassgne, La responsabilité médicale 

1990, Lyon. 

11.Legea privind organizarea si activitatii si functionarea 

institutiilor de medicina legala cu modificarile aduse de Legea 

nr.459/2001; OG nr.57/2001; Legea nr.271/2004. 

12.www.legmed.ro 

• Perioada de desfasurare a cursului si programul 

diferitelor actvitati 

Cursul si Lucrarile practice se desfasoara in sistem 

modular pe parcursul a 5 zile-o saptamana incepand 

cu 02.11.2009-pana in 06.11.2009. 

Cursul va avea loc zilnic intre orele 18-20 

- perioada: 02.11.2009 - 07.11.2009 

Locul de desfasurare: Amfiteatrul Morfopatologie, 

Cladirea Anatomie, Disciplina de Medicina Leagala, str. 

Clinicilor nr.3-5 

- program de consultatii: vineri 06.11.2009 intre 

orele 8-10. 

• Tabla de materii: 

1.Malpraxis-ul 

2.Protectia vieţii si sănătăţii persoanelor – legea 

fundamentala si legea penala speciala. Uciderea din culpa. 

Uciderea din culpa profesionala sau speciala. Determinarea 

sau inlesnirea sinuciderii. 

3. Lovirea si vatamarea integritatii corporale sau a 

sănătăţii persoanelor. Vătămarea corporala din culpă. 

4.Provocarea ilegala a avortului. 

5.Infractiuni care aduc atingere unor activitati de interes 

public sau altor activitati reglementate de lege. 

6.Elemente de jurisdictie profesionala medicala. 

7.Drepturile pacientului. 

8.Bazele juridice ale expertizelor medico-legale. 

9.Legislatia actuala in Codurile Penal si Civil roman cu 

implicatii in desfasurarea activitatii medico-sanitare legale. 

• Evaluarea cunostintelor si abilitatilor practice 

− Conditii pentru acceptarea la examen: frecventa 

70% la cursuri 

2

− Conditii pentru promovare: admis=minim nota 

5 

− Calendarul evaluarilor pe parcurs, al examenului 

final: Examenul final este compus dintr-o proba 

− 

scrisa si se sustine la sfarsitul cursului 

Calendarul examenelor ulterioare in caz de 

nepromovare: Sesiunea Toamna I si Toamna II 

− Modul de desfasurare a evaluarilor: Examen 

teoretic cu prezentare de caz 

− Modul de notare: Nota acordata va fi 

admis/respins. 

Cadrele didactice de predare: 

Titular curs: Conf. Dr.Perju-Dumbrava Dan, Seful 

Disciplinei de Medicina Legala 

Capitolul 1. Malpraxis-ul 

Tabla de materii: 

1.1 Definitia si intelesul termenului malpraxis-ul 

1.2 Erorile subiective (de diagnostic) 

1.3 Erorile obiective 

1.4 Culpa de tehnică medicală 

1.5 Comportamentul omisiv 

1.6 Culpa de omisiune 

Obiective educationale: 

1. Ce trebuie sa stiti: 

Esential: - Sa definiti termenul de malpraxis 

- Sa definiti erorile subiective si cauzele 

generatoare ale acestora 

- Sa definiti erorile obiective 

- Sa cunoasteti culpa de tehnica medicala 

- Sa definiti culpa prin omisiune 

Important: - inadrarea erorilor medicale in erori 

subiective/obiective 

-clasificarea culpei de tehnica medicala 

Util: - sa cunoasteti elemente de legislatie cu privire la 

malpraxis 

Facultativ: - discutia unor cazuri de malpraxis intilnite in 

practica medicala 

3

2. Ce trebuie sa faceti: Sa puteti incadra diferite tipuri de 

acte medicale in erori subiective/obiective, culpa de tehnica 

medicala/prin omisiune. 

Schema succinta a capitolului: 

1.1 Definitia si intelesul termenului malpraxis-ul 

Malpraxisul este acea eroare profesională generatoare de 

pagube in detrimentul (de regula) ambelor părţi. Al 

pacientului pe de o parte si, respectiv personalului medical 

implicat in litigiul ce va urma. 

1.2 Erorile subiective (de diagnostic) 

Erorile subiective (de diagnostic) constau in 

reprezentarea greşită a realităţii medicale determinată de 

slaba pregătire profesională, implicit punerea defectuoasă 

in practică a tehnicilor si manevrelor de specialitate. 

Cauze ale erorilor de diagnostic 

- necunoaşterii trecutului medical al pacientului; 

- examinării greşite; 

- interpretării eronate a simptomelor; 

- neefectuării unor teste; 

- netrimiterii pacientului pentru un consult de 

specialitate sau neschim-bării diagnosticului in 

cazul unui tratament care nu da rezultate. 

1.3 Erorile obiective 

Erorile obiective se datoreaza, cel mai frecvent: 

- unei imperfecţiuni a ştiinţei medicale la un moment 

dat; 

- unei reactivităţi particulare a bolnavului sau unor 

particularităţi ale bolii. 

Se află in eroare cu caracter obiectiv orice cadru medical 

care, in aceleaşi condiţii, ar fi procedat la fel. In acest 

domeniu trebuie făcuta precizarea privind eroarea de fapt, 

cauza ce înlătura răspunderea penala (art.51 C.P.) 

Din perspectiva juridică erorile profesionale (medicale) 

generatoare de pagube îmbracă forma culpei. Sunt cunoscute in 

acest domeniu culpa de tehnică medicală si culpa de omisiune. 

1.4 Culpa de tehnică medicală 

Culpa de tehnică medicală sau culpa profesională 

medicală consta in nerespectarea regulilor privind exercitarea 

profesiunii medicale prin nepricepere sau abateri de la reguli 

îndeobşte recunoscute si recomandate in practicarea acestei 

4

profesiuni, provenite din neglijentă, nepăsare sau 

nerespectarea unor metode si procedee specifice. Aceasta mai 

poarta denumirea de imprudenţă. 

Clasificarea culpei de tehnica medicala: 

a)culpa profesională prin nepregătire (incompetenta); 

b)culpa profesionala prin neprevedere 

c)culpa profesională prin neglijenţa 

1.5 Comportamentul omisiv 

Responsabilitatea in infaptuirea actului medical exista atat 

in momentul actiunii subiectului, (in timpul desfasurarii 

activitatii medicale) cat si in cazul inactiunii. Neactionand 

atunci cand subiectul (medic, asistent medical) avea aceasta 

obligatie este elementul comportamentului omisiv. 

1.6 Culpa de omisiune 

Cadrul medical este deopotrivă responsabil, atunci când 

acţionează cât si atunci nu acţionează; cu alte cuvinte el 

răspunde de tot ceea ce face si de tot ce refuza să facă. 

Culpa de omisiune se prezintă sub următoarele forme: 

- refuzul de a răspunde la solicitarea pacientului; 

- refuzul intervenţiei (neasumarea de riscuri); 

- refuzul trimiterii pacientului la un eşantion 

superior (privarea de şansă); 

- refuzul de a continua tratamentul unui pacient; 

- neacordarea dreptului pacientului la a doua 

opinie in aceeaşi cauza medicală. 

Bibliografia obligatorie si facultativa: 

1.Perju-Dumbravă Dan, Bioetica si responsabilitate medicala, 

Ed.Hipparion, 1999, I:S:B:N 973-9339-95-6. 

2.George Antoniu, Coportamentul Omisiv, Revista de drept 

penal, nr.1, 2002. 

3.Gh. Scripcaru, Criteriile raspunderii profesionale 

medicale, Revista de Drept penal, nr. 1, 1997. 


Capitol 2. Protectia vieţii si sănătăţii persoanelor – legea 

fundamentala si legea penala speciala. 

Tabla de materii 

2.1. Notiuni introductive. 

5

2.2. Uciderea din culpa. 

2.3. Uciderea din culpa profesionala sau speciala. 

2.4. Determinarea sau inlesnirea sinuciderii. 


1.Ce trebuie sa stiti: - Sa definiti urmatorii termeni juridici: 

omorul, omorul calificat, uciderea din 

culpa, determinarea sau inlesnirea 

sinuciderii, pruncuciderea 

- Sa cunoasteti obiectul juridic, 

incadrarile penale ale faptelor 

2. Ce trebuie sa faceti: - Sa puteti interpreta corect pe baza 

scenariilor (prezentarilor de caz) incadrarea juridica 


2.1. Notiuni introductive 

Infracţiunile care pot fi comise de către personalul 

angrenat în înfăptuirea actului medical vizează exact drepturile 

garantate prin constituţie. Vom analiza pentru început 

infracţiunile contra vieţii. In aceasta categorie sunt cuprinse 

urmatoarele infractiuni: 

- omorul 

- omorul calificat 

- omorul deosebit de grav 

- pruncuciderea 

- uciderea din culpa 

- determinarea sau inlesnirea sinuciderii 

Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie 

dreptul la viaţă al fiinţei umane, legea penală, ca expresie a 

voinţei societăţii, nu ca un bun individual ci ca un bun social 

ocrotind viaţa persoanei încă din momentul concepţiei (de la 

naştere spun unii autori) şi pana în momentul morţii. Ocrotirea 

vietii are intindere asupra tuturor persoanelor indiferent de stare 

de sanatate, daca sunt sanatoase, bolnave, muribnde, legea 

nepermitand nimanui sa curme viata cuiva, indiferent de 

suferintele pe care le indura, indiferent cat mai are de trait chiar 

cu consimtamantul celui aflat in suferinta. Eutanasia nu este 

inca o optiune in reglementarile legii penale romane. 

Obiectul material al acestor infracţiuni costă in corpul 

unui om în viaţă, al unui om viu, corp aparţinând altei persoane 

decât făptuitorului. 

6

Subiect activ poate fi orice persoană, de regulă, 

persoană responsabilă penal. 

Latura obiectivă – infracţiunile de acest tip se 

săvârşesc de regulă prin acţiuni şi în mod excepţional prin 

inacţiuni. 

Latura subiectivă – infracţiunile contra vieţii sunt cu o 

singură excepţie – infracţiunea de ucidere din culpă – 

infracţiuni săvârşite cu intenţie 

2.2. Uciderea din culpa. 

Prevăzută de art. 178 Cod penal se conturează ca o 

variantă atenuată a omuciderii, legea penală pedepsind mai 

blând acest omor săvârşit din culpă sau din greşeală având în 

vedere lipsa intenţiei, făptuitorul nu urmăreşte anume moartea 

victimei aceasta producându-se datorită nedibăciei, uşurinţei, 

nerespectării unor reguli etc. Distingem uciderea din culpă, 

forma tip sau simplă; uciderea din culpă profesională sau 

specială şi unele agravante ale acestor forme infracţionale. 

2.3. Uciderea din culpa profesionala sau speciala. 

Prevazuta de art. 178 alin. 1 Cod penal, constand in 

uciderea din culpa ca urmare a nerespectarii dispozitiilor legale 

ori a măsurilor de prevedere pentru exercitarea unor profesii 

sau meserii, ori prin efectuarea unei anumite activităţi 

Trăsături esenţiale: 

- acţiunile prin care se săvârşeşte fapta sunt 

îndeplinite in mod defectuos, fără a se ţine 

seama de dispoziţiile legale sau masurile de 

prevedere pentru exercitarea profesiei sau 

meserie; 

- inacţiunile prin care se săvârşeşte fapta se 

manifestă prin neîndeplinirea, neefectuarea sau 

neexecutarea unui act care era impus ca 

obligatoriu prin măsurile de prevedere sau 

dispoziţiile legale referitoare la executarea 

profesiei; 

- trebuie să existe un raport de cauzalitate între 

fapta săvârşită (acţiune ori inacţiune) ca urmare 

a nerespectării dipozitiilor legale referitoare la 

exercitarea profesiei si rezultatul produs, adică 

moartea victimei; 

- fapta să fie săvârşită în exerciţiul profesiei 

Prevazuta de art. 178 alin. 1 Cod penal, constand in 

uciderea din culpa ca urmare a nerespectarii dispozitiilor legale 

7

ori a măsurilor de prevedere pentru exercitarea unor profesii 

sau meserii, ori prin efectuarea unei anumite activităţi. 

2.4. Determinarea sau inlesnirea sinuciderii. 

Legea penala romana nu sanctioneaza incercarea 

sinuciderii obligand insa, pe toti cetatenii sa nu incurajeze ori sa 

sprijine, sa determine alte persoane sa recurga la acest gest 

ultimativ, prin insasi reglementarea prevazuta in art. 179 Cod 

penal. 

Articolul din Codu penal prevede forma simpla si pe cea 

agravanta. 

Forma simpla are urmatoarea reglementare: constă în 

fapta persoanei care a determinat altă persoană să se sinucidă 

sau care a inlesnit sinuciderea altei persoane, dacă sinuciderea 

sau incercarea de sinucidere a avut loc. 

Forma agravanta – daca aceasi fapta a fost savarsita 

asupra unui minor sau fata de o persoana care nu era în stare sasi 

dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stapâna pe actele sale. 

Regimul sanctionator - Art. 179. - Determinarea sau 

înlesnirea sinuciderii: Fapta de a determina sau de a înlesni 

sinuciderea unei persoane, daca sinuciderea sau încercarea de 

sinucidere a avut loc, se pedepseste cu închisoare de la 2 la 7 

ani. 

Când fapta prevazuta în alineatul precedent s-a savârsit fata de 

un minor sau fata de o persoana care nu era în stare sa-si dea 

seama de fapta sa, ori nu putea fi stapâna pe actele sale, 

pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. 

Bibliografia obligatorie si facultativa 

1.Antoniu G., Revista de drept penal, nr. 1, 2002. 

2.Codul Penal. Codulde procedura penala. 

3.Perju-Dumbravă Dan, Martis Doru, Curs de medicina 


4.Ioana Vasiu, Drept penal – Partea speciala, Editura Albastra, 

2007. 

Capitolul 3. Lovirea si vatamarea integritatii corporale sau 

a sănătăţii persoanelor. Vătămarea corporala din culpă. 



3.2. Vătămarea corporala din culpă. 

8

3.2.1. Vătămarea corporala din culpă forma simpla. 

3.2.2. Vătămarea corporala din culpă, forma profesională 

(sau specială) 


1.Ce trebuie sa stiti: Sa definiti urmatorii termeni: vatamare 

corporala, vatamare corporala din culpa, sa cunoasteti regimul 

sanctionator 

2.Ce trebuie sa faceti: Sa incadrati medico-legal (sa apreciati 

numarul de zile de ingrijiri medicale) diferite tipuri de leziuni 

posttraumatice 


Aceasta categorie de infractiuni sanctioneaza acele fapte 

de pericol social prin care se cauzeaza persoanlor suferinte 

fizice (lovirea sau alte violente) sau vatamari (vatamarea 

corporala, vatamarea corporala grava, vatamarea corporala din 

culpa) ale integritatii corporale sau sanatatii (provocarea ilegala 

a avortului) si chiar moartea (lovirile sau vatamarile cauzatoare 

de moarte). 

Vătămarea corporala din culpă. 

Prevăzută de art. 184 Cod penal, aceasta infractiune, 

spre deosebire de loviri sau alte violenţe săvârşite din culpă, 

care nu se pedepsesc, faptele de vătămare corporală săvârşite 

din culpă se pedepsesc, dar mai blând decât cele săvârşite cu 

intenţie. 

Forma simplă a vătămării corporale din culpa prevăzuta 

de art. 180 alin. 2 si 2 1 , care a pricinuit o vatamare ce necesita 

pentru vindecare îngrijiri medicale (nu concediu medical) mai 

mari de 10 zile, precum si cea prevazuta la art. 181 (vatamarea 

corporala) , savârsite din culpa, se pedepsesc cu închisoare de 

la o luna la 3 luni sau cu amenda (culpa simplă si culpa cu 

previziune). Între faptă si rezultatul prevăzut de lege trebuie să 

existe un raport de cauzalitate. 

Forma profesională (sau specială) este prevazuta de 

art. 184 Cod penal, alin. 3, 4, si 4 1 continind trei situatii 

agravante. Prima se refera la fapta prevazuta de art. 184 alin. 1, 

ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de 

prevedere în exerciţiul unei profesii ori îndeplinirea unor 

activităţi. Cea de a doua, prin savarsirea faptei prevazute la alin. 

2, daca este urmarea nerespectarii dispozitiilor legale sau a 

masurilor de prevedere aratate in alin. 3. Iar ultima se refera la 

faptele prevazute la alin. 3 si 4, daca sunt savarsite de catre o 

persoana aflata in stare de ebrietate. 

9

Regim sanctionator: 

Art. 180. - Lovirea sau alte violente 

(2) Lovirea sau actele de violenta care au pricinuit o vatamare 

ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de 

zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu 

amenda. 

(2 1 ) Faptele prevazute la alin. 2 savârsite asupra membrilor 

familiei se pedepsesc cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu 

amenda. Actiunea penala se pune în miscare la plângerea 

prealabila a persoanei vatamate. În cazul faptelor prevazute la 

alin. 1 1 si 2 1 actiunea penala se pune în miscare si din 

oficiu.Împacarea partilor înlatura raspunderea penala, 

producându-si efectele si în cazul în care actiunea penala a fost 

pusa în miscare din oficiu. 

Art. 184. - Vatamarea corporala din culpa 

Fapta prevazuta la art. 180 alin. 2 si 2 1 , care a pricinuit o 

vatamare ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai 

mari de 10 zile, precum si cea prevazuta la art. 181, savârsite 

din culpa, se pedepsesc cu închisoare de la o luna la 3 luni sau 

cu amenda. 

Daca fapta a avut vreuna din urmarile prevazute la art. 182 alin. 

1 sau 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau 

amenda. 

Când savârsirea faptei prevazute în alin. 1 este urmarea 

nerespectarii dispozitiilor legale sau a masurilor de prevedere 

pentru exercitiul unei profesii sau meserii, ori pentru 

îndeplinirea unei anume activitati, pedeapsa este închisoarea de 

la 3 luni la 2 ani sau amenda. 

Fapta prevazuta în alin. 2 daca este urmarea nerespectarii 

dispozitiilor legale sau a masurilor de prevedere aratate în 

alineatul precedent se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la 3 

ani. 

(4 1 ) Daca faptele prevazute la alin. 3 si 4 sunt savârsite de catre 

o persoana care se afla în stare de ebrietate, pedeapsa este 

închisoarea de la unu la 3 ani, în cazul alin. 3, si închisoarea de 

la unu la 5 ani, în cazul alin. 4. 

Pentru faptele prevazute în alin. 1 si 3, actiunea penala se pune 

în miscare la plângerea prealabila a persoanei vatamate. 




2.Perju-Dumbravă Dan, Bioetica si responsabilitate 

medicala Ed.Hipparion, 1999, I:S:B:N 973-9339-95-6. 

3.Perju-Dumbravă Dan, Ed.Hipparion, Resonsabilitate 

medicala, 2000, I:S:B:N:973-9448-82-8. 

4. Belis V., Tratat de Medicina Legala, Bucuresti, 1995 

10

Capitolul 4. Provocarea ilegala a avortului 


4.1. Definitia medico-legala a avortului 

4.2 Aspecte legislative ale epocii comuniste 

4.3. Regim sanctionator 


1.Ce trebuie sa stiti: - Sa definiti avortul din punct de vedere 

medico-legal 

- Sa cunoasteti legislatia actuala cu 

privire la avort 

2.Ce trebuie sa faceti:- Sa puteti interpreta corect normele de 

drept pentru situatii concrete 


Avortul (din latinescul aboriri = a cadea) este definit in 

mod diferit de specialisti obstreticieni si de medicii legisti. 

Definitia medico-legala agreata in practica juridica a avortului 

are urmatorul continut „intreruperea cursului sarcinii, prin orice 

mijloace”, „intreruperea cursului normal al sarcinii pe toata 

perioada acestuia, inclusiv daca are loc chiar in timpul 

declansarii travaliului sau pe parcursul acestuia. 

Putem spune ca avortul este clar o intrerupere a sarcinii 

care se poate realiza in mod legal sau ilegal, de catre persoane 

autorizate sau neautorizate, intr-un mediu propriu sau 

impropriu acestui tip de interventie, pe durata existentei 

sarcinii, dupa conceptie (exista pareri contradictorii si in 

aceasta problema a stabilirii datei conceptiei) si pana la 

expulzarea fatului in mod firesc. 

In perioada comunista, problema avortului a fost 

discutata si dezbatuta de legiuitorul din acea perioada care, in 

virtutea modului intolerant si dictatorial a impus aceasta lege 

fara sa tina seama de parerea societatii, nefiind in practica 

curenta a regimului forma dezbaterilor publice si democratice 

care ar fi putut influenta intr-un mod sau altul solutia adoptata. 

Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1996 a care interzicea tuturor 

femeilor sa intrerupa sarcinile, cu citeva exceptii: daca sarcina 

punea in pericol viata femeii, daca unul dintre parinti suferea de 

o boala transmisibila ereditar sau daca mama prezenta 

invaliditati grave, daca femeia avea peste 45 de ani sau nascuse 

deja patru copii si daca sarcina era urmarea unui viol sau incest. 

11

Politica pro-natalista a lui Ceausescu a oscilat in functie 

de reactia externa. Decretul 770 a fost modificat inainte de 

prima conferinta despre populatie din lume, organizata in 

Romania, in anul 1974. In 1972 a aparut Decretul 53, care 

legaliza avorturile pentru toate femeile de peste 40 de ani. Dar 

in stilul caracteristic al regimului virsta a fost ridicata la 42 de 

ani inaintea urmatoarei conferinte despre populatie din 1984, 

iar in 1985 a venit Decretul 411, care ridica virsta pentru 

avorturi legale la 45 de ani si la cinci numarul de copii aflati in 

ingrijire pentru a cere legal un avort. 

Regim sanctionator: Art. 185. - Provocarea ilegala a avortului. 

Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, 

savârsita în vreuna dintre urmatoarele împrejurari: a) în afara 

institutiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în 

acest scop; b) de catre o persoana care nu are calitatea de medic 

de specialitate; c) daca vârsta sarcinii a depasit patrusprezece 

saptamâni, se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. 

Întreruperea cursului sarcinii, savârsita în orice conditii, 

fara consimtamântul femeii însarcinate, se pedepseste cu 

închisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi. 

Daca prin faptele prevazute în alin. 1 si 2 s-a cauzat 

femeii însarcinate vreo vatamare corporala grava, pedeapsa este 

închisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi, iar 

daca fapta a avut ca urmare moartea femeii însarcinate, 

pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani si interzicerea unor 

drepturi. 

În cazul când fapta prevazuta în alin. 2 si 3 a fost 

savârsita de medic, pe lânga pedeapsa închisorii, se va aplica si 

interdictia exercitarii profesiei de medic, potrivit art. 64 lit. c). 

Tentativa se pedepseste. 

Nu se pedepseste întreruperea cursului sarcinii efectuata 

de medic: 

a) daca întreruperea cursului sarcinii era necesara pentru 

a salva viata, sanatatea sau integritatea corporala a femeii 

însarcinate de la un pericol grav si iminent si care nu putea fi 

înlaturat altfel; b) în cazul prevazut în alin. 1 lit. c), când 

întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive 

terapeutice, potrivit dispozitiilor legale; c) în cazul prevazut în 

alin. 2, când femeia însarcinata s-a aflat în imposibilitate de a-si 

exprima vointa, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din 

motive terapeutice, potrivit dispozitiilor legale. 


1. Dan Perju-Dumbrava, Expertiza medico-legala in practica 

juridica, Argonaut, 2001. 

2.Belis V., Tratat de medicina legala, vol. II., Ed. Medicala, 

Bucuresti, 1995 


12

Capitolul 5. Infractiuni care aduc atingere unor activitati 

de interes public sau altor activitati reglementate de lege. 


5.1.Notiuni introductive 

5.2.Exercitare fără drept a unei profesii 

5.3.Regim sanctionator 


1.Ce trebuie sa stiti: Sa puteti defini infractiunile care pot fi 

savarsite prin exercitarea fara drept a unei profesii 

2.Ce trebuie sa faceti: Sa identificati motivele nerespectarii 

art.281 C.P. care pot aparea in practicarea meseriei de asistent 

medical/moasa 


5.1.Notiuni introductive 

Infractiunile sunt cuprinse in Titlul VI al Codului penal 

roman fiind impartite in capitole, tinandu-se seama de valorile 

ocrotite si lezate tocmai prin savarsirea acestor infractiuni. 

Acestea sunt urmatoarele: 

- Infractiuni de serviciu si in legatura cu serviciu; 

- Infractiuni care impiedica infaptuirea justitiei; 

- Infractiuni contra sigurantei circulatiei pe caile 

ferate; 

- Infractiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele 

activitati reglementate de lege. 

5.2.Exercitare fără drept a unei profesii 

Art. 281 Cod penal are urmatoarea regelementare: 

constituie infracţiune exercitarea fără drept a unei profesii sau a 

oricărei activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori 

exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea 

specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se 

sancţionează potrivit legii penale. 

Aceasta reglementare cuprinsa in Codul penal reprezinta 

norma cadru care se completeaza cu dispozitiile legilor speciale 

care stabilesc ce autorizatii sunt necesare pentru exercitarea 

unor profesii sau a unor activitati specifice. Va exista 

infractiune in sensul art. 281 doar in cazul in care legea 

speciala prevede ca savarsirea unei astfel de fapte se 

sanctioneaza potrivit legii speciale. 

13

Obiectul juridic – este format din relatiile sociale care 

se refera la regimul legal de exercitare a unor profesii sau 

acticitati. 

Obiectul material – consta intr-un lucru sau in corpul 

persoanei in cazul in care activitatea infractionala se producea 

supra unei persoane sau a unui lucru. 

penal. 

Subiect activ – poate fi orice persoana responsabila 

Latura obiectivă – se realizeaza prin exercitarea fara 

drept a unei profesii sau activitati pentru care este nevoie de 

autorizare, sau chiar in prezenta unei autorizatii daca acestea se 

exercita in alte conditii decat cele reglementate de lege. 

Prestatiile succesive (imbracand forma unei 

indeletnicirii) sau doar o singura pestatie a activitatilor 

infractionale nu au relevanta in determinarea existentei 

infractiunii, lipsa autorizarii fiind singurul grad de apreciere 

concludent. 

Latura subiectivă – infractiunea se realizeaza cu 

intentie diecta sau indirecta nefiind relevant scopul urmarit de 

faptuitor acesta nefiind exonerat de raspunderea penala chiar 

daca persoana asupra careia se exercita profesia si-a dat 

consimtamantul chiar in cunostinta de cauza. Am putea sa 

asociem unui astfel de comportament infractional, fapta 

persoanei care, avand profesia de asistent medical, practica 

aceasta meserie fara a fi autorizata de catre Ministerul Sanatatii 

sau nu a obtinut avizul favorabil din partea O.A.M.M.R.; aceasi 

situatie, acelasi asistent medical care desi este autorizat, are 

deasemenea avizul necesar din partea Ordinului, desfasoara 

activitatea de asistent medical in alte conditii decat cele 

enumerate de legea speciala dar a intrerupt activitatea 

profesionala specifica pentru o perioada mai mare de 5 ani si nu 

a indeplinit conditia reatestarii competentei profesionale de 

catre organele abilitate. 

5.3.Regim sanctionator 

Regimul sanctionator prevede o pedeapsa cu 

inchisorea de la 1 luna la 1 an sau cu amenda. Legiuitorul a 

prevazut, de aceasta data, ca alternativa la privarea de libertate 

si sanctiunea amenzii intelegand ca situatiile si conditiile in 

care se poate savarsi aceasta infractiune pot fi diverse, scopul in 

sine al exercitarii unei profesii fara a fi autorizat putand fi in 

esenta unul de urgenta sau chiar la limita extrema, moment in 

care aplicarea maximului sanctiunii nu ar fi justificata sau ar fi 

prea severa. 

14




2.Scherer V., Considerente referitoare la aplicarea art. 281 Cod 

penal privind infractiunea de exercitare fara drept a unei 

profesii, Revista Roamana de Drept, nr. 12, 1982, pag 38-39. 


Capitolul 6. Elemente de jurisdictie profesionala. 

Tabla de Materii 

6.1 Principiile anchetei disciplinare. 

6.2. Competenţa organelor jurisdicţionale. 

6.3.Plângerea. 

6.4.Procedura de soluţionare a plângerilor. 

6.5. Propunerea sancţiunii. 

6.6. Cauzele care înlătură răspunderea disciplinară. 

6.7. Aplicarea sancţiunii 

6.8. Contestaţia. 

6.9. Semnificatia sancţiunilor si prescripţia sancţiunilor 

disciplinare. 

6.10. Dispozitii finale si speciale. 


1.Ce trebuie sa stiti: - Sa cunoasteti principiile anchetei 

disciplinare, competenta organelor jurisdictionale si procedura 

de solutionare a plangerii. Sa definti sanctiunile disciplinare 

(mustrarea, avertismentul, suspendarea, retragerea calitatii de 

membru CMR) si cazurile in care se aplica. 

2.Ce trebuie sa faceti: - Sa propuneti modificari ale 

solutionarii plangerii si la clasificarea abaterilor 


6.1 Principiile anchetei disciplinare 

Constituie abatere disciplinară fapta prin care se încalcă 

prevederile Legii nr. 95/2006, ale prezentului Statut, 

Regulamentului de organizare şi funcţionare, Codul de etică şi 

deontologie al medicilor precum şi a celorlalte acte normative 

emise de CMR. 

15

Răspunderea disciplinară atrage aplicarea uneia din 

următoarele sancţiuni: 

a. mustrare; 

b. avertisment; 

c. suspendarea temporară a calităţii de membru 

al CMR. ; 

d. retragerea calităţii de membru al CMR şi 

propunerea de anulare a autorizaţiei de liberă 

practică a profesiei pentru o perioadă limitată 

sau definitiv; 

Răspunderea disciplinară a membrilor CMR nu exclude 

răspunderea civilă, contravenţională şi penală. Dacă în cursul 

soluţionării unei abateri se conturează elementele săvârşirii unei 

infracţiuni, organele competente au obligaţia de a sesiza 

organele de urmărire penală. 

Abaterile disciplinare săvârşite de membrii CMR. care 

exercită funcţii elective se cercetează de către Comisia 

Naţională de disciplină, mediere şi deontologie profesională, iar 

aplicarea sancţiunii se face de către plenul Consiliului Naţional. 

Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de 30 de 

zile de la data săvârşirii sau cunoaşterii săvârşirii faptei dar nu 

mai târziu de 6 luni. Ancheta disciplinară se desfaşoară în 

limitele prezentului Cod, ale Legii nr. 95/2006, Statutului şi 

Regulamentului de organizare şi funcţionare al CMR. 

Fiecare membru al CMR. beneficiază de prezumţia de 

nevinovăţie până la soluţionarea cauzei, are dreptul de a se 

apăra, prin orice mijloc legal, atunci când a fost acuzat de 

săvârşirea unei abateri. 

Respectarea demnităţii umane: 

– orice persoană supusă procedurii de soluţionare a 

plângerii trebuie tratată cu respect şi demnitate umană. 

Garantarea dreptului la apărare: 

– orice persoană supusă procedurii de soluţionare a 

plângerii are dreptul de a se apăra prin orice mijloc legal 

considerat necesar; părţile implicate au dreptul la asistenţă 

juridică. 

Limba în care se desfăşoară ancheta disciplinară şi 

procedura de soluţionare a plângerii: 

- este limba română; 

- persoanele care nu vorbesc sau nu înţeleg limba 

română au dreptul de a se exprima şi/sau apără prin intermediul 

unui traducator autorizat. 

6.2. Competenţa organelor jurisdicţionale. 

Plângerile sunt adresate în prima instanţa organizaţiilor 

judeţene/mun. Bucureşti, respectiv Comisiilor de Disciplină şi 

Mediere teritoriale. Plângerile împotriva unor membri cu 

funcţii elective în cadrul organizaţiei şi contestaţiile la 

hotărârile comisiilor de disciplină şi mediere teritoriale se 

16

adresează CMR. central, respectiv Comisiei de Disciplină şi 

Mediere Naţională. 

Cercetarea faptelor, adunarea dovezilor şi propunerea 

unei sancţiuni cu privire la abaterile simple este de competenţa 

Referentului numit de Biroul Consiliului Judeţean al Filialei. 

Cercetarea faptelor, adunarea dovezilor şi propunerea unei 

sancţiuni cu privire la abaterile grave revine în competenţă 

Comisiei judetene de disciplină. 

Membrii CMR. care au participat la solutionarea unei 

cauze în primă instanţă, nu pot face parte din organele de 

jurisdicţie competente în a soluţiona contestaţiile îndreptate 

împotriva acestor hotărâri. Membrii CMR. ce fac parte din 

organele de jurisdicţie şi care au vreun interes în soluţionarea 

cauzei, sau în care cauza sunt implicaţi în calitate de pârâţi soţii 

acestora, precum şi rudele până la al patrulea grad inclusiv, sunt 

obligaţi să se abţină de la soluţionarea cauzei disciplinare, cu 

arătarea cauzei ce constituie motivul abţinerii. În cazul în care 

nu a fost formulată declaraţia de abţinere, membrul CMR. care 

se află într-una din situaţiile descrise mai sus, poate fi recuzat la 

cererea oricărei persoane ce participă la soluţionarea cauzei. 

Biroul Consiliului Judeţean/al mun. Bucureşti, după caz Biroul 

Executiv, vor dispune în maxim 3 zile înlocuirea membrului 

aflat în incompatibilitate. 

6.3.Plângerea 

Dreptul de a face plângere aparţine persoanei vătămate 

(pacient sau reprezentantul legal, după caz), precum şi 

membrilor CMR. Plângerea se adresează filialei judetene/mun. 

Bucureşti, în care îşi desfăşoară activitatea membrul C.M.R. în 

cauză sau Comisiei teritoriale de disciplină şi mediere. 

Plângerea trebuie să cuprindă următoarele elemente: 

- numele, prenumele, domiciliul petiţionarului; 

- elementele de identificare ale membrului CMR. 

împotriva căruia se îndreaptă petiţia; 

- locul şi contextul în care s-a săvârşit fapta; 

- descrierea faptei; 

- mijloacele de probă; 

- semnătura petiţionarului. 

Lipsa unuia dintre aceste elemente se sancţionează cu 

neadmiterea acesteia. Termenul în care poate fi depusă 

plângerea este de 30 de zile de la data săvârşirii sau cunoaşterii 

săvârşirii faptei, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii 

ei. 

Introducerea plângerii după expirarea termenului de mai 

sus se sancţionează cu decăderea din dreptul de a face plângere 

pentru fapta respectivă. 

6.4.Procedura de soluţionare a plângerilor. 

17

La primirea plângerii, Biroul Consiliului Judeţean/mun. 

Bucureşti o înaintează Referentului sau Comisiei de Disciplină 

şi Mediere, după caz, care va verifica condiţiile de 

admisibilitate şi de competenţă şi va formula concluziile. 

Comisia de Disciplină şi Mediere va dispune: 

- respingerea plângerii ca nefondată; 

- declanşarea procedurii de soluţionare, conform Legii 

nr. 95/2006 . 

Decizia de respingere a plângerii se emite de Biroul 

Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti şi se comunică 

petiţionarului, cu motivare. 

Pasii ce se parcurg in procedura de soluţionare a 

plângerii constau în: 

o cercetarea faptei; 

o adunarea dovezilor; 

o solicitarea de opinii calificate; 

o apelarea la oricare alt mijloc legal ce poate 

contribui la soluţionarea cauzei (în anumite 

cazuri); 

o propunerea sancţiunii. 

Vinovăţia - există atunci când fapta este săvârşită cu 

intenţie sau din culpă, prezintă pericol social şi este prevăzută 

în Codul de Etica şi Deontologie Profesională. 

Constituie abateri simple faptele : 

- prin care se aduce atingere valorilor sociale ce 

ocrotesc drepturile pacientului, precum şi 

onoarea, demnitatea confraţilor şi a celorlalte 

persoane cu care medicii intră în relaţii 

profesionale; 

- neîndeplinirea obligaţiilor profesionale sau 

îndeplinirea acestora cu neglijenţă, nepăsare, în 

mod repetat; 

- neparticiparea la programele de pregătire 

profesională şi perfecţionare; 

- neplata sau refuzul la plată a cotizaţiei de 

membru, pentru o perioadă de cel mult 3 luni; 

Constituie abateri grave urmatoarele faptele: 

- neîndeplinirea obligaţiilor profesionale cu 

privire la divulgarea secretului profesional; 

- neacordarea primului ajutor medical; 

- folosirea de mijloace de constrângere fizică 

şi/sau psihică în exercitarea profesiei; 

- condamnarea printr-o hotărâre judecătorească 

definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni 

privitoare la viaţa, integritatea fizică a persoanei 

sau ce are legatură cu exercitarea profesiei; 

18

- orice faptă infractionala care îndeplineşte 

criteriile de individualizare a acesteia prevăzute 

in legile decretate 

Adunarea dovezilor constă în: 

- interogarea părţilor; 

- interogarea martorilor; 

- strângerea depoziţiilor; 

- strângerea înscrisurilor oficiale. 

Neprezentarea membrului împotriva căruia s-a depus plângere, 

la solicitarea Comisiei de Disciplină şi Mediere, echivalează cu 

recunoaşterea săvârşirii faptei. 

Solicitarea de opinii calificate constă în: - obtinerea 

de opinii personalului specializat, cu competenţă maximă pe 

anumite domenii, de la caz la caz – medici, jurişti, etc. 

Apelarea la orice alt mijloc legal ce poate contribui la 

soluţionarea cauzei presupune : audierea în contradictoriu a 

persoanelor implicate, etc. 

6.5.Propunerea sancţiunii. 

La stabilirea încadrării faptei în abatere simplă sau 

gravă, precum şi în procesul de individualizare a sancţiunii, se 

va ţine seama de următoarele elemente: 

- împrejurările în care a fost săvârşită fapta; 

- pericolul social al faptei; 

- rezultatul imediat şi de durată al faptei; 

- prezenţa discernământului în momentul săvârşirii 

faptei; 

- modul şi mijloacele de săvârşire; 

- atitudinea membrului CMR pe parcursul 

desfăşurării anchetei, etc. 

Repetarea unei abateri disciplinare constituie 

circumstanţă agravantă, care va fi avută în vedere la aplicarea 

sancţiunii. 

Comisiei de Disciplină şi Mediere întocmeşte un referat 

de soluţionare către Biroul Consiliului Judeţean, care cuprinde 

pe scurt: 

- descrierea în fapt; 

- probele administrate; 

- concluzia comisiei; 

- încadrarea legala; 

- sancţiunea propusă a se aplica, după caz, trimiterea 

dosarului Comisia Naţională de Disciplină, Mediere şi 

Deontologie Profesională, ori existenţa unei cauze (sau 

mai multe) care înlătură răspunderea disciplinară. 

6.6. Cauzele care înlătură răspunderea disciplinară. 

19

Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de 

membrii CMR. în exercitarea profesiei: 

- în condiţiile în care aceasta s-a produs prin 

constrângere morală sau fizică, a intervenit 

cazul fortuit sau iresponsabilitatea. 

- dacă săvârşirea ei a fost impusă de ordinul dat 

de către superiorul ierarhic, într-o situaţie în care 

nu se putea cunoaşte în mod vădit ilegalitatea şi 

nici nu se putea prevede pericolul. 

- refuzul a executa un ordin dat de către un 

superior ierarhic, dacă acest ordin se dovedeşte a 

fi fost în mod vădit ilegal sau ar fi creat o stare 

de pericol previzibil, atunci când nu este vorba 

de o urgenţă. 

- pentru a salva, de la un pericol iminent şi care 

nu putea fi înlăturat altfel, viata, integritatea 

corporală sau sănătatea pacientului. 

Înţelesul termenilor de constrângere fizică sau morală, 

caz fortuit sau iresponsabilitate, este cel care rezultă din 

interpretarea acestor termeni prin prisma dreptului comun: 

Constrângere fizică – presiunea pe care o forta, careia 

nu i se poate rezista, o exercita asupra energiei fizice a 

unei alte persoane in asa fel incata ceasta comite o fapta 

(penala) fiind in imposiblitatea fizica sa actioneze altfel. 

Constrângere morală – presiunea exercitata prin 

amenintarea cu un pericol grav, pentru persona 

faptuitoruli sau a altuia si sub imperiul caruia cel 

amenintat savarsete o fapta prevazuta de lege (legea 

penala). 

Caz fortuit – situatia in care actiune sau inactiunea unei 

persoane a produs un rezultat pe care acea persoana nu 

l-a conceput si nici nu l-a urmarit si care se datoreaza 

unei energii a carei interventie nu a putut fi prevazuta. 

Iresponsabilitate – starea de incapacitate fizica sau 

psihica aunei persoane care nu poate sa-si dea seama de 

semnficatia sociala a actiunilor sau inactiunilor sale ori nu 

poate fi stapana pe ele. 

6.7 Aplicarea sancţiunii. 

Aplicarea sancţiunilor este de competenţa Consiliului 

Judeţean/mun. Bucureşti pentru abaterile simple, şi de 

competenţa Consiliului National pentru abaterile grave. 

Biroul Executiv, respectiv Biroul Consiliului 

Judeţean/mun. Bucureşti, emite hotărârea de sancţionare, 

termenul de redactare fiind de maxim 10 zile de la adoptarea sa. 

20

Hotărârea va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii 

absolute, următoarele elemente: 

- arătarea organului competent care a soluţionat 

plângerea; 

- arătarea organului competent care a dispus 

aplicarea sancţiunii; 

- numele, prenumele, funcţia, unitatea sanitară 

unde lucrează membrul în cauză; 

- obiectul plângerii, descrierea faptelor, cu 

arătarea dovezilor pe care se fundamentează 

hotărârea; 

- sancţiunea aplicată şi perioada pentru care se 

aplică, după caz; 

- temeiul de drept în baza căruia se aplică 

sancţiunea; 

- calea de atac, termenul de contestaţie şi 

organul competent a soluţiona contestaţia; 

- semnătura reprezentantului legal al filialei ori 

al CMR central, după caz. 

Hotărârea adoptată se comunică în termen de 5 zile de 

la redactare, prin scrisoare recomandată, urmatorilor: 

- petentului; 

- persoanei în cauză; 

- Consiliului teritorial a CMR.; 

- persoanei juridice consemnatare a contractului 

individual de muncă şi după caz, Ministerului 

Sănătăţii. 

6.8.Contestaţia. 

Dreptul de a introduce contestaţie aparţine atât 

persoanei vătămate, cât şi membrului CMR. împotriva căruia s- 

a dispus sancţiunea. 

Contestaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea 

neadmiterii acesteia, următoarele elemente: 

- numele, prenumele, domiciliul contestatarului; 

- indicarea deciziei de sancţionare care se 

contestă; 

- motivele de nelegalitate pe care se întemeiază 

contestaţia şi dovezile în susţinerea acestor 

motive; 

- semnătura petiţionarului. 

Regulile procedurale cu privire la contestaţie sunt 

aceleaşi ca şi în cazul plângerii, cu excepţia situaţiilor în care 

sunt aduse noi probe/elemente în cauză. În astfel de cazuri, 

judecarea cauzei se face în funcţie de competenţă. La admiterea 

contestaţiei, Comisia Naţională de Disciplină, Mediere şi 

Deontologie Profesională va solicita comisiei teritoriale dosarul 

cauzei complet, ce se va trimite în maxim 10 zile de la 

comunicarea solicitării. Comisia Naţională de Disciplină, 

Mediere şi Deontologie Profesională, în soluţionarea 

21

contestaţiei, poate dispune: păstrarea sancţiunii aplicate, în tot 

sau în parte; anularea sancţiunii aplicate; respingerea 

contestaţiei ca nefondată. 

Este dreptul oricărei părţi să conteste hotărârea 

Comisiei Nationale de Disciplina, Mediere si Deontologie 

Profesionala, in termen de 30 de zile de la comunicarea 

acesteia. Contestaţia se depune la judecătoria în a cărei rază de 

circumscripţie îşi desfăşoară activitatea asistentul medical sau 

moaşa în cauză. 

6.9.Semnificatia sancţiunilor si prescripţia 

sancţiunilor disciplinare. 

Sancţiunile se înscriu în dosarele de avizare-acreditare 

ale membrilor CMR. şi constituie recomandări (aprecieri) 

negative pentru acordarea reavizării. Departamentul de 

jurisdicţie, etică şi deontologie profesională va comunica 

Compartimentului de acreditare, avizare şi evaluare spre 

monitorizare sancţiunile aplicate. 

Sancţiunile disciplinare pronunţate se prescriu prin 

înlăturarea consecinţelor sancţionarii, astfel: 

a) “mustrarea” se prescrie în termen de 6 luni de 

la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi 

intervenit o nouă sancţiune disciplinară; 

b) “avertismentul” se prescrie în termen de 12 

luni de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu 

fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară; 

c) “suspendarea” se prescrie în termen de 24 luni 

de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi 

intervenit o nouă sancţiune disciplinară; 

d) “retragerea calităţii de membru al CMR.” 

pentru o perioadă limitată se prescrie în termen 

de 2 ani de la data săvârşirii faptei, cu condiţia 

să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară. 

Cursul termenului prescripţiei se întrerupe în momentul 

în care s-a pronunţat o nouă sancţiune disciplinară; după 

fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de 

prescripţie. 

Pe perioada aplicării unei sancţiuni pentru o abatere 

gravă, membrul CMR. este supus următoarelor interdicţii: 

- nu poate activa în calitate de membru CMR.; 

- nu are drept de vot şi nici dreptul de a fi ales în 

organele de conducere ale CMR. (până la împlinirea 

termenului de prescripţie); 

- nu are dreptul de a-şi practica profesia pe perioada 

cât autorizaţia de liberă practică este anulată pe o 

perioadă limitată sau definitivă; 

22

- nu are dreptul de a beneficia de asistenţă medicală 

gratuită şi/sau medicamente gratuite, atât personal cât şi 

pentru membrii familiei. 

Refuzul membrilor CMR. de a colabora cu organele 

competente ale CMR. în soluţionarea abaterilor disciplinare 

constituie abatere simplă. 

6.10. Dispozitii finale si speciale. 

Nerespectarea prevederilor Codului CMR constituie 

abatere şi atrage după caz, răspunderea disciplinară, 

contravenţională sau penală, conform legii în vigoare. 

Prevederile prezentului Cod se completează corespunzător cu 

dispoziţiile Legii nr. 95/2006, cu modificările ulterioare. 




2.Drept penal roman - Parte generala, Constantin Mitrache, 

Editura Sansa, Bucuresti, 1995. 

3.Drept penal - parte generala, vol. I, Bulai C. 1992. 

4. Legea nr. 95/2006 

5.Ordinul Nr. 386/M.S. din 7 aprilie 2004 privind aprobarea 

Normelor de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 

46/2003. 


Capitolul 7. Drepturile pacientului 


7.1. Termeni medicali in acceptiune juridica. 

7.2. Drepturile pacientului 

7.2.1.Dreptul pacientului la informaţia medicală 

7.2.2. Dreptul pacientului la informaţia medicală furnizata 

de unităţile sanitare. 

7.3. Obligaţii ale unitatilor sanitare. 

7.4. Consimţământul pacientului privind intervenţia 

medicală 

7.5. Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa 

privată a pacientului 

7.6. Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale 


23

1.Ce trebuie sa stiti: - Sa definiti termenii: pacient, 

discriminare, ingrijiri de sanatate, interventie medicala. Sa 

cunosteti drepturile pacientului precum si obligatiile unitatilor 

sanitare cu privire la acestea. 

2.Ce trebuie sa faceti: - Sa propuneti modificari (imbunatatiri) 

cu privire la comunicarea informatiilor catre pacient. 

- Sa identificati rolul medicului in 

obtinerea consimtamantului privind interventia medicala 


7.1. Termeni medicali in acceptiune juridica. 

Pacientul: - persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează 

serviciile de sănătate. 

Discriminare: - distincţia care se face între persoane aflate în 

situaţii similare pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei 

etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice 

sau antipatiei personale. 

Ingrijiri de sănătate: - sunt serviciile medicale, serviciile 

comunitare şi serviciile conexe actului medical. 

Intervenţie medicală: - orice examinare, tratament sau alt act 

medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de 

reabilitare. 

Ingrijiri terminale: - sunt îngrijirile acordate unui pacient cu 

mijloacele de tratament disponibile, atunci când nu mai este 

posibilă îmbunătăţirea prognozei fatale a stării de boală, 

precum şi îngrijirile acordate în apropierea decesului. 

7.2. Drepturi fundamentale. 

Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai 

înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu 

resursele umane, financiare şi materiale. 

Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană 

umană, fără nici o discriminare. 

7.2.1.Dreptul pacientului la informaţia medicală. 

Pacientul are dreptul de a fi informat: 

- cu privire la serviciile medicale 

disponibile, precum şi la modul de a le 

utiliza; 

- asupra identităţii şi statutului 

profesional al furnizorilor de servicii de 

sănătate; 

- informat asupra regulilor şi obiceiurilor 

pe care trebuie să le respecte pe durata 

spitalizării. 

Pacientul are dreptul de a fi informat asupra: 

24

- stării sale de sănătate; 

- a intervenţiilor medicale propuse; 

- riscurilor potenţiale ale fiecărei 

proceduri; 

- alternativelor existente la procedurile 

propuse, inclusiv asupra neefectuării 

tratamentului şi nerespectării 

recomandărilor medicale; 

- datelor despre diagnostic şi prognostic. 

Dreptul negativ (de a nu fi imformat). 

- de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul 

în care informaţiile prezentate de către medic i-ar 

cauza suferinţă; 

- de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a 

alege o altă persoană care să fie informată în locul 

său. 

Comunicarea informaţiilor. 

- informatiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un 

limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea 

terminologiei de specialitate; 

- în cazul în care pacientul nu cunoaşte limba 

română, informaţiile i se aduc la cunoştinţă în limba 

maternă ori în limba pe care o cunoaşte sau, după 

caz, se va căuta o altă formă de comunicare. 

- rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi despre 

evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi tratament dar 

numai cu acordul pacientului. 

In cazul in care doreste, pacientul are dreptul de a cere 

şi de a obţine si o altă opinie medicală (precum şi acordarea de 

servicii medicale de către medici acreditaţi din afara unităţii) in 

ceea ce priveste starea sa de sanatate sau referitor la boala. 

La externare pacientul are dreptul să solicite şi să 

primească, un rezumat scris (cuprins de obicei in foaia de 

externare) al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului şi 

îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării. În scopul asigurării 

continuităţii îngrijirilor acordate pacienţilor, precum şi a 

serviciilor comunitare necesare după externare, unităţile 

stabilesc parteneriate cu alte unităţi medicale publice şi 

nepublice, spitaliceşti şi ambulatorii, care dispun de medici, 

cadre medii sanitare şi de alt personal calificat. 

7.2.2. Dreptul pacientului la informaţia medicală furnizata 

de unităţile sanitare. 

Unităţile sanitare de orice fel, denumite în continuare 

unităţi, care acordă îngrijiri de sănătate sau îngrijiri terminale şi 

25

în care sunt efectuate intervenţii medicale, au obligaţia de a 

furniza pacienţilor informaţii referitoare la: 

a) serviciile medicale disponibile şi modul de acces la 

acestea; 

b) identitatea şi statutul profesional al furnizorilor de 

servicii de sănătate; 

c) regulile şi obiceiurile pe care trebuie să le respecte pe 

durata internării în unităţi cu paturi; 

d) starea propriei sănătăţi; 

e) intervenţiile medicale propuse; 

f) riscurile potenţiale ale fiecărei proceduri care urmează 

a fi aplicată; 

g) alternativele existente la procedurile propuse; 

h) date disponibile rezultate din cercetări ştiinţifice şi 

activităţi de inovare tehnologică; 

i) consecinţele neefectuării tratamentului şi ale 

nerespectării recomandărilor 

medicale; 

j) diagnosticul stabilit şi prognosticul afecţiunilor 

diagnosticate. 

7.3. Obligaţii ale unitatilor sanitare. 

Fiecare unitate trebuie să cuprindă în regulamentul 

propriu de organizare şi funcţionare prevederi referitoare la 

obligaţia personalului angajat privind dreptul pacienţilor la 

respect ca persoane umane. 

Unităţile trebuie să utilizeze toate mijloacele şi resursele 

disponibile pentru asigurarea unui înalt nivel calitativ al 

îngrijirilor medicale. 

În asigurarea serviciilor din domeniul sănătăţii 

reproducerii, unităţile trebuie să asigure condiţiile necesare 

alegerii de către pacienţi a celor mai sigure metode din punct de 

vedere al eficienţei şi lipsei de riscuri; acestea au deasemenea 

obligaţia de a asigura efectuarea de intervenţii medicale asupra 

pacientului numai dacă dispun de dotările necesare şi de 

personal acreditat, exceptia existand si aici dar numai în cazuri 

de urgenţă apărute în situaţii extreme. 

Unităţile trebuie să asigure accesul egal al pacienţilor la 

îngrijiri medicale, fără discriminare pe bază de rasă, sex, vârstă, 

apartenenţă etnică, origine naţională, religie, opţiune politică 

sau antipatie personală. 

7.4. Consimţământul pacientului privind intervenţia 

medicală. 

Refuzul continuarii interventiei. 

- pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o 

intervenţie medicală asumându-şi, în scris, 

răspunderea pentru decizia sa; 

26

- consecinţele refuzului sau ale opririi actelor 

medicale trebuie explicate pacientului. 

Incapacitatea de exprimare a consimtamantului. 

- când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este 

necesară o intervenţie medicală de urgenţă, 

personalul medical are dreptul să deducă acordul 

pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinţei 

acestuia; 

- in cazul în care pacientul necesită o intervenţie 

medicală de urgenţă, consimţământul 

reprezentantului legal nu mai este necesar. 

- in cazul în care este necesar consimţământul 

reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie 

implicat în procesul de luare a deciziei atât cât 

permite capacitatea lui de înţelegere; in toate 

situaţiile care nu sunt prevăzute mai sus, unităţile 

sunt obligate să asigure obţinerea consimţământului 

pacientului. 

- in cazul în care furnizorii de servicii medicale 

(institutia medicala) consideră că intervenţia este în 

interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză 

să îşi dea consimţământul, decizia este declinată 

unei comisii de arbitraj de specialitate; (comisia de 

arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii 

internaţi în spitale şi din 2 medici pentru pacienţii 

din ambulator). 

Obligativitatea consimţământului. 

- consimţământul pacientului este obligatoriu pentru 

recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor 

biologice prelevate din corpul său, în vederea 

stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care 

acesta este de acord; 

- consimţământul pacientului este obligatoriu în cazul 

participării sale în învăţământul medical clinic şi la 

cercetarea ştiinţifică; 

- nu pot fi folosite pentru cercetare ştiinţifică 

persoanele care nu sunt capabile să îşi exprime 

voinţa (incapabilii), cu excepţia obţinerii 

consimţământului de la reprezentantul legal şi dacă 

(conditie suplimentara) cercetarea este făcută şi în 

interesul pacientului; 

- pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o 

unitate medicală fără consimţământul său, cu 

excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare 

diagnosticului sau tratamentului şi evitării 

suspectării unei culpe medicale. 

27

7.5. Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa 

privată a pacientului 

Informatii cu caracter confidential: 

- informaţiile privind starea pacientului; 

- rezultatele investigaţiilor; 

- diagnosticul; 

- prognosticul; 

- tratamentul; 

- iar datele personale sunt confidenţiale chiar şi după 

decesul acestuia. 

Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate 

numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit 

sau dacă legea o cere în mod expres. 

Exceptie exista insa in cazul în care, informaţiile sunt 

necesare altor furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi 

în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai 

este obligatorie. 

Pacientul are acces la datele medicale personale. 

Orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului 

este interzis, cu excepţia cazurilor în care această imixtiune 

influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile 

acordate şi numai cu consimţământul pacientului. 

Excepţii - cazurile în care pacientul reprezintă pericol 

pentru sine sau pentru sănătatea publică. 

7.6. Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale 

În cazul în care furnizorii sunt obligaţi să recurgă la 

selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri de tratament care 

sunt disponibile în număr limitat, selectarea se face numai pe 

baza criteriilor medicale elaborate de către Ministerul Sănătăţii 

şi Familiei şi se aduc la cunoştinţa publicului. 

Intervenţiile medicale asupra pacientului se pot efectua 

numai dacă există condiţiile de dotare necesare şi personal 

acreditat. 

Excepţii - cazurile de urgenţă apărute în situaţii 

extreme. 

Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea 

muri în demnitate. 

Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al 

prietenilor, de suport spiritual, material şi de sfaturi pe tot 

parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, în 

măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi tratament va fi 

creat cât mai aproape de cel familial. 

Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale 

acordate de către un medic acreditat din afara spitalului. 

Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare 

nu are dreptul să supună pacientul nici unei forme de presiune 

pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât 

28

prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii 

respective. 

Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost 

îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii. 

Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până 

la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la vindecare. 

Continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea şi 

parteneriatul dintre diferitele unităţi medicale publice şi 

nepublice, spitaliceşti şi ambulatorii, de specialitate sau de 

medicină generală, oferite de medici, cadre medii sau de alt 

personal calificat. După externare pacienţii au dreptul la 

serviciile comunitare disponibile. 

Pacientul are dreptul să beneficieze de asistenţă 

medicală de urgenţă, de asistenţă stomatologică de urgenţă şi de 

servicii farmaceutice, în program continuu. 




2.Ordinul Nr. 386/M.S. din 7 aprilie 2004 privind aprobarea 

Normelor de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 

46/2003. 

3.Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003. 

4.Legea 95/2006 


Capitolul 8. Bazele juridice ale expertizelor medico-legale. 



8.2.Organizarea activitatii si functionarea institutiilor de 

Medicina Legala 

8.3.Tipuri de acte medico-legale 

Obiective educationale 

1.Ce trebuie sa stiti: - Sa cunoasteti organizarea institutiilor de 

medicina legala, precum si tipurile de acte medico-legale 

(certificat medico-legal, expertize). 

2.Ce trebuie sa faceti: - Sa redactati un certificat medico-legal. 



29

Probele medico-legale pot fi imediate (constatarea 

medico-legală), şi mediate(expertizele medico-legale). Juristul 

trebuind să cunoască problemele de rezolvat în fiecare caz în 

parte, el va formula întrebările, iar sarcina rezolvării lor revine 

expertului. De aici decurge obligativitatea cunoaşterii 

întrebărilor medico-legale ridicate de problematica speţei 

pentru verificarea versiunilor de anchetă, întrebări care 

trebuiesc puse de jurist. 

Sectorul de asistenţă medico-legală este subordonat 

Ministerului Sănătăţii, şi în conformitate cu Legea 459/2001 are 

trei atribuţii: de a oferi mijloace de probă organelor judiciare şi 

de stat, de a asigura progresul cercetării ştiinţifice medicolegale, 

şi de a contribui la calitatea actului medical, prin 

sesizarea şi rezolvarea unor situaţii litigioase de practică 

medicală. 

12.2.Organizarea activitatii si functionarea institutiilor de 

Medicina Legala 

Cabinetele medico-legale deservesc teritoriul arondat 

dintr-un judeţ,dar nu pot efectua expertize în caz de omor, 

responsabilitate medicală, expertize psihiatrice. 

Serviciile medico-legale efectuează expertize din 

cadrul întregului judeţ şi definitivează expertizele efectuate de 

Cabinete. Medicul legist şef al unui Serviciu Judeţean 

controlează activitatea subalternilor, formează comisii de 

expertiză pentru suspendarea executării pedepsei, pentru 

examinările psihiatrico-legale şi pentru cazurile de 

responsabilitate medicală, solicită Institutele medico-legale 

pentru cazurile care îi depăşesc competenţa şi face personal 

expertizele în caz de omor, leziuni cauzatoare de moarte şi 

responsabilitate medicală. 

Institutele medico-legale efectuează noi expertize în 

materie de omor, leziuni cauzatoare de moarte, moarte 

suspectă, deficienţe în asistenţă medicală şi examinări 

psihiatrico-legale, de asemenea toate examinările 

complementare care depăşesc posibilităţile serviciilor medicolegale. 

Tot Institutele controlează şi avizează în mod 

obligatoriu actele efectuate de Serviciile Judeţene medicolegale 

în caz de Noi expertize, omor, leziuni cauzatoare de 

moarte sau ori de câte ori i se solicită de către organe 

competente. 

8.3.Tipuri de acte medico-legale 

1.Certificatul medico-legal 

Examinări medico-legale la cererea persoanei interesate 

se fac numai pentru constatarea: 

1. leziunilor traumatice 

30

2 infirmităţii sau invalidităţii consecutive unui 

traumatism 

3. virginităţii, deflorării, violului, sarcinii, viduităţii, 

avortului posttraumatic 

4. sexului, vârstei, conformaţiei şi dezvoltării fizice 

5. stării psihice (numai în vederea unui act de dispoziţie: 

donaţie, vânzare, testament) 

Aceste examinări sunt supuse unei taxe, şi certificatele 

se timbrează cu timbru fiscal. 

Certificatele se eliberează numai persoanei examinate, 

identitatea acesteia fiind stabilită obligatoriu prin actul de 

identitate (în cazuri deosebite prin impresiunile digitale ale 

indexului stâng, aplicate pe certificat şi pe copie; la minori va fi 

aplicată impresiunea digitală şi va fi identificată persoana 

majoră care îi însoţeşte). 

Referitor la forma şi conţinutul certificatului medicolegal: 

Forma: 

1. două exemplare (unul pentru arhivă) 

2. antet, număr de înregistrare 

3. timbru fiscal anulat cu sigiliul unităţii (timbru pe 

original şi matca pe copie) 

scris dactilografiat lizibil, fără ştersături, adăugiri, 

semnat, parafat, cu sigiliul unităţii. 

Conţinutul: 

1. preambul 

2. istoric 

3. parte descriptivă 

4. concluzii. 

1. Preambulul conţine: 

- numele şi prenumele părţii examinatoare, funcţia ei 

- data examinării 

- datele personale ale persoanei examinate: 

- numele, prenumele 

- vârsta 

- domiciliul 

- seria şi numărul actului de identitate 

2. Istoricul: 

- cuprinde sumarul celor relatate de persoana examinată 

- în cazul leziunilor traumatice, obligatoriu data şi modul de 

producere 

3. Descrierea: 

a.- date din actele medicale:- felul actului, numărul de 

înregistrare,unitatea emitentă,descrierea datelor medicale (dacă 

persoana a fost internată se menţionează: diagnosticul, perioada 

internării, tratament aplicat, recomandări) 

b.- efectuarea examenului obiectiv cu descrierea amănunţită a 

leziunilor traumatice; examinarea şi descrierea se efectuează 

sistematic: cap, gât, trunchi, membre superioare, inferioare; 

31

c.- simptomele subiective: dacă pentru precizarea 

diagnosticului sunt necesare investigaţii ulterioare,este 

îndrumat la unităţile sanitare competente şi rezultatul este scris 

în conţinutul certificatului. 

4. Concluziile - trebuie să fie: 

- clare, concise, sistematice 

- obiective - precizând: 

a. realitatea traumatismului 

b. modul de producere a leziunilor (mecanism, tip de agent 

vulnerant) 

c. timpul de îngrijiri medicale 

d. consecinţele eventuale ale traumatismului (vezi art. 182 C.P.) 

e. alte elemente cu importanţă medico-legală 

2.Expertizele sunt de următoarele tipuri: 

A) expertize pe cadavru, care constau în autopsierea cadavrului 

(pe baza ordonanţei judiciare), exhumarea (la cererea 

procurorului) şi reautopsierea lui, examenul la locul faptei, 

examinări complementare impuse de cauza morţii. Autopsia 

este obligatorie în moartea violentă, suspectă (cauză 

necunoscută), subită (neaşteptată), moartea cauzată de 

deficienţe medicale, la cadavrele cu identitate necunoscută, la 

cei decedaţi în primele 24 ore de la internarea în spitale, la cei 

decedaţi pe masa de operaţie. 

B) expertizele pe persoane: includ examinări clinice şi 

complementare, şi se efectuează în caz de agresiuni, infracţiuni 

sexuale, expertize psihiatrice, de stabilire a vârstei, filiaţiei, boli 

posttraumatice, incapacităţi de muncă posttraumatice, 

amânare/suspendare a pedepsei cu închisoarea, etc. Sunt 

obligatorii de efectuat în comisie de experţi : expertizele 

psihiatrico-legale, responsabilitatea medicală, filiaţia, şi 

normele obligă ca la examinările ginecologice să asiste o 

persoană de sex feminin, la examinarea deţinuţilor o persoana 

din personalul de pază, şi părinţii la examinarea minorilor. La 

cererea persoanelor se pot efectua constatări ale leziunilor 

traumatice, a infirmităţii, incapacităţii de munca, 

virginităţii/deflorării, violului, sarcinii, stabilirea vârstei şi a 

dezvoltării fizice, ca şi expertize privind starea mintală, dar 

numai pentru acte de vânzare-cumpărare, donaţie, căsătorie, 

testamente. 

C) expertize pe bază de lucrări pe acte, atunci când obiectul 

expertizei nu permite expertiza pe persoană sau pe cadavru. 

D) Expertize de laborator. 

Contribuţii probatorii medico-legale ale elementelor 

infracţiunii sunt la: 

-Obiectul infracţiunii: realitatea leziunilor ce caracterizează un 

tip de moarte violentă, felul morţii(patologică sau violentă), 

cauza medicală a morţii(primară sau secundară), data 

agresiunii, data morţii, gravitatea leziunilor (letale şi neletale), 

caracterul vital al leziunilor. 

32

-Latura obiectivă a infracţiunii: obiectul care a produs leziunile 

letale, cauza(etiologia)leziunilor letale/neletale, numărul 

leziunilor produse cu acelaşi obiect sau cu obiecte diferite, 

succesiunea leziunilor în timp, mecanismul de producere a 

leziunilor, legătura cauzală între leziuni şi deces. 

-Subiectul infracţiunii:identificarea victimei, identificarea 

autorului, relaţia victimă-agresor, direcţia de producere a 

leziunilor, posibilitatea unor reacţii supravitale, starea mintală a 

victimei/agresorului (responsabilitate). 

-Latura subiectivă a infracţiunii: rezultatul acţiunii(comisive 

sau omisive), mobilul faptei, forma medico-legală de 

moarte(omor, suicid, accident, moarte neviolentă), elemente 

privind dovedirea intenţiei, preterintenţiei, culpei simple sau cu 

prevedere. 








Capitolul 9. Legislatia actuala in Codurile Penal si Civil 

roman cu implicatii in desfasurarea activitatii medicosanitare 

legale 

Obiective educationale 

1.Ce trebuie sa stiti: - Sa cunoasteti definitile judiciare (prin 

articole din C.P. si CP.P.) ale probelor, expertilor oficiali, 

infractiunea, vinovatia, starea de necesitate, constrangerea, 

eroarea de fapt, minoritatea, eroarea de fapt, cazul de fortuit. 

2.Ce trebuie sa faceti: Sa identificati asemenarile si 

deosebirile dintre constatarea si expertiza medico-legala. 


Art. 63 C.P.P - PROBELE ŞI APRECIEREA LOR: 

Constituie probă orice element care serveşte la constatarea 

existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea 

persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor 

necesare pentru justa soluţionare a cauzei. 

Art. 64 C.P.P. - MIJLOACELE DE PROBĂ : 

Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce 

pot servi ca probă sunt: 

33

-Declaraţiile învinuitului sau inculpatului, ale părţii vătămate, 

ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile 

martorilor, 

-Înscrisurile,-Înregistrările audio sau video, Fotografiile, - 

Mijloacele materiale de probă, -Constatările tehnico-ştiinţifice, 

-Constatările medico-legale şi Expertizele medico-legale. 

Art. 114 C.P.P.- CONSTATAREA MEDICO-LEGALĂ: 

În caz de: 

-moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori 

este suspectă, sau când 

-este necesară o examinare corporală asupra 

învinuitului/persoanei vătămate, pentru a constata pe corpul 

acesteia existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire 

penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere 

organului medico-legal, căruia îi revine competenţă potrivit 

legii, să efectueze această constatare. 

Exhumarea pentru constatarea cauzelor morţii se face numai cu 

încuviinţarea procurorului. 

Art. 115 C.P.P.- RAPORTUL DE CONSTATARE TEHNICO- 

ŞTIINŢIFIC / MEDICO-LEGAL: 

Operaţiile şi concluziile constatării se consemnează într-un 

raport. 

Organele de urmărire penală sau instanţa, din oficiu sau la 

cererea părţilor, dacă apreciază că raportul nu este complet, sau 

concluziile nu sunt precise, dispune: 

- refacerea lui sau 

- completarea sau 

- efectuarea unei expertize. 

Art. 116 C.P.P.- ORDONAREA EFECTUĂRII EXPERTIZEI: 

Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în 

vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui 

expert, organul de urmărire penală sau instanţa dispune, (la 

cerere sau din oficiu), efectuarea unei expertize. 

Art. 117 C.P.P.- EXPERTIZE OBLIGATORII: 

Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în omor 

deosebit de grav precum şi când organul de urmărire penală sau 

instanţa are îndoieli asupra stării psihice a 

învinuitului/inculpatului. Expertiza se efectuează în instituţii de 

specialitate. Organul de urmărire penală(cu aprobarea 

procurorului) sau instanţa dispune internarea pe timpul 

necesar(se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele 

de poliţie). 

Efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili 

cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal. 

Art. 118 C.P.P.- PROCEDURA EXPERTIZEI: 

Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de 

instanţă, cu excepţia expertizei prevăzute în art. 119 al. 2. 

Fiecare dintre părţi are dreptul să ceară ca un expert 

recomandat de ea să participe la efectuarea expertizei. 

Art. 119 C.P.P. - EXPERŢI OFICIALI : 

34

Dacă există experţi medico-legali sau oficiali în specialitatea 

respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană, decât dacă 

împrejurări deosebite ar cere aceasta. 

Când expertiza. urmează a fi efectuată de un Serviciu medicolegal, 

organul de urmărire penală sau instanţa se adresează 

acestora pentru efectuarea expertizei. 

Când Serviciul medico-legal consideră necesar ca la efectuarea 

expertizei să participe sau să-şi dea părerea şi specialişti de la 

alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora. 

Art. 120 C.P.P.-LĂMURIRI DATE EXPERTULUI ŞI 

PĂRŢILOR: Organele de urmărire penală şi instanţa, fixează 

un termen la care sunt chemate părţile şi expertul. Atunci se 

aduce la cunoştinţa acestora, obiectul expertizei şi întrebările la 

care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în vedere că au 

dreptul să facă observaţii, şi că pot cere modificarea sau 

completarea lor. 

Părţile mai sunt încunoştinţate că au dreptul să ceară numirea şi 

a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să 

participe la efectuarea expertizei. 

După acestea, organul de urmărire penală sau instanţa pune în 

vedere expertului termenul în care urmează să fie efectuată 

expertiza, încunoştinţându-l totodată dacă la efectuarea acesteia 

urmează să participe şi părţile. 

Art. 121 C.P.P. - DREPTURILE EXPERŢILOR : 

Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului 

necesar pentru efectuarea expertizei. În cursul urmăririi penale 

cercetarea dosarului se face cu încuviinţarea organului de 

urmărire penală; 

- expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau 

instanţei cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei 

- părţile, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de 

urmărire penală, sau de instanţă, pot da expertului explicaţiile 

necesare 

Art. 122 C.P.P. - RAPORTUL DE EXPERTIZĂ : 

După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris. 

Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport; 

dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate se consemnează 

în el sau într-o anexă. Raportul se depune la organul de 

urmărire penală sau la instanţa care a dispus efectuarea 

expertizei. 

Art. 123 C.P.P. - CONŢINUTUL RAPORTULUI: 

a)partea introductivă: obiectul materialului pe baza căruia a fost 

făcută, şi dacă părţile au participat sau au dat explicaţii 

b)descrierea operaţiilor, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, 

analiza acestora în lumina celor constatate de expert 

c)concluziile-răspunsuri la întrebări şi părerea expertului asupra 

obiectului expertizei 

Art. 124 C.P.P. - SUPLIMENT DE EXPERTIZĂ : 

- Când organul de urmărire penală sau instanţa constată, la 

cerere sau din oficiu, ca expertiza nu este completă, dispune 

35

efectuarea unui supliment de expertiză, fie de către acelaşi 

expert, fie de către altul. 

- De asemenea, când se socoteşte necesar, se cer expertului 

lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui spre 

a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză. În acest 

caz, ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor privitoare 

la ascultarea martorilor. 

- Lămuriri suplimentare în scris pot fi cerute şi Serviciului 

medico-legal, care a efectuat expertiza. 

Art. 125 C.P.P. - NOUA EXPERTIZĂ : 

Dacă organul de urmărire penală sau instanţa are îndoieli cu 

privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, 

dispune efectuarea unei noi expertize. 

Art. 50 C.P.P.- ABŢINEREA : 

Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, 

preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează 

cercetarea penală, că se abţine de a participa la procesul penal, 

cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul 

abţinerii. Declaraţia se face de îndată ce persoana obligată la 

aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de 

incompatibilitate. 

Art. 51 C.P.P. - RECUZAREA: 

În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de 

abţinere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale, cât şi 

în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a 

aflat de existenţa cazului de incompatibilitate. 

Art. 54 C.P.P. - INCOMPATIBILITATEA EXPERTULUI : 

Dispoziţiile art. 48, 50-53 se aplică în mod corespunzător 

expertului şi interpretului.Calitatea de expert este incompatibilă 

cu aceea de martor în aceeaşi cauza. Calitatea de martor are 

întâietate. Participarea ca expert de mai multe ori în aceeaşi 

cauză nu constituie un motiv de recuzare. 

Art. 198 C.P.P.- AMENDA JUDICIARĂ: 

Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se 

sancţionează cu amendă judiciară de la 20. 000-100. 000 lei: 

a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a 

lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de 

trimitere a dosarelor, precum şi a oricăror altor lucrări, dacă 

prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului 

penal 

c) lipsa nejustificată a martorului sau expertului legal citat 

d) tergiversarea de către expert a îndeplinirii însărcinărilor 

primite 

g) neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia 

urmează a se efectua o expertiză , a măsurilor necesare pentru 

efectuarea acestora 

Art. 199 C.P.P.- PROCEDURA amenzii judiciare: 

Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin 

ordonanţă, iar de instanţă prin încheiere. 

36

Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 

zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii. Dacă 

persoana justifică de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa, 

organele de urmarire penala sau instanţa, dispun scutirea sau 

reducerea amenzii. 

Art. 442 C.P.P.- EXECUTAREA amenzii judiciare: 

Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar 

care a aplicat-o. 

Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe 

acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii 

organului care, potrivit legii, execută amenda penală. 

Executarea amenzii judiciare se face de organul arătat în 

aliniatul precedent 

Art. 464 C.P.P.- CONTESTAŢIA amenzii judiciare: 

Contestaţia contra executării amenzii judiciare se soluţionează 

de către instanţa care le-a pus în executare. 

Art. 17 C.P.- INFRACŢIUNEA este fapta care prezintă pericol 

social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală . 

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. 

Art. 18 C.P.- Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii 

penale este orice acţiune sau inacţiune, prin care se aduce 

atingere uneia din valorile art.1.CP: (persoana, drepturile şi 

libertăţile acesteia) şi pentru sancţionarea căreia este necesară 

aplicarea unei pedepse. 

La stabilirea gradului de pericol social se ţine seama de: 

- modul şi mijloacele de săvârşire a faptei 

- scopul urmărit 

- împrejurările în care a fost comisă 

- urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce 

- persoana sau conduita făptuitorului 

Art. 19 C.P.-VINOVĂŢIA există când fapta care prezintă 

pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă 

Fapta este săvârşita cu intenţie când infractorul: 

1. prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea ei prin 

săvârşirea ei 

2. prevede rezultatul faptei, şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă 

posibilitatea producerii lui 

Fapta este săvârşită din culpă când infractorul: 

1. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără 

temei că el nu se va produce, 

2. nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l 

prevadă 

Art. 73 C.P.- CIRCUMSTANŢE ATENUANTE ale unei 

infracţiuni sunt 

următoarele împrejurări: 

1.depăşirea limitei legitimei apărări sau ale stării de necesitate, 

2.săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări 

sau emoţii determinate de o provocare din partea persoanei 

37

vătămate, produsă prin violenţă, atingere gravă a demnităţii 

persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. 

Art. 75 C.P.- CIRCUMSTANŢE AGRAVANTE ale unei 

infracţiuni sunt: 

1. săvârşirea infracţiunii de 3 sau mai multe persoane împreună 

2. săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, sau prin 

metode/mijloace ce prezintă pericol public 

3. săvârşirea infracţiunii de un major, dacă a fost comisă 

împreună cu un minor 

4. săvârşirea infracţiunii din motive josnice 

5. săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată 

6.săvârşirea infracţiunii de o persoana care a profitat de situaţia 

prilejuită de o calamitate. 

CAUZE CARE INLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL 

FAPTEI: 

Art. 44 C.P.- LEGITIMA APĂRARE: 

Nu constitue infracţiune fapta prevazută de legea penală 

,săvârşită în stare de legitimă apărare: 

Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta 

pentru a înlătura un atac material,direct,imediat şi 

injust,îndreptat împotriva sa,a altuia sau împotriva unui interes 

public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui 

atacat ori interesul public. 

Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza 

tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărari 

proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în 

care s-a produs atacul. 

Art. 45 C.P.- STAREA DE NECESITATE: 

Nu constitue infracţiune fapta prevăzută de legea penală 

savarşită în stare de necesitate. 

Este în stare de necesitate acela care savârşeste fapta pentru a 

salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat 

altfel,viaţa,integritatea corporală sau sănătatea sa,a altuia,sau un 

bun important al său ori al altuia sau un interes public. 

Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a 

savârşit fapta şi-a dat seama ca pricinuieşte urmări vădit mai 

grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era 

înlăturat. 

Art. 46 C.P.- CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ŞI 

CONSTRÂNGEREA MORALĂ: 

Nu constitue infracţiune fapta prevăzută de legea penală 

savârşită din cauza unei constrângeri fizice careia făptuitorul nu 

i-a putut rezista. 

De asemenea,nu constitue infracţiune fapta prevăzută de legea 

penală savârşită din cauza unei constrângeri morale,exercitată 

prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana 

făptuitorului ori a altuia,şi care nu putea fi înlaturat în alt mod. 

Art. 47 C.P.- CAZUL FORTUIT: 

38

Nu constitue infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al 

carei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi 

prevăzută. 

Art. 48 C.P.- IRESPONSABILITATEA(vezi Expertiza 

medico-legală psihiatrică) 

Art. 49 C.P.- BEŢIA INDEPENDENTĂ DE VOINŢA 

FĂPTUITORULUI 

Art. 50 C.P.- MINORITATEA: 

-Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. 

-Minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai 

dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. 

-Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal. 

Art. 51 C.P.- EROAREA DE FAPT: 

Nu constitue infracţiune fapta prevăzută de legea penală,când 

făptuitorul,în momentul săvârşirii acesteia ,nu cunoştea 

existenţa unei stări ,situaţii,sau împrejurări de care depinde 

caracterul penal al faptei. 

Nu constitue o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care 

infractorul NU a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. 

Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi faptelor savârşite din culpă 

pe care legea penala le pedepseşte ,numai dacă necunoaşterea 

stării,situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi 

rezultatul culpei. 

Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură 

caracterul penal al faptei. 

Art. 145 C.P.- PUBLIC: 

Prin termenul public se înţelege: 

-tot ceea ce priveşte autorităţile publice 

-instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de 

interes public, 

-administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate 

publică, 

-serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel 

care, potrivit legii sunt de interes public 

Art. 147 C.P.- FUNCŢIONAR PUBLIC ŞI FUNCŢIONAR: 

Prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită 

permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost 

învestită,o însărcinare de orice natură, (retribuită sau nu), în 

serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 

Prin functionar se înţelege persoana menţionată în al. 1 , 

precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul 

unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. 




39




3..www.legmed.ro 

Sef de Disciplina 

Conf.Dr.Perju-DumbravaDan 

40

GHIDUL DE STUDIU MG VI-Curs Optional Malpraxis - UMF

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?