Revista BANAT Lugoj - decembrie 2011 - format ... - Liviu Ioan Stoiciu

Dorin MurariuÎn anul ce s-a scurs, bibliotecile lugojenes-au putut îmbogăţi cu noititluri. Acţiunea este mai degrabă i-maginară, întrucât cu greu s-au găsit acestecărţi dincolo de bine cunoscutele lansări. Prinurmare, au ieşit la rampă:1.Cristian Ghinea: Pasajul discret.Eseuri critice, Editura Anthropos, Timişoara;2.Ion Oprişor: Sub semnul amurgului,Editura Eubeea, Timişoara;3.Ela Iakab: Deşertăciune şi asceză,Editura Eubeea, Timişoara;4.Simion Todorescu: Stări de spirit,Gânduri… Gânduri…, Morala la porţilegândirii, Dintr-un univers de sensuri, E-ditura Nagard, Lugoj;5.Ciprian Muntean: Venerând trandafirulpresat într-o carte, Editura Nagard,Lugoj;6.Maria Izgherean: Răvaşe scrise înnopţi de veghe, Editura Nagard, Lugoj;7.Constantin-Tufan Stan: Muzicienidin Banat, Editura Eurostampa, Timişoara;8.Remus Valeriu Giorgioni: Lumi paralele.Universul durerii în cartea lui Iov,Editura Eikon, Cluj-Napoca;9.Mircea Anghel: Kikirimikiri, EdituraMarineasa, Timişoara;10. Horaţiu Suciu: Nefinisate operepostume, Editura Nagard, Lugoj;11. Constantin Buiciuc: Oglinda luiNarcis, 2, Editura Marineasa, Timişoara;12. Laurian Lodoabă: Paleoclimat,Editura Hestia, Timişoara;13. Dan Floriţa-Seracin: Întoarcere dinlarg, Editura Anthropos, Timişoara;14. Lucreţiu Epure: A treia zi dupăscripturi, Editura Eubeea, Timişoara;15. Ionel Panait: Poemele câmpiei, E-ditura Hestia, Timişoara;16. Simion Todorescu: Portret omagialprin dedicaţii. 65, Editura Nagard,Lugoj.Emult ? E puţin ? Ar fi remarcabil,dacă toate aceste cărţi s-ar plasaîn zona valorii, operaţiune de carecititorii şi critica ar trebui să se ocupe, nu-iaşa, cu egal entuziasm. Din partea primilor,oareşice interes ar fi măcar la unele prezentăripublice; în privinţa celuilalt termen,de actualitate ar fi mai degrabă o întrebare:la ce bun să mai scrii critică literară cândmunţii sterpi de maculatură cresc vertiginosan de an? Poate pentru vreun luminiş îndărătnic?În fine... Pentru zona Lugojului, 2011a fost un an al finalizărilor, dar, în egalămăsură, şi la altor începuturi.Biblioteca din VestDare de seamă pe 2011tând apăsarea vremurilor, toate acestea fiindtratate cu obiectivitate şi rigoare ştiinţifică,apelul permanent la spiritul critic fiind trăsăturade bază a autorului.Oglinda lui Narcis, vol. al II-lea,încheie o consistentă explorarecritică, în care Constantin Buiciuca surprins spectacolul literar din ultimeledouă decenii, cu precădere din arealul Banatului.Comentariile aplicate celor 57 deautori selectaţi sunt atente la toate ,,mecanismele”textelor, autorul fiind preocupat sănu omită vreun cât de mic element ce arsusţine valoarea artistică a operei respective.O critică stimulativă, practicată de un omdevotat cărţii.dau coerenţă unui univers artistic, căci suntplurivalente focusări asupra feminităţii prinimagini candide sau violente. Viziunea luminoasăţinteşte refacerea cuplului iniţial, întimp ce perspectiva întunecată exploateazăsubteranele fiinţei, totul fiind astfel clădit, încâtsă capteze în permanenţă erupţiile trăirilor.2Ghinea a adus eseuri critice despre011 a fost şi un an al continuităţii.Prin Pasajul discret, Cristianliteratura de azi, în obiectiv fiind mai alesscriitorii acestei zone de contact etnic. Autorulexploatează contextualizările pe care leoferă opera unui scriitor sau a altuia, punândîn legătură epoci şi mentalităţi, sensibilităţişi perspective ce se coagulează într-un sistemreferenţial care luminează mai bine articulaţiiletextului. Simion Todorecu crede pemai departe în vocaţia sa de miniaturist algândului, iar Laurian Lodoabă a dăugat unnou episod al aventurii sale poetice tocmaila New York.Banat3GheorgheAzapVersuridin veacul ICSICSOnoarea-imereu mai puţină!“Măcar cu trecerea anilor să devenimoameni... Să devenim oameni...”(Soljeniţîn)Prea zilnic, prea-n larg se dilatăNahlapii letali de gogleaz,În lumea aceasta ciudată,Cu fese şi fără obraz!De-acuma nu-i modru, anume,Să-ncerci purităţi şi extazÎn marea aceasta de lumeCu fese şi fără obraz!Ici-colo, petala de jenăÎţi pare un bob de miraz,În lumea aceasta obscenă,Cu fese şi fără obraz!Onoarea-i mereu mai puţinăIar zoaiele, -n schimb, îs talaz,În lumea aceasta meschină,Cu fese şi fără obraz!Candoarea de ciută-i pierităŞi n-are bun-simţul ucaz,În lumea aceasta tixităCu fese şi fără obraz!Nici aştrii purced să mai beieRăcoare nocturnă din iaz,În lumea aceasta atee,Cu fese şi fără obraz!Muzicieni din Banat reprezintăun reper al muzicologiei noastre,fiind cartea sinteză a uneientuziasmante experienţe intelectuale pe careprofesorul Constantin-Tufan Stan a trăit-oîn ultimul deceniu, aventură formatoare încare, o vreme, l-a avut ca însoţitor pe maestrulFrancisc Laszló. Acest drum prin labirintulcunoaşterii a scos din uitare oameni şimentalităţi, evenimente şi colectivităţi supor-Tot încheierea unui proiect este şiromanul Întoarcere din larg,partea unei trilogii ce mai cuprindeAmurg timpuriu şi Croaziera, cărţi în careDan Floriţa-Seracin creează un univers epicdistinct, folosind cu precădere maniere clasicede abordare. Important este că, dincolode traseul evenimenţial, rămâne mereu un fundalcultural pe care cititorul experimentat îlpoate utiliza ca reper al unor benefice deschiderisimbolice.Cel mai important debut din 2011este al lui Horaţiu Suciu. În ciudatitlului cam excentric, interpretabil,desigur, simbolic, volumul este o apariţiesurprinzătoare, neconvenţională, atât princonţinut, cât şi prin manierele de abordare.Interferenţele prozei şi ale poeziei par elementeanarhice. De fapt, întrepătrunderileAnul 2012 ar putea aduce în prim-planvoci noi ale locului şi surprinzătoare împliniriartistice.Atreia zi după scripturi estedebutul ca romancier al lui LucreţiuEpure. Întreprindere îndrăzneaţă,întrucât autorul propune un universepic pe care Marin Preda l-a metamorfozatîn capodoperă artistică. Ţăranii dincâmpia teleormăneană trăiesc, de aceastădată, pe o altă treaptă istorică. Democraţiarecentă a ajuns şi la ei, i-a făcut proprietariipământurilor sau i-a transformat în afacerişti.Astfel, satul pare schimbat de cel zgrăvitîn alte abordări literare, fiind mult emancipat.Şi totuşi... Arealul epic este stăpânit,printre alţii, de Freacămenta, Căcărează,Combinatu, Salată, Peticitu, Flaşnetă, Geamfă,Găozaru, Târţău, Creola, Cârpeală, Ziduori Gogoană. Gând nu vorbesc în exces, a-ceştia fac tot felul de blestămăţii, provocând,în final, focul divin pedepsitor. O soluţie însăexcesiv de moralizatoare.Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

6BanatConstantin BuiciucIonel Panait:Poemele câmpieiIonel Panait a debutat editorial în 2008,cu volumul de poezii Sub zodia Spadei.Fostul ofiţer de carieră, care s-a dovedita fi, încă de la debut, un sensibil poet, a revenit,în 2011, cu Poemele câmpiei, volum a-părut la Editura Hestia din Timişoara. În a-ceastă a doua apariţie, Ionel Panait este un(neo)expresionist liniştit.Câmpia pe care o “cântă” în versurilesale e la marginea cerului, dar transferul teluric– celest nu se produce (când se produce)decât în varianta blândă.Câmpia nu-şi dezvoltă principala forţă– germinaţia – prin dimensiuni stihiale.Adesea ea se lasă doar contemplată, iarprivirea calmă, nu resemnată, a poetului îipătrunde intimităţile.Forţele cosmice (luna, stelele) amalgameazăcu forţele terestre (câmpia), născândun echilibru intens cromatic şi germinativ:“E ciudată noaptea/ cu luna alunecând/ prinrouă –/ lanuri în pârgă/ se adună,/ macii roşiide câmp,/ se iscă în irişi/ o albăstrea, petrece/un greier, se rupe/ din stele o vară/ pestecâmpia mea.” (p. 22).Iar în centrul stihiilor domoale stă însuşieul liric, care se crede „prinţul lanului/cu maci şi-albăstrele/ prinţul/ jocului cu stele/în apele câmpiei” (p. 25).Cuminţenia orizontalei câmpii este sugeratăde sensurile descendente, care calmeazătotul: „Călătorule, trebuie să treci/ princâmpie,/ să îi vezi fântânile/ în care au căzut/flori de salcâm,/ să-i treci căutând umbra/cu picioarele desculţe/ prin praful uliţei/ certatde o ploaie de vară.” (p. 28).Observăm cum florile de salcâm cad,vertical, în fântânile – verticale –, iar ploaia,tot verticală, ceartă praful uliţei, îl linişteşte.Când transferul de energii cer-câmpiese produce în ambele sensuri, combustiacreată are rol primenitor, iarna devenind primăvară:“Intru şi ies/ prin ferestrele iernilor/în sus spre umbra/ stelelor/ mai jos la sâmburele/ogorului/ fără platoşă de zori/ fărăscut de nori/ ard ierburile câmpiei/ şi cenuşalor aduce/ miresme de primăvară.” (p. 34).Sinteza pământ-cer, cu adaosul: amintireaşi satul-depozitar al valorilor ancestrale,este inevitabilă, ca o strângere a elementelorîntr-un singur puternic mănunchi: „Serătăceşte în primăvară/ apusul zilei de a-prilie…/ Cerul şi amintirile/ pământul şi cerul/pământul şi satul.” (p. 51).Câmpia cerul, truditorii pământului şiîngerii se află într-o calmă îmbrăţişare tămăduitoare:„Câmpia şi-a cioplit/ rănile în ceruri/iar pe pământ/ aleargă/ îngerii cu sufletele/Ptruditorilor.” (p. 52).rincipalele trăsături ale liricii expresioniste(tensiunea extatică,accentul halucinatoriu, transcenderealucrului trădând relaţii cu cosmicul,înţelegerea acţiunii spiritului în natură) seîntâlnesc şi în versurile lui Ionel Panait.Lipseşte însă transcenderea fantast tragicăa realităţii.Se adaugă nostalgia copilăriei trecute,cultul discret al satului şi distanţarea – totdiscretă – de faptele civilizaţiei tehnologice.Un Gvitalism naturist străbate versurile.erminaţia câmpiei, mereu renăscută,are întotdeauna o corespondenţăcu astralul: „Furtunade azi-noapte/ a trimis trandafirul/ galbenspre roşu/ recoacerea/ în contorsionarea/tuşelor din căldura/ verii a vântului de câmpie/împarte cântece/ în statuile celeste.” (p.32).Pălmaşii, lucrătorii câmpiei, au parte deelogiul poetului, în tonuri de odă: „Nedrepţi/în tăcere/ cu coroane de eroi/ catarg cu frunză/verde/ e muzică/ la diploma/ de pălmaş/în glia de-nceput.” (p. 38).„Ţipătul” expresionist din versurile picturale,cu cromatică impresionistă, este convertitîn „şoaptă”: “Îmi zice/ buna noapte/că somnul câmpiei/ îţi va ascunde/ treptele/în cristalul/ florilor de măceş.” (p. 45).Situat pe drumul deschis de Lucian Blagaîn poezia expresionistă românească, poetulnostru urmează, ca şi marele înaintaş,numai parţial modelul stihial.Utilizate pe larg, metaforele plasticizante(„perdelele brumelor”, p. 8, „fluturii cernprin iarbă culori”, p. 11, „galbenul lanuluicu pete de maci pe buze”, p. 17) şi metaforelerevelatorii („un greier sub talpa copilăriei”,p. 5, „fântânile/ se adună/ toate/ lasfat cu lumina”, p. 7, „Scot cheia înserării/şi o arunc în/ munţii zorilor”, p. 27) dezvăluieo mereu regăsită armonie a transcendentuluicu imanentul: „Tu mă întrebi/ deam făcut rău/ câmpiei,/ eu te întreb/ defloarea norilor,/ tu mă întrebi/ ce am făcut/cu serile/ din câmpie,/ eu te las lângă/ ramuricu flori/ de stele.”Marius GhilezanNu ştiu dacă perseverenţa HerteiMüller în a face adevărată literaturădin angoasele dezrădăcinăriia fost criteriul determinant al acordării PremiuluiNobel, dar ştiu că fără succesul ei şifără insistenţa unor oameni de cultură româniazi nu ne-am putea bucura sufletul şimintea de o altă bijuterie memorialistică: Lapteşi miere, scrisă de Jean Mattern, pe aceeaşitemă. Autorul, azi coordonator al colecţiilorde carte străină de la Gallimard, s-a născutdintr-o familie mixtă. Tatăl era din Ciacova(judeţul Timiş) şi mama din Sopron (Ungaria).Amândoi au plecat imediat după cel dealDoilea Război Mondial în Occident. Acolo,Jean Mattern avea să se nască în 1965.La invitaţia unor oameni de cultură români,Jean Mattern a văzut pentru prima oarălocurile natale ale părinţilor. Poate şi deaici i-a venit ideea scierii a două cărţi, ambelecu acţiuni pornite în ţările părinţilor săi, careau refuzat să-i vorbească despre trecutul lor.Dacă în Băile Kiraly, Gabriel, personajulsău cu nume românesc, e în căutarea identităţiişi a culturii maghiare, în Lapte şi miereeroul central, un bănăţean de origine franceză,rememorează, pe patul de moarte, evenimentelecruciale ale vieţii sale: fuga din Timişoara,la numai cincisprezece ani, în ajunuleliberării oraşului de către trupele sovietice,despărţirea de cel mai bun prieten, ŞtefanDrăgan, a cărui amintire îl va bântui fără încetare,adaptarea anevoioasă la realităţile„ţării-gazdă”.Lapte şi miere (Editura Polirom, 2011)nu este numai un roman cu tentă autobiografică,ci un elogiu adus prieteniei şi iubirii.În prim-planJean Mattern,francezul de la Gallimardcu rădăcini bănăţene,scrie poveşti din CiacovaScris cu mare delicateţe, volumuleste mai mult o subtilă meditaţieasupra traumelor dezrădăcinării şifragilităţii relaţiilor interumane, fie de familie,fie în societate. Autorul e un pedant al memorialisticii.Fără să fii trăit vremurile de vipieale exodului sângeros, când oameni normaliau trebuit să-şi părăsească locurile nataledin cauza războiului, Jean Mattern scrieo poveste cutremurătoare, cu detalii şi obiceiuriexacte, de parcă naratorul n-ar fi existat.Povestea curge şi evocă o realitate sumbră,tristă şi adevărată. Nici nu mai are nevoiede alte ingrediente stilistice.Eu, ca bănătean, pot spune că în Lapteşi miere, o ţară a făgăduinţei, nu e nimic înplus, nimic în minus. Ciacova bunicilor meieste chiar mai limpede oglindită în memoriafrancezului decât în a mea, spre ruşineamea. Cartea Lapte şi miere, dedicată tatăluisău, începe cu un citat din Avrom Satzkever:“În tine, creatorul îşi trăieşte adevărata măsurăa timpului, când vine ceasul despărţirii,îţi lasă adresa eternităţii sale” şi se terminăcu mulţumiri adresate Gabrielei Dimisianu,Silviu Lupescu şi Smarandei Vultur.În corpul liric al textului o viaţă de omse relevă, dar şi dilema existenţială pe patulde moarte: “am făcut oare destul bine?”.Întoarcerile sale sunt piruete în acordde pian, fine sunete de diapazon estompeazăgravitatea sonoră a violoncelului prietenuluisău Ştefan, cel care, la moartea mamei sale,n-a găsit altceva de făcut decât să-i pună însurdina durerii zumzăitul baritonal. O scenăromanescă: “Durerea şi suferinţa sunt totceea ce e mai frumos în oameni”.Cred că nu am găsit la niciun autor bănăţeanaşa o descriere armonioasă a înţelegeriiinteretnice a locuitorilor dintr-o zonăcare a fost mai mereu sub ocupaţie, dar oameniis-au simţit mai mereu liberi.În povestea sa poate nu ar fi intrat timişoreanulJhonny Weissmuller, dacă nu ar fiminţit că este născut în America. Sigur cănu ar fi putut ajunge o legendă a JocurilorOlimpice. Desigur, nici vreo vedetă de Hoolywood.După cum se ştie, celebrul înotător,mereu primul, a jucat rolul lui Tarzan şi atrăit toată viaţa de pe urma acestei poveşti.Nu întâmplător autorul îl dojeneşte că şi-arenegat tradiţia şi locul de baştină. E pentruca noi să înţelegem ce înseamnă angoasadezrădăcinării. O fi fost Jhonny un mare artist,dar a murit departe. Acasă, nimeni nu-lmai cunoaşte. „Timpul, amintirile le soarbe”,un simplu vers din ultimul meu volummă răscoleşte şi mă arde.Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

Claudia SpridonDaniela Zeca Buzura este scriitor,jurnalist, profesor universitar şimanagerul canalului TVR Cultural.Anul 2012 este cel în care va publica ultimulroman ce aparţine Trilogiei Orientale,din care mai fac parte carţile Istoria romanţatăa unui safari şi Demonii vântului,apreciate atât de public, cât şi de criticii literari.“Cele trei cărţi sunt o explorare neaşteptatăşi cu totul incomodă spre mine, cumine, despre mine”, susţine scriitoarea, distinsăcu nenumărate premii pentru bogataactivitate literar artistică. In calitate de jurnalist,Daniela Zeca Buzura a realizat numeroaseemisiuni de radio şi a publicat articoleşi recenzii în revistele: “Amfiteatru”, “Ramuri”,“Contemporanul”, “Luceafărul”,“Convorbiri literare”, “Studii culturale”.Claudia Spridon: Aţi debutat în volumîn anul 1993, ulterior aţi scris cărţi de specialitateşi, de câţiva ani buni, publicaţi romane.Mulţi v-ar considera un scriitor complex.Ce părere aveţi dvs. despre propriulparcurs literar-artistic?Daniela Zeca-Buzura: Probabil a fostca atunci când un vin bun, pus la pastrare,e gata înnobilat. Numai din afara ar putea săpară că sunt un scriitor prolific şi care publicăîntr-un mod constant. De fapt, eu amfacut o pauză de nouă ani. Între romanul dedebut din 2000 şi Istoria romanţată a unuisafari sunt fix nouă ani. Aproape că nimeninu mai credea în pretenţia mea de a fi prozatoare,întrucât o camuflasem complet, deşiscriam aproape în fiecare zi. Nu ştiu dacă afost un gest premeditat pozitiv sau unul carese va întoarce împotriva mea. În aceşti nouăani m-am gândit tot timpul că e absolutlipsit de gust să manageriezi un canal culturalşi, deodată, să te trezesti cu pretenţiacă şi tu eşti artist, că eşti scriitor, că ai şiorgoliu şi dreptul de a revendica o poziţie, oexpunere, o recunoaştere când, de fapt, misiuneaera să te ocupi de alţii – de muzicieni,de plasticieni etc.C.S.: Practic, literatura dvs. a trecutcumva în planul secund...D.Z.B.: Da. Mi s-a părut decent şi logicsă fie aşa. Pe urmă, a venit această revelaţiea Orientului. Nu mă aşteptam, şi pentrumine a fost o surpriză. Cred că a fost o îndrăgostirereală de un spaţiu, o îndrăgostire atâtde puternică, încât multă vreme după primulroman din seria trilogiei orientale s-a vorbitîn culise că iubirea povestită a fost, cu siguranţă,una pe care am trăit-o. În romanul aldoilea, Demonii vântului (2010), cititoriiau înţeles că era o ficţiune şi atât, văzândnaturaleţea şi uşurinta cu care protagonistuldevenise un bărbat. Probabil că Omar celOrb, cel care închide seria în 2012, îi vaconvinge complet că sunt trei secvenţe dintr-opoveste orientală care are foarte puţinetangenţe cu biografia civilă a autorului.C.S.: Cât de mari sunt diferenţele de naturăculturală între aceste lumi – a noastră şi ceaorientală, de care v-aţi îndrăgostit?D.Z.B.: Diferenţele sunt mai mari decâtne inchipuim! Nu ne dăm seama de distanţelementale, conceptuale, decât văzându-le dininterior. Sigur, diplomaţia, politica şi chiarmariajele mixte par să micşoreze şi să rezolveaceste distanţe – ireconciliabile, înopinia mea. Unificarea lor echivalează cu aîmpreuna două lumi sau două continente,ceea ce nu e deloc simplu, dar e posibil, printr-unefort geologic foarte mare. Nu e întâmplătorcă o iubire de o vară şi o şedere dedoi ani n-o să o concilieze niciodată pe Darrielleeuropeana cu un magrebian şi nici nuo să le facă pe femeile europene, oricât ar fide iubitoare de giuvaieruri, să înteleagămodul de gândire al unui iniţiat exorcist cume Saiyed din Demonii Vantului. Iar parteacea mai revelatoare pentru această distanţădintre lumi cred că va fi vizibilă în carteadespre Iran, despre Vechea Persie şi desprevechii zoroastrieni. Omar, care moare departede ţara lui de origine, este, până la urmă,proba vie că avem toţi “un acasă”, indiferentde cât de dinamică, de hipertehnologică şide compromiţătoare ar fi lumea globală.C.S.: În ce fel v-au ajutat aceste romanesă vă regăsiţi?D.Z.B.: Cele trei cărţi sunt o explorareneaşteptată şi cu totul incomodă spre mine,cu mine, despre mine. În toţi aceşti ani, judecânddin 2007 când am început să mergîn călătoriile din Africa de Nord, EmirateleArabe şi Iran, am trăit în deliciul descopeririipropriei mele oglinzi, după ce aveamorgoliul să cred că mă cunosc destul debine. Ei bine, nu a fost tocmai aşa şi, dacăar trebui să strecurăm şi confesiuni în discuţie,consider că pentru mine finalitatea ceamai apropiată pentru cele trei cărţi este aceeade a mă împăca, în sfârsit, cu mine şi cu lucruripe care nu cred că le lămurisem.C.S.: Aţi expus lumile cu care aţi intratîn contact prin ochii unor personaje şi a poveştiloracestora. Aţi putea spune că v-a impresionatîn mod deosebit un anumit personaj?D.Z.B.: Cred că fiecare autor are personajeiubite şi personaje secundare. Am înţelescă unii scriitori au şi personaje pe carele detestă. Mie nu mi s-a întâmplat. Însă, a-şa cum în Istoria romanţată a unui safarii-am iubit foarte mult pe Zaouf şi pe AbrahSabir, în Demonii vântului am fost foarteataşată de bijutierul Saiyed şi de iubita lui,enigmatica văduvă care încearcă să rămânăcu el şi, până la urmă, nu reuşeşte. Acesteasunt doar schiţe, promisiuni, păreri pentrucă, cel puţin în Demonii vântului, fiecareprotagonist e o alta mască, unghiulaţia camereide filmat condusă de aceeaşi persoană,în termeni cinematografici. Toţi formează olume dezvăluită în care devine dificil să negândim cine e preferatul şi cine e cel neglijat.C.S.: Sunteţi implicată în nenumărateactivităţi. Când aveţi, efectiv, timp să scrieţi?D.Z.B.: Am un mare avantaj care s-arputea răzbuna împotriva mea – deficitul desomn. Sunt insomniacă. Din adolescenţă amfost o persoană care n-a putut dormi bine.Şi atunci, treptat, am putut să transform a-ceastă nevroză a nesomnului într-un răgazfavorabil pentru mine. Uneori, folosind îndelungaceastă supapă, ajung în stări de epuizaregreu de descris.C.S.: În aceste condiţii, au fost momenteîn care nu aţi putut face creaţie literară?D.Z.B.: Da, aproape la fiecare carte.Editorul Silviu Lupescu (Polirom, n.r.) esteun profesionist cu atât de mult tact şi atâtde obişnuit cu umorile scriitorilor de tot felul,încât are o răbdare şi o diplomaţie cum n-amvăzut la nicio persoană. Plus că scriitorii autot felul de superstiţii, de mitologii personale.La început am râs de asta şi am crezut căsunt nişte hachiţe amuzante. Ulterior, am căzutsingură în plasa lor. De exemplu, dupăIstoria romanţată a unui safari am rămascu ideea că toate contractele mele pentrucărţi trebuie să fie întocmite şi semnate în18 decembrie. Ei bine, editorul a trebuit săse muleze pe această pretenţie extravagantăşi în nicio clipă n-a zis nu, dovadă că era demult exersat în asemenea fantasmagorii. Înconsecinţă, a facut contractele întotdeaunape 18 decembrie, ceea ce nu e foarte lejer pentruo structură birocratică. Spre deosebirede studiile de specialitate, pe care pot să leduc deasupra intemperiilor de orice fel –oboseală, disfuncţii de zi cu zi, literatura efoarte fragilă la seisme de acest gen. Defoarte multe ori, sunt nopţi în care nu scriunimic şi rămâne doar efortul de a mâzgălinişte pagini din care rămân cel mult trei rânduri.Mărturisesc că mi-aş dori să nu îmipierd acest al şaselea simţ, pe care l-am avutdintotdeauna, care îmi spune repede, lacâteva zile după ce o pagină s-a “răcit”, dacăea îmi trebuie sau nu, ori dacă mă reprezintăsau nu.C.S.: Şi totuşi, în ce măsură intervineeditorul în scriitura dumneavoastră?D.Z.B.: Editorul a fost întotdeauna unom cu fler maxim, aproape unic. În opiniamea, flerul unui editor se dovedeşte la achiziţiatextului integral. Sunt editori, precumSilviu Lupescu de la Polirom, care simt destinulscriiturii respective. Eu, după nouăani în care lipsisem din viaţa literaturii,aveam încredere, dar nu aveam suficientcuraj. Silviu Lupescu a ştiut mai bine decâtmine că acest roman, aparent exotic, despredoi îndrăgostiţi cu o poveste imposibilă poatesă aibă un destin. În clipa în care primultiraj s-a vândut după numai două săptămânide la apariţia cărţii, a apărut şi prognoza luiAlex Ştefănescu, cel care a spus răspicat căromanul este comparabil cu Maitrey al luiEliade şi va fi un bestseller. În acel moment,Silviu Lupescu a avut un zâmbet de triumf,ca şi cum ar fi zis: “Ştiam înaintea tuturor”.Asta s-a verificat şi la Demonii vântului.Atunci când am făcut prezentarea pentruOmar cel orb, editorul a avut aceeaşi reacţiede atoateştiutor. Mă încred în acest fler allui. De fiecare dată când mi se pare că ştiemai bine decât mine ce se întâmplă, am senzaţiacă sunt pe drumul cel bun. Învăţ de lastudenţii mei în egală măsură în care ei învaţăde la mineC.S.: În afară de cărţi literare, aţi publicatşi cărti de specialitate. Jurnalismulde televiziune este o carte de căpătâi pentrustudenţii la jurnalism. Care dintre cărţiimplică mai multe resurse de timp?D.Z.B.: Timpul e cam egal. Am lucratdoi ani şi câteva luni la Jurnalismul deteleviziune şi am scris, de pildă, Demoniivântului într-un an şi jumătate, însă documentareaşi călătoriile au durat opt luni. Credcă cea mai solicitantă e cartea de acum, pecare tot încerc să o termin şi nu vreau să măgrăbesc. În acelaşi timp, după estimările melede anul trecut, ar fi trebuit să fie gata, însămai am nevoie de patru luni.C.S.: De zece ani predaţi la Facultateade Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării de laUniversitatea Bucureşti. Cum apreciaţi calitateasistemului de învăţământ superior dinRomânia?D.Z.B.: Aş putea să par în poziţia “naiviloroptimişti” pentru că niciodată n-am fosto voce apocaliptică în privinţa studenţilor.Toţi studenţii pe care i-am pregătit la Facultateade Jurnalism au beneficiat, ulterior, deburse şi au avut parte de un parcurs profesionalfoarte bun şi chiar de o carieră internaţională.Toţi s-au purtat ca nişte ziariştidin lumea globală şi nu neapărat din România.Sunt o persoană care, după 10 anide catedră universitară, nu se mai poate concepefără asta. Sunt de părere că învăţ de lastudenţii mei în egală masură în care ei învaţăde la mine. Studenţii sunt acul meude busolă, înţeleg foarte exact prin spiritullor care e mersul lumii, care e fişa de temperaturăa momentului şi, ca scriitor, prinstudenţi înţeleg ce e la modă. De pildă, numai sunt deloc la modă iubirile patetice şiamorurile lente, iubirile se fac şi se desfacprin SMS sau pe Facebook şi am reuşit săacomodez această manieră şi în cărţile mele.Atunci când studenţii s-au recunoscut înangoasele, dar şi în pasiunea partenerilor dinIstoria romanţată a unui safari, eu amluat asta ca pe un triumf. Am fost în acordcu ei, deşi nu îmi propusesem. Mi-am datseama că ar fi fost oarecum fatal să pierd a-cest public drag mie, studenţii, eşuând cumvacu nişte personaje care erau în afara firiişi-n afara istoriei recente. Studenţii îmi plac,Banat11Daniela Zeca Buzura, director TVR Cultural: “Campionii culturalisunt ocupaţi să producă evenimentele, nu să le vadă la televizor!”suntem aproapiaţi, respirăm într-un flux conjugat,împreună, distanţa dintre noi este foartemică, îi tratez întotdeauna ca pe viitori gazetaricu care o să mă întâlnesc. Schimbul dintrenoi cred că e foarte fertil. În orice caz, rezumând,sunt foarte încrezătoare că, în pofidafluctuaţiilor economice, de context, cu saufără recesiune, cu sistem educaţional fragil,blamat sau nu, salvarea e întotdeauna individuală,ţine de perseverenţa proprie, de orientareafiecăruia şi de curajul de a crede.Jurnalismul e o profesie foarte dură. Dacă nuintri în ea cu încrederea aproape oarbă că edestinul tău şi că o să reuşesti, atunci trebuiesă devii altceva. Asta e clar. Cred că alături denişte reţete şi de deontologie, ceea ce schimbcu studenţii mei tot timpul este o lentilă existenţială,un mod de a înţelege, de a te orientaşi de a rezista, mai ales. Jurnalismul e şi ochestiune de rezistenţă. Cultura are nevoiede contestări ca să evoluezeC.S.: Sunteţi managerul TVR Cultural.Există o prejudecată conform căreia un bunmanager nu poate fi scriitor sau artist...D.Z.B.: Acestea sunt clişee, sunt lucruricare s-au confirmat. În ceea ce mă priveşte,n-am fost un artist vizibil nouă ani.Mi-am plătit pretenţia de a fi manager, aşaîncât pot spune că mă înscriu în regulă.C.S.: Aţi declarat în 2006 că elita dinRomânia nu face audienţa TVR Cultural.S-a schimbat ceva între timp?D.Z.B.: Situaţia a rămas aceeaşi. Declaraţiiledin 2006 erau susţinute de cercetare.Peste tot în lume este aşa, o nişă tematicăare un public şi vocaţional şi aspirant,în sensul că sunt oameni care nu vin să înveţede la televizor. Elitele sunt întotdeaunaocupate cu mize mai importante decât ceeace oferă un program onest, dar care rămânetotuşi un program al culturii de masă.Publicul nostru e întotdeauna publiculdin România profundă, care ar vrea să ajungăla un teatru bun, la un concert foarte bun demuzică clasică sau să fie la curent cu agendazilei în materie de evenimente artistice. Aceadeclaraţie a mea a nedumerit şi a contrariatmultă lume, însă ulterior şi-au dat seama căaveam dreptate. Cel mai important pentru onişă tematică e să-şi asigure permanent aderenţapublicului activ tânăr pe culoarul devârstă 18-25 de ani, care e un segment creativşi reactiv. Cultura are nevoie de contestărica să evolueze şi ca să rămână un fenomendinamic.C.S.: Cercetările arată că tinerii, îngeneral, citesc din ce în ce mai puţin. Cumcomentaţi?D.Z.B.: Da, e adevărat că tinerii citescfoarte puţin, dar vin cu revanşa vizualităţiicare nu-i de neglijat şi care, pentru televiziune,contează. Tinerii vin cu un imaginar reciclatla care trebuie să fim atenţi, pentru căe altfel de ofertă: şi de gândire, şi de structurarea unui fenomen cultural. Nu putemstopa faptul că ei citesc e-book-uri, nu atâtde multe cât ar fi citit pe hârtie generaţiamea sau două generaţii în urmă, dar compenseazăprin alte abilităţi pe care nu putemsă nu le luăm în calcul. Am constatat în 10ani că tinerii au o imaginaţie dramaturgică,un mod de a pune ideile în fapt atât de sintetizatşi o foarte eficientă manieră de a renunţala ceea ce e în plus. Merg mai repedespre esenţial, spre mesajul principal. Atunci,eu cred că lucrurile se echilibrează. Asistămla reformularea unei mentalităţi, a imaginaruluişi a opţiunilor. O suportăm sau nu,ea se întâmplă. Dincolo de păcatele vârstei,pe care toţi le-am traversat, ei vin şi cu abilităţicare nu existau, care sunt ale momentului.A ne face că nu le vedem e ca şi cum amtrăi într-o lume paralelă, care nu se va întâlniniciodată cu a lor.C.S.: De curând, Parlamentul Românieia dispus ca fiecare televiziune să aloceun spaţiu emisiunilor culturale. Care credeţică vor fi efectele unei astfel de măsuri?D.Z.B.: Din punct de vedere educativ,era o reparaţie necesară. Nu trebuie să neaşteptăm ca efectele să se producă imediat,întrucât nu avem o generaţie care să reacţionezehipodermic. Faptul că obligăm televiziunilesă includă două ore de emisiuni culturalepe lună nu înseamnă că tinerii le vor asimila.Ba din contră. Vor încerca, cel puţin în primăfază, să evite acest tratament impus. Abia cândinserţia educaţională va fi asimilată metabolicîn cultura de divertisment în care trăimcu toţii, poate că ea va fi digerată ca a-tare, dar până atunci va fi un corp exogenpe care tinerii îl vor evita.Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

12BanatStela LieIn der guten Stube(În camera bunăsau, după cum îmi aduc aminte,în Banat se spune în “sobă”)Am promis să scriu. Iată, cu întârziere,scriu. Am avut o expoziţiepersonală inedită. În noiembrieşi în Elveţia.Bunul şi vechiul meu prieten, artist vizualsi profesor pensionat, Bruno Landis, aavut ideea să fac o expoziţie personală la elîn casă, dat fiind că e atât de greu să pătrunziîntr-o galerie în Elveţia. În trecut, am iniţiatamândoi un fel de schimb cultural şi amfăcut, prin ’98-’99, două expoziţii de grup,una la Muzeul Literaturii Române (pe vremeacând trăia domnul Condeescu şi la etaj nuera expusă colecţia permanentă a muzeului,aşa că am avut la dispoziţie un spaţiu mareşi frumos), iar a doua expoziţie a fost tot u-na de grup, cu artişti români, la Galeria ţinutăde familia Wirth în Bremgarten.Am avut artişti foarte buni pentru amân-două, totuşi, mai degrabă “Liga B”, cum spuneBruno. Între timp, unii au intrat în “LigaA”, ca Guido Nussbaum sau Theres Waeckerlingşi Agatha Zobrist. Sau, după opinia mea,Ruxandra Grigorescu.Mă rog, de atunci nu s-a mai putut găsio galerie pentru elanul nostru româno-elveţian.Aşa că Bruno s-a gândit la propria luicasă. Am făcut invitaţii şi un afiş pentrupoarta casei lui, o fostă gospodărie tărăneascădin Moeriken. Tot satul este un fel de fostsat, cei mai mulţi locuitori nu mai fac agricultura,ci naveta în oraşele apropiate.Totuşi, chiar vizavi de Bruno, locuieşteun ţăran autentic, ein Bauer, care are o maregospodărie adevărată, cu cai, cu vreo 200 devaci şi cu mult teren. Toată gospodaria o ţintrei oameni, ţăranul, soţia lui şi argatul polonez(cred Acă acum era ceh).fişul, cât şi invitaţiile, anunţau zileleîn care casa urma să fie deschisăvizitatorilor, desigur, “în prezenţaartistei”. Am ajuns la Zurich după unzbor de vreo două ore (cu emoţii şi cu Xanax,nu-mi place să zbor, să fiu închisă într-ocutie…) şi apoi cu trenul mai departe(elveţienii merg foarte mult cu trenul, parcăs-au născut în tren!) şi chiar în acea searăne-am apucat de înrămat, de curăţat geamuri,de bătut cuie şi aşa mai departe.Din fericire, Bruno este şi colecţionarşi cumpără artă de vreo treizeci de ani, aşacă tablourile au avut mereu un loc în casalui. Acum am dat tot jos şi am pus ce adusesemeu. Adica 3-4 pânze în acrilic şi restulacuarele. Plus câteva cusături vechi (paretare),pe care le consider parte ale unei instalaţiivariabile, Handarbeit.Am mai lucrat şi a doua zi, iar spre prânzeram gata, pentru că era sâmbată şi se a-propia vernisajul. Prima “deschidere” pentrupublic din cele patru, dacă-mi aduc aminteernisajul a fost însotit de vin roşu(desigur sec), nuci şi parmigianobine.V reggiano pe un platou de lemn.Cât ar părea de greu de crezut, în orele careau urmat, prin sufrageria lui Bruno s-au perindatvreo 25 de oameni, iar în ziua următoare(duminică) şi mai mulţi.În săptămâna următoare au fost maipuţini, dar era previzibil şi nici nu m-a deranjat,pentru că în aceste două zile am vândutatât de bine, cum nu mi s-a mai întâmplat!De fapt, despre asta am vrut să scriu: cumnişte oameni obişnuiţi, vecini din sat, prieteni,intelectuali, artişti, slujbaşi au cumpărat lucrăride la necunoscuta artistă din România!Motivele sunt complexe: pentru că le-auplăcut, pentru că sunt obişnuiţi să cumpereartă şi să trăiască în casele lor cu tablouri,dar şi pentru că au conştiintă, compasiuneşi au vrut să mă ajute (nu-mi fac iluzii că nuar fi fost şi asta). Pe de altă parte, mentalitatealor protestantă îi face să nu arunce cu baniişi să creadă că “lumea a treia ar trebui să înveţesă se ajute singură” (o reclamă dintr-unziar de prin 1995!).În concluzie: oare ce ne impiedică săfacem expoziţii din acestea şi la noi? Pentrucă nu am pe cine chema?! Care vecini, careprieteni cumpară artă??? Pentru că nu avembani sau cumva pentru că nu avem gusturişi ne-am obişnuit să stăm în bucătărie la TVcu ochii lipiţi de telenovele?...Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

Banat13Stela LieConstantin BuiciucIuliu Paul – mântuirea prin muzicăDeşi a trecut, în decembrie 2011,un an de la mutarea lui în eternitate,sunt mulţi lugojeni carenu-l pot uita pe acela care a fost Iuliu Paul.Ardelean stabilit încă din tinereţe pemeleagurile bănăţene, inginerul chimist IuliuPaul a lucrat ani de zile la fostul Sanepid dinLugoj, unde s-a dovedit a fi un foarte bunprofesionist. Dar el rămâne în viaţa culturalăa ora-şului în care a trăit prin marea pasiunepentru muzică.A fost profesor de vioară la Şcoala deMuzică şi Arte Plastice, „antrenând” maimulte generaţii de copii îndrăgostiţi de instrumentulcu coarde şi cu arcuş.În paralel, pregătea, la chimie, tineri dornicisă ajungă medici şi farmacişti. Iuliu Paula fost un exemplu memorabil de îmbinare apasiunii pentru ştiinţă cu ma-rea pasiunepentru muzică. Împreună cu soţia sa, profesoarade limba română Ariadna Paul, a transmisşi copiilor săi pasiunea pentru muzică.Şi, fiindcă pasiunea a fost dublată de oreală vocaţie, cei doi copii au ajuns muzicienicunoscuţi pe plan european:Dana Paul Giovaninetti este o apreciatăpianistă şi activează în Franţa, neuitânduşinicio clipă oraşul natal;Florin Paul este un valoros violonist,solist al Orchestrei Radio din Hamburg.Amândoi sunt Cetăţeni de Onoare aiLugojului.Despre Iuliu Paul au ţinut să ne exprimegânduri mai mulţi lugojeni care l-au cunoscutşi l-au apreciat:“L-am cunoscut pe Iuliu Paul îndată ceam ajuns la Lugoj, în anul 1968. I-am ştiutbine şi întreaga familie. Toţi mi-au făcut oimpresie deosebită, dar, la început, am colaboratmai mult cu Iuliu Paul, pentru căm-am străduit să-l am profesor la Şcoala deMuzică şi Arte Plastice din acea vreme. Datorităacestui lucru, ne-am apropiat foartemult. Am discutat multe lucruri legate demuzică, mai ales că oraşul Cluj era oraşulstudenţiei noastre. Mai târziu, a venit la corşi Ariadna Paul şi, în felul acesta, legăturiledintre noi au fost foarte puternice. L-am a-preciat în mod deosebit şi pentru că, deşi e-ra de formaţie inginer, avea o cultură muzicalăneobişnuită, nu numai pentru un inginersau profesor, ci şi chiar pentru un muzician.A îndrăgit foarte mult muzica. Iată, cei doicopii ai săi au făcut o carieră muzicală europeană.În casă la familia Paul muzica eraprezentă şi era, ca să spun aşa, ca acasă!”(prof. Remus Taşcău, dirijorulCorului “Ion Vidu” din Lugoj)„Dl. Iuliu Paul este cel care m-a ajutatsă înţeleg că, pentru mine, chimia va fi drumulîn viaţă: m-a pregătit pentru admitere,apoi, în timpul facultăţii, m-am obişnuit sătrec pe la el după fiecare sesiune şi, în timp,legătura s-a întărit zi de zi, an de an, aşa căa fost pentru mine tatăl pe care-l pierdusemprea devreme. Ulterior, nu trecea săptămânăfără să vorbim, măcar la telefon; nu lipseade la nicio aniversare de-a noastră, aşa cumşi noi, le eram alături la bucurii, ca să sărbătorim,sau la greu, să ne ajutăm.”(Camelia Gaşpar, farmacistă)“Dl. Iuliu Paul era omul care, o dată ceîncepea un lucru, nu se lăsa până nu-l duceala bun sfârşit şi cea mai frumoasa lecţie pecare mi-a dat-o a fost cea a altruismului.”(dr. Georgeta Capeţan Bacskai, medic)“Întâlnirea mea cu inginerul Iuliu Pauleste admirabilă şi ea face parte din amintirilemele cele mai frumoase, începând din vremeaadolescenţei. Atunci, la laboratorul deepidemiologie al aşa-zisului Sanepid, l-amcunoscut pe Iuliu Paul ca inginer chimist, darşi ca profesor, pentru mulţi tineri care se pregăteaula chimie, pentru a ajunge medici, farmaciştişi aşa mai departe. Dar discuţianoastră a avut loc, în primul rând, pe temede muzică. De atunci, l-am cunoscut ca peun mare colecţionar, ca pe un mare iubitorde muzică clasică şi de discuri. Întâlnirilenoastre ulterioare au fost marcate, întotdeauna,de poveştile pe care ni le spuneam despremuzică, muzicieni şi interpretări deosebite.Vorbea, în primul rând, despre fiullui, violonistul Florin Paul. Port o amintireextrem de frumoasă şi de vie inginerului şiprofesorului Iuliu Paul. L-am vizitat de maimulte ori pe Iuliu Paul şi am fost impresionatde calitatea şi mărimea colecţiei lui de discuri,la început LP-uri şi apoi CD-uri. Eravorba de muzică clasică, de o calitate deosebităşi cu interpreţi de primă mărime, dinlumea mare a muzicii.”(Ivan Bloch, informatician)“Nu mă obişnuiesc la gândul că Iuliunu mai este. Nu pot crede că asta poate fidefinitiv. Ada şi Iuliu, două capete de ţărm,la care ancoram în Lugojul de peste vreme,putând construi acolo un aşezământ - cuibde linişte şi speranţă. Două pete de lumină,remanente la invazia tot mai cuprinzătoare anegurii care ne înconjura, a făcut posibilăpentru autoapărare, suspendarea noastră peun teritoriu de aşteptare, unde, sub cerul î-nalt al mântuirii, încălzea soarele artei, muzicii,şi prieteniei. Dar cum aş putea să reduco viaţă la câteva cuvinte? Cum aş puteasă concentrez minunatele seri petrecute împreună?Plimbările noastre pe malul Timişului?Întâmplările de la pescuit, unde Iuliuera actorul şi noi spectatorii? Nesfârşiteleierni, unde clădeam şi reclădeam lumea. A-tâtea şi atâtea audiţii muzicale, înregistrărilerecente ale “copiilor” Florin, Dana şi Christopheîn faimoase săli de concerte, ale nepoţilormuzicieni, Livia, Adrien, Milena şiSimion... Ce pat germinativ, ce tipare a clăditgena Paul! Marca aceasta s-a extins pestetot, în multe oraşe, ţări şi chiar continente.Dana, Christophe, Adrien, Livia, Ionuţ, Andre,Philip, sunt prinşi într-un angrenaj curoţile dinţate, având ca temelie peste timpCerul. Drumul credinţei pentru orice om începecu revelaţia şi se termină cu mântuirea.Credinţa lui Iuliu Paul a fost puternică. El apăşit deasupra apelor. Rugăciunile lui au fostcvartetele beethoveniene, Ciaccona, Odă Bucuriei.Hristosul lui a fost Beethoven. Câtefeţe ale adevăratului Hristos! De aici sper camântuirea-i să-i fie aproape. Dumnezeu să-laibă în pază !(Silviu Oravitzan, artist plastic)Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

14BanatIon Nicolae AnghelNu-i cine ştie ce să faci treaba asta.Şi n-ai nevoie de prea multelucruri. Îţi trebuie un mîţ şi el osă-ţi amintească sau nu de alţi mîţi, de doi puide arici, de nişte furnici, de ceva natură, fărăsă exagerezi, că nu se mai omoară nimeni dupădescrierile de natură de cînd cu internetul, denişte păsări cîntătoare, de două – trei personaje,însă nu din cele pozitive şi exemplare,c-am halit în tinereţe destule şi se vede undeam ajuns!, de doi – trei prieteni, de-o întîmplarehazoasă cu care să destinzi cititorul şide ceva imaginaţie, ca să abordezi, doar cuelementele expuse aici, teme varii: despreharismă şi harul de-a se dărui, la mentoriiavuţi, despre apoteoza umană şi eşecul uman,despre îmbolnăvire şi boală şi lupta cu boala,despre creştere şi descreştere, despre senescenţă,despre orice.Tot lucruri fireşti şi folosite fără ostentaţie!Ştii că din ele se ţese o viaţă de om şiţi-era dor de nişte pagini de literatură adevăratăşi proaspătă, ca roua dimineţii sau carespiraţia şi ca aerul, fiindcă ai umblat cammult la „teoreză“ şi-ai făcut disociaţii de ideidupă alte disociaţii de idei şi-ai implicat cititorulîn dezbateri şi, poate, l-ai obosit! Pentrucă ai defectul de-a spune tot ce ştii despre otemă sau despre tot ce ştii, pînă omori „subiectul“sau pînă omori „tot ce ştii“!Acum nu mai speculezi şi nu te mai ieide nimeni şi, ce vrei să faci, e să te revanşezipentru-ncordarea în care ai ţinut lectorul şisă-i oferi o satisfacţie estetică, pur şi simplu.S*ă fie zece, zece şi jumătate şi stai deaproape o oră pe salteaua de plajă şitrupul s-a-nfierbîntat şi soarele pripeştetot mai tare şi schimbi poziţia din ce în cemai des şi-ai vrea să te ridici şi să faci un duş,dar încă amîni.Salteaua e-ntinsă pe patul de lemn, găsitîn barbeque. L-ai adus pe Aleea trandafirilorşi astrul zilei a depăşit de ceva timp crestelemunţilor şi-naintează pe boltă, iar tu te-ai poziţionatcu faţa spre răsărit, spre răsărit – miazăzişi căldura se instalează cu intensitate şi-anunţătopelniţa de peste zi.Îţi ştergi broboanele de transpiraţie de pefrunte şi corp, apoi laşi ochii să alunece pe A-leea trandafirilor pînă la intrarea în vilă, pemîna stîngă, şi asupra trandafirilor ce-nlănţuieterasa, după care îţi muţi privirea spre dreaptaşi te uiţi la fîntîna veche, cu ghizdul din lemnde stejar, năpădit de muşchi pe dinăuntru, şi-ncare apa e rece ca gheaţa. Găleata din lemn,prinsă în cercuri de metal, atîrnă suspendatăşi-n ea pluteşte un pepene vărgat, pus la răcoarede cu seară.Dincolo de fîntînă e huţuluşul şi, dupăhuţuluş, cărarea o cîrmeşte puţin şi trece de cireşulsusţinut de un par, ce-l împiedică să sedespice şi prăbuşească, şi trece şi de mărul bătrînşi înalt şi secătuit de seve, care nu-şi maiduce rodul pînă la coacere, şi-ajunge la ionatanultînăr, încărcat cu fructe purpurii. De la distanţă,pare doar o pată de culoare în peisaj,care încheie o potecă şi deschide un spaţiu.Cît ţine aleea, de la cireşul povîrnit de anişi pînă la ionatanul cu roade roşietice, spînzurăo sfoară, cu cîteva cîrlige de rufe prinse de eaşi este ca o linie imaginară, ce desparte parteade jos a curţii – care, printr-o bizară rînduială,îţi aparţine – de poiana mirifică, urcînd pînă-npădure şi constituind „domeniul“ asumat alDanei Gheorghiu.Şade pe băncuţa de sub mărul înalt şi sterilşi are înaintea sa măsuţa pliantă, cu uneltelescrisului şi bloc-notes-ul, şi, şi mai în faţă, ionatanulcu fructe aprinse şi poiana cu iarbatrecută, cu vîrfurile decolorate şi-nspicate însoare, abia amintind de mlădiţele fragede şi graseşi de-un verde închis, din primăvară. Şi, cevezi, vezi, din loc în loc, pe moviliţe ori pe margine,cuiburi de scaieţi violeţi şi de pălămidăţepoasă, care rup peisajul şi cîţiva maci roşiiori doar măciuliile împungînd aerul. Şi albăstreleleşi margaretele sălbatice şi garofiţele decîmp, ce-şi înalţă florile firave, sufocate deierbăretul din jur, şi tufele de pelin albastrucenuşiişi de mentă de pe răzorul cu vecinulVila de sub colină sau cum se poate scrie puţină literatură cu puţin*de-alături, trimiţîndu-şi aromele-n preajmăşi-un triunghi de nalbe colorate roz – alb şialtele de-un alb neprihănit şi, ceva mai la vale,două – trei fire grena, şi-un pîlc de măceşi cufloricele rozii şi, peste toate, dansul multicoloral fluturilor, ce întregesc tabloul.Şi Dana, cu perdeaua de nuci şi arini depe malul Troaşului în spate şi poiana albită desoare în faţă, lucrînd la Toamna cînd se batnucii, scriindu-şi romanul şi mărturisindu-şidrama şi trasînd linia imaginară, marcată desfoara cu clame agăţate de ea şi suspendatădeasupra pămîntului şi deasupra vieţii fojgăitoarede pe pămînt şi instituind hotarul dintretrecutul traumatizant împins înapoi, însprezona de jilăveală a nucilor, unde vieţuieşte şi„ferfeleşte“ la oameni chirurgul şi oncologulFerfelea, şi viitorul rîvnit al poienii inundatede soare, fixînd, prin cuvinte, borna dintre viaţăşi moarte, dintre existenţă şi nonexistenţă.Î*ţi îngropi trupul în salteaua de plajă şiîncă nu-ţi vine să te ridici, să mergi lacapătul terasei şi să te vîri sub duş.Căldura te toropeşte treptat şi orele moi ale zileide vară sînt tot mai aproape. Te simţi moleşitşi lasitudinea şi epuizarea par să te cuprindă şicedezi încetul cu-ncetul şi nu te mai mişti. Staiaşa, ars de soare şi cu corpul bronzat, şi te simţifericit.În poziţia asta, întins pe spate şi cu ochiimijiţi, observi ce se poate observa: iedera încolăcităpe trunchiurile copacilor de la margineapădurii, luînd coronamentul cu asalt, apoi acoperişulcasei cu dantelăria savantă a ţiglelorsuliţate de razele soarelui şi reflexele lor lucioase,şi obloanele date în lături şi geamurilelarg deschise, şi zidurile acum calde şi, pestenişte ore, înfierbîntate, şi-,n interstiţiile dintrecărămizi, mici şopîrle abandonîndu-se călduriivenite din cer, şi macii sălbatici zvîcnind purpuriidintre crăpături şi-nsîngerînd, ici–colo, peretele,şi odgonul singurului butuc de viţă de vie,care se-ntinde de-a lungul terasei, pentru caapoi să escaladeze clădirea, pînă la ferestrelede la etaj, unde mai adaugă un strop de culoareîntr-o ambianţă aridă, semn că viaţa e omniprezentăşi n-are de gînd să se retragă.Continui să te uiţi mai departe şi prinzi, înbătaia privirii, nucii colbuiţi, ce mărginesc Domeniulo dată cu apa Troaşului, şi pietricelelealbe, aşezate-n strat gros, alcătuind Aleea nucilor,drumul pentru maşini ţinînd de la intrareaîn curte şi pînă la Aleea trandafirilor, pe urmăzăboveşti asupra bradului uriaş dinaintea terasei,bradul Părintelui Blaj ori al Părintelui părinteluiBlaj, cu ramuri deja compromise, atinsede uscăciune, ultimul rămas în picioare din A-leea brazilor, înlocuită acum cu Aleea trandafirilor,pusă de tine. Aşa a fost să se-ntîmpleşi aşa ai procedat peste tot, unde te-au dus paşii:ai sădit un pom şi-ai umplut o curte cu flori!Ai făcut-o şi-aici şi te bucuri că ai făcut-o, fiindcăoamenii ăştia chiar merită!Mai vezi, la o zvîrlitură de băţ, salcîmii rahiticidin dîmbul dealului, după aceea iarba deasădin curte, pălită la vîrf şi găurită de muşuroaiede cîrtiţă vechi, uscate la suprafaţă, şi numeroasemuşuroaie de furnici, parcă mai multe ca o-riunde altundeva, şi-ale căror „caravane“ seîntretaie pe alei şi pe solul înierbat.Şi-l zăreşti şi pe Pispirel, cum se apropiepe alee şi-i mai supt ca de obicei; a lipsit toatănoaptea şi nu ştii dacă n-a avut niscai afaceride inimă! Ţi-ar plăcea să fi trăit un caz de amorrezolvat, dar nu excluzi nici eşecul!Se opreşte lîngă tine şi-ntinde gîtul şi miaunărevendicativ: îşi cere tainul! Te fixează rugătorşi pricepi că vrea păpiţă bună, ceva, şi-afecţiuneaşi-ncrederea astea nelimitate te-audat gata întotdeauna. Dar nu te ridici şi nu-i daisatisfacţie şi înţelege că trebuie să-şi ia singur!Merge pe terasă unde,-ntr-un colţ, mai laumbră, îl aşteaptă farfuria cu resturi de mîncareşi bolul din aluminiu cu concentrate şi altul culapte şi-ncă unul cu apă. Întîrzie cît întîrzie şi, laun moment dat, după ce se va fi ospătat bine, îlauzi cum lincăie laptele, sau apa, iar peste cîtevaminute se iveşte pe trepte.Îşi arcuieşte spinarea, după care se-ntindepe labele din faţă, preţ de patru – cinci secunde.Apoi se apucă să-şi facă toaleta. Îşi linge mustăţileşi se spală. Îşi trece lăbuţele peste botişorulumed şi-şi foloseşte şi limba şi are o limbăaspră, pfui! Aproape c-o auzi de fiecare datăcum hîrşie!Trage cu nădejde şi se curăţă meticulos.Pare de neconturbat. Cînd găseşte că-i îndeajuns,abordează şi alte zone. Şade lungit pegresie şi-şi deretică blana smotocită de pe pînteceşi de pe pulpiţe şi limbuţa-i aspră netezeşteca peria şi-,n final, nu uită să-şi cureţe sexul! Înprivinţa asta, Pispirel e mai cochet decît gîndeaişi-i surclasează pe mulţi masculi cu două picioare!După ce sfîrşeşte cu ritualul, speri să vinăla tine.Mai adastă totuşi o vreme pe trepte şinu-ţi rămîne decît să-l urmăreşti cu coada o-chiului şi să aştepţi.S-a dereticat cu tot dichisul şi pare să sedecidă. Face cîţiva paşi şovăitori pînă se hotărăşteşi se apropie. Se freacă, tandru, de picioarelepatului pentru plajă şi-şi lungeşte iargîtul şi te priveşte insistent şi-nţelegi că vreasă-l primeşti. Îi atingi capul cu degetele şi-l mîngîiîntre urechi, iar el se oferă cu voluptate.Te-ai întors pe o parte, să-l poţi urmări,şi-ndrepţi arătătorul spre el şi intră în joc.Se-apropie şi te-mpunge cu capul, ca berbecuţii,şi se freacă de deget. Se simte alintat subdegetele tale, care se mişcă, şi-ncepe să toarcă.Îi place.Şi, dintr-un salt, e alături de tine, pe salteauade plajă. Se culcuşeşte cum poate şi continuisă-l provoci cu-arătătorul şi continuă sămpungăcu capu-n răspăr, de parcă te-ndeamnăsă nu te opreşti! Asta durează pînă te potoleştişi pînă se potoleşte. Sau pînă-l potopeşte căldura.Ştii că n-o să reziste şi o să caute umbra.Ceva îi distrage atenţia şi ceva mişună-niarbă şi-ntr-o clipă-i acolo. E puiul de arici, care-şiîncheie căutarea. Şi-a consumat raţia dehrană de dinainte de prînz şi, o dată cu zăporulde foc care curge din cer, se retrage la umbră.Îl atinge cu lăbuţa de cîteva ori, dar interesulîi scade şi-l abandonează […]*Simţi toropeala soarelui, iar ciolanele ţi seîncălzesc şi mai abitir şi se-nmoaie şi, ce trăieşti,e o stare de bine. Aici, în spaţiul retras alVilei de sub colină, departe de furia lumii de-afară,agresivă şi „grivanizată“, şi doar în companiapăsărilor, a berzei, care taie solitară cerimeacu şarpele-n cioc, şi coboară, la cîtevasute de metri distanţă, pe malul Troaşului, înfaţa vilei trufaşe şi inutile a Americanului, venitsă-şi încheie socotelile cu viaţa acasă la el, dupăce şi-a făcut meseria mai bine de jumătate desecol în studiourile hollywood-iene, furnizîndmobilier de epocă pentru interioare, şi-n companiagugilor, ce uguie răpuşi de căldură dintreramurile arborilor, şi-a stolului de porumbei,survolînd precipitaţi Domeniul familiei Blaj,şi cărora le percepi parcă şi fîlfîitul aripilor, pînăse întorc pe olanele roşii ale casei lui Adinicăşi-i pictează acoperişul din ţiglă maronie cuculori diferite, albe şi galbene şi roşietice şi pestriţe.Şi-n tovărăşia altor zeci de înaripate, de larîndunelele ce-şi au cuibul sub streaşină şi, cuzborul lor săgetat şi la mică–nălţime, anunţăploaia mult aşteptată, la privighetori, care-şilansează-ncontinuu chemările iubirii noapteaîntreagă şi trilurile lor te fac să rămîi fascinat şicaptiv pe miniveranda de la etaj şi-,abia o datăcu revărsatul zorilor şi năvala luminii, să te retragi!Şi, peste zi, perechea de huhurezi aproapedomesticiţi, ce se-nfăţişează, de cum te iveşti,pe balustrada terasei şi bărbătuşul începe săuguie, huhurezeşte şi huhurezeşte şi nu se o-preşte, pînă nu le dai raţia de seminţe. Pe urmăstau la soare, tot pe terasă, culcaţi pe o parte,pe dalele gresiei şi c-o aripă desfăcută, să captezecăldura. Ori zboară pe Aleea trandafirilor,dacă e liberă, sau pe Aleea nucilor, şi-şi continuăbăile solare pe pietrişul fierbinte.Rămîi în tovărăşia păsărilor şi-nsoţit decei doi pui de arici, plecaţi în căutarea hranei,dimineaţa şi-,n repriza a doua, către apus şi-ivezi înaintînd ghemotoace pe cărare şi eşti luatprin surprindere apoi de-alunecările veveriţelorpe scîndurile gardului, în vale, pînă la şirul denuci, unde scormonesc frunzişul căzut ori ţopăiedin ramură-n ramură, după fructe.Şi tot atunci re-intră în cîmpul tău vizualPispirel. Îl crezusei plecat, deşi fusese toată vremeaaproape.E la zece metri depărtare pe Aleea nucilorşi la capătul Aleii trandafirilor, lungit pe pietrişulîncălzit şi cu lăbuţele lopătînd în aer ajoacă, apoi prinde a se rostogoli pe-o parte şipe alta şi, după ce repetă de cîteva ori figuraasta sau în momentul cînd socoteşte că baiade soare e suficientă, aşa culcat pe alee cumeste, îşi îndoaie gîtul spre tine şi te fixează stăruitor,ai zice că-ţi cere părerea ori, poate, aşteaptăchemarea. Şi-l chemi.Se ridică şi-şi arcuieşte spinarea, cum şi-oarcuieşte el des, şi se mai întinde şi pe picioareledinainte şi-şi mai deretică şi blana sumar şi seapropie.Cobori picioarele şi „Nu ţi-e ruşine?“ îlcerţi pentru întîrziere şi nu ştii dacă pricepe ceva,totuşi vine şi se freacă de tine, a recunoştinţă,şi te linguşeşte ori te recompensează. Poatepricepe!Îl împingi cu mîna şi se rostogoleşte. E cuburta în sus şi-l scarpini. Se-ntinde cît e de lungşi, Doamne, ai impresia că nu se mai termină şinu mai poate de plăcere şi sforăie! Iar, dacă teopreşti din scărpinat şi-l strigi „Pispirel!“, scoateacelaşi sunet inconfundabil «mrr!», ca şi Şasa,celălalt motan de te-a iubit, şi ştii, cum ştiaişi atunci, că de-acum puteţi sta de vorbă oricît!Acesta ne e datul sau aşa ne e scris! Într-unanotimp cînd omenirea se „grivanizează“accelerat, „grivanizarea“ asta să fie limitatăşi niciodată totală şi să mai existe o şansăşi o speranţă. Transferul de-afectivitate şi fluxulcomunicării secrete dintre oameni şi animaleşi şuvoiul tandreţii ce învăluie animaleşi oameni şi şi alte vietăţi fac ca dimensiuneaoblativă a existenţei să funcţioneze pe planetaPămînt. Să confere stabilitate şi consistenţălumii. Afinităţile elective să fie, pe ansamblu,mai mari şi să acopere discordanţele, iar proiectuluman să dureze, cît o să dureze planeta!Pispirel ţi se freacă de picioare, cum ţise freca altădată şi Şasa, şi induce în tine totlinişte şi tot calm şi ştii că încă nu e nimicpierdut definitiv şi că viaţa dispune de resurseinepuizabile de regenerare şi că bunătatea şialtruismul aşteaptă să fie reîntronizate pe terraşi că oamenii, care sînt capabili să provoacerăul din pricini meschine, sînt tot atît dedotaţi şi de pricepuţi să facă şi binele. Şi terapiabinelui e mai contagioasă, cînd e pusă în pagină,şi-i adună laolaltă pe pămînteni, chiar dacăSatana unelteşte şi se-mpotriveşte pe-ascuns.Agresivitatea şi lăcomia şi egoismul n-osă ţină cît omul, fiindcă omul o să ţină maimult şi măreţia lui va fi să părăsească subteranaCentaurului şi să se dedice luminii, îţi spui.E gîndul care te linişteşte şi-mpacă şi tereaşezi pe salteaua de plajă şi te mai abandonezipuţin soarelui. Căldura, însă, te doboarăşi nu-ţi dai seama şi aţipeşti cîteva clipe!Rămîne trupul singur, expus razelor fierbinţişi brobonat de sudoare şi trîcnind, cîndşi cînd. Şi, ce se mai petrece, se petrece, ai zice,fără martori! Pînă şi motanul iese din cadruşi se retrage în zona protejată de pe terasă,unde e umbră. Se urcă pe unul din scauneledin plastic, cu perniţa din burete, trasă-ntr-opînză-n-florată, şi se dă şi el somnului.C*înd te trezeşti, îţi simţi pielea încinsăşi-abandonezi patul de plajă. Mergipe terasă şi ocupi scaunul de lîngăscaunul pe care doarme Pispirel. Nu te abţiisă-ţi plimbi palma pe-arcuitura spinării lui şideschide ochii. Te fixează uşor confuz, la-nceput,apoi miaună-ncet şi urmează escalada, vineîn braţe, la tine!Îl mîngîi pe creştet şi-i atingi cu degeteleblana de pe burtă, apoi şi zona erogenă de peşira spinării, aproape de coadă şi miaună iarăşi,înduieşător şi-ai zice uman, şi-şi înfige gheareleBanat, anul VIII, nr. 12, 2011

în materialul cămăşii tale şi te frămîntă. Continuisă-l alinţi şi să-i vorbeşti şi acceptă să-şi vîreghearele-n teci şi te eliberează. După care seprăbuşeşte.Îţi adoarme pe pîntec, iar capul îi atîrnăpeste braţul tău drept şi toarce de plăcere. Şiparcă-i cu tine de cînd lumea şi tu eşti cu el decînd lumea şi cu puţină lume ai izbutit un transferde afectivitate şi tandreţe atît de total!Pe nesimţite, motanul acesta ţi-l aduce-nmemorie pe celălalt motan, pe care l-ai iubit, peSaşa. Şi-mpreună cu Saşa, tot neamul pisicescce ţi-a populat ograda: pe Wanessa, aristocratăşi cu alură leonină şi aer distant şi pe fiica ei Pamy,care-a avut fantezia să fete peste tine, în pat!Te aflai la Murani, singur, şi-afară stratulde zăpadă măsura aproape un metru şi se lăsasegerul. Puneai lemne pe foc, cînd ai auzitzgrepţănatul la uşa de pe verandă. Nu puteasă fie decît Saşa; era modul lui de-a te-nştiinţacă vrea afară sau vrea la căldură! Aerulîngheţat de februarie şi vîntul tăios îl determinaserăsă pună capăt, mai devreme decîtde obicei, escapadelor lui amoroase.Te-a simţit apropiindu-te şi s-a oprit dinzgrepţănat. Apoi, pe uşa rămasă crăpată, motanuldolofan, roşcaliu şi dungat şi c-o patăalbă alungită pe pulpa piciorului stîng pînăaproape de labă, şi cu faţă plină şi frumoasă,a ţîşnit în încăpere, unde se găsea Pamy, mamalui. A mers la ea, s-au mirosit şi şi-au transmisce-şi transmit în neamul lor pisicesc, dupăcare s-a apropiat de farfuria cu concentrateşi a mîncat pe săturate. A lincăit şi puţină a-pă, apoi şi-a arcuit spinarea şi s-a-ntins, satisfăcut,pe labele dinainte, cum fac felinele delîngă casă, cînd sînt sătule. A mai mirosit-o odată pe Pamy, care şedea culcată pe lemnelepentru foc, şi s-a urcat pe fotoliul lui, încercîndsă profite de dogoarea degajată de sobă.N-ai rezistat ispitei: ai făcut cîţiva paşişi ţi-ai trecut mîna peste pîntecul lui şi pestebotul umed şi încă rece, iar el s-a relaxat şişi-a lungit trupul şi-a răspuns «mrr!».Ştiai că nu trebuie să-l alinţi prea mult,dacă voiai să mai citeşti ceva-n seara aceea,fiindcă un motan mai vorbăreţ decît Saşa nuîntîlnisei! L-ai părăsit şi te-ai vîrît sub plapomăşi-ai reluat lectura cărţii, din locul undepusesei semnul.El a început să se spele şi toaleta a duratcîtva timp, pînă s-a-ntins, înmuiat de căldură,şi s-a pornit să toarcă liniştit. Dar te-ai trezitcu Pamy! Părăsise grămada de lemne şi seplimba pe stinghia tapetată a canapelei de lîngăperete şi nu îndrăznea şi se temea să n-oizgoneşti, dacă o să vină în pat. O urmăreai şite urmărea şi-a încercat mai întîi cu o labă,apoi cu-amîndouă, ca şi cum ai proba răcoareaşi-adîncimea apei cu piciorul şi aşteptasă zici ceva şi, pentru că n-ai zis, a îndrăznitşi şi-a făcut loc lîngă tine. I-ai dat pace.Să fi trecut o oră şi douăzeci – o oră şitreizeci de minute, cînd ai umplut pentru ultimaoară „Vesta“ cu lemne şi-ai stins veiozaşi te-ai dat somnului. Te culcai cu două pisiciîn încăpere şi-aveai să te trezeşti cu şapte!Cu Saşa şi Pamy şi cu cinci puiuţi. Şi puiuţiiaceia erau pe plapuma cu care te-acoperiseişi smotoceau orbeşte la ţîţele lui Pamy şiPamy era o mamă bună. Nu crezi să i se mai fimai întîmplat cuiva una ca asta!După Wanessa şi Pamy au venit Saşa Işi Saşa II, adevăratul Saşa şi Tom şi Lizette şiMuchito şi Kiky, sora lui Saşa II, toţi de laPamy!Dintre ei, Kiky era mai inteligentă. Seuita la Saşa cum şade pe spate şi zgrepţăne lauşă să iasă afară, să-şi facă nevoile, şi eradisperat că nu reuşeşte şi ea doar ce se concentraoleacă şi sărea pe clanţă şi deschidea!Saşa se ţinea-n continuare după ea şi-aşteptasă rezolve şi uşa de la verandă şi să fie liber.Cît se afla înăuntru, era dependent de Kiky!Pe Kiky însă i-am dat-o lui Rely şi toantade Rely la nişte profesori şi i-am pierdut urma.Păcat! Astăzi am fi fost fericiţi s-o avem! Nune-am mai fi simţit atît de singuri şi formulade însolitare n-ar mai fi fost aşa de puternicăşi numărul oamenilor care ne-au provocatdecepţii – mai mic!Scrii ce scrii şi ţi se pare aproape neverosimilsă conştientizezi abia acum ce nu conştientizaţiatunci: faptul că voi nu mergeaţila Murani pentru casa aceea, la care n-aţi făcutdecît transformări minore! Mergeaţi pentrumîţi şi pentru cîini şi pentru porumbeii derasă, cu care umpluserăţi podul şi pentru trandafiriişi pomii, ce transformaseră curtea întrumic eden! Vă atrăgea ce puseserăţi voi înlocul acela şi comunicaţi şi „vorbeaţi“ pînăşi cu copacii!Lucrai într-o editură şi, pe urmă, ai conduso editură şi Dana lucra cu studenţii, darnu puteţi susţine că-n compania scriitorilorşi-n anturajul studenţilor aţi avut parte de-orelaţie şi de-o înţelegere atît de desăvîrşite!Cu Wanessa şi Pamy, cu Saşa şi Kiky şicu cîinii – cu Luşa şi Abba, cu Bobby şi Peticuţn-aveaţi un contract de muncă şi nu vă duceaţica la un loc de muncă! Deschideaţipoarta şi intraţi. Şi-n zece minute uitaţi de totstressul pe care-l acumulaserăţi peste săptămînăşi Luşa se gudura cum ştia să se gudureLuşa fericită, se ridica pe picioarele dinapoişi vă cuprindea cu cele dinainte sau se tăvăleala picioarele voastre şi stropea pămîntul cuurină, iar Bobby şi Peticuţ, puii ei, vă-nsoţeaupe dealurile troienite, pînă la cimitir, şi lăbuţelele intrau adînc în zăpadă şi neaua leajungea pînă la pîntece şi se luptau cu nămeţiisă ţină aproape de voi, rămînînd cîndîn urmă, cînd depăşindu-vă şi fericirea aceeade-a fi împreună era şi a lor.La întoarcere-i răsplăteaţi cu concentrate,cu lapte cumpărat din sat de Ilie Novac,vecinul ce le purta grija, şi cu fiertură din copiteşi cap de porc şi din oase şi cu pită-nmuiată-nfiertura aceea.Arătau bine şi Ilie Novac se fălea cu ei şi„Eu mi-s gazdă peste casa asta“, zicea, „şipeste mîţi şi peste cîini şi peste golumbii decolo, de p-acoperiş, iar doamna Dana şi domnu’Ion îs numa’ în vizită!“Zilele acelea de week-end, petrecute cuei, ne-au ajutat să suportăm existenţa şi săuităm dihonia şi vrajba umană! Şi „grivanizarea“,ce devenea tot mai brutală!Mai exista puritate pe această planetăşi măcar pentru asta avea rost să trăim! Săvorbim şi să scriem şi s-ajutăm să se ştie!Duci mîna după sticla cu apă minerală şiumpli paharul şi-l bei din cîteva înghiţituri şiPispirel se trezeşte şi-şi îndreaptă capul ce-ispînzura peste braţul tău şi revine într-o poziţienormală şi-ţi treci iarăşi degetele peste blanalui şi re-începe să te frămînte, a mulţumire, însăîşi înfige ghearele mai mult decît suporţi şi tedoare şi te eliberezi de el. Îl duci lîngă bolul cuapă şi bolul cu concentrate şi-l laşi.Şi vezi furnicile!P*uzderie de furnici lîngă farfuria cumîncare, din care Pispirel lua cîte obucată de carne sau de salam sau ceera-n ea şi-o punea pe gresie, înainte să o consume.N-aţi reuşit să-l dezbăraţi de năravul a-cesta urît şi urmarea este ceea ce vezi. Îngrămădealămare aici şi caravane de himenoptere curesturi sau firimituri în gură traversînd terasapînă la stîlpii de susţinere şi coborînd pe curmeiiviţei de vie, în furnicar. Şi-alt şir urcînd pe altstîlp, într-o căutare nebună şi fără odihnă…Şi deodată ai revelaţia că nimic din ceeace vezi şi din ce se-ntîmplă sub privirile talenu-i nou, că toate acestea s-au mai petrecutşi-aţi mai vorbit despre ele. Cu Antoniade înCarte şi cu băieţii de la „Boema“ şi-ţi aminteştide comentariile lor slobode şi pline desavoare şi de „recitalul“ lui Izdrăilă. Şi vorbeştide „recitalul“ lui Izdrăilă, ca şi cum fostulmerciolog n-ar fi personaj şi ca şi cum arfi un om în carne şi oase şi pentru tine nu-i cineştie ce diferenţă, fiindcă ce-a zis Ticu Izdrăilăacolo şi ce-au adăugat şi celelalte personajeţi-ai zis tu însuţi în prealabil în gînd şi-aipritocit la idei şi la replici îndestul, înainte deBanat15a le aşterne pe hîrtie.Şi continui să trăieşti acelaşi sentiment,pe care l-ai mai trăit şi-ţi repeţi că nimic dince are loc nu are loc fără rost şi nimeni nupoate afirma că are loc prima dată şi că nu amai avut loc şi-altcîndva!Uite, furnicile merg disciplinate-n coloanăşi vrei să vezi dacă vreuna se opreşte şi-ncremeneştelocului cîteva secunde şi deocamdatănu aţipeşte nici una şi nu ştii dacă somnul furnicilor,despre care vorbeşte Antoniade sau E-duard în Carte, e-adevărat ori nu-i decît o „soneală“de-a lui, cum o califica Ticu Izdrăilă, o„idee exotică cu lipici la cititori“ şi „Bine că n-aapărut volumu’ pe timpu’ lui Prichinduţă, personaju’de-apărea la t.v. seară de seară şi ştergeaecranu’ cu lăbile, bine că n-a apărut atuncea,c-ar fi fost… nasoleală mare!“ adăuga.Şi nu-ţi dai seama cum stau exact lucrurile,dacă pe insectele astea le fură somnul preţde trei – patru secunde şi caravana le ocoleşteîn mers şi dacă ăsta-i somnul furnicilor! Şi nicispecialiştii în himenoptere n-au răspuns la-ntrebareşi se tem să nu le fi scăpat lor ceva, căAntoniade era un savant şi-avea şi sclipiri degeniu şi poate că le-a scăpat! Nu-ţi dai seamacît adevăr e-n ce-a spus Profesorul, însă ideea-iplauzibilă şi sună al naibi de frumos: „somnulfurnicilor“!Nu te mai laşi cu totul pe mîna lui Antoniadeşi zici poate şi poate că adepţii lui fac măruntdin buze cînd citesc, că nu le urmezi pilda şi nute predai cu totul, aşa cum fac mărunt din buzeşi fanii lui Pasăre şi fanii Domnului Pesemneşi-ai Domnului Kakakievici şi-ai Scriitoruluirăzgîiat şi-ai Criticului tutelar şi ai altora, cîndle discuţi ideile!Atîta-ţi aduci aminte: la apariţia Cărţii, în’96, la „Amarcord“, Tăticu a venit primul cu eala „Boema“ şi, deşi nu mai era „Boema“ de altădată,a izbutit să mobilizeze destui frecventatoriai localului din vechea gardă şi-a început„recitalul“ sau băşcălia – amicală.Ascultaţi ce zice acilea!“ i-a atenţionatşi „Îi o chestie tare de tot!“ le-a mai zis şi „Evorba de somnu’ furnicilor!“ a precizat şi,după ce a mai întors nişte pagini şi a găsitpasajul, „Vă citesc!“ i-a anunţat, însă nu le-acitit şi-a socotit că-i mai nimerit să le explicece-a înţeles.„Ăştia, lighionuţele, se deplasează-n coloană,ştiţi“, a încercat să şi-i facă complicila ce avea să le spună, să şi-i transforme-ncompanioni de trăiri şi idei în aventura-n cares-aventura.„Se deplasează-n coloană, ştiţi“,a accentuat pe cuvînt, „şi, cînd le-apucă, înţepeneştefieştecare şi-adoarme, dracului, subitşi inexplicabil altmintrelea, aţipeşte trei– patrusecunde, iar ălelante trec pe lîngă şi ducîntre mandibule ce duc şi treaba merge strună!Şi, după trei–patru secunde, se trezeşte şiadormita aia şi-şi face şi ea datoria şi nimicn-o împiedică să-şi facă datoria! Nu-mi cereţisă vă esplic şi-alte chestii, că nu mă pricep! Ofi aşa, n-o fi aşa, n-am idee! Aşa am primit-ode la Antoniade, aşa o vînd! Totuşi, crez că ebine că nu s-a publicat Cartea cît a trăit Prichi,fiindcă, dacă afla Nebunu’, am fi dat debelea! Şi-ar fi pus specialiştii să investigheze«somnu’ furnicilor» şi-ar fi făcut oriş’ce, numa’să afle secretu’! Că, la furnici, substanţaaia sau feromonii ăia transmit informaţiadirect la creier, la gămălia sau la-nceputu’ decreier, ce-o fi, şi, după ce primesc informaţia,lucră ca apucatele! Prichi ar fi creat, cu siguranţă,Departamentu’ furnicilor, care să dezlegeenigma şi, p-ormă, ar fi dat dispoziţii săni se injecteze şi nouă feromonii în bile! Sădormim taman ca furnicile, adică numa’ niştesecunde acoloşea şi-apoi la treabă! Că de cesă stăm şi să ne batem joc de timp şi de ce săne ţinem de troceraie la «Boema» sau oriş’undealtundeva, cînd putem să muncim şi să facemcincinalu-ntr-o lună? Că ruşii lu’ Hruşciovşi-au propus să-i ajungă şi depăşească p-americaniîntr-un deceniu şi chinezii lu’ Mao,pe engleji, tot într-un deceniu! Noi, cu Cîrmaciu’în frunte, dacă ne punem la contribuţietărtăcuţele şi nu mai trîndăvim ca bivolii şica bivoliţele-n băltoacă, putem să-i ajungemşi depăşim pe ruşi într-un an şi şi p-americanişi engleji, în doi sau în trei!Fala lu’ ăsta, a lu’ Prichi, şi n-ar mai ficîrîit nimerica, că n-ar mai fi avut ce să cîrîie!La aşa ceva ne-ar fi dus «deşteptăciunea»lu’ Antoniade cu «somnu’ furnicilor»! Ar fifost prăpăd pentru noi, iar pe Profesor l-ar fidurut în chestie! L-ar fi chemat Mahăru’ ăl marede la Partid şi l-ar fi numit consilier sau consilier-şefla Departamentu’ furnicilor, sau directorori director-general, ce l-ar fi numit, şişi-ar fi probat «teoria» pe spinările noastre!Că Profesoru’, dacă-şi punea ceva-n bilă, băga-nspital Academia Română! Asta sigur!I-ar fi devenit fidel lu’ ăla, lu’ Prichi, că-i plăceaputerea şi-am fi belit-o noi, ăştilanţi! Mulţumesclu’ Dumnezeu că nu s-a tipărit Carteaşi-am scăpat! Fiindcă am fi belit-o! Am fi belitcariciu’, fără discuţie! Părerea mea!“„Domnu’ Izdrăilă, ai grijă, domnule, cumvorbeşti, că nu sîntem singuri aici!“ l-a tamponatT.E.D.-eu, profu’ de la Folclor, pe fostulmerciolog şi fostul merciolog, niţeluş uimit:„Da’ ce-am greşit, domn’ Profesor, de m-apostrofaţi?“N-a fost nevoie să-i explice Dabija,că s-au auzit rîsetele celorlalţi şi şi comentariullui Vasile Gafencu, profesorul de română:„Îi figură mare, Tăticu! Se exprimă-ntr-unlimbaj cît se poate de deocheat şi, după aia,se mai şi miră: că cu ce am greşit?! Şi nu pricepcum drac’ nu-şi dă seama că se uită ăştiade la alelalte mese la noi şi trag cu urechea,că ni-s-tem personaje cunoscute aicea şi, peurmă, urlă oraşu’ de ce discutăm şi cum discutăm!“„N-au decît să se uite şi să tragă cu u-rechea cît vor şi cît o să-i ţie urechea!“ l-a-nfruntatIzdrăilă şi pe Gafencu. „Şi nu-i adevărat?Că, dacă-şi punea Prichi planu-n aplicare,treaba ar fi fost cotoioasă de tot! Ne-arfi transformat în roboţi şi n-am mai fi avuttimp nici pentru amor! Atuncea ideile lui s-arfi bătut cap în cap, cum se băteau cap în capideile lui! Că, p-o parte, ne-ar fi somat să facemcopii, că «natalitatea» şi că «viitoru’»,da’ p-ailantă parte nu ne-ar fi lăsat timp săfacem copii! Că n-am fi avut, dacă ne-ar fiinjectat în deble substanţa aia sau feromoniiăia de la furnici şi-am fi egzecutat comenzilecomplect mecanic şi nu ne-am mai fi gîndit şila alte nevoi şi ne-am fi rezumat la secundeleălea, pentru refacere!Şi, cum îl ştim cu toţii pe Prichi, crez c-arfi inventat şi-alte chestii parşive să ne lege deplanu’ cu cincinalu-ntr-o lună şi să ne dezveţede dulce! Ar fi infiltrat oriş’unde femei-combatante«antisex», nişte «bombe incendiare»pentru ăştia ca mine sau ca prietenu’ Tomoioagă–taximetristu’,ori ca nea Sile Gafencu, orica alţii, nişte dameze năucitoare, da’ inteligenteşi sofisticate, taman ca Iniţiala d-a bălitdupă Păsare, după domn’ Profesor, însă fărăsucces, fiindcă Pasăre-i tare sofisticat şi nus-a putut decide!Ar fi trimis muierile ăştia esplozive şitotodată sofisticate şi-ar fi schimbat ritualu-mperecheriiîntre mascul şi femelă! Căs-ar fi purtat ca nişte cochete şi ţi-ar fi datsperanţe şi ţi-ar fi susurat în timpane, da’ nuce-ai fi dorit tu s-auzi ci egzact inversu’ decîtţi-ai fi dorit să auzi, egzact asta că nu sexu-iimportant în ce-o să faceţi voi toată noapteaşi altceva-i important şi altceva o să faceţi.Tu o să te-aprinzi şi-o să te exciţi ca un bică şin-o să iei în seamă ce-ţi zice şi o să speri. O săte ţie-n erecţie şi nu o să-ţi dea! Iar cînd o sămeargă în baie şi-o să umple vana cu apăcaldă, iar o să speri! N-o să fie cum o să crezi!O să te cheme-acoloşea şi-o să te duciiute şi fript de dorinţă şi ea o să fie în cadaplină ochi, da’ nu cum ai fi vrut tu ci îmbrăcatăşi cu pantalonii de la pijama suflecaţi pestegenunchi şi o să-ţi propună s-o goliţi cu paharu’de plastic! P-ormă o s-o umple la loc,şi-o să te bage pe tine la apă şi ea o să primeascăpaharu’ şi-o să-l deşerte! Şi n-o să cazi laun rezultat cu ţicnita! Prima dată ea o să-ţidea o mie cinci sute şaiş’pe pahare şi tu numa’o mie trei sute şase! Şi n-o să pricepi chiar nimica!Vana o să fie tot plină şi paharu’ tot ălaşi numa’ rezultatu’ o să difere! Şi-o să vă puneţiambiţia la-ncercare şi-o să vreţi să găsiţi esplicaţiaşi, pîn’ la ziuă, o să repetaţi figura dezece – unsprezece ori şi degeaba, fiindcă tualtceva o s-aştepţi de la ea, da’ n-o să fie disponibilăpentru altceva, pînă nu veţi stabili fixcîtă apă!O să-ţi spui că-i una din ălea de făceausex în bilă cu Pasăre şi aşa se frecangeau eitoată noaptea de se zgîlţîia patu’ de unu’ singur,ca nebunu’, şi că de la domn’ Profesor ise trage obiceiu’! Sau viciu’!Şi nu-i esclus ca Pasăre să se fi scăpat pelîngă Antoniade şi-Antoniade, consilieru’ sauconsilieru’-şef sau directoru’ ori directoru’-general de la Departamentu’ furnicilor să sefi scăpat pe lîngă Prichi şi Prichi să fi prinsideea din zbor şi să fi dat ordin la ăilanţi subalternis-o puie-n aplicare! Nenorocire!În zori o să te simţi vlăguit şi hăbăuc la„vasilcă“ şi hăbăuc o să te simţi toată ziua,la muncă, însă, foarte ciudat!, abia o s-aştepţisă se lase-ntunericu’ şi să te-ntorci la famă şisă luaţi numărătoarea de la capăt! De dataasta o să te-arăţi mai prudent şi-o s-o rogi săcaute un pahar gradat, ceva, să nu mai greşiţi!O să vie c-o cană cu smalţ, cu gradaţiaînscrisă pe interior, da’ n-o să vă puneţi d-acordnici acu’ şi-o să vă ciorovăiţi, pînă o sănăvălească lumina! Şi-n cazu’ ăsta, cititoru’n-ar trebui să se-ntrebe cînd o să mai faceţi şisex, pentru că nu o să faceţi! N-o să aveţi răgazpentru aşa ceva! Acoloşea, în baie la ea,o să fiţi doar contabili şi amorezi deloc! Dupămai multe umpleri şi mai multe dezumpleri,tactica lui Prichi cu expertele trimise la atacşi cu paharu’ de plastic o să dea roade. O săţi se facă lehamite de gîndu-mpreunării, o săoftezi îndelung şi-o să optezi pentru muncă.D-altmintrelea, n-o să mai fii bun d-altcevaşi-o să reacţionezi egzact ca furnica! O să ţise injecteze mulţi feromoni şi-o să munceştimult! Nici n-o să-ţi mai treacă prin deblă cuvîntulsex! În schimb, o să realizaţi cincinalu’într-o lună şi-o să vă laude toate gazetele!Poate o să vi se pară o aiureală ce-ndrugeu acilea, da’ ar fi putut să fie o realitate, dac-arfi auzit Prichi de «descoperirea» lu’ Antoniade!N-a auzit. Slavă Domnului! N-aţi maifi rîs acu’! V-ar fi îngheţat zîmbetu’ pe buze, latoţi!“*Fragment din romanul, în curs de definitivare,Anotimpul grivanilor (1400 pagini).Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

16BanatHoraţiu SuciuAntisemitismul domnului Mihail EminoviciG(1)ermania a avut şansa extraordirăca, după 1945, să fie forţată e până Cşi... senator...» (op. cit., p. 60).meşteşug doftoricesc de la felceri turceşti,să se privească în oglindă. Generaţianazistă a văzut monştri, dar generaţiilecel puţin în opinia lui Mihai Emi-are sunt cauzele acestei situaţii,care au urmat au avut şansa să nu trăiascănescu? „Tuturor acelora însă... carijură în numele libertăţii, egalităţii şi fraterni-în minciună şi vinovăţie. România, cea dedupă 1989 şi, de fapt, de oricând, n-a avut tăţii, le repetăm că aceste bunuri sunt totdeaunarezultatul unei înalte dezvoltări econo-această şansă. Ca de obicei, ne-am prefăcutcă spunem lucrurilor pe nume, am retuşat, mice şi că, fără de acestea, sistemul liberalam ascuns gunoiul sub preş, am dat spectacolepentru restul lumii, însă am continuat a nimici poporul ce l-a primit înainte de vre-e un aparat scump şi rău care sfârşeşte prinsă trăim în minciună. Am uitat uşor adevărurileneplăcute (epoca comunistă, epoca anbărilepe care le impun (atâtea forme fărăme” (op. cit., p. 26). Liberalii, deci, prin schimtonesciană).Problema e însă că ele nu dispar. fond) împing România spre prăpastie. Şi “fereascăDumnezeu de republică!... mai alesBa mai mult, vor chinui generaţiile viitoare.Acest articol nu este scris cu scopul când ne închipuim că d. Pantazi Ghica arde a-l terfeli pe Mihai Eminescu. El are rolul ajunge prezident, şi că, dând drepturi femeilor,am avea, în loc de Adunare legiuitoare,de a (re)completa imaginea personalităţiiunui om ancorat în timpul său. Desigur că două haremuri, ne prind fiorii, mai ales că nene-ar fi plăcut ca Mihai Eminescu să nu fi gândim şi la proverbul românesc, cum că lafost un antisemit, însă antisemitismul nu-l faceun poet mai puţin important. Richard Wag-(op. cit., p. 55). În concluzie, vina o poartăDumnezeu şi la noi toate sunt cu putinţă”ner este un arhetip al antisemitului german liberalismul occidental (americanismul): căcidin secolul al XIX-lea. Aceasta nu-l face un cu «diferiţii bosnagii şi redactori ai „Românului”...elemente nesănătoase scurse aiureacompozitor mai neînsemnat, nu?Suntem în a doua jumătate a secolului în ţară... prefaci ţara într-o Americă nouă,al XIX-lea. România tocmai şi-a făcut apariţiape harta Europei şi se luptă pentru a-şi Asta este „ultima consecuenţă a discompu-într-o mlaştină de scurgere.» (op. cit., p. 60).obţine independenţa. Modernizarea ţării se nerii spiritului public... americanismul, teoriaface însă încet. În schimb, lumea se schimbă de om şi om fără deosebire de rasă, origineîn ritm alert. Această schimbare este acceptatăgreu. Iată situaţia şi semnele schimbării: personale în locul statului naţional şi natural,şi limbă, statul raţional al mizeriei şi ambiţiilor,,Fraternitatea” (spune că traiul s-a scumpit) în locul societăţii naţionale răsărite pe bazeşi o ştim din experienţa personală că, la 1844, istorice, în locul limbei romanice şi a originei,,ocaua de carne costa patru parale, ocaua traco-latine... rezultatul strălucit, falimentulde pâne şi mai puţin” (Eminescu, Mihai, cu care se încheie socotelile liberalismuluiChestiunea evreiască, Editura Vestala, Bucureşti,2000, p.164) şi,,cu înţelepciunea susolutăde muncă şi tranzacţiuni, teoria deamerican din România,... (este) libertate abprafină am ajuns a importa făina şi untul de om şi om, de luptă pe picior în aparenţă egal,la Braşov, verdeţurile murate din Franţa (care) în realitate (este) inegal. Şi în această(1881)” (op. cit., p. 149). Ţăranul, „având multedefecte morale, dedat beţiei sau îndemnat învinge cel pentru care orice mijloc de câştigluptă nu învinge cine-i tare, nobil sau eroic;la beţie chiar de speculanţi, fără experienţă, e bun, cel care orice apărarea a muncii e ofără instrucţie şi lipsit de protecţia proprietaruluide care fusese dezrobit,... e chemat a le legiuită sau pe cale piezişă” (op. cit., p. 52).piedică pe care o va tinde a o răsturna pe ca-deveni prada uneltirilor uzurare a speculanţilorla cari el e nevoit a se adresa... Cârciuma ror ţărilor sunt liberali şi ultra liberali, republi-Aceasta, dar şi evreii, pentru că: ,,ovreii tutu-e locul de predilecţie în care se contractează cani etc. Lucru lesne de explicat dacă considerămcă ovreii, neavând nici patrie, nici tra-datoriile. Ţăranul e invitat de speculant lacârciumă, i se arată spre cumpărare lucruri diţie, fireşte că nu vor ţine la patria şi la tradiţiilepoporului pe lângă care trăiesc” (op.pentru femei sau pentru copii şi i se spunecă, dacă el nu are mijloace spre a le cumpăra cit., p. 208).sau spre a ospăta la nuntă sau la botez pe Epoca e complet antisemită. Evreii suntvecini după obiceiul de la ţară, i se vor da pe vinovaţi de tot. Să dăm câteva exemple. I.C.credit lucrurile şi băutura... pentru asemenea Brătianu (1870): „evreii au ca scop să distrugăexistenţa noastră naţională”; Cezar Boliactrebuinţe se contractează datorii... Ani munceşteţăranul cu nevasta şi copiii spre a scăpa (1870): „este înspăimântător, domnilor, săde creditor, însă adeseori în zadar...” (op. vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţiifuneste, dar mai înspăimântător estecit., p. 19). „Arendaşi, persoane onorante însocietate, şi deputaţi cer săteanului pentru 2 că nicăeri ea n-a prins rădăcini atât de adâncilei daţi împrumut, câte 30 de bani dobândă ca la noi”; deputatul I.C. Codrescu (1869):pe lună şi o zi de muncă, ceea ce constitue... „acest termen de român-izraelit este o insultă250% pe an. Ce mizerie şi lipsă de conştiinţă aruncată asupra naţiunii noastre”; Bogdanse relevează prin aceasta!!” Drept urmare Petriceicu Hasdeu (1866): „(evreii) au tendinţade a câştiga fără muncă... ura contra„săteanul din Moldova... ni se înfăţişeazăabătut ca un idiot, fără viaţă şi fără plîcere tuturor popoarelor”; Vasile Conta (1879):pentru viaţă... sărăcia, reaua alimentare, locuinţarea... mizeria explică şi imoralitatea murim ca naţiune”; Vasile Alecsandri (1879):„dacă nu luptăm contra elementului evreiesc,crescândă din an în an în România... emigrareapopulaţiei din România în Bulgaria, la celelalte popoare ale lumii... alte două puteri„sunt năvălitori... (sunt) cei mai neasimilabiliîn Serbia, chiar şi în Basarabia...” (op. cit., constitue temelia şi sprijinul său: francmasoneriareligioasă şi aurul” (Raport final alp. 19). Însă problemele nu sunt numai în lumeasatului. Şi în oraşe „uzura s-a lăţit în Comisiei internaţionale pentru studiereamod înspăimântător. Nu putem contesta, în Holocaustului în România, Editura Polirom,Iaşi, 2005, p. 23 şi următoarele). O sin-interesul adevărului, că şi orăşenii româniexercită asemenea practica uzurară... Sunt gură voce vorbeşte limba raţiunii: omul politicP.P.Carp (1875): „Vreţi să biruiţi în luptapersoane în societate cari prin poziţia, prinprofesia ce exercită nu ar trebui să mărească cu evreii? Fiţi muncitori, cumpătaţi econominumărul cămătarilor. Chiar profesori şi funcţionari,înalţi magistraţi participă la exerciţiul Soluţia chestiunii evreieşti este concurenţacum sunt dânşii şi n-o să vă temeţi de nimic...practici uzurare. Sunt funcţionari cari exploateazănevoia colegului rău plătit sau prea cheluluiîn cultura română, Editura Humani-muncii” (Oişteanu, Andrei, Imaginea evretuitor,lunându-i... dobândă... 90 la sută!!” tas, Bucureşti, 2004, p. 162).(op. cit., p. 32).Să revenim la Mihai Eminescu. Ce leElitele nu sunt nici ele prea grozave: «un reproşează evreilor? În primul rând numărul.comunard alungat din Paris, care-şi are învăţăturatoată din academia „Le crapaud de la 1848 şi până astăzi, din 30000 s-au în-În ,,Timpul” (martie 1879), scrie că: ”...evreii,volant”, devine redactor al „Românului”, organulunui partid numeros; o facultate a Univernescu,Mihai, Chestiunea evreiască, Edituramulţit prin imigraţiune la 550000...” (Emisităţiidin Bucureşti e împuiată cu bulgari Vestala, Bucureşti, 2000, p. 57). Războiul etârzii la minte cari-n viaţa lor nu şi-au bătut război şi totul este permis. La recensământulcapul decât cu cămătăria şi cărora omul prevezătornu le-ar fi încredinţa viaţa unui cal, dova, Oltenia şi Muntenia erau doar... 260007din 1938 (adică 60 de ani mai târziu), în Mol-necum a unui creştin; aceşti bulgari cresc evrei. În fine, cifrele nu contează, sunt aproximative.În ,,Curierul de Iaşi” (decembrieapoi la noi în ţară o generaţie diplomatică şiprivilegiată de ucigaşi... Ba unul dintre geniile 1876), e vorba de 600000 (op. cit., p. 138). Daracestea, născut în Bosnia şi care-a învăţat „nu numai cifrele arătate dovedesc că izraeliţiidomină. Spre a ne convinge de acest a-devăr, n-avem decât să ne preumblăm pestradele Bucureştilor, atât în zilele de lucrucât şi în sărbătorile cele mari ale izraeliţilor,şi vom recunoaşte că au trecut timpurile cândromânii erau puternici pe piaţa românească”(op. cit., p. 32). La Iaşi, „în anul 1835, nu e-ra pe uliţa mare un singur negustor evreu, astăzimai că nu găseşti negustor creştin...”(op. cit., p. 206). Şi ce e rău în asta, vă întrebaţi?Iată unul din răspunsuri: „Evreii sunt un pericolimediat, pipăit şi văzut: ei formează aceanenumărată populaţie cu desăvârşire improductivăcare trăieşte din precupeţirea munciişi sănătăţii românului, încât, dacă în modabsolut s-ar ridica stavilele de până acum,soarta poporului nostru ar fi analoagă cu ceaa rasei spaniole din California: moartea prinmizerie şi anemie. Populaţia evreiască creşteîn pătrat, a noastră dă îndărăt; cea dintâi dela începutul secolului până acum a devenit decinzeci de ori mai mare atât prin naşteri câtşi prin imigraţiune; ei au început a se aşezaprin locuri unde n-a călcat picior de evreu,prin Câmpul-Lung şi prin Târgul-Jiului bunăoară,ei ameninţă a împânzi toată ţara şi a opreface într-o altă Galiţie, încât numărul lorînspăimântător vorbeşte de la sine şi naţiaare oricând înaintea ochilor pericolul întreg”(op. cit., p. 83). Pericolul vine din faptul că:„evreul proletar, neavând absolut nimic, nicicapital, nici bani, nici meşteşug sigur, se-nsoarăcu toate acestea foarte timpuriu, facemulţime de copii; trăieşte cu ei în cea maimare mizerie – adesea câte două-trei familiiîntr-o odăiţă – şi astfel în aceste furnicareomeneşti se cresc hiene ale societăţii, copiireduşi şi închirciţi în privinţa fizică şi intelectuală,în cari se dezvoltă un singur instinct,acela al speculării muncii altuia, alexploatării altuia” (op. cit., p. 103). E certcă evreii sunt „o semiţie care câştigă toatedrepturile fără sacrifici(i) şi muncă” şi care„trece din Germania în Polonia, din Poloniaîn Rusia, din Austria în România şi Turcia,fiind pretutindeni semnul sigur, simptomulunei boale sociale, a unei crize în viaţa poporului,care, ca la Polonia, se sfârşeşte câteodatăcu moartea naţionalităţii.” „Dar oareîn ce constă corupţia socială, acest elementcare-l atrage pe evreu c-o putere elementară?Ea consistă în despreţul muncii... evreul carenicăiri nu face altceva decât precupeţeştelucru străin” (op. cit., p. 130). Evreul e leneşşi din această cauză se ocupă cu precupeţia.Sau poate, neavând dreptul de a deţine pământ,nici nu poate să facă altceva. Cinemai ştie şi cui îi mai pasă? E adevărat că nutoţi evreii sunt negustori. Unii sunt meseriaşi.Dar ,,dacă e meseriaş, (evreul) e superficial,lucrează numai pentru ochi... El reprezintăconcurenţa nesănătoasă a munciirele, superficiale, cu munca dreaptă şi temeinică.„Ieftin şi rău” e deviza evreului pânăce ruinează pe lucrătorul creştin, „scump şirău” e deviza lui când rămâne stăpânul pieţei”(op. cit., p. 103). Şi nu numai că sunt meseriaşisuperficiali. Practică şi concurenţa neloială:„priviţi din punctul de vedere al unei invaziistrăine, cu deprinderi economice duşmănoaseşi cuceritoare, evrei sunt absolutstricăcioşi ca speculanţi şi mijlocitori, de unfolos foarte problematic ca meseriaşi. Meseriaşibuni sunt puţini printre ei; cei maimulţi lucreză pentru ochi şi s-au vârât înorganismul nostru economic concurândobiectiv, cu fonduri comune, pe meseriaşulori pe micul negustor creştin.” (op. cit., p.149). Mai mult „cârciumăria evreiască înţară au ajuns un adevărat scandal... cârciumelesunt locale de îndobitocire şi de prostituţiesufletească şi libertatea de a le ţineadeschise duminica şi sărbătorile le face cabiserica să fie pustie în zilele mari şi cârciumaplină” (op. cit., p. 103). Evreii „au introdusşi exploatat viciul beţiei la sate, auamestecat băuturile cu materii otrăvitoare,au înveninat astfel fiziceşte, au corupt moraliceştepopulaţiunile noastre. Ei au intratîn ţară nu ca amici, nu ca oameni cari căutaupânea de toate zilele ci ca duşmani; ca rasăstrăină ne-au declarat război pe moarte, întrebuinţândîn locul cuţitului şi pistolului băuturifalsificate cu otrăvuri... o rasă care,direct sau indirect, îţi nimiceşte poporul...”(op. Ccit., p. 149).oncluzia este clară mai ales înurma războiului de independeţă,când se pune problema acordăriicetăţeniei pentru evreii din România: „pentruromâni egala îndreptăţire 600000 de lipitorişi precupeţi este pentru ei o cestiune de moarteşi viaţă, şi poporul nostru cred c-ar preferamoartea repede prin sabie decât moartea lentăprin vitriol... dar când în ţară avem 700000de lucrători cari produc, ţăranii, nu-nţelegemalături cu aceştia 600000 de speculanţiai productelor, încât fiecare evreu să trăiascădin precupeţirea muncii unui singur ţăranromân. Drepturile d-nealor civile şi publicenu-nsemnează decât dreptul de-a exploatapoporul nostru de bună voie” (op. cit., p. 138).Deci „nu putem, pentru numărulmărginit de evrei folositori ai ţării,să dăm depline drepturi sutelorde mii de venetici neproductivi, care-n ultimalinie trăiesc din precupeţirea muncii, ba avieţii poporului nostru” (op. cit., p. 138). Paredestul de clar, nu? Nu este, pentru că, „ce edrept, însuşi proprietarul, doritor a-şi mărivenitul de la moşie, a contribuit la exploatareaprin evrei. Dând izraelitului moşia sau cârciumaîn arendă cu un preţ prea mare spre aputea fi plătit de un concurent creştin, proprietarulştia bine că izraelitul va putea plătipreţul numai otrăvind pe ţăran prin băuturipernicioase şi exploatându-l în tot felul...dacă exploatarea mizeriei săteanului se săvârşeşeteîn asemenea mod chiar de cătrearendaşi şi proprietari creştini, ce trebuiesă fie în Moldova, unde acei cari exploateazăpe ţărani sunt izraeliţii aşezaţi în sate ca a-rendaşi, ca cârciumari sau ca prăvăliaşi?!”(op. cit., p. 26). Chiar aşa, ce trebuie să fie înMoldova, unde acei care exploatează suntizraeliţii? Avem acum un răspuns la situaţiagravă în care se află ţara. „Cine au scumpittraiul în România? Neapărat înmulţirea consumatorilorimproductivi, reprezentată maicu seamă prin elementul izraelit... Invaziaunui element improductiv a scumpit traiul.Elementul improductiv trebuind să trăiascăde undeva, neapărat că s-a folosit de puţinacultură a claselor de jos pentru a trezi în elevicii şi a trăit din satisfacerea acestor vicii”(op. cit., p. 164). Asta este, deci, problemaacestei ţări: „două milioane şi jumătate ţărani(cifră exagerată poate), populaţie în adevărromânească, lucrează pământul şi dau singuraproducţie reală în această ţară, pe câtăvreme restul locuitorilor români, cei din o-raşe, târguri şi târguşoare, populaţie amestecatădin corcituri asimialate românilor, dinstrăini neasimilaţi încă şi din jidani neasimilaţişi neasimilabili, fac negustorie, speculă,camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiescdin gheşefturi şi din politică” (op. cit., p.81). Să recapitulăm. Evreii sunt leneşi, otrăvitori,cărpaci şi… neasimilabili, străini carenu vorbesc româneşte în familie (în fapt suntmai mult decât străini (,,Timpul”, iunie 1879:„străinii şi mai ales izraeliţii să năvălească înţară” (op. cit., p. 32). „Cei mai mulţi din coregionariivoştri – excepţiunile sunt atât deneânsemnate încât mai nu numără – aproapetotalitatea voastră nu vorbeşte româneşteîn familie; mulţi, foarte mulţi, nici nu cunosclimba românească. Oare o condiţie pentru afi fiu al României şi o dovadă de iubire depatrie nu este a vorbi limba patriei?” (op.cit., p. 89). ,,Nu există dar român de rit izraelit,pentru că nu există izraeliţi cari-n familiesă vorbească româneşte, pentru că nuexistă izraeliţi cari să intre în relaţii de căsătoriecu românii, c-un cuvânt pentru că evreule evreu, se simte evreu şi pân-acuma nicin-a voit să fie altceva decât evreu.... Caracteristicalipsă de interes a evreilor pentru totce constitue viaţa noastră naţională, sentimentullor propriu că sunt o rasă străină,numirile dispreţuitoare pe cari în limbagiullor vulgar le dau creştinilor în genere, românilorîn particular, toate acestea şi multe alteleîncă i-au făcut să rămâie un popor aparte,fără nici un fel de aplecare d-a împărtăşivederile noastre naţionale” (op. cit., p. 94).Şi iar „în realitate însă o seamă de evreise pot declara pământeni, deşi nu există, căcinu există evrei cari în familia lor să vorbeascăromâneşte” (op. cit., p. 77). „Cu totul deosebiţişi având tendenţe deosebite de popor,vorbind în familii limba germană, abonaţi laziare duşmane nouă şi hrănind împotrivanoastră un spirit duşmănesc şi cuceritor, eisinguri nu compensează întru nimic muncapoporului care-i susţine... Pericolul nu esteîn împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea,ci într-aceea că ei nu sunt – nupot fi români, precum în genere nu sunt nicipot fi germani, englezi, franţuji, italiani... Nuvedem azi că simţământul de rasă e mai puternicîn ei decât patriotismul, decât iubireapentru naţia în mijlocul căreia trăiesc?” (op.cit., p. 130). Ar putea exista şi nuanţe: „...existăo mare deosebire între cei veniţi demult în ţară, adică de o sută şi mai bine deani, şi cei veniţi de la 1840 încoace. Aceştiadin urmă sunt cei răi” (op. cit., p. 175). „Singuruldefect al art.7 din Constituţia noastră(prin care dreptul de cetăţenie îl aveau doarcreştinii) e că, pe lângă mulţimea nenumăratăa evreilor cari nu merită drepturi, se loveauşi acele câteva mii cari le merită şi aceastăinjustiţie suntem oricând gata de-a (o) recunoaşteşi de-a o drege... ” (op. cit., p. 86).Bibliografie:Eminescu, Mihai, Chestiunea evreiască, EdituraVestala, Bucureşti, 2000.Oişteanu, Andrei, Imaginea evreului în culturaromână, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.Raport final al Comisiei internaţionale pentrustudierea Holocaustului în România, EdituraPolirom, Iaşi, 2005.Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

Banat17Darius RădulescuTeoria platonicianăa nemuririi sufletuluiîn dialogul PhaidonPentru a preîntâmpina critici şi maisevere decât cele pe care le merităarticolul de faţă, se cuvine să a-ducem mai întâi explicaţiile şi scuzele noastre.Scuzele le datorăm tuturor specialiştilorîn domeniu, explicaţiile, diverşilor noştricititori. Analog stau lucrurile şi cu laudele.Acum însă să abordăm dificila şi fascinantaproblemă filosofică a nemuririi sufletului,aşa cum se prezintă ea în dialogullui Platon, Phaidon sau Despre suflet.Dintru început, precizăm că gândireafilosofului operează cu ajutorul unor concepteca sufletul, trupul, viaţa, moartea, darşi cu altele care formează cupluri filosofice.Din acest punct de vedere, sufletul ,,esteceea ce aduce viaţa în trup’’, trupul este închisoareasufletului, viaţa este drumul sigurcătre moarte, moartea este despărţirea sufletuluide trup sau ceea ce se opune vieţii.În concepţia platoniciană, filosofuldeţine un statut special, căci el e cel care seteme cel mai puţin de moarte, întreaga luiviaţa fiind o propedeutică în vederea veniriiei, atât pentru că nesocoteşte şi dispreţuieştetrupul şi tot ce ţine de el (plăceri, boală, pofte,iubiri, spaime), cât şi pentru că cunoaştereaadevărată se dobândeşte prin gândire,şi nu prin simţuri. Aşadar, a fi filosof înseamnăa fi pregătit să te desparţi cu uşurinţăde viaţă, iar Frumosul în sine, Binele în sinenu pot fi văzute decât cu ochii minţii.Renunţatea la unele plăceri când dejaeşti în stăpânirea altora, nu este soluţia, nicimăcar schimbul unora mai mari cu altelemai mici, ci numai cumpătarea.Platon credea că un om are nevoie defoarte puţine mijloace pentru a trăi, dacă îşipoate reduce nevoile la minimum, dar şi căfilosoful trebuie scutit de munca manuală,trăind din avuţia creată de alţii. Într-un statfoarte sărac, şi filosofii sunt foarte rari. Trebuieobservat că renunţarea completă la plăcerilesimţurilor este păgubitoare, în sensulcă îl poate împinge pe om spre plăcerile ceţin de spirit, cum ar fi invidia, cruzimea, seteade putere, şi care pot produce mult mai multrău. Un caz celebru este cel al lui Hitler, carese arăta foarte puţin preocupat de plăcerilesimţurilor şi ale cărui fapte ne oripilează şiastăzi.De la Platon, aflăm că sufletul a existatînaintea naşterii noastre şi va continua săexiste şi după moartea noastră, că sufletulsălăşluieşte într-o lume aparte, deosebită delumea noastră sensibilă şi că, atâta vremecât stau împreună în această viaţă, sufletuldiriguieşte şi porunceşte trupului şi tânjeştedupă propria lui origine, e dominat de undor de iubire după aceasta. În sprijinul ideilorsale, filosoful aduce câteva argumente.Un argument este cel potrivit căruia lucrurilecare au contrarii se nasc din contrariilelor. Viaţa şi moartea sunt contrarii şitrebuie să dea naştere una alteia. Rezultă căsufletele morţilor există undeva şi că, la timpulcuvenit, revin pe pământ. Această ciclicitates-ar produce de zece ori cam la o sutăde ani. Nu fac alte comentarii decât că lascititorului plăcerea de a se întreba şi de a serăsfăţa cu răspunsul care i se potriveşte.Un alt argument este cel care ne spunecă orice cunoaştere este o reamintire, adicăceea ce am învăţat mai demult ne reamintimacum. Frumosul în sine, Dreptatea în sineşi altele le cunoaştem înainte de a ne fi născut.Dovada că sufletul a existat înainteanaşterii noastre stă în faptul că sufletul aducecu sine cunoaşterea dintr-o existenţă anterioară.Mai relevante sunt cuvintele lui Platonînsuşi: “De altfel şi învăţătura aceea a ta, pecare obişnuieşti să o invoci adesea şi potrivitcăreia învăţarea nu este pentru noi de faptdecât o reamintire, şi ea, dacă e întemeiată,ne sileşte să admitem, nu-i aşa, că trebuiesă fi învăţat cândva mai demult ceea ce nereamintim acum. Or, acest lucru n-ar fi cuputinţă dacă nu admitem că, înainte de a nenaşte în această formă omenească, sufletulnostru a existat undeva in altă parte. Astfelcă şi pe calea aceasta putem crede că sufletuleste nepieritor.’’ (73 a).Cum se explică, totuşi, că sufletulexistă şi după ce murim? Argumentullui Platon este acela cănumai ceea ce e complex e format din părţi,se poate descompune şi e schimbător, orsufletul este simplu, nu este format din părţişi neschimbător. Trupul aparţine realităţii vizibile,sufletul celei invizibile. Dacă lucrurilevizibile sunt temporale, cele invizibile sunteterne, atunci rezultă că şi sufletul este etern.Mai frumoase şi profunde sunt cuvintele luiPlaton însuşi: “Nu spuneam oare că sufletul,atunci când recurge la trup pentru a cercetaceva, prin văz, auz sau oricare alt simţ (căcia cerceta ceva cu ajutorul trupului revine laa-l cerceta prin simţuri), că sufletul este a-tunci târât de trup către ceea ce nu rămâneidentic cu sine niciodată şi că, venind astfelîn contact cu lucruri nestatornice şi tulburi,este el însuşi nestatornic, tulbure şi ameţitca de beţie?”. Ba chiar aşa spuneam.În schimb, când cercetează lucrurilenemijlocit prin sine însuşi, sufletul ia caleacătre lumea unde tot ce este este pur, etern,nemuritor, fără schimbare. Şi, fiind tot astfelşi natura sa, se duce în această lume ori decâte ori rămâne în sine însuşi, ori de câteori îi este cu putinţă, şi atunci rătăcirea lui iasfârşit şi el rămâne acolo, neschimbat şi i-dentic cu sine, căci neschimbătoare şi identicecu sine sunt şi cele cu care vine în contact.Gândire se numeşte experienţa aceastaa sufletului.’’ (79 c-d).Cele două argumente, al sufletului careamintire şi al sufletului ca gândire, se susţinşi se completează reciproc.Cât ne este permis în această viaţă? Nuprea multe, pentru că moartea nu e sfârşitulultim, iar păcatul rămâne el însuşi o povară.De aceea, sufletul trebuie îngrijit nu numaiîn cursul vieţii, ci tot timpul, pentru a aveaun destin cât mai bun şi care va fi corespunzătorcu stilul de viaţă al fiecăruia. Numaisufletul filosofului va pleca după moarte înlumea invizibilă şi va trăi în compania zeilor,pentru că se abţine de la orice dorinţă a trupului,căreia îi rezistă cu dârzenie, pe cândun suflet încărcat de corporalitate şi alteratmai mult sau mai puţin de aceasta va intraîn corpul unui măgar, lup ori şoim, dupăcaz. Un om care a fost virtuos, fără să fifost însă şi filosof, va deveni albină, viespesau furnică. Influenţa orfismului şi a pitagorismuluiasupra gândirii platoniciene este e-videntă.Ca o constatare finală, remarcăm că învăţăturaplatoniciană este una moralizatoare,care ne îndeamnă la moderaţie şi la cultivareavalorilor adevărate ale sufletului, cum arfi cumpătarea, dreptatea, curajul, libertateaşi adevărul, atât ca împlinire a dezideratuluică omul să fie demn de sufletul pe care îlpoartă, cât şi ca expresie a măreţiei sale.Mai mult, cititorul interesat ar putea săfacă o comparaţie între doctrina platonicianăşi creştinism şi să se întrebe cât a preluat şira-finat creştinismul din platonism, însă a-ceastă curiozitate a lui o respectăm cu stricteţe.TeodorOancăDouă săptămâni de concediuC(3)u zece minute înainte de ora stabilită,Victor intră în grădina-restauranta pensiunii propuse de Letiţia.Îl întâmpină un chelner, spunându-i căare masa rezervată. „De unde, Dumnezeu, ştieăsta că vin şi că am nevoie de o masă rezervată?”,se întrebă Victor. Dar aprecie că Letiţiase îngrijise de acest amănunt. Luă loc şiprivi apa cu sclipiri de argint a Cernei, încare se reflectau lumini ale becurilor din pensiune.Sosi şi Letiţia. Victor remarcă atât pieptenăturacu gust a Letiţiei, cît şi rochia cu undecolteu care îi punea bustul în evidenţă.Victor se ridică şi îi sărută mâna. Se aşezară.- Vă rog să mă credeţi că aceasta e searacea mai frumoasă din vacanţa petrecută aici.- Mai e şi mâine o zi, spuse Letiţia, lăsândo portiţă deschisă oricărei surprize.- Da, aveţi perfectă dreptate. Experienţaîmi spune că niciodată nu e prea târziu.Chelnerul luă comanda, care se negociaserepede, şi aduse un platou cu aperitive.Fiecare se servi cu ce preferă. Victor ridicăpaharul cu vin, gata să dea noroc.- La mulţi ani!, scumpă doamnă. Zâmbişi aşteptă răspunsul. Letiţia ridică paharul şiîl ciocni uşor de al lui Victor.- La mulţi ani, domnule director!Fără să ducă paharul la gură, Victor, surprinsplăcut de cele auzite, întrebă:Cunoaşteţi acest amănunt?- De când aţi venit. Dar asta are mai puţinăimportanţă.- Nu-mi aduc aminte de vreo împrejurareîn care...- Personal nu ne-am cunoscut. În schimb,am avut prilejul să am contact cu instituţiape care o conduceţi. Dar vă rog să serviţi.- Puteţi să-mi spuneţi la ce contact văreferiţi? Victor simţi că discuţia începe săcapete aspect de dialog rece, administrativ.- Cum să nu. Anul trecut, prin februarie,o bună prietenă mi-a spus că la Direcţia deRegularizare a Apelor e scos la concurs unpost de economist. Cum eu mă aflam în şomaj,m-am interesat, mi-am depus dosarulşi am aşteptat să fiu anunţată de ziua organizăriiinterviului.- Da, într-adevăr. S-au prezentat maimulţi candidaţi cu studii superioare.- Am terminat şi eu Facultatea de ŞtiinţeEconomice, încă şi masteratul.Felicitări. Aud un lucru remarcabil.- Cu două zile înainte de a ne prezentala interviu, m-a sunat prietena mea, care efoarte bine informată, să-mi spună că postule ca şi dat, pentru că erau unele presiuni politice.Acestea s-au confirmat mai târziu.Mai departe, insistă Victor.- În condiţiile astea am refuzat să mămai prezint la interviu. Am auzit ulterior căpreşedintele comisiei de concurs a fost adjunctuldumneavoastră.- Aşa este. Eu am fost inclus atunci într-odelegaţie a Ministerului Mediului, carea făcut o deplasare în Austria.Cam asta e.Dar cum aţi ajuns aici?- Mi se termina şomajul şi am fost nevoităsă accept orice. Acest orice a fost postulde cameristă. Altă ofertă nu am găsit. Pestetot găseşti bunăvoinţă, zâmbete de încurajare,promisiunea că vei fi anunţat pentruinterviu, dar şi condiţia să ai experienţă îndomeniu. Victor îşi aminti că la venirea din delegaţievrut să vadă dosarele candidaţilor.Atunci a remarcat faptul că tânăra candidatăLetiţia Dobrescu fusese şefă de promoţie, căabsolvise şi masteratul, dar nu se prezentasela interviu. Îi reţinuse figura din fotografia depe diplomă. Se întrebase, la venirea în staţiune,unde o mai văzuse pe cameristă. Deşi trecuseun an de atunci, imaginea acesteia îi rămăseseîntipărită în minte.- Sunt consternat de ce aud. Acum îmiexplic de ce a fost grăbită organizarea susţineriiinterviului.- Serviţi-vă, domnule director... E o searăplăcută. Nu găsiţi?... Să nu mă întrebaţi dacăîmi convine ce fac. Sunt situaţii când nuai de ales. O adiere uşoară de vânt însufleţifrunzele copacilor de pe malul Cernei. Nimeninu lua seama la curgerea apei. O tăcereadâncă îi stăpâni un timp pe amândoi. Letiţiaîl privi pe Victor de parcă l-ar fi făcut răspuzătorde situaţia în care se afla. Totuşi, ridicăpaharul şi rosti:- La mulţi ani!, domnule director.Luat prin surprindere, Victor apucă paharul,îl privi îndelung, apoi ridică privireaspre Letiţia.- Ce ar fi mai nimerit să vă urez? Să a-veţi capacitatea de a depăşi greutăţile cu carevă confruntaţi? Strânse din dinţi, închise ochiipentru o clipă şi spuse: Să fii fericită, dragă Leti.TheodorDamianNu poţi merge în locnou cu omul vechiVolumul Paleoclimat de LaurianLodoabă (Ed. Hestia, Timişoara,2011, 164 pp.) îl provoacă pe cititorla o reflecţie serioasă despre destin şi destinaţie,laveşnicele întrebări ale filozofiei: Cinesuntem? De unde venim? Unde ne ducem?De ce suntem aici? Care e sensul?Citim: ,,Am soarta perlei/ din scoica argintată”(p.11).Imaginea perlei din scoica argintatăduce cu gândul în mod direct la imagineasufletului (perla) din trupul luminat(scoica argintată). Precum în scoică ceea cee important e perla,la fel e sufletul în trupulomenesc. Aşa cum scoica e vânată şi căutatăpentru perlă, la fel e omul valoros, nu pentrutrup, ci pentru suflet. Chiar şi când diavolulvrea să-l corupă pe om, merge la suflet, chiardacă în multe feluri pe calea trupului. Maimult, istoria mântuirii este legată de mântuireasufletului, a perlei, pentru că acesta este veşnic,pentru că atunci când Dumnezeu a făcutpe om după chipul Său, acest chip nu se referăla trăsăturile specifice ale trupului, pentrucă Dumnezeu este spirit pur, absolut, cila cele ale sufletului.Cu aceste idei în minte înţelegem maibine de ce autorul proclamă apoi: ,,locul meunu este aici/ unde voi vă simţiţi acasă’’ (p.12). E clar: venim de la Dumnezeu şi mergemspre Dumnezeu. El este acel ,,acasă’’, pentrucă e locul de unde vii. Şi, bine remarcat deautor, şi pus în vers ca mesaj esenţial, cei maimulţi nu observă, nu realizează acest lucruşi trăiesc aici ca şi cum aici este începutulşi sfârşitul, alfa şi omega. Dar el trage semnalulde alarmă, începe procesul propovăduiriişi al conştientizării: voi credeţi că aicie totul. PEu nu. Eu vă spun că aparţin altui loc.oetul poate comunica acest mesajpentru că el, în esenţă, comunicălumii intuiţiile sale despre Absolut.Faptul că existenţa terestră nu reprezintălocul fiinţei şi fiinţării autentice, ci altul, defactură transcedentă, este confirmat de altvers: ,,Mă trezesc bătrân/ din exilul nocturn’’(p.19). Istoria întreagă a căderii de la faţalui Dumnezeu este prezentată în aceste douăversuri. Aici suntem doar în exil. Şi îmbătrânimca exilaţi. Dar el, poetul, totuşi setrezeşte. Chiar dacă bătrân; ceea ce e importantăeste trezirea, venirea în fire, ca cea afiului risipitor: fiind departe, în exil, în mizerie,deodată ,,şi-a venit în fire’’, a realizatunde este casa lui, ”acasă’’, şi ce fel de exileste locul unde ajunsese.În sfârşit, această realizare a poetuluieste egală cu iluminarea. De aceea, cu surprinzătorcuraj, intră în dialog cu Dumnezeu:,,Sunt pregătit să mor/ Ce mai aştepţi, Doamne?”(p.46).Este vorba aici de pregătirea pentrucomuniunea supremă. Poetul, ca proroocul.Înaintea tuturor. Legată de reflecţia la soartăşi la apartenenţa la ,,dincolo” este şi temaheraclitiană a curgerii, a trecerii, a apei, apeştelui şi pescuitului, aceşti din urmă termeniamintind de meseria apostolilor Domnului,cei care, precum autorul, au devenit pescaride oameni, cum şi Laurian Lodoabă faceîn şi prin poezia sa.“Se scurge timpul ca sângele din rană”(p.13), ne spune. Trecerea e dureroasă, învăţăm.Dar şi mortală. Problema abia acumse pune. Suntem bolnavi de moarte. Ce facemcu rana? La ce fel de doctor alergăm?Care este doctorul care vindecă boala demoarte? O altă imagine pentru aceeaşi idee:”Fluviul/ strigăt de moarte/ hotar între cei carevin/ şi cei care pleacă” (p.38). Acolo timpul.Aici fluviul. Fluviul ca rană. Styxul carană. Timpul ca fluviu. Dincoace şi dincolo.Călătorim spre dincolo. ”Ne despărţim depământ” (p.22), anunţă pilotul navei metafizice.E timpul vegherii: ”Privegheaţi şi vărugaţi!”, cum zice Domnul. ”Când dorm îmirepet propria moarte”(p.41), zice poetul. Călătoriaspre dincolo este însoţită de transformareainterioară. Nu poţi merge în loc noucu omul vechi. De aceea poetul declară: ”Jesuis un autre” (p.31). Conştientizarea deveniriireprezintă mesajul esenţial al noii ordinide zi din programul spiritual inclus în acestvolum de inspiraţie şi revelaţie existenţialăşi teologică.*Recenzia critică apărută în Revista de spiritualitateşi cultură românească ”Lumină Lină” dinNew York, nr. 4/ Decembrie 2011.Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

18BanatLiliana ArdeleanVeronica BalajLa Vârfuri *(Fie pâinea cât de rea...)Î(7)n timp ce ea povesteşte, Harry oconduce pe aleile bine îngrijite alecimitirului, care, dacă nu ar fi avutmoviliţele cu crucile de rigoare la cap, ar fipărut o grădină de flori.Ajung în faţa a două cruci de marmurăalbă, cu fotografii în formă ovală, câte unape fiecare dintre ele. Un bărbat şi o femeie.El, sobru, cu mustaţă, ea, distinsă şi hotărâtă,deşi poartă un batic de ţărancă. Laura simtedeodată că o iubeşte. Se apleacă şi aşazămargaretele în şănţuleţul care le delimita loculde odihnă al celor doi, ca şi cum ar fi culcaţiîn dormitorul lor cu două paturi, pentrufiecare câte unul, decent şi comod. Mult maitârziu a aflat că cea din fotografie este străbunica,dar şi că bunica este înmormântatătot acolo. Bunicul, la fel.Stă dreaptă, îşi împreunează mâinile şispune în gând o rugăciune pentru sufletullor. Sufletul lor, care l-a iubit pe Harry, la felca şi ea. Asta o leagă de acei oameni necunoscuţişi pieriţi de pe faţa pământului, înainteca ea să ştie de existenţa lor şi nici ei desprea ei. Dar margaretele au avut puterea magicăde au făcut legătura. Şi rugăciunea. Lăgăturăcare va rămâne veşnic în inima Laurei,chiar dacă vreodată ar vrea s-o smulgăde acolo. Liniştea este deplină, este ireală,ca şi când sufletele cele plecate s-ar fi întorspentru o clipă, forme translucide, plutindeşi mute, ca să-i binecuvânteze. Doar o păsăricăo violează cu un tril menit a demonstracă aceea nu este exclusiv lumea celor călătoriţipe tărâmul umbrelor.Vraja de moment se sparge şi ea.– Cine are grijă de mormintele acestea?Văd că au fost puse de curând lumânări şisunt coroniţe de flori artificiale la cruci.– Toţi nemţii din Germania dau bani şiplătesc să fie curate şi îngrijite.„Da, gândeşte Laura, lucru nemţesc,făcut cu cap. Ordine şi disciplină. I-om socotinoi pe nemţi firi reci, dar nu sunt neglijenţişi nepăsători. Au şi ei căldura lor, doarcă se manifestă într-un alt fel. Trebuie sărecunoc că noi, latinii, suntem de multe oridoar nişte egoişti notorii sub aceste măştide oameni cu sânge cald şi sentimentali şiromantici şi prietenoşi. Nu ne preocupă preamult ceilalţi, ne satisfacem doar propriilenevoi de firi expansive, aşa croite de la natură.Ceea ce văd aici, asta ar trebui să o facşi eu la părinţii şi bunicii mei, deşi mă îndoiescde faptul că pe cine voi găsi s-o facă, va fişi eficace. Ia banii şi mai departe... Sistem românesc!Am mai încercat şi a fost un rateu.Dar voi încerca din nou. Eu degeaba măchinui şi pun flori de câteva ori pe an. Nupot să merg destul de des, ca să le îngrijesccum trebuie. Le distruge iarba şi pirul. Dar,până să fie distruse de aceşti invadatori, lefură. Oamenii. Le revând în piaţă, fără ruşine.Aşa că doar iarba rea şi pirul sunt stăpânişi îşi fac de cap. Pun stăpânire pe tot şi seîntind ca lepra. Iarba rea şi pirul, ca şi ceice-i vor cu japca pământul strămoşilor luiHarry. Tot pir şi iarbă rea sunt.” S-a ţinut depromisiune. A făcut-o. Nu e ca la nemţi, darmăcar nu mai creşte pir şi iarbă cât casa.Culmea că şi florile rezistă. Nu mai disparîn pălăria scamatorului. Al naibii scamator!Harry continuă să povestească despreaceia la capul cărora se află.– Bunicul a fost un bărbat frumos. Bunicanu a fost chiar atât de frumoasă, dar afost foarte deşteaptă. Ştii ce a spus cândHitler a ajuns în Rusia? „Acesta este începutulsfârşitului. Doamne ajută! Ce face elacuma este ca şi cum zgârmi un muşuroide furnici cu furca boantă. Cu cât zgârmimai mult, cu atât vin şi vin şi nu se mai terminăde venit. Aşa şi cu ruşii. Sunt mulţi. Osă vedeţi!”Şi a avut dreptate. Ei toţi au fost o familiede oameni deştepţi. Fratele lui bunicaa ajuns mare advocat. A fost singurul care aîndrăznit să se căsătorească cu o fată dinaltă parte, decât din satul lui de baştină. Consăteniinu au acceptat până atunci aşa ceva,la alţi bărbaţi. Dacă unul a ales o fată din satulvecin, a fost pe loc renegat. Aşa a fostlegea lor nescrisă. Dar pe unchiul l-au acceptat,pentru că a fost foarte deştept.– Vezi, acum înţeleg pe cine semeni tu,se joacă Laura în glumă, dându-i un ghiontcu cotul.– Îîîmmm! Tu, Lur!...Pare jignit. A făcut cute între sprâncenelegardate de rama ochelarilor.E sensibil ca o mimoză.– Hei, am glumit! Dar să ştii că tu chiareşti deştept. Nu degeaba ai terminat atâteafacultăţi. Nu te prosti şi nu te bosumfla pentruorice, te rooog! Îl mângâie şi-l priveştecu ochi galeşi şi rugători. O iartă cu un sărutscurt, dar cald şi ţocăit. „Uf! Răsuflă uşurată.Cum de sunt în stare să gafez în asemeneahal? Cum am putut uita că este sensibil laacest subiect? Ce aiurită pot să fiu! Eu îlsupăr mereu, în schimb îi pretind lui să nugreşească niciodată, altfel îmi sare ţandăra.Sunt cam egoistă şi cam rea. Sinceră să fiu,dacă ar fi altcineva şi nu eu, aşa l-aş cataloga.Trebuie să mă controlez pe viitor.”– Tu, măi, tu, Lori-Lur! Ţie îţi rezistăcineva?– Acum să nu mi te apuce iar gelozia taabsurdă!, îl priveşte zâmbind ghiduş şi ridicândspre el arătătorul mâinii drepte.Îi ia mâna şi-i apasă palma pe buze, dedata aceasta lung, cu un soi de evlavie, ca şicând ar fi în loc de un nerostit ”Mulţumesc!”„Ce bun şi cald este! Cum pot să-l nedreptăţescaşa de tare când mă apucă pemine bâzdâcul şi să-l judec în fel şi chip?!”Au plecat de lângă morminte, pe altă a-lee decât cea pe care au venit.– Uite, vezi bisericuţa asta? Bunicul aconstruit-o. Multe a făcut bunicul pentru satulacesta. Iară acuma eu a trebuit să cumpăraltă casă decât pe cea a lui... şi hotelul! L-audărâmat. Lăbarii. „Iar s-a amărât. Ce greutrebuie să-i fie.”– Dacă crezi, arată-mi într-o zi actele,sau ce ai. Dosarul pentru care te judeci. Potatefacem ceva. Tu eşti, nu te supăra, camneajutorat şi nici nu ai relaţiile pe care le ameu. Tu nu mai ştii cum merg lucrurile pe a-ici. Nu este cum eşti obişnuit în Germania,dar nici ca pe timpul când ai trăit tu în România.E altfel şi nu înţelegi nimic. Eşti debusolat.Pari naiv şi toţi vor numai să te tragănpiept, ca să stoarcă cât mai mulţi bani dela neamţul.– Ţi le aduc, dar ce poţi să faci? Lăbarulacela de primar a luat şpagă şi a dat la altul.Unul cu firme mari şi cu bani. Lăbarul!– Harry, scumpule, tu ştii ce este acelaun lăbar?– Nu ştiu, aşa spune un preten a meu.– Labă ştii ce este. Ei, lăbar vine de lalabă, care mai are şi sensul onest de mânămare. Dar lăbar a suferit o mutaţie semanticăşi denumeşte o persoană de gen masculin carefoloseşte mâna, în mod pervers, asupra proprieipersoane, pentru a se autosatisface sexual.Harry zâmbeşte jenat şi nu comentează.Trece peste fază, deşi obrajii i s-au pudrat cuo boare purpurie, ca la o fecioară. Aşa s-a şiîntâmplat. A câştigat Lăbarul.* Fragment de romanCina lupilor*U(3)Bnchiul Tavi” o porneşte şonticăindspre o gheretă din curte, câi-împiedica oricând, poate cădea cuărbatul târâie o laviţă, se poate„ nii după el şi în cele din urmă,tâmpla de un colţ al său putem fiajungem la o intrare. Şi nişte scări . Îl urmăm acuzate de agresiune, dar tot nu facem niciodocile. Adriana îmi şopteşte:mişcare să-l ajutăm. Bucuroase în sinea– Nici la întâlnirea cu vreau drogat care-ţisare în faţă pe vreunul din coridoarele trat, tragem cu ochiul în jur. Câinii s-au a-noastră că suntem tefere şi nu ne-a seches-care leagă staţiile de metrou în New York nu ciuat aproape de intrare, câţiva brazi răzleţimă sperie ca situaţia de acum. Continuă: îşi alungesc umbra peste clădirea de unde– Gândeşte-te că acolo poate să apară, nu iese şi nu intră nimeni. Lumina unor coridoareeste doar o fâşie palidă. Din ceară.în orice clipă un om care să te salveze, daraici parcă-i dincolo de Hades. Nicio suflare, Locul ăsta nu se va putea înveseli nici dacă,numai noi. Ar fi bine să nu intrăm nicăieri. prin absurd, s-ar organiza o chermeză cu muzicădată la maximum o trăire dezlănţuită,Are dreptate, îi spun în grabă, am grijă,dar ne şi văd pe amândouă sechestrate într-o furtunoasă în dansuri fierbinţi şi vin sorbitşandrama fără ferestre, cu miros de şoareci, cu patimă. Nimic n-ar putea schimba tonulplină de păianjeni, etc.din acest loc. Bolnavii ar obosi numai dacă– Am putea sta de vorbă aici? îl întreb ar privi la o scenă plină de trepidaţia vieţii.pe acest Tavi care învăluit de întuneric pare Gazda noastră ne invită să luăm loc peo fantomă derutată în spaţiu. Mersul lui nesigurnu e chiar un lucru înspăimântător, îmi er bolnăvicios, e palidă, lipsită de aură, iarlaviţă, luna ne bate chiar în ochi şi are un a-zic în gând, putem s-o zbughim la primul gest noi două ne înghesuim una în alta şi deodatăneconvenabil. Dar dacă are un topor şi ne va izbucnim într-un râs în cascade.lovi? Crede că avem bani mulţi cu noi, Adrianaarată bine, se vede că nu-i de pe aici şi cunoscutul căruia trebuie să-i spunem „un-O descărcare nervoasă poate. Sau ne-din felul cum e îmbrăcată.chiul” fie şi pentru câteva clipe, ne provoacă– Vă mulţumim de bunăvoinţă! Dacă şi mai mult. Simpla lui prezenţă e îndeajunsnu vă deranjează, noi am vrea să rămânem pentru a pufni în râs. Prima care se opreştede vorbă afară. La aer.... venim de la oraş, sunt eu la gândul că, mama mea, pacientaatmosfera de aici e foarte plăcută, rosteşte Adela, nu a chicotit niciodată în acest perimetrual spitalului. E o blasfemie ceea ceAdriana cu mieroşenie în glas.Între timp observăm o intrare în clădireaamplasată chiar în mijloc. Nişte trepte şi la uşa fiecărui salon, moartea îşi flutură du-fac! Pe coridoarele clădirii din faţa noastrăduc undeva în jos, o fi vreau subsol unde hul. Are probabil, un ochi într-o parte a clădiriişi altul în cealaltă parte, sigur are mult maisunt primiţi şi triaţi bolnavii. Dezinfectaţi. Eun spital de boli contagioase. Poate asta-i mulţi ochi decât o fiinţă. E ne-fiinţa însăşi.doar intrarea capcană unde vrea să ne atragă Mă întristez dintr-o dată. Văd o scenăacest Tavi, care-şi spune „unchi”. posibilă: „Adela Filimon s-a externat azi”,Pentru mine, apelativul de unchi are cevaspecial, tandru, unchiul Jorj, adică Geor-ca o lehuză şi doar sprijinită de tatăl său.răspunde cuiva doctorul Mareş. Adela mergege până a pleca în Franţa, fratele bunicului Fac un tandem greu de uitat. Adela ar fi vrutmeu, tatăl mamei mele, Adela, era medic, e- să-l ştie aproape pe Victor, soţul ei. El însăra vesel, elegant şi când mergea la pescuit. nu suportă lâncezeala bolii, chiar dacă privireaAdelei arde, are flăcări de trăire cu dis-Mă lăsa să îi duc o cutie plină cu tot ce trebuia,râme, cârlige. Până şi cutia era elegantă. perare a fiecărei clipe, chiar dacă părul ei lungAvea un zâmbet plăcut, în schimb arătarea are un luciu atrăgător, Victor se teme de miciiasta de om se uită pieziş, îşi tot şterge ochii bacili infiltraţi în plămânii Adelei.lăcrimoşi. E zărghit. Nu-i pot spune unchi, – Domnişoarelor, sau doamnă, vai doamnă,cât mai plâng când mă gândesc la fostadă-l încolo de nenorocit! Domnul Tavi o să-lnumesc deşi, e clar, niciun astfel de apelativ noastră casă, aş fi putut primi pe oricine a-nu i se potriveşte absolut de loc. Îl urmăm colo dacă taică-meu nu ar fi fost un cartofor,totuşi din curiozitate cred. Personajul seamănăcu cele din filmele despre Evul Mediu. din necaz şi supărare a făcut el tot ceea ce apoate şi beţia să fi fost de vină. Ori, poateSlinos fără nicio sclipire în ochii înceţoşaţi făcut şi-a pierdut casa? Omul îşi şterge ochii,„doamne, Adri, şoptesc, omul ăsta e un spiriduşrău, deghizat. Ce înţelege despre o posioneazădeloc. Îl lăsăm să îşi spună povesteaplânge cu mare uşurinţă însă nu ne imprevestede viaţă şi moarte care pe mine mă însoţeştemereu?”– Odată, la masa pierzaniei banilor eraurepetată desigur în faţa multora.Împotriva oricărei logici, îl urmăm totuşipe bătrân până la uşa barăcii unde se o- meie. Mama s-a repezit ţintă la ea, femeiadoar vreo cinci persoane, printre care şi o fe-preşte să ne poftească înăuntru. Din prag stătea lângă taică-meu. Se vedea, nu era dese vede atârnat pe perete portretul unui bărbatîn halat alb. Vreun medic poate. Şi un părul încreţit şi umflat; pe la noi femeileprin părţile noastre, prea vopsită pe obraji şicrucifix. Pe masă, în locul sticlelor goale, purtau baticuri sau pălării. La fel şi mamavizitate de muşte, după cum aş fi putut crede, mea. Împricinata râdea obraznic şi când mamas-a dat la ea gata-gata s-o păruiască nu-inu se află nimic. Absolut nimic. Ne ferim săintrăm, invocând din nou dorinţa de-a rămânela aer curat.casă? Aici vine cine-i liber, tu ai obligaţii, dis-păsă. Rosti arogantă: „madam, n-ai treabă a-pari!” Mama a izbucnit în sudalme cum n-ammai auzit să spună, îl trăgea pe taică-meude mânecă până a rămas cu haina în mână.El era cam laş, sau ruşinat şi se tot pitea pedupă scaune, cineva adună toate cărţile dejoc de pe masă iar birtaşul a reuşit s-o convingăpe mama s-o liniştească, zicând „femeia-istrăină, aici are treburi importante,trimisă de oameni de seamă”, o sfătui decipe mama să renunţe şi să nu mai incitespiritele. Între timp, taică-meu s-a făcut nevăzut,degeaba am pornit să-l căutăm urcândnişte scări am dat de o uşă închisă. Duceauspre un pod unde în timpul războiului se ascunseserănişte dezertori.Tărăşenia m-a făcut să-l văd erou. Poateavea ceva secret de rezolvat.E drept, n-a mai dat pe-acasă vreo săptămână.Apoi plecările lui, s-au repetat şimai şi.Luase bani de la bancă, girase cu locuinţadar eu, la vremea aceea, nu vedeamnimic rău în asta mai ales că-mi aducea dulciuriori de câte ori se întorcea din drumurilelui misterioase pentru mine. Îi drept domnişoarelor,eu învăţam bine la şcoală.– Bine domnu’ Tavi, e bine, v-aţi descurcatîn viaţă. Acum avem şi noi o chestiune,zic în speranţa să aflu ceva de pe vremeacând Adela se trata aici la Sanatoriu.*Veronica Balaj, Cina lupilor, fragment dinromanul în curs de apariţie.Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

Banat19Décembre, soirée parisienne humideet bien trop douce. Sur le cheminde l’ambassade de Roumanie, ruesaint-Dominique, petite échappée vers la tourde fer, plantée sur le paysage des toits et quin’est ici qu’un élément familier, juste un grosbijou un peu clinquant. Le centre culturel roumainpropose ce soir, salle Ionesco, une présentationpar la revue Altermed du dossier consacréaux Cultures roumaines. Auparavant,le public peut visiter, dans la galerie attenante,une exposition de la photographe Dana Popa.Not Natacha. La traite des filles Moldaves.Natacha est le nom commun donné à toutesles jeunes femmes de l’est, qui, dépouillées deleurs papiers, sont exportées et exploitées parles réseaux de prostitution dans les villesd’Europe. Natacha? Un nom qu’elles abhorrent.La photographe Dana Popa, établie au Royaume-Uni,nous propose un «photo-documentaire»axé sur la Moldavie, principal pourvoyeurde chair fraiche. Elle restitue un prénomà chacune des femmes évoquées, et soulignechaque image de quelques mots, comme unemince tranche de cette vie déjà brisée : Maria,19 ans. Elle pensait qu’elle allait vendre descollants sur un marché turc. Sur le marchéde l’esclavage sexuel, elle est devenue la marchandise.Femmes et lieux, la série de photosaux couleurs saturées provoque l’émotion. Cedocumentaire aura-t-il des conséquences favorablespour le destin de toutes ces victimes?Galerie virtuelle sur le site http://www.danapopa.com/gallery_slideshow.php?ProjectID=218«Not Natacha»photo-documentaireDenis TaurelCultures roumaines sans frontièresCultures Roumaines, cultures pluriellesLa Roumanie se serait-elle déplacée surla carte, au point d’être rangée au rang des contréesrelevant de la revue Altermed , qui traitedes cultures méditerranéennes «autrement».Michel Carrassou, l’éditeur, avant de laisserla parole aux spécialistes qui vont présenter ledossier, rappelle que dès la création d’Altermeden 2007 ses fondateurs avaient choisi de faireentrer la Roumanie dans la liste des pays concernés.Et voici leurs arguments: considérantque puisque l’empire romain avait modelé cetteterre latine, que les sultans d’Istanbul lui a-vaient conservé sa foi orthodoxe tout en l’aidantà résister à l’hégémonie slave, que c’esten se tournant à l’époque moderne vers l’Europede l’Ouest et du Sud que la Roumanieavait parachevé sa culture, il était dès lors pertinentde l’inclure dans le champ des pays dela méditerranée. C’est ainsi que la nouvellelivraison de la revue est consacrée presqueentièrement aux Cultures roumaines actuelles,c’est-à-dire des trente dernières années, dansles domaines de la littérature, (prose et poésie),du théâtre, du cinéma, mais aussi des arts visuels.Mais pourquoi mettre le mot culture aupluriel ? En considération de la part très importanteprise par les créateurs roumains installésà l’étranger et produisant dans leur langued’adoption ( français ou anglais), sans omettreles créateurs roumains germanophones et magyarophones,le comité de rédaction a décidéque tous ces artistes qui puisent au moinspour partie au même fonds culturel, pouvaientêtre rattachés sans abus de langage à la Roumanieet à ses multiples Cultures.Michel Carassou éditeur et Christina Passimaartiste graphiqueCe dossier a été constitué sous la directiond’Andreia Roman qui assume aussi la responsabilitéde la section prose. Prenant pourexemple «Le plus aimé des mortels» de MarinPreda, elle nous explique que les textes del’époque communiste sont caractérisés parl’apolitisme cultivé jusqu’à l’absurde et par desparti pris esthétiques comme l’onirisme. Prendalors naissance un art du non-dit, du propossous-jacent. Dans ce contexte, la «beauté» d’uneœuvre réside aussi dans sa capacité à dévoileren filigrane faits et choses niés par le régime,et cet art subtil implique la connivence avec lelecteur qui doit s’astreindre à la lecture entreles lignes. Gabriela Adamsteanu publie le monumentlittéraire Une matinée perdue en 1984tandis que Mircea Cartarescu acquiert déjà unecertaine notoriété internationale mais ne publiele premier volume de sa grande trilogie Orbitor,qu’en 1997. Les grands écrivains de l’exil, enSuisse en France aux Etats-Unis, tels Ion Vianu,Virgil Tanase, Norman Maneas, continuent àcréer, sans que la stature d’Herta Muller revendiquantaussi sa double appartenance culturelle,ne leur fasse trop d’ombre. Actuellement,en Roumanie, la jeune prose bénéficie de lapolitique active des maisons d’édition et d’uncertain renouveau du circuit des librairies.Sebastian Reichman, poète d’expressionfrançaise choisit de lire deux textes en françaiset deux autres en roumain. Il concède que despoètes de grand talent ont été publiés avantla révolution, mais qu’ils n’ont aucune partdans la chute du régime: ils ont enduré lesbrimades et se sont repliés sur leur libertéintérieure. La poésie a explosé avec la nouvelleliberté mais Reichman prétend qu’après l’engouementinitial c’est un genre littéraire quiprospère surtout sur les rayonnages des librairies.Mirella Patureau parle du théatre sous lecommunisme comme d’un nid de résistanceou le public se délectait des «lézards» cachésdans le texte et mis plus ou moins en lumièrepar la mise en scène. Après ‘89, les salles sevidèrent au profit de la rue qui devint, pour untemps, le vrai théâtre vivant. Il fallut quelquesannées pour que les jeunes troupes retrouventdes lieux et des textes. Visniec fut rapidementl’auteur de prédilection, la providence, de groupescomme dramAcum . Tout a vraiment commencéil y a dix ans avec Stop the tempo écrit et misen scène par Gianina Carbunariu dans le barmusical green hours. Aujourd’hui, on note, àBucarest comme à Cluj et Tîrgu-Mures, uneéclosion de «propositions théâtrales» dans descaves, boites de nuit, usines désaffectées. Lethéâtre roumain actuel, la scène «alternative»serait donc le fait «d’une génération qui ne veutpas du passé mais n’aime pas ce qui est en trainde s’installer». Dominique Nasta est historiennedu cinéma et enseigne à l’université libre deBruxelles. Son texte sur l’esthétique du cinémaroumain est une analyse détaillée et une miseen perspective des fims majeurs du cinémaroumain actuel. Ces films sans vedettes, sanséclairages ni effets spéciaux, à la bande sonrugueuse et presque sans musique, sont partiellementla conséquence de moyens detournage très limités, mais cette «pauvreté»se trouve érigée en parti-pris esthétique. Cestyle dit minimaliste, illustré notamment parCristi Puiu, Christian Mungiu ou Corneliu Porumboiurencontre un étonnant succès international.La mort de Dante Lazarescu, 12h08à l’Est de Bucarest, 4 mois 3semaines 2 jours,autant de films «durs» qui ont été couvert derécompenses et dont les auteurs sont aduléspar les cinéphiles de tous les pays. Ce couranttrouve sa source dans les œuvres de LucianPintilie dont le film Reconstituirea ne fut vuen 1968 que par quelques privilégiés avant deressortir comme une nouveauté en 1990. Pourson contenu révolutionnaire autant que parses prouesses de style, ce film est vu par la critiquecomme le premier exemple de cinéma d’auteurroumain. Christina Passima, artiste dontles œuvres graphiques et les installations ontété présentées dans de nombreuses manifestationévoque les créateurs en action après 1990,dans les pays nouvellement soumis à l’économiede marché. Le dossier comporte égalementEntre églises et centres commerciaux, un textequelque peu iconoclaste de Matei Bejenaru deIasi, créateur de la revue Vector et du festivalPériphéric.Cultures roumaines: 4 mititei+ 1 EuroLa présentation terminée, la culture roumainepersiste jusqu’au coin de la rue avec lerestaurant Doina. Sur le menu affiché à l’extérieuron note les fameuses mititei, proposéesici à 3,50 € la pièce. La cuisine populaire desCarpates sait se faire payer. Il est vrai qu’icicomme ailleurs, les ambassades, dans un admirablemouvement égalitaire, sont toujourssituées dans les plus beaux quartiers des capitales;là où les restaurants atteignent des sommets,quant aux tarifs s’entend. Présomptionde qualité : la salle semble bien remplie.Par comparaison, la revue Altermed consacréeaux Cultures roumaines, vous offre unegerbe composée des plus grands artistes roumainsd’aujourd’hui. Rien qu’à parcourir lesommaire gageons que vous serez émoustillé.Vous serez conquis par la richesse et la variétédes pièces présentées. Et lorsque viendra lemoment de prendre congé, vous serez ébahipar la modicité de l’addition: le dossier Culturesroumaines ne vous coûtera que 15 €! Soit 4mititei+1 euro.Le restaurant Doïna de ParisMihaela AlbuPuiu Răducan, Pasărea de vânt*Puiu Răducan lasă impresia că faceparte din rândul acelor condeieripentru care prezenţa în lumea scrisului– a fi mereu, cât mai des şi mai vizibil,acolo! – constituie o preocupare quasi obsesivă.Faptul devine vădit din obstinaţia, frecvenţaşi ritmurile aferente în care îşi instrumenteazăapariţiile editoriale. O repede ochire a-supra datelor (şi proporţiilor), pe care le o-feră bio-bibliografia sa devine elocventă:începând cu Vorbe la... necaz – volum dedebut publicat în anul 2005 la Editura Dariadin Craiova –, urmat, în 2006, de Vă rog, intraţi,nu bateţi, prezenţele autorului la caseleeditoriale din Râmnicu Vâlcea, Craiova, TurnuSeverin, Alba Iulia ori din Voivodina (Serbia)se produc uneori (de pildă în 2009, 2010şi... 2011) chiar şi de patru ori pe an. Ceea cear trebui să fie, totuşi, impresionant.Ceva – oarecum în răspăr cu practiciledin lumea scrisului – se conturează şi din faptulcă preferinţele condeierului nu dau semneà propos de o anume specializare/ propensiunecătre un anume gen. Dintr-o asemenea perspectivăva fi limpede că cititorii nu vor aveade înfruntat nici ezitări şi cu atât mai puţinreţineri de natură problematică. Astfel, de ladebutul cu Vorbe la... necaz, urmat de Vorbede duh, apoi de Fabule şi pamflete cu zgârieturimioritice, autorul trece cu nonşalanţăla Balade pamfletistice moderne (sic!), ulteriordemarând – cu zglobiile sale velocităţi– şi către o Apocalipsa după Gheorghe. Încele din urmă, iată-l acum adăstând la ţărmurile…PPoeticului.asărea de vânt, induce o stare despirit conturată dintr-o serie de meditaţiicu vădită tentă lirică în caredeschiderea către tipurile de structurare alediscursului post-modern rămân cumva încăpalide. Un anume paseism nostalgic adie pedincolo de sintagmele cu care mesajul erouluiliric îşi face intrarea în scenă. Într-adevăr,aici autorul are dreptate: cărările se frâng....Aceasta pare să fie şi drama ce o (şi îl) traversează.Este un anume autism al lumii pecare el (eroul liric) îl simte plutind în aerul devenittot mai apăsător al timpului: „De cevavreme am început să dăltuiesc cuvinte-n a-er.../ Am crezut atunci că voi ajunge-n marealinişte solară, chiar dac-am fost lovit de răutatealumii,/de ignoranţa ei.../ Mai visamatunci.../ că voi asculta cântul nufărului alb,că, ascuns după trunchiurile copacilor voiţâşni pe buza cerului s-o văd pe ea, zeiţa Artemis.../Tot atunci, visam că vor cădea dinpomul meu litere de toate culorile şi mărimilepeste covorul imaculat al carneţeluluide notiţe din Copcea Severinului.../ Cu daltasufletului şi inimii, tocită de deceniile trecute,dăltuiesc mereu/ cuvinte-n aer, ca floareamea nemuritoare-muritoare să-şi deschidăcândva şi cât mai repede petalele pestezări multicolore, când eu, mă voi odihni a-dânc şi profund pe coperţi...”. În corpusulurmătoarelor texte drama interioară pare săse accentueze şi – pe alocuri – survine chiarmărturisirea directă: „sunt suferind, Doamne,şi cătrănit...” păstrând mereu aceleaşitonalităţi şi coloraturi prin care rostirea încearcăsă sugereze dramatica disonanţă interioarăa autorului: „Cuvintele însângerate/ţin ostatice/ pădurea sălbatică/ precum icoana-ntreicoane,/ precum trupul în cuvânt./Se duc apoi/ pe drumurile ploilor,/la margineazărilor/…etc.”Paseismul de care aminteam este expusîn forme cât se poate de explicite: „Râul deasfalt duce maşina la deal/ şi la vale,/ tinerişifac coafuri printre/ morminte,/ fântânadin mijlocul/ drumului/ priveşte agale...,/frumoase erau, Doamne,/ vremurile-nainte!”.E limpede aici că – privit din perspectivaunei sensibilităţi pe care cotidianitatea a ulcerat-o– prezentul cu toate ale lui îi este potrivnic.În tonalităţi asemănătoare, într-unanume fel aspirând (nostalgic) către o resuscitarea unor forme şi sintagme ce amintescpoezia sămănătoristă, autorul se reîntoarcecătre un decor aflat în evidentă extincţie faţăde sensibilitatea modernă: „…se-aşterne pecumpăna fântânii./ Gerul vieţii mă mişcădin... ţâţâni,/ mă caut, dar nu sunt în... basme,/rânjeşte luna şi-mi arată patru sâni.../Adesea mă răstorn în cot într-un oftat,/săprivesc cum nori negri mâncă luna,/ ascultcum sus în turlă ţipă cucuveaua,/ doresc săieşi din valuri pentru totdeauna.../ Cântulde broască sparge pojghiţa nopţii/ce neacoperă cu... negrul de catran,/ când clopotelevor suna în dosul porţii,/ tu ieşi dinmare şi vino...sus la brad.../”. Se observălimpede – în cele de mai sus – că recuzita deextracţie romantică se află la mare căutare:nori negri mâncă luna, în turlă ţipă cucuveaua,când clopotele vor suna, orologiuldin turnul de fildeş s-a spart, la mănăstirea căzut o cruce, s-a frânt şi turla din castel,clopotniţa bisericii de lemn a ars etc.,formule care atestă propensiunile autoruluicătre Pvariaţiunile pe teme romantice.asărea de vânt este cartea unui visătorcare, construindu-şi o lume paralelă,încearcă să şteargă – inclusivdin propriul său discurs – tot ce îi aminteştede lumea reală în care se simte străin şicondamnat să rătăcească fără speranţă, încare „culorile curcubeului, din anii copilărieil-au părăsit.”. Pentru el, până şi „…spaţiul(…) s-a-ngrădit/ de nevisare”, ceea ce are dreptconsecinţă – asemănător cu cele ce se petrecuserăcândva în tenebrosul crepuscul al poemelordin romantism – un infinit Wanderschaftîntru melancolie şi nesiguranţă.Fără îndoială, autorul suferă de un complexal timpului trecut a cărui aură a devenit,pentru sufletul său, un veritabil misteriumfascinans. El – e cât se poate de limpede –se doreşte şi, în fond, se şi livrează ca prizonieral unor alte vremuri. De altfel, în variiforme afirmă textual, sau doar sugerează,că aparţine de: „… timpul când priveam cufrică la cişmea/ şi aşteptam ca mama turtasă coacă/ în cuptorul trist din curte, de a-fară,/ dar nu venise încă tăicuţa cu caru’/de pe drumul din deal şi de la moară.” A-ceasta e perspectiva de la care autorul îşiselectează aproape cu severitate cuvintele.Observând parcursul unei asemenea operaţii,pentru cititor va deveni evident că excluderilevizează tot ce aminteşte (ori în limbaj trimitecătre) realitatea în care îi e dat să respire.Vorbind doar despre Cumpăna fântânii,despre cişmea, despre turta şi cuptorultrist din curte, despre tăicuţa care nu maiajunge cu carul din drumul din deal de lamoară, devine limpede că textul în sine configureazăo opţiune nu doar pentru anumitesintagme ci – în esenţă – pentru o cu totulaltă vârstă a lumii. Drumurile moderne văzuteca nişte râuri de asfalt, coafura, maşinile,şi apoi „…epopeea iubirii şi morţii,/ construită-nrealistele-i stări,/ alături de postmoderniştii,/care se uită... peste... “, toateacestea… şi încă altele devin semne (şi conţinsensuri) exprimând raporturile profund disonantecu o actualitate pe care o detestă şi orespinge pentru că o percepe în dimensiunileşi capacităţile ei de mediu alienant. Realitateaînconjurătoare se constituie, în percepţiacelui ce scrie, sub forma unor pereţi „împovăraţi/cu gratii” care „mă strâng,/ vor să mămpacheteze/ pentru a stoarce/ ultima vorbă,/pentru a goni/ ultima minciună,/ pentru amă pune-n/ cioburi/ şi a-mi stinge/ lumânarea…”.În privinţa raporturilor sale cu Poeticul– judecate fiind, pentru moment, doardupă bibliografia de până acum –, Puiu Răducannu pare să manifeste o preferinţă specialăfaţă de acesta. Ponderea preocupărilorsale scriitoriceşti s-a vădit deja în sensul unororientări către cu totul alte teritorii. Lirismulconstituie una dintre cele mai speciale şi maidelicate realităţi ale lumii şi – prin natura saataşată în exclusivitate esenţelor – impuneimperios preocupare, precum şi consecvenţăşi vaste deschideri direcţionate în egalămăsură către teritorii nu o dată evanescente,cum sunt cele privind filosofia, religia, muzica,dar şi către actualitatea care – în ultimultimp – s-a deschis către interferenţe şi interdisciplinaritate.Adăstând în sfera poeziei – ca autor– Puiu Răducan trebuie să sepătrundă de acest specific subale cărui inefabile şi aerate apariţii a domnitdin totdeauna o inflexibilă rigoare. Desigur,textele sale nu sunt lipsite de intuiţii fulgurantecum este şi aceasta: „În spatele pleoapei/închise/ am zidit un amurg /sângeriu,/acum când merg/ ca o pasăre/ şchioapă/…/spre somnul iernii!/ Totul în mine estenegru;/ durere, patimă plus suferinţă...”În final – un adevăr pe care ar trebuisă-l rostim de fiecare dată atunci când se o-feră ocazia: în fiecare carte, orice apropierede poezie trebuie salutată ca o victorie a ceeace aparţine de esenţa umanului!(Profesor univ. dr. Mihaela Albu, redactorşef revista “Lumina Lină”, revista spiritualităţiiromâneşti din New York.)*Puiu Răducan, Pasărea de vânt, EdituraTransilvania, 2011.Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

20BanatGheorghe LuchescuLugojul, climat cultural şi vatră folclorică(9)Întreaga viaţă culturală după 1918poartă amprenta atmosferei politicea vremii. Apar gazete şi reviste, iar Lugojulse reafirmă ca un centru de iradiereculturală, gest realizat şi de revista “Semenicul”(1928), prin al cărei conţinut începesă fie cultivat dialectul. În paginile sale întâlnimnumele lui Ion Curea, care reia şi dezvoltăteme abordate cândva de G. Gârda.Aşa sunt creaţiile: Printră domni, Mincie şîprostâie ş.a. Se iveşte apoi Gr. Bugarin, caresusţine că “baza regionalismului cultural bănăţeaneste Victor Vlad Delamarina. Prin els-a dat culturii româneşti specificul unei regiunicare, dacă nu e a Banatului în totalitatealui, e a Lugojului, centrul de gravitate al culturiiromâneşti din trecut” 9 . În momentul defaţă, asistăm parcă la o revigorare a scrisuluiîn grai bănăţean, când se afirmă mai multezone şi subzone, între care şi Lugojul. De altminteri,de-a lungul timpului fenomenul afost unul prezent, el găsindu-şi loc în diversepublicaţii, atât din Lugoj (“Cuvântul satelor”,“Semenicul”, “Drapelul”), cât şi în alte centrebănăţene: Oraviţa, Caransebeş, Făget etc.Graiul local s-a dovedit a fi un mijlocde comunicare umoristică, de culoare, care,nu de puţine ori, realizează o legătură fireascăîntre cititor şi receptor, popularizează opronunţie “pitorească”, plină de farmec, însădoar atunci când vorbitorul cunoaşte bineaceste particularităţi. Cercetătorul GabrielŢepelea apreciază că “Literatura dialectalăbănăţeană nu este o literatură de piscuri. Eavizează scopuri modeste: să aducă în contextulromânesc ceva de-acasă, ceva «bănăţean»,specific” 10 . În continuare, vom enumera maimulte nume de creatori de expresie dialectalăbănăţeană, născuţi sau veniţi în Lugoj şi zonă,doar în câteva date esenţiale, urmând cacei interesaţi să se adreseze unor lucrări maidetaliate. Vom apela la ordinea alfabeticăpentru a nu crea nemulţumiri:Berculean, Gabriela, educatoare, născutăîn Rădăuţi, la 8 iulie 1937, venită în Lugojîn 1944. Câteva creaţii sunt edificatoare:Om cu mincie, Cu mine nu se pot pringe. A-re şi câteva lucrări în manuscris: La givan(teatru) şi Nemoşaguri şi vecini (poezii). Este“naşul” unui personaj bănăţean: Uica TieToma Pană.Boian, Sergiu, profesor, născut în Herendeşti,la 10 februarie 1983, din părinţii Horiaşi Gela. Face studii în satul natal, Lugojşi Timişoara. Debutează în “Redeşteptarea”,apoi în “Tăt Bănatu-i fruncea” (1997). Aobţinut Premiul I la Festivalul “Victor VladDelamarina” (1999), “Tata Oancea” (Bocşa,2007) şi “George Gârda” (Făget, 2003). Seînscrie în tânăra generaţie de creatori în grai,preocupările sale fiind concretizate în volumulCătră mileniu şe vine (Lugoj, 1999). ŞtefanPătruţ îl apreciază ca având reale “disponibilităţide creaţie”, valorificând un lexicautentic.Boldureanu, Ioan Viorel, profesor defolclor la Universitatea de Vest din Timişoara,vede lumina zilei în 12 februarie 1950, laTopolovăţu Mare, din părinţii Ioan şi Viorica,agricultori. Face studii primare şi elementarela Topolovăţ, apoi studiile liceale la Liceul“Corioloan Brediceanu” din Lugoj, iar celeuniversitare la Timişoara (filologie) şi Cluj(filozofie). Cariera sa este legată de catedrade folclor, ca asistent, lector şi conferenţiar,avându-i drept mentori pe Eugen Todoranşi Vasile Creţu. A fost lector la Universitatea“Comenius” din Bratislava (Slovacia, 1993– 1995). Debutează publicistic în revista “Forumstudenţesc” (Timişoara) cu eseul Mioriţa– echilibru şi echivalare. Colaborează la“Drapelul roşu”, “Orizont”, “Viaţa studenţească”,“Foaia bănăţenilor”, “Tăt Bănatu-ifruncea”, “Viaţa românească”, “Scânteia tineretului”,“Pentru socialism”, “Discobolul”,“Reflex” etc. Participă la realizarea unor e-misiuni de cultură şi literatură dialectală laRadioteleviziunea timişoreană, interpreteazăpersonajul Colă lu Tutubă la “Gura satului”şi Uica Niţă “văr al lui Colă”, la TV AnalogTimişoara. Scrie volume apreciate de criticade specialitate, între care: Cultura româneascădin Banat, secolul XIX (Timişoara, 1994),monografia Berecsău Mare (Timişoara,1996), Eseu despre creativitatea spiritului…(Bucureşti, 1997), Casa şi memoria lui AvramProcator (Timişoara, 1999), Întoarcerea luiTosu (Bucureşti, 2000), Credinţe şi practicimagice. Eseu despre orizontul mental tradiţional…(Timişoara, 2002), Nepoţî lu moşCosta (Timişoara, 2003), Folcloristică şi etnologie(Timişoara, 2003), Universtul legen-dei (Timişoara, 2003), Cultură populară bănăţeană(Timişoara, 2004). De asemenea,este prezent în antologia Gura satului la RadioTimişoara (ediţie îngrijită şi glosar, vol.I – 1993; vol. II – 1994; vol. III – 1996). Încadrul Facultăţii de Litere, Filozofie şi Istoriedin Timişoara predă folclor şi etnologie, sociologiaculturii, antropologie culturală, fiindredactor la revista “Folclor literar” 11 .Bugarin, Grigore (1910 – 1960), născutîn Ohăbiţa (Caraş-Severin). Studii la ŞcoalaNormală din Caransebeş. Scrie mai multevolume: Simfonia rustică (sonete, Timişoara,1935), Cântece de seară (poezii, Timişoara,1936), Cântarea dragostei (sonete, Timişoara,1937), La nana-n vale (poezii în grai bănăţean,Timişoara, 1937), Florile satului (poezii,Lugoj, 1937), Amiaz liniştit (poezii, Lugoj,1939), Împăratul (poem cu evidente influenţefolclorice, Timişoara, 1939), Cântecelemele (Bucureşti, 1980). A colaborat lamai multe publicaţii, fiind pasionat de muzicăşi numismatică. Dim. Rachici în In memoriam,din volumul Cântecele mele, considerăcă “Versul său simplu şi direct, şlefuit cu migalăde artizan, atinge adeseori transparenţacristalului; el relevă un poet autentic, de talienaţională, iar eticheta exclusivistă de poetlocal (…) nu poate fi decât eronată…“ Poeziapopulară l-a influenţat şi în volumul Florilesatului, despre care autorul mărturiseşte că:“aceste flori ale satului au răsărit din poianapoeziei populare româneşti din Banat. Tot cedoresc eu e ca înflorirea lor să se bucure desărutatul soarelui şi de roua pământului românesc”12 . Grigore Bugarin doreşte să-l urmezepe G. Gârda, să fie un rapsod al “gloriilorlocale”; când evocă creaţiile lui Ion Vidu,aduce laude copiilor lui Coriolan Brediceanu,dar şi taragotistului de excepţie Luţă Ioviţă.El combate, într-o manieră specifică, ţărănească,luxul unor bănăţence, “coconiţe”, careşi-au lăsat portul, se sulemenesc, îşi penseazăsprâncenele şi se tund la oraş. Creaţiiledialectale ale lui Bugarin se constituie în a-devărate satire împotriva maimuţărelii, a uneiurbanizări degenerate, fără rost, ea fiind oautentică frescă a vieţii ţăranului bănăţean.Suntem îndreptăţiţi să afirmăm că în aceastăperioadă dialectul a devenit un mijloc de “moralizare”,de conservare a specificului local.Deci Gr. Bugarin scrie o poezie umoristic, îndialect, aşa cum este Şozănie d-împrumut,creând o atmosferă veselă. De altfel, înaintede Unire scrisul dialectal era şi un mijloc deafirmare locală, el contribuind la conservarealimbii, fiind o punte de legătură între intelectuali.Curea, Ion (1901–1977), născut în localitateaIertof (Caraş-Severin). Studiază însatul natal, Biserica Albă (Serbia), la Braşov,şi la Liceul “Coriolan Brediceanu” din Lugoj.Urmează Universitatea la Cluj, Facultatea deŞtiinţe. Profesează câţiva ani în Lugoj, undea regăsit o atmosferă propice creaţiei în grai.Devine primul rector al Universităţii timişorene(1963–1971). Se afirmă în cercetarea ştiinţifică,dar scrie şi poezii în dialect, debutulfiind marcat cu Mince şî prostâie, poezie a-părută în “Semenicul” (Lugoj, 1928). Esteprezent cu unele creaţii în volumele: Ano,Ano Logojano şi în Antologia poeziei în graibănăţean, ediţie îngrijită de Ştefan Pătruţ(Lugoj, 1999).Note:9“Fruncea”, II, 1935, nr. 8, p. 10; Eugen Beltechi,Graiul. Câte ceva despre simţul limbii la bănăţeni(I), în “Banat”, IV, nr. 1, 2007, p. 18 (autorul relevăcă poezia dialectală este o mărturie a simţului limbii,dovadă fiind volumele publicate, revistele, emisiunilede radio şi televiziune, cenaclurile literare. Graiul estefolosit de către toate categoriile sociale ale populaţiei,de la ţăran şi meseriaş până la elita intelectuală.);idem, Graiul. Câte ceva despre “simţul limbii” la bănăţeni(II), în “Banat”, IV, nr. 2, februarie 2007, p. 18.10Gabriel Ţepelea, Plugarii condeieri din Banat.Literatura în grai bănăţean, ediţie îngrijită şi studiuintroductiv de Ioan Viorel Boldureanu, Timişoara,2006; vezi şi Ano, Ano Logojano, Timişoara, 1974;Gheorghe Luchescu, Un fenomen bănăţean: ţăranicărturari,în “Redeşteptarea”, V, nr. 169, 1994, p. 15;[Recent a apărut o panoramă a poeziei în grai bănăţeandin Voivodina, cu titlul Când urducaţi drâmbon înbucfarie (101 p.), ediţie îngrijită de Ionel Stoiţ şi VasileBarbu, editor Societatea literar-artistică “Tibiscus” Uzdin,unde sunt prezenţi 31 de creatori în grai popularşi 14 pictori naivi cu reproduceri semnificative, într-ogamă cromatică demnă de invidiat. Volumul debuteazăcu un argument semnat de Ionel Stoiţ şi cu oprefaţă a lui Vasile Barbu, intitulată Literatura românăîn dulcele grai bănăţean la românii din Banatul sârbesc.Aici este amintită şi revista umoristică “Scărpinatu”(1992) care, alături de alte publicaţii (“Tibiscus”,“Familia”, “Folomoc”, “Sărcia” etc.), promovează,în exclusivitate, scrisul dialectal, contribuind la păstrareafiinţei naţionale şi a identităţii de neam a româniloraflaţi în afara fruntariilor ţării.]11Gheorghe Luchescu, Din galeria personalităţilortimişene, Timişoara, 1996, p. 46 – 47; Filologie XXV.Bibliografie, Timişoara 1982, p. 272 – 273; Al. Ruja(coord.), Dicţionar al scriitorilor din Banat, Timişoara,2005, p. 120 – 122.NicolaeGhineaAşa cum a fost…Eminunat să ai un prieten, dar e şimare mâhnire atunci când îlpierzi. Ţi se strânge inima ca săpoată slobozi o lacrimă neputincioasă şi săişte întrebarea fără răspuns că de ce se ducoamenii când se duc, dacă ne produc mareabucurie de a se naşte? Retorica interogaţien-o să-şi găsească niciodată răspuns, căcitocmai de aceea este, cum altfel, decât… retorică.Asemenea cuvinte îmi vin în minte cândscriu despre omul pe care mult l-am mai preţuit,Gheorghe (Ghiţă) Luchescu, profesordoctor, om de litere şi renumit diriguitor alunui vestit locaş de cultură.Era prin 1961 când paşii ni s-au intersectatprima oară. El, nou director al Caseide Cultură „Ion Vidu” din Lugoj; eu, profesorla o şcoală rurală din proximitate. Dupăun an – bună potriveală – el, tot director alaceleiaşi instituţii de care şi-a legat strânsviaţa zeci de ani bogaţi în împliniri, eu, inspectorla nou înfiinţatul Comitet Raional deCultură şi Artă. Aşa se face că amândoi „combăteam”,nu glumă, cum îi plăcea lui să spună,pe fertilul ogor cultural din această ariezonală. Şeful nostru de atunci, un „tovarăş”tare îndoctrinat politic şi exigent cât cuprinde,se numea Filotie. Acesta găsise în el unîmpătimit al „muncii culturale”. Sintagma cupricina nu sună deloc bine, dar ea era uzualăîn epocă. De trupa de teatru a Casei profesorul-directorse ocupa personal, iar atuncicând aceasta a devenit „teatru popular”, i-afost un bun manager. Era o mare cinste pentruurbea bănăţeană, fiindcă doar alte câtevaoraşe din ţară se bucurau de ineditul statutprivilegiat.În postura susmenţionată, s-a îngrijitde ridicarea continuă a nivelului calitativ alformaţiei, de organizarea spectacolelor şi aconcursurilor, de aducerea unor regizori profesionişticu care ansamblul să atingă celemai înalte standarde în materie, astfel că,prin osârdia lui şi a instructorilor, se obţineauan de an rezultate dintre cele mai prestigioase.Actorul Vali Sprânceană ţinea la zi, cu meticulozitate,într-un registru voluminos cuscoarţe groase, premierele, piesele jucate înoraş sau în diverse localităţi din ţară şi străinătate,numărul asistenţilor, distribuţiile, cusperanţa că toate însemnările se vor păstrapentru posteritate. Cum spuneam, severulFilotie, care rar avea cuvinte măgulitoare laadresa cuiva, manifesta faţă de profesorulLuchescu o atitudine vecină cu respectul.Nu conducea el cu pricepere instituţia culturalăce făcea cinste oraşului, regiunii, pânăşi ţării? Conducea… Totdeauna corect îmbrăcat,elegant aş spune, c-o vârstă de părnegru căzându-i din când în când pe frunte,tânărul Luchescu vorbea corect şi cursiv,manifesta voinţă şi hotărâre în susţinereapropriilor puncte de vedere şi dovedea sagacitateatunci când intuia cu precizie acele i-dei pe care şeful voia să le audă. Parcă-l vădîncă vorbind despre un recent concert al Corului„Ion Vidu”, despre o premieră a teatruluisau enumerând activităţile bogate alediferitelor cercuri cultural-artistice, multe lanumăr. Când venea vorba despre prezenţapublicului la astfel de manifestări, deschideamasivul registru al lui Vali, din care nu lipseanimic esenţial. Raţionamentul era simplu:dacă stă scris acolo, musai să se fi petrecut.În tot acest timp, mai marele acelei reuniuniîl asculta cu interes, dădea uneori din cap aaprobare, dar nu-l întrerupea aproape niciodată.La un moment dat se transfigura, ochiiîi căpătau o anume umezeală, care le sporealimpezimea, iar mâinile şi le împreuna într-opoziţie care făcea să i se ghicească stareade contemplaţie ce-l învăluia. Iar la final, catrezit dintr-un vis frumos, glăsuia cam aşa:„Da, tovarăşe, ai dreptate, iar voi ceilalţi luaţiaminte la cele spuse şi învăţaţi din experienţadumnealui. A vorbit simplu şi la obiect. Ceeste al lui este: are rezultate.”Instructorii culturali ai Casei jubilau. Directorulavea spate tare, lucru care îi protejaşi pe ei de contactul direct cu Filotie, unuldur, pe care nimeni nu şi-l dorea. Foarte binecă cineva îi reprezenta cu succes. Îmi aducaminte de o amplă analiză a activităţii artisticede masă care a avut loc la raionul de partid.Acolo s-a desprins ideea reactivării unor formaţiice-şi încetaseră apariţia în public şiînfiinţării altora, în aşezările unde existaucondiţii prielnice. Nu e firesc, se sublinia cuaceastă ocazie, ca în raionul în care s-a născutmişcarea corală din ţară să scadă simţitornumărul ansamblurilor de acest fel. Receptivla tot ce venea de la partid, Filotie a luat omăsură radicală. Ne-a trimis pe toţi prin celepeste 90 de sate cu misiunea de a nu reveniacasă până ce corul din localitatea repartizatănu se (re)pune pe picioare. Eu făceam cuplucu Luchescu, alături de care m-am prezentatla Ictar-Budinţ, unde vârstnicul învăţătorBucovan se mândrea cândva cu un ansambluprestigios, peste care se lăsase tăcerea camde multişor. Ghiţă îi pune învăţătorului, dinprima, următoarea neliniştitoare întrebare:„Ce se întâmplă la dv., domnule dirijor, şi-aupierdut ictărenii vocea?” Bătrânul dascăl, caren-avea haina ruptă-n coate pentru simplulmotiv că purta doar cămaşă, se amuză dinplin la auzul acestor vorbe, însă ne linişti îndată,făcând observaţia că problema nu sepune în aceşti termeni radicali: „Oameniicântă şi acum la fel ca altădată, Dumnezeunu i-a privat de acest dar, însă nu laolaltă şidoar când le face plăcere. Ca să se adune,trebuie să existe cineva care să ia iniţiativaşi acelaşi sau altul să-i conducă. După cumse vede, eu am îmbătrânit şi nu mă mai ţin picioarele.”„Dar nu-i adevărat, vi se pare doar,noi vedem că sunteţi încă verde.” Măgulit deobservaţia noastră, dirijorul ne arătă dinţii rari,într-o încercare silită de a surâde: „Dacă ziceţidv., hai să mergem împreună pe la caselecoriştilor, că sunteţi oameni cumsecade şi mânaţide-un gând ales.” Toată acea zi am bătutcu pumnul în porţile acelor cetăţeni din celedouă sate, care mai cântaseră sau erau susceptibilide a fi cooptaţi. În special tineri. Impresionantera că nu ne-au primit cu ostilitate,poate şi pentru că îl respectau prea multpe învăţător. Şi iată că, prin strădaniile noastreconjugate, în amurg, sala căminului viermuiade localnici, iar mai târziu, în prag denoapte, cca o sută de persoane interpretau binişorNegruţa lui Vidu. Iar după aceea, cu satisfacţialucrului bine făcut, am acceptat săfim „omeniţi” în casa întinsă a dascălului deţară, şi apoi, în miez de noapte, pe lună plină,străbatem un drum longitudinal, ca să sosimmai repede la gară şi să urcăm în primul trendisponibil pentru a ajunge la soţiile prea multlipsite din prezenţa noastră.Mare bucurie mare trăit Ghiţă cânddragul lui Teatru Popular a participat la activităţilecelui de al 40-lea Festival „Alois Jirasek”,care s-au desfăşurat, timp de o săptămână,la Hronov, în fosta Cehoslovacie. Erala un an după ce tancurile sovietice călcaserăsub şenile aşa-numita „Primăvară de la Praga”,iar România se solidarizase cu acel mândrupopor. Au fost momente de intensă simţiresufletească atât datorită călduroasei primiri,cât şi succesului spectaculos de la Hronovşi Police, răsplătit cu Diploma de Onoarea Festivalului pentru prestaţia din piesele„Brodway Melody 1492” şi „Epoleţii invizibili”.După aceea, s-a străduit din răsputeri ca trupasă ia parte la un festival ce avea loc la …Londra. Greu de tot să izbutească, pentrucă Anglia făcea parte dintr-un sistem socialpotrivnic nouă. Prima dată trebuia să ajungăacolo în 1980, dar vizele actorilor au fostrespinse. Motivul? Foarte, foarte serios ! Sezicea că una dintre actriţe ar fi şoptit alteiaaşa, în glumă, că dacă-i cade pe mână vreunlord, lasă totul baltă la ea acasă şi rămânetot restul vieţii pe Tamisa. Vorba a ajuns, nuse ştie cum, unde nu trebuia şi, în consecinţă,deplasarea mult aşteptată a fost anulată.Ghiţă era galben de mânie, dar la râvnita ideen-a renunţat, şi bine a făcut. Peste alţi doiani, visul de a vedea Londra, adică „iadul” capitalist,s-a împlinit. Astfel, între 20 şi 27 iunie1982, lugojenii luau parte la cea de a şaseaSăptămână Internaţională de Tetaru Amator.Răspundeau, în fine, invitaţiei animatorului„The Questors Theatre” din capitala Angliei.Din păcate, s-au acceptat doar 16 persoanedintre cele 25 câte fuseseră distribuite. Înaceastă neplăcută situaţie, toţi au fost nevoiţisă devină actori: şi Gheorghe Luchescu, director,şi D.R.Popescu, regizor, chiar şi M.Lupulescu, responsabil cu sonorizarea. Darpână la urmă s-au descurcat, românii fiind recunoscuţipeste tot pentru inventivitatea lor.Şi în ciuda existenţei atâtor lorzi pe malurileTamisei, nimeni n-a rămas la Londra. Ce săfacă acolo? Dar este la fel de sigur că spectacolulcu Nevestele vesele din Windsor deW.Shakesperare a fost, ca montare, cel maibun din concurs. Evenimentele din Decembrie1989 i-au sporit speranţa că tot ceea ceîl deranja în comunism va fi corectat în capitalism,însă, din nefericire, lucrurile nu numaică nu s-au îmbunătăţit, ci au apucat peo cale descendentă. Cu toate acestea, corulşi teatrul şi-au menţinut şi chiar intensificatactivitatea, susţinând acum destule spectacoleşi în străinătate doar că Gheorghe a părăsitCasa de Cultură, fără voia sa. Oamenimici la suflet dar mari la patimi l-au dezamăgitprofund. Şi-a continuat apoi activitatea înînvăţământul preuniversitar şi superior, iarîn urmă cu un deceniu, s-a învrednicit săconducă destinele culturii judeţene. În aceaperioadă, când îşi susţinea ritos o opinie, o-chii lui mari şi rotunzi împrăştiau în jur scântei.Cu o revigorată energie şi-a îndeplinit şiaici obiectivele propuse, iar oficialităţile timişeneau constatat că nu se înşelaseră atribuindu-i,tocmai lui, greaua însărcinare.Întotdeauna, dar mai cu seamă în aniide pensie, masa sa de lucru era plină de proiecteîn derulare. Abia apăruse romanul postumal Anişoarei Odeanu Fantomele de la ValeaLungă şi aştepta cu nerăbdare anul 2012,când se va sărbători centenarul naşterii scriitoarei,festivitate pe care o pregătea de mult.Numai Dcă timpul n-a mai avut răbdare.esigur că Lugojul este un oraş maidegrabă mic, dar oamenii lui aspirăla idealuri înalte. Unul dintreei a fost profesorul şi scriitorul Gheorghe Luchescu,pentru care urbea aceasta devenise o-raşul său de suflet, în care acum, iată, se vaodihni în pace, alături de zeci de personalităţiilustre, ale căror biografii el s-a învrednicitsă le încredinţeze tiparului, rezultând cunoscutulvolum intitulat Lugojul cultural – artistic.Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

22BanatIon CălimanIcoana satului de odinioară(2)Este plină de vibraţie şi sensibilitate ba Eva, Beţâcu, Tocana, Uica Nesa lu Breulă,Leguma noauă, Vaca lu Gârda etc., în ca-şăgalnică imaginea prieteniei, închipuităantum şi postum, cu vântul,un apropiat nedezminţit al copilăriei poe-din experienţa sa profesională şi de viaţă, căre sunt prezente câteva secvenţe mai „şoage”tului, un vehicul metaforic ludic, dar şi un potenţialduşman fără suflet sau chiar trădător: poetică. În strânsă legătură cu tema iubirii,avatarurile existenţei pot deveni mărturisire„Vânt nebun dă altădată,/ Tu-m eşci priecen mai trebuie consemnate poemele apropiateşî duşman,/ C-o să vină vremea-odată,/ Când de lirica populară, care sună nu numai înnu dai pă mine-un ban;// Ai să prinz şî tu momentu,/Cum şî Iuda o trădat,/ Să-m astupi în doinei anonime, cât şi a romanţei: Murgule,metrica versului tradiţional, ci şi a melosuluigrabă urma/ Pă pământ unge-am umblat.// coamă-mpenată; Drag m-o fost gealu să-lŞ-atunşi când pământ oi fi,/ Tu-ntorcându-ce sui; Să mă prefac în vânt; Tu n-ai vrut etc.,tăt roată,/Dă la cap cruşe-ai să-m zmulji,/Vânt dintre care unele, prin enumeraţiile multiplenebun dă altădată!” (La căsuţa părincească), şi diverse, cât şi prin bogăţia de imagini şiacest joc de-a viaţa şi de-a moartea reprezentândînţelegerea resemnată, detaşată, supetorului.ipostaze acumulate, merită toată atenţia citirioarăa destinului omenesc, fapt care demonstreazăcă Ionel Peia reuşeşte, prin ambigui-cu virtuozitate descriptiv-narativă acţiunile,În multe situaţii, Ionel Peia îşi regizeazătate şi sugestie, să comunice contactul cu metafizicul,ţinta dintotdeauna a poeziei adevă-le exploatează liric, iniţiind şi fixând, la înce-conflictele, dialogurile şi întâmplările pe carerate, în câteva dintre cele mai reuşite versuri putul sau la sfârşitul creaţiilor, câte o învăţăturămoralnică, de comportament echilibratale sale. Într-o altă ipostază, vântului personificatnu-i vine să creadă că prietenul său, în societate, sau îndemnuri la penitenţă şicopilul de altădată, nu mai este în viaţă şi se credinţă. Unele din poeziile sale sunt chiartânguie după acesta „cu jeamăt şî cu lacrimi consacrate religiei şi credinţei strămoşeşti:grele”, căutându-l prin locurile ştiute numai Copil orfan; Irozî dân Cimişoara; Mândră-i,de cei doi şi chemându-l ca la joaca de odinioară.Melancolic, vocea textului îi împacă neturipărinteşti (Pricitu), teme ecologice (Tris-Doamne, primăvara etc, altele cuprind sfadumerireaîntr-un mod premonitiv, sugerându-isă-l aştepte „Pă când să scutură nuşii”. artificială, a unor bancuri, întâmplări hazliită îi acu pădurea) sau versificarea, uneoriŞi pomii roditori ai grădinii de altădată sau poante: Circulaţâia pân deşert; Dragostedevin protagonişti ai dialogului închipuit de cu păcat; Baba dă la Hâciaş; Un coleg; Bicapoet, întrebându-se miraţi, ca nişte prieteni, dă la colectiv; Martirii etc.despre absenţa celor care le-au stat pe ramuri Moartea, luată adesea în glumă de poetulşi le-au gustat, cu nesaţ copilăresc, fructele, nostru („gagica cu coasa”), este o realitateprilej nu numai de dulci amintiri, ci şi de numiride toponimice din preajma satului, de tând doar o trecere, o metamorfoză, nu o dis-şi face parte din firesc, din natural, reprezen-nume de vecini şi alţi consăteni, în grădinile pariţie definitivă, aşa cum, de altfel, este şicărora se aflau jinduitele „şioroveţă”. Pomii viziunea mentalităţii tradiţionale asupra acestuiultim mare prag al existenţei omului, înfructiferi ai lui Ionel Peia „givănesc” între ei:„Ş-ai s-auz cum doi şireş/ Givănesc cu un băgrine,/Şuşcăindu-să întruna/ Şî-ntrebându-să ipostaza mioritică în faţa implacabilei stingerispaţiul locuit de români, iar Ionel Peia adoptădă mine”, aşteptându-i pe neastâmpăraţii copii,că doar i-o mai mâna dorul să le guste fruclitateaAacesteia.tele, întrucât „Pântru ei am tăt rogit”, monolo-utorul se încadrează în aceastădin materialitatea lumii, dar nu şi din spirituagheazădarnicii arbori într-o similaritate a-viziune, iar lamentaţiile sale nuproape magică cu poftele infantile. De altfel,ating nivelul suprem al disperării,creaţia poetică a lui Ionel Peia este preponderentpastorală, bucolică, am zice, în care gealuri. Motivul este adus în demersul liriccum rezultă din poezia Dă pă munţ şî dă păse încheagă, după cum am amintit, un topos al poetului doar în relaţie cu anotimpurilerural bine conturat, cu toată încărcătura sa autumnale şi hibernale, aşa cum şi disperareade imagini şi ademeniri, topos declanşator ori speranţa individului din mediul rural esteal fluxului memoriei, determinându-l pe poet legată de ciclul anotimpurilor. În unele poeziisă pornească, pe calea memoriei afective, îşi imaginează cum poate fi pe Lumea deîn recuperarea timpului pierdut din ipostaza Dincolo, dar imaginile sale nu sunt tulburătoaresau morbide, aşezându-se în viziuneasa paradisiacă, în care omul este împăcatcu sinele şi imediata sa apropiere. tradiţională despre „haia lume”, mai ales căVântul, izvorul, pomii, dealul, valea, grădina,cimitirul, pădurea, paradigme şi imagini încărcând astfel mesajul cu acumulări de vi-poetul adaugă tehnica folosirii conjuctivului,redundante pentru poezia lui Ionel Peia, sunt ziuni şi trăiri de dincolo de existenţa fizică,un fel de actanţi magici prin intermediul căroraeul poetic vorbeşte (dialoghează) cu pro-(Bezna neagră). Remarcăm, totuşi, o atitu-cum rezultă dintr-o poezie cu un titlu licenţiospriul trecut, devenit, astfel, strat sacru al amintiriidin care se alimentează cu prospeţime zie în grai bănăţean: poetul îşi proiectează,dine specifică lirismului modern într-o poe-materia şi atmosfera, haloul poemelor sale. printr-un fel de detaşare obiectivă, apolinică,Ca şi vântul, izvorul este nu numai paradigmaunui topos romantic, care adună, stare legată, firesc, de anotimpul hibernal,propria moarte, văzându-se în „copârşău”,fiind sursă a vieţii şi a practicilor rituale, ca deplângându-şi apoi destinul, pentru că aapă neîncepută, loc sacru al purificării şi al rămas orfan la 9 ani (Soarta blăstămată).efuziunilor erotice, ci este văzut de poetul Pe bună dreptate, în versurile acestuinostru şi mult mai pragmatic, în utilitatea sa volum al retrospectivei nostalgice, poetul deplângestarea actuală a satului bănăţean, carestrictă pentru comunitatea românească detip tradiţional. Astfel, poezia Doru care-m a ajuns locul în care nu se mai întâmplă nimic,cât şi singurătatea bătrânilor rămaşi ne-dă târcoale recompune un adevărat ritual alspălării rufelor la izvor, după tipicul tradiţional,de către femeile satului bănăţean colinar, când copiii şi nepoţii acestora sunt nevoiţiajutoraţi, în aceste toposuri ale ruinării, pecu „şenuşă dă leşâie”. De altfel, imaginea să se autoexileze, pentru a-şi câştiga traiulizvorului este una redundantă, asociindu-se, zilei în alte zări.în câteva poezii, cu alte ipostaze ale trăirii lirice:puritatea, visul, nostalgia, dorul, iu-dedica o poezie lui Ştefan Pătruţ (Vaca lu’Nici Ionel Peia nu pierde ocazia de abirea... Stabilit la oraş, Ionel Peia mai stăruie Pătruţ), motiv devenit simbol şi model alîn nostalgia satului placentar, care, prin icoanelesale de altădată, îi dă târcoale cu dorurile prin creaţia poetică, cât şi prin devotamentulmai tuturor creatorilor în grai bănăţean, atâtsale. Din acest punct de vedere, partea a douaa poeziei amintite mai sus (Doru care-m culturii şi spiritualităţii Banatului (făcând par-dăruitului profesor pentru acest fenomen aldă târcoale) merită toată atenţia. În aceeaşi te din aşa-numitul baroc bănăţean, după cumarie semantică a dorului, dar cu trimiteri mult consideră Lucian Blaga), mai ales prin episoduladevărat despre „cărturarul cel de ob-mai concrete, la o iubire de altădată, „cu ochicăprui”, poate fi încadrată şi poezia Drag şte”, care şi-a vândut vaca din bătătură, pentrua-şi tipări una dintre cărţi.m-o fost gealu să-l sui, comportând (evidente)influenţe din doina populară de dragoste Îl întâmpinăm cu drag şi entuziasm, prinşi dor. După cum am văzut, nostalgiile care aceste rânduri, pe poetul Ionel Peia, cel careîi declanşează dorurile sunt multiple şi, din a trăit îndelung în compania versului religiosacest punct de vedere, Ionel Peia are o imaginaţiebogată, pe măsura trăirii întâmplărilor şi venind, acum, cu mare întârziere, dar cuşi în grai, slujindu-l şi slăvindu-l toată viaţade altădată. Dorul de sat, dorul de locuri, proaspătă şi nostalgică strădanie, în luminachipuri şi împrejurimi ştiute, dorul de toate cărţii tipărite, cu glasul său elegiac, aducândale copilăriei îl determină mereu să se întoarcăşi să-şi amintească cele mai diverse cut şi a copilărit, văzându-l şi acum ca peicoana satului de odinioară, în care s-a năs-şi chiar cele mai hazlii întâmplări, convingându-neprin poezii precum: Într-un sat, Ba-de energii existenţialeun adevărat „colţ de Rai”, reazem şi întăritorsolare.Alexandru MoraruLa braţcu istoria*Jurnalist cu fler recunoscut şi prizăorganică la social, Dumitru Oprişora scos recent o carte: De pe frontmai vin veşti triste, Editura Brumar, 2011,Timişoara. Volumul conţine 24 de lucrări,mai precis, 24 de reportaje depăşind limiteleclasice ale genului şi expanând în zona superioarăşi interesantă a povestirii.„Eroul” tomului de faţă este Războiul,cu toate conotaţiile sale negative. Umbra sae aidoma unui pled uriaş şi sufocant, aşternându-seasupra întregii cărţi, ca o ceaţă amorţii programate. Totul se subordoneazăacestui zeu crud şi absurd – veritabil molohce nimiceşte şi devorează fără preget şi noimă.Adiacent lui, apar şi oamenii, recte personajele.Fiecare cu istorisirea sa, cu dramaşi tragismul său. Ei sunt veteranii şi supravieţuitoriicelei de-a doua conflagraţii mondiale– ultimii „mohicani” ai dezastrului planetarcu iz de apocalipsă.De pe front mai vin veşti triste nu serezumă doar la rememorarea unor fapte dearme ale trecutului, oricât ar fi ele de spectaculoase,ci, mai presus, proiectează conturulexistenţial al fiinţei dincolo de percepţia noastrăimediată. Naraţiunea mişcă supapa emoţieidezvelindu-i plastic resorturile intime, laturasensibilă şi teribil de marcantă a descărcăriisufleteşti convertite în confesiune. Şipe care autorul o captează cu meşteşug, împodobindu-oapoi cu aura expresiei elevateşi sugestive. Răbdare şi tact – două însuşiriparticulare, printre altele, ale prozatoruluiDumitru Oprişor. Ele îi permit libertăţi deexploatare şi de relaţionare adecvate în contextulîntreprinderilor sale creative.Douăzeci şi patru de reportaje-povestirioglindind tot atâtea destine, pe care panaiscusită a autorului le-a redat memoriei colective.24 de ipostaze în care omul-victimă şisemenul-călău interferează în acelaşi spaţiual nebuniei generale declanşate de război. Şipoate că atunci când tinerii de astăzi vor citiaceastă carte, vor afla şi ei că, odată, autrăit (şi mai vieţuiesc încă) nişte compatrioţicare au făcut ceva pentru ţara asta. Au luptatşi au murit în numele ei.Nu e de mirare că Dumitru Oprişor aconceput o astfel de lucrare, întrucât e imposibilădisocierea scriitorului de om. Săritorla nevoie, gata să întindă oricui o mână deajutor, el simte instinctiv şi pariază pe mizeimportante. Natura sa participativă transparepregnant din orice pagină. Subiectul l-a acaparatşi incitat, reuşind, prin implicare deplină,o nouă izbândă editorială mustind de a-devăr şi rosturi adânci.Demersul său epic-recuperator – act încărcatcu responsabilitate, altruism creatorşi, desigur, de infinit respect pentru suferinţaşi jertfa înaintaşilor – nu poate fi decât salutar.El se înscrie în seria acelor restituiri deschizătoarede noi perspective asupra gestuluiasumat şi prin care individul se ia la „trântă”cu Istoria. Că a biruit sau nu, are mai puţinărelevanţă: esenţială este contribuţia, împărtăşireaunui crez animator. Bun psiholog, DumitruOprişor sondează cotloanele fiinţei, izbutind,cu măsură şi fineţe, extragerea acestuifilon afectiv axat pe mărturia credibilă aunor oameni însufleţiţi odinioară de un scopînălţător şi care şi-au servit necondiţionat şiintegral patria.*Dumitru Oprişor, De pe front mai vinveşti triste, Timişoara, Editura Brumar, 2011.Mirela IspăsoiuPescuitulîntâmplarea subcoada de peşte duceacul răbdător*pescarii somnuldesgroapă sub intestinmormânt în lac*solzii sclipesc submâini criminale dorcap-coadă spintecBăuturi caldeceaiul de tusedin foi de ceapăodihnea limba*vin fiert tămâiosmiros a scorţişoarăvocea camerei*petale în clocottrandafiri în lapteceainicul ardeToamnape trunchiul uscatgenunchii corpului aubanca apusului*petale prin gândgutuia bombată subflori de zahăr*felicităriprimite prin potop trecpodul ceruluiÎn noapteîn noapte alergnisipul prin tălpi vâslescrâurile sperie*luceferii prindmâna balansată pierdsteaua lunară* prin lună privesccorabia stelelor, subpas trag clopoteDe Paştiouăle de lemnsuspendă domesticacrudul spart în cap*duet în duel ouăscot vârf alb-roşu adevărscris – Hristos a-Înviat*clopote bat, plângbolnavii cer iertareviul e liberVaracoş de căpşunialbina fierbe gemulfeţe sub măşti*valul ochilorduc scoicile pe plajapielii otrava*rădăcinilesapă mormântul sub pomumbra ceruluiCinăsub tacâm citeamPoftă bună, scrisă desfaţa de masă*Prieteni – unul în dreaptaaltul în stânga sărutmâna, îngerii*dau ocol caseirândunici în zbor plângun cerc rotitorTurneucând fiecare iadin pas bunul rămas certălpilor carneaBonsaicopac neroditfără anotimp orbiistâlpii gândiriiAnul Noutrunchiul în scoarţăsfere numără aniirup ramurile*Mieii albi vinsă binecuvântezecu jertfa în albBanat, anul VIII, nr. 12, 2011

Banat23Constantin-Tufan StanVechi familii de intelectuali români lugojenieditării traducerii lui M.Bejan, în volum separat, a fostconsemnată în acelaşi număr alperiodicului ASTREI: „Chronicon AnonymiBelae Regis Notarii. Gesta Hungarorum/Cronica notarului anonim al regelui Béla.Faptele ungurilor, tradusă din limba latinăde Mihail Bejan, notar public reg. în Lugoj.Sub acest titlu a apărut, în Editura Asociaţiuniipentru Literatura Română şi Cultura PoporuluiRomân, în vol. separat de 93 pag.,8ş, întâia traducere românească a celei maivechi cronici a Ungariei, reprodusă din «Transilvania»a.c., paralel cu textul latin, întregitşi adnotat după o ediţiune mai recentă a Aca-Mihail Bejan, autorul primeitraduceri în limba română a Croniciinotarului anonim al regelui Béla(5)Cea mai importantă realizare peplan cultural a lui Mihail Bejan oreprezintă elaborarea primei traduceriîn limba română, după textul originalredactat în limba latină (aflat în BibliotecaFamiliei Imperiale din Viena), a unei operecapitale pentru istoriografia românească:Cronica notarului anonim al regelui Béla.Faptele ungurilor/ Chronicon Anonymi BelaeRegis Notarii. Gesta Hungarorum (TiparulTipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1899) 1 .Opusul, publicat într-o ediţie bilingvăromâno-latină (cu o Introducere care îi aparţine,probabil, lui Corneliu Diaconovich, celcare îşi asumă şi prezentarea, în paralel, atextului în limba latină şi a unei bogate bibliografiiîn limbile maghiară, germană şi română),a fost premiat de Academia Română, M.Bejan fiind unul din primii cărturari lugojenilaureaţi ai celui mai înalt for ştiinţific din RegatulRomân 2 . Textul preţioasei traduceri fusesepublicat iniţial, în acelaşi an, în „Transilvania”,organul Asociaţiunii pentru LiteraturaRomână şi Cultura Poporului Român:„În editura proprie a Asociaţiunii au apărutîn anul din urmă două scrieri de mare importanţăpentru istoria noastră naţională. Anume,s-a publicat Cronica Notarului Anonim alRegelui Béla, cel mai vechi şi mai preţios izvorpentru istoria poporului român. Este deadreptul inexplicabil cum o scriere atât deimportantă pentru istoria noastră, o scriereîn jurul căreia s-a creat o întreagă şi foartebogată literatură în toate limbile culte, a pututrămâne până acum netradusă chiar în limbaromână şi astfel neaccesibilă cercurilor mailargi ale publicului nostru cetitor” („Transilvania”,Sibiu, organul Asociaţiunii pentru LiteraturaRomână şi Cultura Poporului Român,XXX, IV-V, 1899, 248).Reluareademiei Maghiare. […] Broşura, afară de ointeresantă introducere, cuprinde un facsimilal primei pagini din cronică (reprodus dupăEnciclopedia Română), apoi vasta literaturăreferitoare la Anonymus, în limba latină,germană, maghiară şi română, ce se întindepe 11 pag.” (Ibidem).Bibliografie:Istoria Românilor 2010, III = Academia Română,Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Istoria Românilor,vol. III, Genezele româneşti, Ediţia a II-a,revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti.Note:1Potrivit altor opinii (Paul Lazăr Tonciulescu),traducerea s-ar fi făcut după ediţia publicată în 1892,în limba maghiară, de László Fejérpataki, membrucorespondent al Academiei Ungare de Ştiinţe, notelede subsol din ediţia cărturarului lugojean aparţinându-iacademicianului maghiar. Explicaţiile din Introducereaediţiei Bejan risipesc, parţial, unele ambiguităţi:„Deşi traducerea dlui Beşan, după informaţiunileluate de la locurile cele mai competente,este pe deplin fidelă, ne-am văzut totuşi îndemnaţica, pentru ridicarea valorii publicaţiunii noastre, sădăm paralel cu traducerea română şi textul originallatin, întregit şi adnotat după o ediţiune mai recentăa Academiei Maghiare”. Manuscrisul Cronicii fuseseînaintat, în 1897, Tipografiei şi Librăriei Diecezanedin Caransebeş. Printr-o adresă semnată de TraianBarzu, directorul instituţiei, datată 14 decembrie1897, Mihail Bejan era înştiinţat asupra motivelorrefuzului de a i se tipări traducerea: „SpectavereDomnule! Cu referinţă la ofertul ce aţi binevoit ami-l face în privinţa tipărirei şi editării opului AnonymiBelae Regis Notarii, vin a vă comunica, cu profundregret, că am comunicat afacerea cu mai mulţidomni competenţi în cauză şi toţi au convenit înpărerea că lucrarea Spectaverităţii Voastre e valoroasă,dar numai puţini specialişti s-ar interesa deea şi astfel tipografia noastră n-ar putea să-şi scoatănici măcar spesele efective”.2Cea de-a doua traducere a Cronicii a fost realizatăde academicianul Gheorghe Popa-Lisseanu, în 1934,în Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. I, Bucureşti,iar cea mai recentă îi aparţine lui Paul LazărTonciulescu (Editura Miracol, Bucureşti, 1996), care,în Prefaţă, încercând să risipească opiniile contradictoriicare au persistat timp de decenii în istoriografiaromânească, argumentează ipoteza potrivitcăreia autorul Cronicii ar fi notarul regelui Béla I alUngariei (1061-1063). Originalul cronicii s-a pierdut,dar o copie în limba latină a fost identificată, în1746, în Biblioteca Familiei Imperiale din Viena,fiind transcrisă şi publicată, pentru prima oară, deJohannes Georgius Schwandtner, în anul 1765, înScriptores Rerum Hungaricarum. Potrivit celor mairecente investigaţii istoriografice, există posibilitateaca autorul cronicii să fie Paul, episcopul Transilvaniei,notarul regelui Béla al III-lea (v. Istoria Românilor2010, III, 242-246).3Cealaltă scriere la care se face referire esteConscripţia Episcopului I. I. Klein despre stareanumerică şi bisericească a românilor din Transilvaniala anul 1733, „cea mai veche statistică a românilor[…], copiată de zelosul bibliotecar al Asociaţiuniidupă un manuscris din biblioteca Brukenthal”(„Transilvania”, Sibiu, XXX, IV-V, 1899,248, 279, 280). Traducerea notarului Mihail Bejan(în scrierile din perioada antebelică, numele său a-pare, într-o grafie maghiarizată, în mai multe variante:Bésan, Besanu, Beşan sau Beján) a fost publicată,în serial, într-o variantă bilingvă (în limbilelatină şi română), cu o consistentă Introducere, nesemnată(elaborată, probabil, de Corneliu Diaconovich,directorul publicaţiei şi prim-secretarulASTREI; potrivit altor surse, autorul Introduceriiar fi Nicolae Togan), însoţită de un bogat aparatbibliografic, cu titluri preluate din literatura de specialitateîn limbile latină, maghiară, germană şiromână, în „Transilvania”, Sibiu, XXX, I, 1899, 14-41 (cu un facsimil după originalul în limba latină,aflat la Viena), XXX, III, 1899, 72-165, şi XXX,IV-V, 1899, 132-164. Alte informaţii despre prioritatealui Mihail Bejan, în „Transilvania”, buletinde tehnică a culturii, Sibiu, 67, iulie-august 1936, 4,242.HaiganuşPreda-SchimekNoutăţi muzicaledin VienaDeparte de lumină: „Din casamorţilor“ de Leoš Janáčekla Staatsoper din VienaDe obicei luna decembrie este încărcatăde oferte muzicale, mai multechiar decât cele care abundă oricumîn decursul stagiunilor la Konzerthaus,Musikverein, Staatsoper sau Theater an derWien. Tradiţionalele concerte cu program deCrăciun (care încep cu mult înainte de data calendaristicăa praznicului creştin) nu au lipsitnici anul acesta. În plus, târgurile şi iluminaţiaabundentă – stele, globuri, pomi împodobiţi– fac să crească numărul de vizitatori.Mulţi poposesc la unul sau altul dintre concerte,continuînd să trăiască pe durata vacanţeiîntr-o lume sclipitoare şi caldă: lumea ieslelor,dar şi a vitrinelor cu zăpadă de vată moaleşi albă. Dar nu despre feeria construită dincalcul economic şi nici despre foamea de povestea celor care umplu sălile de spectacolîn luna decembrie aş vrea să vă vorbesc. Cidespre o ofertă muzicală la care am asistat,cu totul discordantă în acordul armonios, artificialsau nu, pe care îl percepeam pretutindeni.,Am resimţit premiera ultimei operescrise de Leoš Janácek, „Din casa morţilor“după romanul omonim de Fiodor Dostoievski,prezentată în premieră la Opera de Statdin Viena în 11decembrie, ca pe un gong cutremurător,neliniştitor aproape. Amintirile dintr-unlagăr de deţinuţi din Siberia, unde Dostoievskifusese condamnat la muncă silnică în1849 pentru vina de a fi citit literatură „subversivă“,sunt prelucrate sub forma unui roman.Janáček le-a transpus în muzică într-ooperă testamentară despre abisurile firii u-mane: despre frică, deznădejde, torţionari şitorturaţi, vinovaţi şi călăi. Privarea de libertateface pe cei vinovaţi mai vinovaţi; vinilenu se ispăşesc, ci se multiplică într-un cercvicios indus de absenţa oricărei orientări morale.In montarea germanului Peter Konwintschny,lagărul de deţinuţi ia forma unui clubmafiot la fel de sumbru. Si aici condamnareaeste definitivă, nădejde de salvare nu există.Opera de nouăzeci de minute aduce pe scenădamnaţi, victime, bolnavi incurabili de teamă,manipulaţi de ură, de remuşcare. In Casa Morţilorvuieşte vântul, lanţuri schelălăie sinistru,şuierul fierăstrăului aminteşte de sânge, deconvulsii, de răni deschise. Personajele îşi povestesccrimele fără să le înţeleagă şi fără săse căiască, răul stârneşte râset, crima (subliniatăde regie poate mai mult decât fusese înintenţia autorilor Dostoievski-Janáček) pângăreşteorice urmă de curăţenie sufletească.Janáček a compus pentru tulburătorul subiecto muzică pătrunzătoare, sfredelitoare,intensă. Prevalează acordurile descărnate, a-cutele insistente, sonorităţile subţiate sau repetatespre a amplifica nervozitatea personajelor,în timp ce imaginea scenică, voit şocantă,apelează la momente de brutalitate fizică,perversităţi şi obsesii de coşmar. In distribuţiapremierei un rol central a ocupat compatriotulnostru Sorin Coliban (Alexánder PetrówitschGorjántschikow), în timp ce AlexandruMoisiuc a întruchipat un personaj sinistru(comandantul lagărului) cu o voce viabilă(operistic vorbind).Ieşind din sala de spectacol am încercatsă reintru în atmosfera de poveste a oraşului.Chiar falsă, exterioară, comercială, ea m-arfi ajutat poate să uit, să izgonesc într-un colţal minţii o teamă involuntară trezită de montareala care asistasem, de experimentul umanpe care îl zugrăvea. Dar mi-am amintit că seapropie Crăciunul, sărbătoarea Luminii careînvinge moartea, absentă atât din opera luiJanáček, cât şi din montarea lui Konwintschny.Păşim deja de peste zece ani într-un nou mileniuşi lumea unora dintre noi nu pare a fimai bună decât cea a lagărului descris de Dostoievski.Deşi neliniştitor, gândul reprezintăpoate începutul unei vindecări sau cel puţinal unei treziri. Dar unde vom găsi orientareamorală care salvează vieţi în afara şi înăuntrullagărelor?... Este o întrebare pe care mi-ovoi pune, cred, destul de des în 2012. Si lacare voi găsi din păcate prea puţine răspunsuriacolo unde ar fi de aşteptat: în şcoli, înteatru sau în mass-media.Banat, anul VIII, nr. 12, 2011

24BanatCarteBiblioteca din VestBanat, anul VIII, nr. 12, 2011