Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

ethica minima revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 3Iulian MOREANUA şaptea povestirecu un copilÎn prima zi din vacanţa de primăvară a clasei a VI-a,copilul a fost la primul spectacol din viaţa sa.„Extraordinara reprezentaţie” a fost anunţată în şcoală cudouă săptămâni înainte de a avea loc, prin două afişe; unula fost aşezat peste geamul Gazetei de perete, în parteadin stânga, acoperind rubrica „Aşa nu!”, iar celălalt pe uşacancelariei. Biletele le-a adus tovarăşa dirigintă, care a pusbani de la ea pentru cei ce nu aveau dar au promis că îi voraduce după vacanţă.Tata a scos din buzunarul de ceas în care n-a purtatniciodată aşa ceva, un pătrăţel de hârtie colorată, pecare l-a despăturit, dând la iveală o bancnotă de 10 lei.I-a întins-o băiatului: „sigur v-a obligat să mergeţi?”„Sigur!” A fost prima minciună spusă de copil, şi asta dinprea marea dorinţă de a-i vedea „în persoană” pe cei doimari comici ai micului ecran; apoi, urma să vină şi celmai îndrăgit solist de muzică uşoară al momentului,idolul său şi al multor tineri care îşi regăseau timidelepoveşti de dragoste în multe dintre textele cântecelorsale. Îi ştia de la Varietăţile de sâmbătă seara, pe carele urmărea din când în când la televizorul din Clubuluipetroliştilor, un Rubin 102 al cărui ecran gri se dereglamai tot timpul. Imaginile se derulau câteva secunde,când în sus, când în jos, până se găsea careva care sătragă un pumn în cutia de placaj lăcuit, televizorulrevenindu-şi ca prin minune.Spre Club au plecat din curtea şcolii, la ora 11 fără unsfert, încolonaţi şi în ordinea claselor. Diriginta spusesecă-i aşteaptă ca să meargă împreună, dar cum nu a maivenit, clasa copilului a fost însoţită de femeia de serviciu,tanti Anişoara. În sală s-a intrat unul câte unul. Un bărbatgrăbit în gesturi le lua biletul din mână şi-l dădea imediatunui puradel care după ce strângea un pumn de biletefugea cu ele în curtea Clubului şi le vindea cu 5-6 lei. Salaera aproape plină de copii veniţi şi de la alte şcoli careaveau repartizate anumite rânduri de scaune. Cei de laşcoala lor trebuiau să se aşeze undeva pe penultimelerânduri. Această „regulă” nu s-a respectat pentru multtimp, fiecare migrând unde voia şi pe unde îşi găseaprietenii. Undeva, pe la mijlocul sălii, cinci rânduri descaune erau ocupate de soldaţi care îşi roteau în toatepărţile căpăţânile tunse chilug, privind bălos la copilele şipuştoaicele ce chicoteau şi ţopăiau printre scaune ca niştevrăbii flămânde.Copilul s-a aşezat alături de Mirel (cu care e coleg declasă) şi de Luminiţa, care e mai mică decât el cu un an,motiv pentru care suferă încă de când copilul a mers laşcoală iar ea a mai rămas să facă un an de grădiniţă.Familiile celor trei locuiesc în aceeaşi casă mare şihttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmltrainică rămasă de la americanii veniţi aici după petrol.Mirel a început o discuţie peste două rânduri, cu un elevmai mare, iar Luminiţa a stat câteva minute pe scaunul alcărui placaj rupt i-a agăţat câteva fire de la ştrampii albi,şi a ieşit pe hol.La un moment dat, în difuzoarele de pe scenă a începutsă se audă un pufăit: „pfu-pfu-pfu!... probă de microfon!...,probă de microfon!..., unu, doi, trei…” şi tot aşa, câtevaminute, enervant şi inutil.Într-un târziu, şi pe neaşteptate, lumina în sală s-a stins;s-au auzit uşile închizându-se cu zgomote ruginite. Toţi auîncepu să ţipe şi să fluiere, amestecându-se vocile subţirişi piţigăiate ale copiilor, cu cele groase, dogite ale soldaţilorcare în plus mai scăpau şi nişte măscări ce te făceau săroşeşti. „Linişte!... Vă rugăm să faceţi puţină linişte!” astrigat cât a putut cineva de undeva de dincolo de cortinagrea de pluş, s-au auzit apoi nişte paşi tropăiţi şi obufnitură: „bă, care… mea a uitat firul ăsta aici?... Sorry!...”Cele trei uşi care dădeau spre hol au fost redeschiseimediat şi în sală a intrat lumina de afară, împreună cu unval de fum de ţigări.Neoanele din sală s-au aprins pentru câteva secundeapoi s-au stins la loc; pe scenă, încremenit într-un cercluminos aruncat de un reflector - un tip îmbrăcat fistichiuţinea cu două degete un microfon al cărui fir ieşea desub cortină. Însemna că tot pe acolo se strecurase şi el?se întrebă copilul amuzat. Făcea pe neştiutorul – nu elfusese cel ce scăpase înjurătura de mai devreme. Seaprinse iar lumina în sală. Cineva se juca, iar spectatoriiîncepură să râdă.Pe scaunul din dreapta, pe care stătuse Luminiţa pânăsă iasă pe hol, era aşezată o fată pe care copilul nu ocunoştea şi nici nu o simţise când aterizase acolo.Aceasta îl privi cu interes şi-l întrebă în ce clasă e. „Aşasea”, răspunse copilul. „Aaa, ce bine! Eu sunt a patra, dela şcoala 3… Pot să stau aici? Că m-am săturat să staulângă puştii ăia de-a patra şi-a treia!...” „Stai”, răspunsecopilul, privind pe rând spre uşile încă deschise, să vadădacă nu apare Luminiţa. „Tu ştii cine o să cânte?” îl întrebăfata. „Păi, cine să cânte? Ăia de sunt scrişi pe afiş…”răspunse copilul cu ochii tot către cele trei uşi. „Aaa… făcufata fără interes. Nu m-am uitat pe afiş… da’… o veni şiGiani Morandi?” „Cineee?...” făcu ochii mari copilul şi îiveni să râdă.Era nostimă fata! Avea două codiţe scurte prinse cufunde de culori diferite, iar obrajii îi erau plini de pistrui pecare roşeaţa pielii îi scotea şi mai mult în evidenţă, baparcă ai fi zis chiar că şi-i desenase ea cu un creionspecial. Era într-o agitaţie continuă, ochii îi fugeau în toatepărţile, făcea cu mâna în direcţii diferite salutându-se cucine ştie cine şi mesteca sârguincioasă o gumă cu care sechinuia să facă baloane ce nu-i prea reuşeau. Bun,nostimă, agitată, dar să spună aşa tâmpenie?!... „Ăla, tu,care a jucat în filmul În genunchi mă-ntorc la tine…”răspunse fata şi după ce sparse un balon se ridică de pescaun: „mă duc la clasa mea, poate treci pe la 3, întrebi deDana de la a IV-a B…”Pistruiata se pierdu spre rândurile din faţă. Îşi făcuapariţia, în fugă, Luminiţa: „aia nu era Dana de la 3?...”Copilul dădu din umeri, habar n-avea. Fata îi dădu câtevaseminţe umezite din pumnul în care le ţinuse strâns.

4revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010ethica minimaCel de pe scenă aşteptă să se mai potolească zarva şisă vadă ce se întâmplă cu lumina; bătu apoi cu un degetîn microfon – buf!, buf!, buf! - şi neoanele se stinseră iar.Râsete şi aplauze. Microfonul ţiui în difuzoare, iar cel care-lţinea cu degetele alea două de ziceai că-l frige îşi ceruscuze pentru toată tărăşenia asta cu lumina, care nu i sedatorase lui şi nici colegilor săi. Evident, cine ar fi pututspune aşa ceva? Asta nu interesa însă pe nimeni, mai toţicrezând că „incidentul” (cum i-a zis el) făcuse parte dinregia spectacolului.Tipul anunţă apoi că cei doi comici nu putuseră să facădeplasarea „în frumosul dumneavoastră oraş” din motivemedicale, şi nici îndrăgitul solist… Nu s-a înţeles însămotivul, pentru că soldaţii au început să fluiere şi să strige:„hoţii!... hoţii!... banii înapoi!...”; o făceau însă de sanchi,pentru că până şi copilul ştia că nu ei îşi plăteau biletul,indiferent că erau aduşi la spectacole sau la cinematograf,ci unitatea în care îşi satisfăceau serviciul militar.Prezentatorul nu i-a luat în serios, şi chiar le-a făcutzâmbind semne amicale cu mâna. Puştimea gălăgioasă,neînţelegând supărarea soldaţilor şi-a căutat locurilepărăsite până atunci, fistichiul a dispărut ca topit în cerculacela de lumină, iar cortina a început să se ridice cu unmilimetru pe secundă.Copilul era poate singurul dintre cei de vârsta lui careregreta că nu-l putea vedea şi asculta „pe viu” pe cel care,la Varietăţi, făcea sălile să plângă atunci când cântamelodia aia cu măicuţa şi băiatul ei care-i purta icoana „înfiecare gând, oriunde şi oricând”… Îi ştia pe deasupratoate cântecele, pentru că era de departe interpretul luipreferat. Avea şi o mulţime de poze cu el, tăiate de prindiverse reviste sau făcute rost la schimb cu altele, ale unorartişti pentru care nu se dădea în vânt. Ba chiar, zâmbiaducându-şi aminte, acum două săptămâni, la un fel deserbare ce s-a ţinut cu ocazia zilei de 8 Martie şi-a luatinima în dinţi şi a cântat un cântec de-al lui, Ai trecut iarpe strada mea, pe care i-l dedicase în gând Cristinei. Cepăcat, însă, că ea nu aflase lucrul acesta nici până astăzi.Îl bănuise în schimb Luminiţa, care-l şi întrebase, lasfârşitul serbării: „mă, tu ai cântat pentru sclifosita aia?”Copilul a simţit atunci că roşeşte şi nu a răspuns nimic;apoi şi-a dat seama că mai bine zicea categoric „nu”,pentru că, tăcând, recunoştea că aşa fusese – atunci însăse gândise doar că seara care se lăsase îl salvase de la ai se vedea obrajii arzându-i.Pe scenă, pe măsură ce cortina se ridica în urletele sălii,se conturau, încet, dinspre picioare spre cap imaginilecelor şase bărbaţi care alcătuiau formaţia vocal-instrumentalăX. Copilul o cunoştea, o tot văzuse la televizor şi o auzeamai toată ziua la radio. De altfel îşi şi începu programul cucea mai cunoscută melodie a lor, aia săltăreaţă, cuciobănaşul…După ce au terminat-o, şeful formaţiei, cel care avea şicel mai lung şi plin de cârlionţi păr dintre toţi, îşi prezentăcolegii de „trupă”. Adică: un ins cu ochelari cu lentilelerotunde, care cânta la orgă, un toboşar ce făcea tot felulde şmecherii cu beţele, învârtindu-le în toate felurile că laun moment dat nici nu le mai vedeai, alţi doi chitarişti, caşi el, cârlionţatul, şi încă unul care cânta doar din gură şibătea o tamburină de picior. Şeful, în afară de chitarăavea să mai cânte la nai şi la fluier şi, în plus, şi din gură.http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlLa un moment dat a încercat ceva şi la muzicuţă, dar cumnu mai avea suflu, s-a lăsat păgubaş şi a băgat-o înbuzunar, după ce mai întâi a încercat s-o prindă subcentură de unde însă a căzut pe podea când şi-a suptpuţin burta. Erau îmbrăcaţi toţi în cămăşi roşii lucioase,cu sclipici, iar pantalonii de piele îi aveau băgaţi în niştecizme albe, înalte şi cam largi, ce le clămpăneau înpicioare când făceau câţiva paşi pe scenă.Cei şase erau foarte bine dispuşi, n-aveau nici o grijă,vorbeau între ei şi râdeau cine ştie de ce, că te şi întrebaicum de mai reuşeau să cânte şi la instrumentele lor. Doarcel de la orgă părea a nu se simţi în apele sale, pentru cădin când în când ducea mâna la burtă de parcă aveacrampe la stomac.Atmosfera în sală s-a încins rapid, toţi ţopăiau şi strigauca apucaţii, şi până şi Mirel, cel mai cuminte elev din clasalor sărea aritmic de pe un picior pe altul şi scotea nişteurlete de care copilul nu-l crezuse capabil niciodată; larândul ei, Luminiţa bătea din palme şi fredona afonăfrânturi din cântecele revărsate din difuzoarele hârâite.Însă de departe soldaţii - care, aşa cum stăteau pe scaune,umăr lângă umăr îi apăreau copilului ca un şir unduitor decapete de popice gata să cadă dintr-o clipă în alta -,făceau cea mai mare hărmălaie. Lucrul acesta nu îideranja deloc pe cei de pe scenă, care chiar îi lăudau pe„bravii apărători ai orânduirii noastre!” şi îi încurajau înmanifestările lor gălăgioase. Soldaţii nu se lăsau prea multîndemnaţi, ai fi zis că pleacă la atac cu strigăte care săbage duşmanul în fiori; unii fluierau şi chiuiau ca la nuntăşi nu puţini şi-au aprins ţigările; „hai liberareee!...” se auzeadin când în când.Toată atmosfera aceea începuse să-i dea dureri de capcopilului. La un moment dat chiar i-a trecut prin minte săplece, dar şi-a alungat repede gândul. Şi-apoi nici nucredea că ar mai fi putut ieşi din sală, simţindu-se efectivcaptiv, ca o gâză între petalele unei plante carnivore.Păcat, totuşi, că nu avusese noroc să-şi vadă idolul.Privind în jur, însă, nu putea înţelege cum, colegi şicunoscuţi pe care până atunci îi ştia a fi nişte copii liniştiţi,se comportau acum în modul acela aproape violent. Chiarşi Mirel şi Luminiţa - parcă se zăpăciseră şi ei, atinşi denebunia celorlalţi. Încercau să fredoneze cântece ale cărorversuri nu le ştiau, motiv pentru care nu le ieşea decât olălăială aiurită, băteau din palme, trăgeau din când în cândcâte un ţipăt, şi ţopăiau în intervalul strâmt dintre rândurilede scaune alături de ceilalţi, aruncându-şi mâinile în sus deparcă ar fi vrut să şi le desprindă de trup şi să scape de ele.În sfârşit, copilul nu înţelegea de ce nu intervenea nimenipentru a-i mai linişti pe nebuni sau, mă rog, pentru a punepuţină ordine, într-un fel anume, nici el nu avea habar cum,pentru că nu se înţelegea nimic din ce se cânta pe scenă.Ei, dar tocmai gălăgia asta îi stimula pe cei cinci care numai puteau de bucurie că aveau aşa un public entuziast;de altfel, şeful lor, tipul ăla cu părul creţ şi lung prins într-obentiţă nu mai pregeta să-i laude pe zăpăciţii care maiaveau puţin şi dărâmau efectiv sala.După vreo cinci sau şase cântece, şeful anunţă o mare„surpriză”, şi a chemat-o în scenă pe „invitata specială”,care nu era „nimeni alta decât îndrăgita interpretă… YZ”.Ei, asta da, surpriză! Solista nu fusese anunţată pe afişdar, în ultimul moment, şi „din respect pentru minunatul

ethica minimarevista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 5public din oraşul dumneavoastră, pentru care a maiconcertat şi cu alte ocazii”, YZ venise cu maşina personalăde la T., după ce aflase că „bunul ei prieten şi coleg” nu seputuse prezenta. Soldaţii înnebuniră de-a binelea cândsurpriza, îmbrăcată într-o fustă largă, ţigănească făcu opiruetă lăsând la vedere o pereche de chiloţi roşii. Câţivas-au ridicat de parcă stăteau pe arcuri şi s-au repezit spreprimele rânduri, dar YZ n-a mai repetat pirueta aceeageneroasă. Şi-a început recitalul cu câteva cântece pecare copilul le ştia de la radio şi de la tv, dar tot amâna săle facă pe plac soldaţilor care-i solicitau în gura mare: „zi-lp-ăla cu Ioane, Ioane!”Era o mare zbenguială pe scenă. În timp ce cânta,solista se tot învârtea în jurul şefului, îi ciufulea cârlionţii, baîi mai dădea şi câte un pupic, ceea ce-i scotea din minţipe soldaţi; la rândul său, şeful o prindea de mijloc, o lua demână şi o învârtea, dar fusta refuză să se mai ridice la felde mult ca la început.Încet, încet copilul fu şi el acaparat de atmosfera aceea debună-dispoziţie generală; în fond, erau la un spectacol, erautineri şi nimeni nu le zicea nimic dacă se manifestau aşa cumo făceau. Până la urmă spectacolul se va termina şi după cevor ieşi din sală, după ce vor mai fi o vreme extaziaţi de ceau văzut şi trăit, vor redeveni cu toţii elevii cuminţi şi silitori pecare îi ştia. În ceea ce-i priveşte pe soldaţi, aceştia se vorîntoarce la unitatea lor şi vor continua să numere zilele pânăla liberare.Ce mai!... YZ a făcut toţi banii - deşi la un moment data şi precizat că nu pretinde nici un leu pentru prestaţia sa -,a cântat magnific, şi şi-a încheiat recitalul cu melodiacerută de soldaţi, pe care a trebuit s-o cânte de trei ori,împreună cu corul de chilugi.În finalul spectacolului s-au încumetat să se prezinte şisă cânte doi solişti locali (un băiat şi o fată), emoţionaţipână peste cap de faptul că se produceau acompaniaţi dechiar formaţia X. Nu i-a ascultat nimeni, sala începând săse golească imediat după ce au fost anunţaţi de cătrecârlionţat; acesta le-a mulţumit, „tinerilor studioşi” şi „braveinoastre armate” pentru modul minunat în care s-aumanifestat, apoi a strigat cu adresă strict către ţânci: „Şinu uitaţi să vă trimiteţi părinţii la reprezentaţia de diseară!”Micii spectatori au ieşit bulucindu-se şi schimbândentuziaşti şi în gura mare impresii despre experienţa pe caretocmai o trăiseră. În sală au mai rămas doar soldaţii, ceaveau să-şi facă apariţia peste câteva minute.Era trecut binişor de prânz, iar aerul de primăvară erade-a dreptul revigorant faţă de ceea ce fuseseră obligaţi săsuporte în sală, deşi uşile rămăseseră uitate deschise petot parcursul spectacolului. Luminiţa a apărut ca dinpământ: „ţi-a plăcut?” l-a întrebat pe copil. „Da”, a răspunsacesta privind către fata de la şcoala 3, care tocmai îifăcuse cu mâna, în semn de la revedere. „Eu te-amîntrebat de spectacol!” aproape că s-a răstit la el Luminiţa,iar copilul, neînţelegând de unde venea furia ei, a repetat:„DA!”.Soldaţii au avut o pauză cât să tragă câteva fumuri dinţigări, apoi s-au aşezat în trei grupuri de câte trei coloaneşi au plecat din curtea Clubului cântând ceva despre cât demândră-i viaţa de soldat.De copil şi de Luminiţa s-a apropiat Mirel: „Hai sămergem la cofetărie!” „N-am nici un leu”, a răspuns copilul.„Am eu 10. Ne-ajung!” zise Mirel incluzând-o şi pe Luminiţaîn acel ne. „Şi eu am 10, zise şi Luminiţa, apoi îl apucă demână pe copil, văzând că acesta era nehotărât şi rămăsesecu privirea aţintită aşa, în gol: hai, nu mai sta ca blegul, căe o neserioasă, îţi spun eu…”O amintire de la caravana Cenaclurilor literare din judeţul Prahova în anii ‘80 ai secolului trecut...Se pot recunoaşte: Sorin Vânătoru, Mariana Criş, Paul Sân-Petru, Cornel Cubleşan, Sever Avram,Florin Dochia, Iona Vintilă Fintiş, Ion Vergu Dumitrescu, Nelu Stan, Martin Culcea, Romea Cantemir...şi încă alţii ale căror nume memoria posesorului fotografiei nu le mai găseşte...http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

6revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010opiniiCodruţCONSTANTINESCUUra în viaţa culturalăromâneascăUra caracterizează din plin atât societatearomânească în ansamblul ei, cât şi viaţaculturală din România. Regimul comunist, căci iată,facem ce facem şi ne întoarcem la cauza originară, afost construit mai degrabă prin instrumentalizarea urii,ura faţă de exploatatori, faţă de burghezi, moşieri,culaci, intelectuali, partidele istorice, monarhie şi maipuţin prin presupusa dragoste faţă de asupriţi şi săraci,dragoste clamată fad şi fals în timpul tuturormanifestărilor propagandistice ale regimului comunist.Însă rezerve reziduale de ură ne-au fost lăsatemoştenire de comunism, îngropate adânc în conştiinţanoastră naţională precum erau îngropate minele antitancîn timpul celui de al doilea război mondial, atât deadânc încât chiar şi azi se mai găsesc prin ogoarelepatriei. A ştiut ce a ştiut Isus când şi-a construit întreguledificiu creştin pe dragoste, respingând ura! AndréGlucksmann este doar unul din gânditorii contemporanicare şi-au concentrat reflecţia (şi) către acest fenomen,cel a urii. În volumul „Discursul urii” 1 , el defineşte şi descriemecanismul propagării ei în lumea contemporană. „Uranu e nici accident, nici eroare de parcurs. Este o setefundamentală de a distruge, e dovada prezenţei uneigenuni uşor de perceput, lângă noi, care nu se află înurma noastră, ci în noi, în jurul nostru. E o negativitatesubversivă, radicală, ea există începând de la rădăcinăşi îşi dovedeşte eficacitatea în evocarea stăruitoare ahaosului primar.” 2 „Ura nu datorează nimic nimănui.Logica ei este autonomă. Expansiunea ei esteautopropulsată. Ea se produce şi se amplifică printr-oacţiune a sinelui asupra sinelui. În centrul dispozitivuluise roteşte un motor imuabil, odio, mânia, în sensul pecare latinii îl conferă acestei patimi.” „Mânia face săgraviteze în jurul ei fiinţele şi lucrurile, dar, în loc săstabilească o ordine a lumii, ea arde cu flacăra spre ao distruge”. Judecând fără drept de apel şi nelăsândusejudecată de nimeni, mânia arbitrează singură, esingura care decide. Pe nucleul ei inalterabil îşiclădeşte ura templele.” 3 „Omul urii capătă un avantajasupra oamenilor iubirii, care nu ştie niciodată sărepereze ura nudă.” 4De prea multe ori, sigur nu întotdeauna, ura dominăviaţa culturală românească. Faţă de care oricine artrebui să aibă pretenţii căci, se ştie, acest mediu nu estepopulat de alde nea Gigi patron de echipă, Fănică,pastor la capre sau tanti Aneta din capătul satului, ci deelita spirituală a ţării, a acestui popor în acestemomente. Care elită se comportă, repetăm, de preamulte ori la fel de bicisnic precum o face poporuldispreţuit, bizonul, mămăliga ce nu explodează, ci doarfumegă, arsă la buzunare. Cum îţi poţi da seama deaceasta? Foarte simplu: prin presa reprezentativă celordouă segmente. Se poate lua un tabloid care are untiraj imens, mai mare decât toate publicaţiile culturalintelectualedin ţară la un loc timp de o lună şi secompară cu diverse reviste fine. Ce se poate constata?Care este matricea după care funcţionează ambele?Producerea, întreţinerea şi aprofundarea scandalului.Însă lumea spirituală este subţire şi îmbracă ceea ceeste doar un scandal banal, identic cu cele promovatecu mult succes de presa tabloid, dispreţuită, în poleialaaurită ce se ascunde sub termenul elitist de polemică.Atunci când intelectualii se înjură prin publicaţii, ei nufac scandal, ci polemizează, chiar dacă, de cele maimulte ori, aceste dispute nu au legătură cu aspecteideatice, ci sunt atacuri la persoană! De aceea, estelăudabilă reţinerea unora de a polemiza doar de dragulscandalului. În astfel de situaţii, oricum nu ai cumcâştiga disputa, chiar dacă mâlul gros se tot adună.Însă rezervele de ură sunt atât de consistente, disparatât de greu, încât cultura româna rămâne una minoră,prea puţin afectată de dezbateri solide, rezumându-sedoar la diverse mici războaie de guerilă care, nu pot sănu remarc, se învârt obsesiv în jurul grupuluidiversionist de la Păltiniş şi a şefului său, hulitul GabrielLiiceanu. Ura pe care o generează reprezentanţiiacestui grup subversiv şi agitator este directproporţională cu resentimentele acumulate de cei careo încearcă. Uneori, am impresia că şi viata culturalăromânească se împarte, asemeni vieţii politice actuale,şi se învârte doar în jurul lui Gabriel Liiceanu. Nuîntâmplător Liiceanu a scris eseul „Despre ură”, în careface şi el, la rândul sau, anatomia acestui sentiment,recunoscând că „reuşita faptei cuiva a ajuns să fiecântărită la noi prin cantitatea de ură pe care ea ostârneşte. Ura, aşadar, ca simptom al reuşitei.” 5 De cese întâmplă aceasta la noi? „Pentru că de şase deceniiîn România se urăşte variat şi continuu”, ura fiindtoxică. Atunci când eşti urât precum este GarbielLiiceanu, devii expert în ură, căci o simţi pe propria-ţipiele, iar ura chiar suportată te încarcă negativ.Probabil că sprijinul acordat de acesta dictatoruluiTraian Băsescu nu va fi uitat sau iertat în veci, Liiceanudovedindu-şi esenţa de colaboraţionist venal. Aşa căsă fim scutiţi cu incriminările la adresa cohortelor descriitori care au fost informatori ai Securităţii atât timpcât şi gruparea Păltiniş a colaborat cu regimul Băsescu.În această logică incredibilă, se aşează semnul deegalitate (=) între regimul stalinist al lui Ceauşescu şicel neo-stalinist al lui Băsescu! Pentru orice mintenormală, această logică faultată, masacrată, nu poateproduce decât un hohot sănătos de râs. Însă minţile şigândirile normale sunt mult mai puţine în ţara astadecât am fi tentaţi să credem. Tematica ultimelorscandaluri culturale (cazul Marino, acuzele HerteiMüller la adresa intelectualilor români etc.) dovedeschttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

opinii revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 7că trecutul nerezolvat la timp continuă să ne deatârcoale. Mulţi ar vrea să se despartă de el, dar uite căel se tot ţine scai de noi, dovedind, până la urmă, că ceamai mare prostie pe care a făcut-o poporul român după1989 a fost tocmai uitarea şi neimplementarea rapidă adecomunizării. Ştim cine şi de ce a procedat astfel ,însătimpul nu mai poate fi dat înapoi, iar societatearomânească se zbate în continuare în mâlul gros lăsatde comunism prin braţul lui armat, Securitatea.Ura se concretizează în România prin promovareascandalului. Din fericire, de obicei, acesta este doarverbal, prin acest mijloc încercându-se înjosireaadversarului cultural sau nu (din lumea sidefie ashowbiz-ului) diminuarea autorităţii lui. Ura mergemână în mână cu invidia. Urăşti deci exişti! Urăştipentru că invidiezi. Scandalurile cu repetiţie din lumeaculturală îndepărtează, de altfel, publicul mărunt deaceastă viaţă culturală pe considerentul că avemsuficiente scandaluri în viaţa reală, în viaţa politică, înviaţa fotbalistică a neamului, în viaţa personală, la cebun să ne mai încărcăm memoria, bateriile şi să nestricam dispoziţia urmărind alte scandaluri a căror mizănu este foarte clară căci, ce naiba poate da Liiceanusau Pleşu, ce resurse bugetare stau în vârful pixurilorlor aurite?În lumea culturală autohtonă trebuie să te poziţioneziSEMNALLes Vies du livre, passées, présentes et à venirThe Lives of the Book, Past, Present and to ComeEdité par Nathalie Collé-Bak, Monica Latham, David TenEyck*Cet ouvrage bilingue se propose d’explorer des questionsliées à la production, à la distribution et à la réception du livreen pays francophones et anglophones. Combinant rechercheuniversitaire et témoignages de professionnels du livre denationalités diverses et de multiples horizons, il offre unesérie de regards croisés sur l’historicité, la matérialité et ledevenir du livre, à une époque où sa survie est largementdébattue et ses mutations constamment envisagées.Langues anglais, français; Éditeur Presses universitairesde Nancy; Année de publication septembre 2010Prix recommandé 20,00 €Sommaire:Claire Parfait – ForewordPremière partie – Le Livre en contextesPart One – Contextualising the BookMarie-Françoise Cachin – ‘Books are not Absolutely DeadThings’: Exploring the Life of BooksBenoît Berthou – La « vie éternelle » du livre : le cas dela bibliothèque de la PléiadeStéphanie Danaux – « Le Roman canadien » d’ÉdouardGarand : de la copie d’un modèle français à l’exacerbationdes valeurs canadiennes-françaisesNathalie Collé-Bak – Illustrations of Literary Classics: NewLives for New BooksJeremy Tranmer – Taking Books to the People: RadicalBookshops and the British Leftundeva, într-una din tabere, căci altfel eşti poziţionat dealţii în funcţie de ziarele unde eşti publicat/acceptat.Devii dubios (rămânând oricum într-o poziţie minoră)doar dacă scrii şi acolo, şi dincolo. Adică cum? Cu cineeşti? Cu cine te-ai dat? Cui i-ai vândut sufletul? Măîntreb dacă nu cumva ceea ce scria Glucksmann seaplică ad literam şi vieţii culturale româneşti şi (prea)multora dintre combatanţii acestui război. „Noi exhibămo deplorabilă incapacitate de a ne accepta oameni şidoar oameni. Vrem să fim Dumnezeu. Ne pierdemcapul că nu suntem Dumnezeu şi îi urâm pe cei care,chiar şi fără ştirea lor, ne silesc s-o lăsăm mai moale.” 6Poate că cei implicaţi în viaţa culturală românească artrebui să mediteze mai mult, profund la cuvintele luiIsus (esenţiale pentru doctrina creştină) „Fiindcă ei nuîncetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis:`Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cupiatra în ea`.” (Ioan 8,7)15 octombrie 2010________________1Editura Humanitas, Bucuresti, 20062pag.413pag.444pag.525Gabriel Liiceanu, Despre ură, Editura Humanitas,Bucuresti, 2007 pag. 96pag.158Le Village du Livre de Fontenoy-la-Joûte (Meurthe-et-Moselle, France)Bruno Klotz – I. Rétrospective d’une aventure collectiveGeneviève Ramuzat – II. Animer et dynamiser le Villagedu Livre : un défi permanentAdeline Clerc – III. Un dispositif de médiation culturelleDeuxième partie – Accueil du livre sur le marché actuelPart Two – The Reception of Books in the Present MarketTony Lacey – The Changing Face of the Book MarketCélia Vilà – La vente des droits à l’étranger : vision d’unemaison d’édition de littérature jeunesse françaiseindépendanteSylvie Ducas – Prix littéraires en France : labels du livre,Babel des livresPhilippe Claudel – De quelques métamorphoses du livreTroisième partie – Nouvelles pratiques du livrePart Three – New Book PracticesMonica Latham – Audiobook Adaptations: The Case ofMark Haddon’s The Curious Incident of the Dog in the Night-TimeBérénice Waty – Les e-communautés de lecteurs : unenouvelle vie du livre?Yohann Brultey – Nouveaux formats et pratiqueslittéraires: le bookcrossing, ou comment trouver l’équilibreentre objet-livre et nouvelles technologiesGerhard van der Linde – The Fate of the Book in the Ageof Electronic MediaBarbara Bordalejo – When Publishing is not Printing andthe Book is not a Codex: Transitional Models for ElectronicEditions……………….* Dintre cele trei editoare şi autoare, Monica Latham estede origine română şi, mai mult, din zona de influenţă aCâmpinei. Apariţie editorială ne-a fost semnalată de soradomniei sale, prof. Laura Şerban, n. Zahanagiuhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

8revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010reportajChristian CRĂCIUNUn bilet în plusla Herta MüllerLuni, 27 septembrie, pe la ora 18, într-o splendidă zide toamnă, plină de lumină, când te apropiai deAteneu, te izbea imaginea mulţimii de oameni care ocupaîntreaga esplanadă. Aer sărbătoresc. Surpriza era şi maimare când te trezeai abordat de diferite persoane care teîntrebau dacă nu ai un bilet în plus. Asta îmi aminteşteneplăcuta stupefacţie când am constatat că ditamaiinstituţia culturală cum este Ateneul nu are un sistem derezervare a biletelor pe net, ba nici măcar prin telefon.Regretabil. Provincial. Luni, însă, atmosfera era destinsă.Sala se umple repede, inclusiv pe intervale, o aglomeraţiejubilativă. Pliante elegante, traducerea paginilor pe carescriitoarea le va citi în germană, stand Humanitas cuultimele sale cărţi. Întâlnirea începe cu o româneascăîntârziere care depăşeşte sfertul academic. Dezamăgitoaresonorizarea, inacceptabilă pentru o instituţie ca Ateneul.Cei doi protagonişti nu aveau lavaliere, orice apropiere sauîndepărtare de măsuţă se simţea în fluctuaţiile sunetului.Ce a spus maestrul Dan Grigore, înaintea scurtului săurecital, aproape că nu s-a înţeles. Amănunte? La unasemenea eveniment, nu există amănunte. Am avutconfirmarea văzând că imaginile transmise de multeteleviziuni aveau subtitrări, pentru a face inteligibil ceea cese vorbea pe scenă. Din discursul prea ţeapăn al dluiAndrei Dimitriu am reţinut doar ideea reluării tradiţieiconferinţelor de la Ateneu. Să mai spun că mare parte dindiscursul Ambasadorului Germaniei a fost dedicatăproblemelor justiţiei din România. Prietenii înţeleg de ce.Profitând de faptul că aveam bilet fără loc, m-am plasat înimediata apropiere a scenei, în partea stângă a sălii. Ceadreaptă şi centrul erau ocupate de mulţimea de fotografi şicamere de televiziune. Nu puteam să nu-mi aduc amintecă, aproape în acelaşi loc, stătusem, tot în picioare, cu aniîn urmă, pe vremea studenţiei, când s-a cântat pentru primaoară după război la noi Missa Solemnis. Şi tot ca atunci,sala este arhiplină, oameni în vârstă ca şi tineri ocupând şiintervalele dintre rânduri la un Eveniment.De fapt, de ce a fost importantă scurta prezenţă a HerteiMüller la Bucureşti? Nu pentru că este cel mai cunoscutscriitor născut în România (chestiunea H. M. scriitoaregermană sau română mi se pare absolut irelevantă şioţioasă, se va vedea mai încolo de ce), nici măcar pentrucă a primit (destul de surprinzător pentru obiceiurile dinultimul deceniu ale Casei) Premiul Nobel. Mi s-a părutimportantă această prezenţă pentru un prilej foarte rar deautoscopie non-narcisistă a culturii române. Diagnosticultăios, lipsa de ipocrizie „diplomatică”, specifice scrisuluiHertei Müller, trec integral şi în discursul ei public. Contrarimaginii pe care i-o ştiam numai din fotografii, scriitoareahttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlzâmbeşte fermecător şi are un simţ al umorului şi al repliciispontane (Andrei Pleşu a scris memorabil despre asta)care contrazice toate stereotipiile noastre despre nemţi.Emoţionantă, pe timpul lecturii în limba germană, a fost,cum scria şi Nicolae Manolescu, foşnirea hârtiei, cândtoată lumea întorcea simultan foile cu traducerea. DialogulHertei Müller cu Gabriel Liiceanu, punctat cu aplauze şitresăriri ale sălii ca la un meci de box, a fost un duel întredouă inteligenţe tăioase, flexibile, având o concepţiesimilară despre Răul pe care-l încarnează comunismul,dar idei cu totul diferite faţă de situaţia românilor şi maiales a intelectualilor români sub comunism. Din aceastădeosebire, s-a născut excepţionala tensiune ideatică adezbaterii. Nu pot decât să regret că nici una dintre aşazisele televiziuni de ştiri n-a găsit necesar să transmită îndirect această sărbătoare a spiritului. Şi-ar fi contrazisastfel însuşi rolul lor de mancurtizatori ai populaţiei, pentrucă la noi cultura nu este o preocupare şi nici o ştire. Acum,când scriu aceste rânduri, aflu că dezbaterea se va difuzatotuşi la TVR şi va fi publicată în Dilema Veche. Asta măface să nu intru aici într-o analiză mai detaliată. Aş observadoar că, dacă scriitoarea nu avea prea multe motive săiubească România, de acum va avea şi mai puţine. Ceeace s-a întâmplat în presa noastră după ziua acesteidezbateri uimeşte chiar şi un om hărşit cu bălăcărealanoastră balcanică. Herta Müller s-a mai încercat odată săfie utilizată ca armă împotriva lui H. R. Patapievici, ceea cedomnia sa a parat atunci cu hotărâre. Acum este din noufolosită ca scut şi sabie în mizerabilele noastre conflicteinterne. Asta îi va da noi argumente să ne socoteascăiremediabil taraţi. Unul o ceartă cum de a putut apăreaalături de un personaj atât de suspect şi nefrecventabilcum e Liiceanu. Faptul că aceasta este editorul ei, după cea părăsit-o Poliromul, îi apare ca nesemnificativ. Altul îşiintitulează aulic articolul din aceeaşi publicaţie „Cum a fostînnobilat căcatul la Ateneu”. În marea mea naivitate,credeam că dezbaterea aceasta atât de provocatoare vafi un prilej de sărbătoare. În loc de asta, se plătesc eternelepoliţe din acel nesfârşit şi ridicol război cultural intern.Manolescu şi Cărtărescu sunt luaţi şi ei la refec, pentru căo contrazic pe Herta. Cloaca maxima care este blogosfera„intelectuală” se încarcă rapid cu tot felul de injurii. Admircum funcţionează aici impecabil un fel de reflex pavlovian,sunt oameni setaţi să funcţioneze doar în sistem binar.Cum aud un nume, încep să latre, cum aud altul, încep săsaliveze. Discernământ? A se scuti. M-am îndepărtat derelatarea evenimentului? Nicidecum, este tocmai ceea ceîi dă dreptate din plin scriitoarei, că nu ne-am făcut ordineîn propria ogradă, că jucăm pe mize mici, mizerabile, că nune-am desprins deloc de vechiul sistem de gândire a căruiesenţă era să-l umileşti pe celălalt, să-l faci să simtă ca uncăcat. Mi-a plăcut mult lipsa de orgoliu a scriitoarei. Nu arepretenţia de a fi înţeles, ci doar de a căuta să înţeleagă. Nudă sentinţe, face doar observaţii legate de propriaexperienţă. Are ambele experienţe, şi cea estică şi ceavestică. Asta îi dă o completitudine critică. Nu acceptăiluzia „rezistenţei prin cultură”. „Nu eu trebuie să constatasta – că n-a fost de ajuns. Trebuie să constataţi şidumneavoastră”. De fapt, lecţia scriitoarei este a uneidemnităţi foarte simple: să nu te laşi călcat în picioare şisă-ţi fie milă de oameni.

plonjon în real revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 9Florin DOCHIADin teritoriu12. Domnule Caragiale,dă-te bătut!Hohote de râsu’-plânsu’ şi profunzimea prostieiZappeur* de seară pe câmpul media românesc,descopăr tot mai multe motive de haz, chiardacă cel mai adesea e de necaz. O lume din ce în cemai lipsită de orice temei logic, departe de percepteleunei presupuse moralităţi, o lume în care orice esteposibil, boala, moartea, naşterea se confundă, o lume ahaosului programat, în care şi trecutul a devenitimprevizibil, iar viitorul tot mai improbabil. Iubitor detexte caragialeşti, mi se face milă de bietul dramaturg,prozator, poet şi jurnalist, plecarea lui definitivă şiprematură [ce bine ne-ar fi prins şi azi!] din 9 iunie 1912,după mai bine de şapte ani de viaţă berlineză, lipsindu-lde multe „aventuri” spirituale posibile, pe care le-ar fiputut avea dacă prietenia cu savantul Hasdeu dinperioada sa câmpineană s-ar fi legat şi în preocupările…metafizice. Aşa, trăiesc – şi trăim! – fără pana luivremurile în care realitatea ridică la niveluri mult maiînalte personajele dumisale. Trahanache, Tipătescu,Caţavencu, coana Joiţica, Brânzovenescu, Farfuridi etalii au invadat lumea politicii şi culturii naţionale, stârnescsentimente amestecate în populaţia ce se depărteazăireversibil de posibilitatea de a fi/deveni popor. Două laprefectură… două la piaţa 11 Fevruarie… două laprimărie… este replică a noii Pristandale din frunteaCamerei „derutaţilor”, probabil în travesti, că e ploeşteancă,rivuluţionară. Doamne, şi ce „remuneraţie” are, dupăbuget! Catindatul Agamemnon Dandanache s-a multiplicatenorm, mai cu seamă după introducerea votuluiuninominal, că ezixtă coledji, car’va’zică, pentru oriş’cineare voinţă şi putirinţă. Conu Leonida şi coana Efimiţa seLiteratura, cărţile sunt secundare în raport cu acesteimperative morale. Care ţin de normalitate, atrage eaatenţia. Să mai spun că, din păcate, lecţia ei este incredibilde actuală? Că, dacă societatea românească trăieşte întrodisperantă lipsă de repere, asta se datorează şi lipseiunei mişcări intelectuale autentice? Ironică, Herta Müllerobserva că precedentele sale vizite în România au trecutneobservate din punctul de vedere al vizibilităţii publice,acum nu mai poate face faţă de interviuri şi conferinţe depresă. Am citit vreo două reportaje despre ce amintiri ausătenii din Niţchidorf despre ea. Nu, nu prea mai suntînmulţiră la fel de mult, doar că nu mai ascultă zvonul de„rivuluţie” din noaptea neagră de-afară, ci pe acelea de latv, care-i ţin la curent – şi în priză directă! – cu tot ce aunevoie ca să nu mai iasă nici până la chioşcul din colţ:nunţi, botezuri, înmormântări, adultere, certuri, bătăi,focuri de armă, spargeri, arestări, evadări, eliberări, fugipeste graniţe, jale, tristeţe şi lacrimi la cea mai înaltătensiune posibilă. „Io cu cine votez” nici nu mai este oîntrebare, este o convingere implantată aproape chirurgicalla răstimpuri, ca să nu afle cetăţeanul, mai mult sau maipuţin turmentat, că el contează cât negru sub unghie, bachiar mai puţin. Cine chiar vrea să se distreze pe cinste,se uită la transmisiunile în direct - când se mai dau -sau în reluare din şedinţele parlamentului şi face o burtăbună de râs. Aproape gratis, dacă nu ţine cont că e - dince în ce mai mult - contribuabil [şi din ce în ce mai puţinbeneficiar]. Ar fi multe de spus la acest capitol, dar cu cefolos? Doar aşa, de doru’ lelii, ca să ne eliberăm defrustrări? Las-o, nene! Domnu’ Caragiale nu e prinpreajmă şi nici nu va mai veni, aşa că să ne-aplecăm şispre alte întâmplări de râsu’-plânsu’.Voila de vezi, coană mare, uite ce se auzi de pe la untârg tomnatic pentru gravide, mame şi copii (OrăşelulMami): că unul dintre organizatori – vajnic bărbat! – i-ainterzis unei mame să-şi alăpteze copilul în standul încare susţinea nişte seminarii despre naştere etc. Grobianula chemat şi un bodigard s-o dea afară pe mămică cuplod cu tot, că doar era un târg de profil… Întâmplareas-a potrivit de minune cu vestea reducerii la jumătate aconcediului postmaternal plătit, ca măsură, auzi, tu, decreştere a natalităţii! C-aşa e obiceiul: şi scăderea estecreştere – negativă! Mare bucurie pe mamele prezenteşi viitoare, lângă celelalte veşti minunate, despre tot maipuţine locuri la creşe, la grădiniţe, cu tot mai mulţi copiiîn clase, la şcoală, cu tot mai mulţi bani de dat de părinţipentru învăţământul gratuit… Pe faţa cealaltă amonedei – pe revers sau pe dos, dacă vreţi –, bucuriaministrului funerariu că la ultimul bacalaureat au picatjumătate dintre candidaţi! Adică, ce prost învăţământpreuniversitar a reuşit să asigure. Da, e pe dos, dar astae faţa realităţii româneşti, ca un… dos!Ei, dară sunt şi veşti de mare jale! Cei care s-adunaserăciopor mai an lângă vestitul căpitan de epavă încep sădea bir cu fugiţii – nu să bea beer cu fugiţii, cum se juca-ngermani pe acolo şi amintirile nu sunt deloc plăcute.Oamenii s-au acomodat cu regimul cum spune scriitoareaşi au păstrat doar amintirea vizitelor Securităţii.Este cu totul van să tranşăm, victime ale logicii prinexcluziune, un răspuns despre cine are dreptate: Herta oriLiiceanu. Importantă a fost dezbaterea dintre cei doi şi astanu par a lua în considerare cei care atacă pe un flanc saualtul. Câtă dezbatere, atâta cultură, îmi vine să spun. Nugăseam o încheiere a acestor fugitive însemnări, când amvăzut articolul lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei din 3octombrie, foarte trist. Şi văd că bibliografia temei se umflăde la zi la zi, aşa cum se întâmpla, în vară, cu penibiluljurnal al lui Marino. Ce forţă are Herta Müller!http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

10revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010plonjon în realvorbe, cândva, Nino Stratan. Ultimul, [inter pares]distinsul Gabriel Liiceanu. După cine? Păi… AndreiPleşu a recunoscut cândva că i-ar fi fost peste putinţăsă susţină un „preşedinte care n-are nevoie deconsilieri, ci mai curând de ordonanţe”. (Mai zisese el:„într-un fel sau altul (...) la capitolul «preşedinţi» n-amprea avut noroc...”) Mircea Cărtărescu declara nudemult: „epoca Băsescu mi se pare terminată, cubunele şi relele ei”. Cam devreme, nu? „Filosoful”, larându-i, a recunoscut deunăzi că preşedintele l-adezamăgit când a declarat că, dacă Ceauşescu ar fi statîn fruntea României doar 10 ani, ar fi fost un marepreşedinte. Cu siguranţă, căpitanul e convins că el, careva sta zece ani, va fi socotit un mare preşedinte. Cu 25de ani, ehe, ar fi intrat între imperatori! Cam mult tupeu,dar se poartă. Recordul la eşecuri la bătut după numaicinci ani. Cât priveşte declaragii citaţi, of, of şi aoleu!Trei, Doamne, şi toţi trei! Nu vă temeţi, nu vă temeţi,sunt încă destui pupini şi chiar se vor naşte alţii, înveacul vecilor. Probabil urmează defectarea număruluipatru [inter pares!]… Ghici, ciupercă? Hélas, mârâialanu e o specie a creativităţii, zice undeva domnu’ cuîngerii, aşadar, ori tăcere, ori urlet, care cum dupăputeri, că tot nu contează… ursul merge mai departe,calcă totul în picioare, doar lanţul agăţat de gât i se maiaude, poate vine în urmă-i şi dresorul – că ăsta-i circ,coane, nu glumă!Mi-a plăcut la nebunie un titlu dintr-o revistă franţuzească,le Nouvel Observateur, „L’insondable profondeur de labêtise”! Desigur, nu este nici o legătură cu paragrafulnostru anterior! Insondabila profunzime a prostiei face,în articolul lui Yves Charles [Şalom] Zarka, filosof[sefard] la Université René Descartes/Paris 5, referire laun sondaj al revistei Marianne privind intelectualii carecontează (într-adevăr) pentru francezi. Marele învingătoreste Bernard-Henri Lévy (BHL)– „l’idole des français,l’intelligence incarné” –, născut în aceeaşi Algerieprecum Zarka (şi alţii, mais...); mai pe locul al treilea îlaflăm pe Luc Ferry, fost ministru catastrofal – zic unii… –al educaţiei în Hexagon şi autor de best-sellers, ultimultitlu - La révolution de l’amour. Pour une spiritualitélaïque (Plon, 2010) - vândut în peste şase sute de miide exemplare în lumea-ntreagă şi lăudat de... PascalBruckner („Luc Ferry est spécialiste des fresquesphilosophiques”). Păi cum să nu fie lăudat tocmai deautorul eseului „Le mariage d’amour a-t-il échoué?”(Grasset, 2010)? De citit de gospodinele continentuluişi de amatoarele de Chick Lit** de pe toate continentele.Dar să nu mârâim, nu, poate ar fi mai potrivită ocomparaţie – inevitabil, dezavantajoasă! – cu dezbatereade idei de pe la noi, aflată la cote minore, marginale,lipsită nu doar de originalitate, dar şi de un minimmimetism al tendinţelor de pe plan mondial. A se vedeadialogul de la Ateneul bucureştean, dintre premiantaNobel 2009 şi noul ei editor din România. Nici o miză,nici o idee nouă, nici o perspectivă. Din fericire, a venitla timp anunţul Nobelului 2010, Mario Vargas Llosa, oieşire în firesc, cum fusese şi în 2008, cu LeClézio, casă dăm uitării trista bucurie a unui vis pe cale de a ne fiîmplinit. Suntem mereu pe cale de a… adică încremeniţiîntr-un proiect necunoscut, abia bănuit… Iată că şicultural ne aflăm în continuare la margine de drum, plinide praful stârnit de trăsurile boierilor şi boiernaşilor, căpe strada noastră nu trec autoturisme, necum altemijloace de transport individual ori măcar în comun.Insondabila profunzime a prostiei ne loveşte simţurilela mai fiece colţ de stradă sau de uliţă - dihotomiaurban-rural nu are a conta aici – atunci când se umpleţara de falşi intelectuali urcaţi cu anasâna în frunteabucatelor pe la toate nivelurile. Mincinosul e la marecinste pentru mulţimea dezalfabetizată, hoţul câştigăconcursurile de paznic la oi şi la orice alte turme,interesul se împopoţonează cu un fes bine ornat depietricele colorate. Tot felul de îngăimători cearcă aconvinge că nu există alternativă, că soluţia pentru toateproblemele se află la ei în minte – chit că n-o pot scoateneam, zer din piatră nu se văzu ieşind, dar cine sămeargă cu gândul aşa departe?Ţara mea de aur, ţara mea de dor / Parţial alb-negru,parţial color – era textul unei lozinci de pe vremea preaîndelungată a comunismului biruitor. Desigur, nu strigatăla manifestaţii, ci şoptită mai pe ascuns, c-aşa-i românulcând se veseleşte, râde ca prostu-n târg de orice.Constat fără surpriză că respectivul român e tot aşa deimplicat în realitate şi azi, ţara nu prea mai e de aur,poate încă e de dor, tot ce se promite e multicolor, iar cese (pre)vede e cenuşiu de tot. Unii – vezi-l pe GherasimRusu Togan chiar în acest nr. de revistă – se maigândesc la România profundă, de fapt, mai visează laaşa ceva. Păi cu profunzimea prostiei de toate zilele cene facem? Cu mediocritatea şi hoţia în frunte, spre ce seîndreaptă turmele hăituite de sălbăticiuni? Nu cumvaspre o prăpastie bine pregătită din timp, aceeaautoritarismului, a regimului Marelui Conducător din care„cu toţii ne tragem” [cum (pre)zicea o blondă turistică] şide la care „vom lua lumină” [las ambiguitatea să-şi facăde cap…]. Aşadar, să ne fie cu mirare dacă, în curând,la vreun târg de carte, se va lansa un volum de eseuri cutitlul relevant: „Despre teandria Iubitului Conducător”.Semnat, cum altfel? – HeiRuP!………………………..* am preluat termenul franţuzesc, cel englezesc,channel-hopper, fiind lipsit de circulaţie pe meleagulnostru** literatura pentru puicuţe (prin abreviere de lachicken literature); editura Polirom are o colecţieintitulară derutant Chic… în care publică asemenealiteratură…http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

dare de seamă revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 11Serghie BUCURPasager în CaravanaînvinşilorPoetul Nicolae Stanciu aparţine gărzii vechi aliteraturii ploieştene, gardă din care cred că maifac parte, cel puţin ca vârste – apropiate – scriitori carepublică curent în revistele de cultură ale ţării şi învolume de autor. În contextul literar prahovean aceştiadesenează o respectabilă bibliotecă de Poezie. Cuinvitaţi de marcă din lumea literară, dl Nicolae Stanciuşi-a lansat cartea de versuri „Caravana Învinşilor” înziua de vineri / 14 mai 2010, în rotonda Ateneului „PaulConstantinescu”, reuşind unul din răsunătoareleevenimente ale vieţii lirice ale anului 2010. De ce n-amface o călătorie cu o asemenea Caravană, dacă traseulne îmbie la un periplu iniţiatic, de-a lungul căruia spiritulsigur ne regenerează fiinţa!BinecuvântareaPlecarea la drumul totdeauna necunoscut, existentîn Poezie, s-a fost binecuvântată de un mare arhiereual Cuvântului, pre numele său: Ion Stratan. Prea-mărănimiaSa l-a primit pe Poet, în naosul simţirii şi i-a citit,stropindu-l cu apă din ciutura lui Pegas, din eglogafăcătoare de minuni: «Acest poet al tensiunii, alpolarizării între apolinic şi dionisiac (în sensul măştilormagice) este o enciclopedie a registrelor versului. CuBiblia şi Rilke alături, domnul Nicolae Stanciu păşeştepe „ drumul de umbră amăruie”. Sub aparenţa poeticiiclasiciste, cu ritm şi rimă, se zăreşte astrul melancoliei.„Zorind s-aprindă steaua iubirii-n altă parte”, un amorspiritual străbate rândurile unde „Dumnezeu umblă princuvinte”. Lumina transcendentă acoperă trupul poetului„până la gât”, polul, nadirul gândirii rămânând, după oestetică personală, mereu în tenebre, în necunoscut.(…) Acum drumul de lumină metafizică al poetuluicunoaşte noi dimensiuni”».SenatoriiAteneului Paul Constantinescu au fost (şi-or fi, să niiţină Dumnezeu sănătoşi!) directorul AXIOMEI (înîncetare de apariţie, între timp… - n. r.), poetul MarianRuscu, redactorul ei şef, prof. Ieronim Tătaru, directorulBibliotecii Nicolae Iorga, prof. Nicolae Boaru. Din sală,confraţii domniilor lor: scriitorii Victor Sterom, AnaHâncu, Gherasim Rusu Togan, Constanţa Mezdrea,Mihai Brescan, Ioan Groşescu, Ştefan Alexandru Saşa,Martin Culcea, Nina Stoenescu, Emanoil Toma, TudorMihalache ş.a. Senatori ale căror scrieri i-au impus înplanul valorii estetice, drept personalităţi recunoscuteîn viaţa publică.PledoariaDespre versurile stanciuniene, a răsunat discursul lasuperlativ al eminentului om de litere Ieronim Tătaru.Dezavuând mimetismele şi non-poezia, distinsul vorbitorne-a cucerit cu propriul entuziasm care i l-a cauzatpoeticitatea autentică a „Caravanei” pusă „în mişcare”de Nicolae Stanciu, într-un moment când literatura lirică,invadată de ironii duse la cinism, se prostituează agresiv.„Poezia lui Nicolae Stanciu este aceea a marilorprobleme / întrebări ale existenţialismului. Ca un tabloude Gaughin, a cărei temă ne sileşte să ne-ntrebăm: cinesuntem, de unde venim şi încotro mergem!Existenţialism de tip Albert Camus – ce urmărim şi cefinalitate avem. Condiţia noastră tragică, a voinţeineţărmurite către depăşirea sinelui! Nicolae Stanciu esteo natură expresionistă unică, prin versurile acestei cărţi!”ÎnvinşiiSortiţii să trăiască viaţa de caravană, aceştia ştiubine – simt prin ei înşişi – cât de neputincioşi sunt şi câtde radicală este moartea cu ei. „Caravana” – imensamişcare umană, de la naştere la deces, condusă depana poetului Nicolae Stanciu, este infailibilă,implacabilă şi insurmontabilă: „Trec caravane cu învinşi,/ Noi – în abur sângeriu / Ne rugăm amândoi / Să nupiară lumina din lucruri, / Să nu moară cuvântul din noi”.„Caută să te ascunzi bine – / Ard pe cer aripi de zeu, /Rătăcind o să-ţi rănească / Umerii un curcubeu”(Scrisoare). „E toamna vreme grea de armonie / cupraguri de miresme către cer , / lăsând în noi o vagăbucurie / de-a naviga spre un pământ stingher”(Anotimp). Numeroase versuri, luate separat,rezonează ca teribile panseuri filozofice: „O, sufletelenoastre sunt cearcăne de mame; / şi eu le sunt copilulde sunete pătat” (Zare de îngeri); „moare starea demire” (Semn invers); „Dragostea trece tot mai rar peaici” (Peisaj); „iubito, doar din umbră să ne clădim zăvoi”(Strigăt); „Un cerşetor e chipul iubitei către seară” (Cuvorbele de ceară).CronicarulOsândit să scrijelească pe răbojul său sufletesc,anonim şi pândit de lespezile uitării, acesta – de faţă laceremonia sosirii „Caravanei Învinşilor” – mi-a lăsat, ladespărţirea de Poet şi cartea lui, câteva rânduri de gust(estetic). Apoi s-a întors în grosul Caravanei, cuclepsidra la subsuoară şi privirile în Ursa Mare.Veniseră zorii şi el aburea zarea, sărutând-o cu gurauscată de arşiţă. În mantia de furtuni şi lumină, de pevârful stâncii singurătăţii, el – Victor Sterom – era auzitşi în ceruri: «Din multitudinea de sensuri, poetul NicolaeStanciu se pare că a găsit Sensul Unic spre care cu toţiine îndreptăm, mai devreme sau mai târziu, cusentimentele decantate, purificate, trecute prin ruguldeceniilor trăite, mai mult sau mai puţin, cu folos, dincare rămâne, spre mărturie, doar cenuşa tăcerii –spulberată în patru vânturi de o mână implacabilă,necunoscută. (…) Caravana Învinşilor este un poemalcătuit din infinite poeme (…), fiecare literă devinepoezie şi, cum spunea Nichita Stănescu, „Oricerespiraţie devine poezie”»http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

12 revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010eseuRadu VOINESCUPovestirile lui V. Voiculescuşi mitologiile Văii Buzăului*V.Voiculescu nu este un prozator de construcţie,adică dintre aceia care inventează structurinarative. Avem de-a face, în cazul autorului „Capului dezimbru”, cu un povestitor. Un povestitor de „HanulAncuţei” sau de şezătoare la ţară. Adesea, în povestiri,care fac parte din ultima etapă a creaţiei sale, apare,de la primele rânduri, convenţia unui personaj care, întrunmoment oarecare, de plictiseală, de aşteptare,începe să depene o poveste, de cele mai multe ori înacord cu mobilul pentru care personajele se aflăîmpreună, vânătoarea, în cele mai multe cazuri, şi nueste deloc întâmplător acest motiv. Înapoia acesteiconvenţii narative minimale trebuie să-l auzimîntotdeauna vocea auctorială, care, stilistic, poartăaceeaşi marcă, acelaşi timbru peste tot.V. Voiculescu povesteşte despre lumea de pe apaBuzăului. Aşa cum Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu,ca să dau doar două exemple din areale vecine, fac sărecunoaştem în proza lor acele zone ale sud-estuluiRomâniei care sunt – mai exact, care au fost, pentru căvorbim de un timp revolut – Bărăganul, Bălţile Ialomiţei şiale Brăilei, tot aşa, la V. Voiculescu, lexicul, atmosfera,peisajul, superstiţiile, mentalităţile personajelor trimitnegreşit la zona Văii Buzăului, dinspre partea de deal,mai cu seamă, de unde era scriitorul, născut la Pârscov,dar şi dinspre câmpie, şi dinspre munte. Se poate spunecă a prins, ca nimeni altcineva, „marca” acestui ţinut.Faptul că a început să scrie aceste povestiri lasenectute nu este fără urmări în privinţa fondului deinspiraţie şi asupra tipului de naraţiune. „Proza începeasă o scrie la 62 de ani şi avea să o cultive, paralel cupoezia, până la 74 de ani...” spune Roxanda Sorescu înstudiul introductiv aşezat în chip de prefaţă la volumulde proză, primul din cele trei ale integralei voiculescienetipărite la Editura Cartex în două ediţii, 2000 şi 2003. Şitot acolo, îngrijitoarea ediţiei şi, în acelaşi timp,prefaţatoarea ei, vorbeşte despre „noul şi tainicul scriitorcare se năştea din tăcere” – V. Voiculescu devenise,cum ştim, din ce în ce mai puţin comunicativ, lăsândscrisului energiile sale de destăinuire – „şi dinreaducerea la suprafaţă, din adâncuri, a experienţeloradolescentului şi tânărului care tăcuse şi el pentrulumea din afară până la 32 de ani”. 32 de ani este anuldebutului, cu volumul Poezii.A cunoscut, aşadar, acea lume, trăindu-şi copilăria şiadolescenţa pe Valea Buzăului. A auzit poveştile, s-aimpregnat de materia lor – întâmplări cu strigoi, cuhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlvrăjitoare şi vrăjitori, cu oameni care înţeleg „graiul”animalelor. A făcut studii pozitiviste, ca să spunem aşa,dar a rămas pentru totdeauna influenţat de spiritul dinaceastă lume timpurie. Când a trecut să le scrie, estegreu de ştiut cât va fi reprodus din ce auzise de laoamenii din sat, de la bunica lui şi de la acel Niculaecare se tocmise argat în gospodăria familiei Voicu. „Aufost două influenţe benefice în copilăria lui: una a fostbunica, iar a doua un om care într-o toamnă a bătut laei în poartă şi a cerut de lucru. Se numea NeculaiFloacă...” spune, undeva, Gabriela Defour, fiicascriitorului. E greu de ştiut, aşadar, cât este memoriepusă în poveşti şi cât este invenţie narativă, manifestatăîn cadrele acestei mentalităţi în care crescuse.Când i-am citit prima oară povestirile, cam pe laieşirea din adolescenţă, mi s-a părut, la rândul meucrescut pe apa Buzăului, că regăsesc întreagă, mitologiaacelei lumi din care şi eu am mai apucat câte ceva.Oamenii satului din copilăria mea încă mai aveau un felarhaic de a se relaţiona cu vremea şi cu dobitoacele, cuforţele văzute şi nevăzute ale naturii, cu puterea divinăşi cu propriul subconştient bântuit de forme neguroase,mărturii ale unor timpuri de foarte demult.Bunica mea dinspre mamă, Maria Voinea, zicea dedeochi, potolea grindina cu un toporaş înfipt în pământ(uneori aninând de coada lui şi o coroniţă din salcia dela Florii), ştia să îmblânzească albinele din a căror cearădescânta de boală, ştia să înţeleagă semnele deschimbare a vremii, ştia când vinul nu mai poate sta întocitoare fără să se acrească şi să se înăbuşe în alcool,lucru care i-l făcea nesuferit. Bunica pritocea un vin uşor,curat ca sufletul ei, cu o culoare de rubin, nobilă, cu careomenea, cum se spunea la noi, musafirii ori pe ceitocmiţi pentru vreo treabă mai grea în gospodărie sau lacâmp, vin pe care puteam să-l gustăm şi noi, copiii, fărăteama că s-ar putea întâmpla ceva nepotrivit. Cunoşteacum să te vindece de gâlci, de dureri de burtă, cum săpotrivească la loc oscioarele dacă ne scrânteam vreunpicior sau vreo mână. Şi toate astea grefate pe o minteinginerească cum rar am putut să întâlnesc.Dar erau femei şi mai puternice în satul nostru cocoţatpe un dâmb peste apa Buzăului, mai la vale de oraş.Despre isprăvi de-ale lor auzeam vorbindu-se în şoaptăsau povestindu-se cu har la petrecerile de LăsataSecului, unde veneau rudele noastre. Între ele, finaDumitra, Dumitra Ion, era un povestitor înnăscut. Câteistorii năzdravane nu spunea la aceste petreceri pe caredarul ei de rapsod – avea în minte un tezaur de ghicitori,cimilituri, zicale, era cea mai faimoasă bocitoare din sat– le transforma în şezători?! Iar întâmplările, aşa cum le„zicea” ea, puteai să juri că sunt adevărate, într-atâta teînfiorau şi într-atâta erau de captivante.Spun despre V. Voiculescu că „povesteşte” – şi atragatenţia asupra importanţei acestui cuvânt, asuprasensurilor lui – şi nu „creează structuri narative” pentrucă începe să povestească tocmai atunci când un omare adunate multe istorii din lungul unei vieţi. El nu maiare nevoie de puneri în scenă. El ştie. Ştie şi spune.Este acel duh al poveştii care îl fascina pe Petru Dumitriu,

eseu revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 13care ne vrăjea şi pe noi, până cu două decenii în urmă,la orice călătorie cu trenul, la orice aşteptare la cabinetulunui medic, la orice zăbavă într-un salon de spital...V. Voiculescu este un povestitor de Hanul Ancuţei,cum ziceam, sau de Decameron ori de CanterburyTales. Ştiinţa lui de a depăna poveşti vine de demult detot, dintr-o lume care îşi trăgea învăţătura şi pildele dinastfel de istorisiri. Dintr-o „lume ce gândea în basme şivorbea în poezii”, cum ar fi spus Eminescu. Ar fi, deaceea, greşit să atribuim această patimă de a povestinumai influenţelor orientale venite către lumea noastrăo dată cu contactele cu turcii, care aduceau, la rândullor, ecouri arabe, cu ruşii sau cu alte neamuri răsăritene.Povestirea este o modalitate de a pildui, de a instruimoral. Este şi o modalitate de cunoaştere. Este o formăde manifestare a unui temperament artistic. Şi, pornindde aici, a actul de a povesti şi de a asculta se dovedeşteo formă de petrecere a timpului, de delectare. Întreaceste posibilităţi ne preocupă îndeosebi cea de-a doua,povestea ca modalitate de cunoaştere, de transmiterea unor informaţii între oameni, între generaţii.Oarecum voalat, tocmai la asta se referă povestirea„Iubire magică”. Nu întâmplător, prietenul personajuluipovestitor,cel care îl duce către aventura în care seîmpletesc erotismul şi cunoaşterea (dar nu esteerotismul o formă de cunoaştere?!), este un folclorist.„Fără să cred folclorul o mistificare” – spune personajulnaratorşi în el trebuie să-l vedem pe V. Voiculescu însuşi,care se manifestă în mai toate povestirile în dublăipostază, şi ca om al raţiunii, al ştiinţei care are explicaţiipentru toate, şi ca un fel de înţelept al satului, care ştiecă, dincolo de ce se vede, dincolo de ceea ce poate năzuiştiinţa să facă înţeles, există un strat de realitate straniu,pentru percepţia noastră comună, dar cu care putem intraîn legătură; o realitate pe care o putem chiar manipula,fără să o pătrundem, însă –, „ceream prietenului oneîncredere, o bănuială, ca pentru orice producţie undeindividul, cu inspiraţia, cu fantezia, cu reaua lui credinţă,cu interesul de a te câştiga, te înşală şi te păcăleşte.”Dar ce fel de cunoaştere ajunge să „pipăie”, încăutarea erotismului, tânărul neîncrezător în poveşti? Nicimai mult nici mai puţin decât magia. Magia, da, e o formăde cunoaştere. Avem aici, în povestirile lui Voiculescu,poate cea mai fericită ilustrare a versului-concept blagian„Eu, cu lumina mea, sporesc a lumii taină...”Finalul multora dintre poveştile lui V. Voiculescu nuface decât să sublinieze această sporire a tainei. Cumar fi „Schitul de ceară”, de exemplu. Sau „Behaviorism”.Ori, la fel, „Alcyon sau Diavolul alb”, dacă nu „Lostriţa”sau „Şarpele Aliodor”. Pentru că am adus vorba depovestirea „Şarpele Aliodor”, trebuie din nou să spun cădespre felul în care şarpele care intră pe gât, în somn,oamenilor, şi care poate fi scos numai punând lângă guradeschisă a nefericiţilor un castron cu lapte cald, aburind,în aşa fel încât vietatea să fie momită afară, cum sediscută şi în amintita povestire, am auzit şi eu în copilărie.Revenind, ce fel de taine sunt acestea?Uneori sunt doar întâmplări. Coincidenţe. E drept căuimitoare, dar viaţa pune câteodată mirarea omului laîncercare cu astfel de potriveli, unele aproapeimprobabile. Ca în „Farsa” ori în „Capul de zimbru”.Altădată sunt rătăciri ale minţii omeneşti, ca în „Lostriţa”.Alteori sunt la mijloc secrete ale iniţiaţilor – nu însensul confreriilor –, ale celor care, fie prin propriileînzestrări, fie prin preluarea unor tradiţii, au ajuns săstăpânească o serie de tehnici. Onişor, din „Iubiremagică”, ştie să adune firicelele de aur duse de apelerâului folosindu-se de o blană de berbec. Trebuie să fieo practică străveche. Unii susţin că mitul Lânii de aur şial Colchidei de aici s-ar trage, de la obiceiulcaucazienilor de a aduna astfel praful preţios din apelerâurilor lor. Ceva mă face să cred că în vechimedistanţele dintre Caucaz şi Carpaţi erau mai mici (întreghilimele, fireşte) decât acum. Bujor, din „Misiune deîncredere”, un om al muntelui, singuratic, dar înconjuratde interesul femeilor şi bucurându-se de încredereavieţuitoarelor pădurii – ştie să se poarte şi cu parteafemeiască – pentru V. Voiculescu mai întotdeaunamisterioasă, dacă nu chiar malefică –, dar şi cu jivinele.Le ştie obiceiurile, slăbiciunile, părţile tari. Pentru că arerăbdarea de a le studia şi bunătatea de a le înţelege. Şipe unele, şi pe celelalte. Amoaşei, din „Alcyon sauDiavolul alb”, este cel mai priceput din Bărăgan lafuratul cailor de rasă. Dar şi Popa Stoian, din Lipia, emeşter la a găsi caii furaţi, după ce el însuşi a fost hoţde cai. Popa Stoian e un fel de Vidocq, dacă vreţi.Alt rând de taine este legat de farmece şi vrăjitorii. Eposibil să se întâmple aşa-ceva, este de crezare? paresă se întrebe mereu autorul, spirit format la şcoalapozitivistă a medicinei secolului al XX-lea, probând şi înscrierile sale, ca şi în practica medicală, o temeinicăstăpânire a profesiei şi o bună iniţiere în noutăţile ştiinţificedin domeniu. Cum e posibil să fie cineva „vrăjit”? Prietenuldin „Iubire magică” vorbeşte neîncrezătorului erou alpovestirii şi povestitor al ei despre „realitatea fenomenului,de vibraţii şi unde, pe care fiecare din noi le emanăm.”„Mi-a adus” – mai adaugă povestitorul – „pilda celebră acelor două persoane radiodifuzoare omeneşti de laBratislava, care uimiseră lumea pe vremea aceea.” Caree misterul aici? „E destul ca printr-o practică oarecare” (iardespre aceste practici „oarecare”, dar în concreteţeamanifestărilor şi apariţiilor lor diverse vorbesc multe dintrepovestirile lui V. Voiculescu)” […] „pe lungimea de undă avibraţiei tale să se adapteze unda unei alte voinţe, rea saubinefăcătoare, pentru ca vraja să se şi înscăuneze”. Enevoie de practici pe potrivă pentru a o înlătura.Vrăjitoarea la care recurge eroul povestirii face însă unaşi mai şi pentru a spulbera făcutul mai tinerei Mărgărita,de care acesta căzuse îndrăgostit fără leac. Întrebareaeste dacă nu cumva Mărgărita vrăjea prin simpla eifrumuseţe, aşa încât dragostea în care căzuse tânărul sănu fie decât boala de iubit, e drept, în manifestările eiparoxistice. Iar făcutul celeilalte, vrăjitoarea adevărată, săfi fost doar orientat spre vindecarea lui radicală.Ca un bun povestitor, atent să îşi farmece şi să îşisperie puţin ascultătorii – sau cititorii –, autorul descriefelul în care vrăjitoarea îl pregăteşte pentru întâlnirea curivala şi, chipurile, pentru dezlegarea de vraja aceleia:http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

14revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010eseu„...m-am trezit suflat de trei ori în obraz, cum te scuipăo pisică înfuriată. […] Am răbdat mai greu, nu ştiu dece, alte trei insuflări peste piept. Dar m-am zvârcolit caun demon când vrăjitoarea m-a gratificat, peneaşteptate, cu alte trei, pe care le-am simţit reci şităioase ca gheaţa, jos, sub vintre, unde s-a aplecat fărăsă prind de veste, cu o nedelicată indiscreţie [magiesimpatetică, ar fi spus James George Frazer]. Pe urmămă afumă cu buruieni împuţite amestecate cu părsmuls de la fiare, mă descheie la haină, îmi dete guracămăşii în lături şi îmi scrise la stânga, pe piele, îndreptul inimii, cu un cuţitaş, un semn în chipul unei steleîn patru colţuri...” Nu reproduc aici întreg ritualul.O bătrână meşteră în solomonării este chemată sărecupereze din apele care se încăpăţânau să reţină înadâncuri trupul unui flăcău înecat. Este povestea din„Lacul rău”. Cum face aceasta? Amestecând sacrul cumagia. Folosind o prescură în care înfige, în cruce, cincilumânări. Apoi lasă prescura pe ape, şi aceasta pluteşte,dusă de un fluid misterios, ajungând deasupra loculuiunde se află, în adâncurile întunecate, trupul celui înecat.Despre procedeu ştiu şi eu din copilăria pe apa Buzăului.Cum ştiu şi despre focurile care ard în nopţile de vară,dezvăluind locul unde s-ar afla îngropată o comoară –tema din „Taina gorunului”. Unii dintre dumneavoastră,de asemenea, ştiu sau îşi mai aduc aminte de astfel delucruri şi întâmplări. Restul, la V. Voiculescu, e meşterăpunere în scenă în care pare că face vizibile, oarecum,forţele tainice care acţionează în asemenea împrejurări.În fine, dar nu în ultimul rând – dacă observaţi, amorganizat aceste procedee într-un soi de taxonomie: de lasimplă întâmplare probabilistică, sau co-incidenţă, laangajarea unor niveluri de realitate din ce în ce mai înalte,mai aproape de spiritual –, povestitorul aduce în faţacititorului miracole în care se întrezăreşte intervenţiadivină. Asta se întâmplă în „Schitul de ceară”, unde o vrajăfăcută în bătaie de joc se dovedeşte, în cele din urmă,salvatoare pentru „victimă”, văduva cea cu râvnă şicredinţă în Dumnezeu (dar ispitită, totuşi, să pătrundă înaltar, acolo unde femeilor le este interzis să calce, pentrua-şi salva stupii, atinşi de molime ciudate) şi care-şipăstrase cinstea. Şi dacă vorbim despre intervenţia divină,ea nu se justifică numai prin nevoia ca atotputernicia luiDumnezeu să îşi îndrepte atenţia către lucrurile care mergîntr-un mod străin de fire. Este vorba şi de lucrareaDiavolului în lume, căreia numai puterea atotstăpânitoarepoate să-i pună capăt. Cumva, e vorba de rămăşiţele uneitradiţii păstrate bine în mentalul popular, aceea abogomilismului – suntem, totuşi, aici, în Balcani, leagănulacestei credinţe care a generat istorie în apusul European,şi încă o istorie plină de violenţă la adresa adepţilor, dar nuacesta este subiectul discuţiei noastre – , numai căsecolele de creştinism au creat imaginea unui Diavol aflatşi el sub puterea lui Dumnezeu, aşa încât această credinţăa fost amendată şi a intrat pe făgaşul teologiei creştine.Acţiunea Diavolului – Cel Rău, Cel Viclean – este implicitinclusă în unele povestiri. Dar există şi referiri directe, caîn „Lostriţa”: „Nicăieri diavolul cu toată puiţa şi nagodele luinu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul din baltă, cumhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlse ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. Iafelurite chipuri: de la luminiţa care pâlpâie în beznelenopţii şi trage pe călătorul rătăcit la adânc, până la fataşuie care se scaldă în vultori şi nu-i decât o ştimăvicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i înece.”De ce scrie V. Voiculescu în felul acesta? De ce pune înscenă acest arsenal de practici, de ce îl preocupămitologiile cu care a copilărit? Când spun mitologiifolosesc, desigur, cuvântul acesta atât de versatil într-unsens care implică un imaginar fabulos. Brodat, poate,uneori, pe evenimente şi întâmplări reale, care se vor fipetrecut cândva, dar pe care conştiinţa a omului povestitorle-a modificat în orizontul unei matrice adesea simbolice.Sau al unei aşteptări a frisonului, a senzaţionalului.Mai întotdeauna este clar că relatarea unei atarefapte uimitoare peste măsură, cu tot bagajul decunoştinţe de care dispunem graţie învăţăturii şi traiuluiîntr-o societate modernă, axată mult pe latura eimaterială, este mobilul povestirii şi nu altul. Restul,personajele, descrierile – V. Voiculescu are un condeiparcă şi el vrăjit, pentru că mai mereu redă nu un peisaj,ci o atmosferă, nu un ţinut, ci un tărâm –, e subsumatacestei idei. O faptă pe care întotdeauna o povesteşte,niciodată nu o explică, indiferent cât de multe „explicaţii”referitoare la una sau alta vom găsi în textele acesteaale povestirilor. Textele chiar abundă uneori în lămuriride nivel ştiinţific: cum se produce ploaia din întâlnireamaselor de aer rece, dinspre Pol, şi a celor de aer cald,dinspre Mediterana, de pildă, cum un savant francez agăsit sediul emoţiilor în lobii prefrontali şi aşa maideparte. Nu chiar în paranteză fie zis, astăzi se ştie căîn lobii prefrontali apare controlul emoţiilor, acestea dinurmă avându-şi originea în sistemul limbic şi înamigdală. Dar utopia neagră din „Lobocoagulareaprefrontală” se susţine la nivel simbolic şi de critică aingineriei sociale presupuse de comunism, şi ca mesajal imposibilităţii de a controla ceea ce natura în infiniteleei manifestări dirijează de milioane de ani.La mijloc – revin la mobilul scrisului – poate că trebuiesă vedem credinţa lui V. Voiculescu. O cheie ar putea săse afle şi în cuvintele de la finalul povestirii „Schitul deceară”. Femeia nu dezvăluie nimănui, nici chiar preotului,care o tratase ca un mirean de bun simţ, minunea culucrarea albinelor care făuriseră în fiecare stup, din ceară,o mănăstire miniaturală. „Dacă Dumnezeu nu voise sădeschidă slujitorului său înţelegerea, atunci când,sfărâmată, i se mărturisise, poate acum ar fi săvârşit unpăcat descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit”.Mă opresc aici. Nu am făcut decât atrag atenţiaasupra unui filon mai puţin cercetat, mi se pare, saupoate mai puţin înţeles din creaţia în proză a lui V.Voiculescu. În loc de încheiere, v-aş reaminti versurilelui Eminescu: „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,// Ce fruntea-mi decopil o-nseninară/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri...”_________________*Conferinţă susţinută în aula Bibliotecii Judeţene „V.Voiculescu”, Buzău, cu ocazia „Zilelor V. Voiculescu”,15 octombrie 2010

interviu revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 15Monica MUREŞANDe vorbă cuPr. prof. dr. Theodor DamianDirectorul Revistei de spiritualitateşi cultură româneascăLumină lină / Gracious LightMM: Părinte Theodor Damian, vă propun să vorbimdespre diferenţe de percepţie, principii, mentalităţi şi degândire în general: se mai poate vorbi despre iertarecreştinească, ori codul de principii a uitat-o sau aneglijat-o? Cine mai aplică, azi, principiul iertăriicreştineşti: tinerii, bătrânii sau şi unii şi alţii? De ce?Th.D: În primul rând, dacă vorbim de iertare şi de codde principii este bine să precizăm că există mai multecoduri de principii şi trebuie din capul locului să ştim lacare ne referim pentru a nuanţa mai precis şi necesarconversaţia. Fac diferenţa între cod de principii şiiertarea creştinească deoarece există tot felul de codurietice care sunt inspirate din cele sau cel religios, fărăînsă a se mai recunoaşte lucrul acesta. Şi într-un cod deetică atee se pot recunoaşte principii religioase, deşireligia nu e menţionată, dimpotrivă, teoretic exclusă.Dacă plasăm problema iertării creştine în contextulunui cod de principii creştin, ceea ce cred că este înintenţia întrebării, atunci iertarea este un imperativcristic deci divin, dar în acelaşi timp şi profund logic şinecesar dacă ne gândim la natura omenească şi laaceea a relaţiilor inter-umane. Cred că oamenii practicăiertarea atât în virtutea nevoilor generate de relaţiile dinviaţa de zi cu zi, cât şi din convingere religioasă. Uneorialternativ, alteori deodată. Dacă ne referim la societateacontemporană de sorginte creştină, chiar dincolo desecularizare şi de indiferentismul religios observabil lamulţi, marea majoritate a oamenilor crede în Dumnezeuşi practică, cel mai adesea sporadic (ceea ce includeiertarea din interes, cea pur şi simplu arbitrară, dar şipe cea bazată pe credinţă) acest principiu. Sunt cazurirare unde iertarea e practicată în viaţa unui om,credincios, să presupunem, în mod sistematic,consecvent şi deliberat.MM: Se adânceşte diferenţa dintre generaţii? Enumai o cauză a evoluţiei tehnicii, oare?Th.D: Nu cred că diferenţa între generaţii seadânceşte. Întotdeauna au fost inovaţii de la o generaţiela alta, nu aşa ca acum, evident, dar cu impact poate lafel de mare – atunci. Mă gândesc de exemplu la„invenţia” focului, când spre deosebire de mai înainte,omul dintr-o dată a reuşit să stăpânească şiadministreze focul. Ce impact extraordinar a avut acestlucru care a pus istoria omenirii pe un curs cu totul nou.Sau la inventarea puştii, deci trecerea de la vânatul cusăgeata şi alte mijloace asemănătoare, la cel cu puşca,ceea ce de altfel a dus şi la un alt fel de război. Mă maigândesc la inventarea electricităţii şi impactul absolutextraordinar pe care l-a avut asupra societăţii umane îndezvoltarea ei istorică. Ne putem gândi la multeexemple, şi mai ales la impactul lor asupra lumii, şi caatare, plasând invenţia tehnologică modernă în şirulcelorlalte, nu mi se pare că aceasta adânceşte mai multca în alte cazuri (inventarea tiparului, un alt exemplu)diferenţa dintre generaţii.Dar mai este un motiv pentru care cred că diferenţadintre generaţii nu se adânceşte odată cu minuniletehnicii de azi; există mereu generaţia intermediară,există de exemplu generaţia mea care deja a învăţat sălucreze la computer şi care mai învaţă de la proprii eicopii alte invenţii tehnice. Alţii nu învaţă şi sunt dinaceeaşi generaţie (mă refer la a mea). În orice generaţieapoi, chiar de tineri, unii ştiu mai mult, alţii mai puţin,unii se adaptează mai repede, alţii mai greu la noileinvenţii, dar convieţuiesc totuşi în armonie.MM: Dar diferenţa dintre mase şi intelectuali - şi dince cauze?Th.D: Am aceeaşi părere şi despre diferenţa dintremase şi intelectuali, şi anume că nu este acum maimare decât înainte. Dacă analizăm bine lucrurile,diferenţa e chiar mai mică.Acum toată lumea e educată. Mai există o generaţiepoate, cei care au acum 70-80 de ani, care să aibăeducaţie academică mai puţină decât urmaşii lor. Dacăne gândim la tinerii de azi, toţi au (acceptăm excepţiile)o facultate, foarte mulţi două, sau masterate, ceea cedevine un fel de educaţie generală.MM: Se mai poate vorbi despre elite? Aveţi vreunexemplu? Aveţi propriile repere, în sensul de model deurmat? Cine, ce?Th.D: Despre elite în sensul de model de urmat s-avorbit întotdeauna şi se va vorbi întotdeauna. Modelulde urmat nu implică numai un om educat ci şi decaracter. Pe cât se poate impecabil. Artur Silvestrivorbea despre astfel de modele, el însuşi a fost unul, aşi scris o carte pe această temă şi ştiu că pe marelecărturar Mitropolitul Antonie Plămădeală l-a consideratun etalon în acest sens. Pentru mine, în afară deMitropolitul Antonie cu care am lucrat când am fostsecretar de redacţie la Telegraful român şi la MitropoliaArdealului la Sibiu, un alt astfel de model a fost Pr. Prof.Ioan Ivan de la Neamţ. Mitropolitul Bartolomeu Ananiaeste altul. Şi exemplele pot continua.MM: Devenim pe zi ce trece mai anticulturali sau a-culturali?Th.D: La această întrebare tind să răspund afirmativ,se pare că tehnologia digitală ia locul lecturii din ce în cemai mult. Este însă foarte posibil ca şi conceptul decultură să se schimbe, să fie înţeles altfel, să fie definitîn mod diferit de generaţiile următoare. Aşa cum noi, toţihttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

16revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010interviucei din civilizaţia şi galaxia Gutemberg am înţelescultura în sensul scrisului şi cititului (faţă de cei dinpreistorie, de exemplu, unde cultura putea fi înţeleasăprin intermediul noţiunilor şi practicilor de cult şi artă), lafel, generaţiile următoare ar putea să-şi defineascăcultura, nu în sensul scrisului şi cititului, ci în sensulabilităţii de manipulare şi stăpânire a tehnologiilor carevor avea o influenţă decisivă în viaţa de zi cu zi. Deaceea răspunsul la întrebarea dacă devenim tot maimult anti sau a-culturali depinde de definiţia pe care odăm culturii. Din punctul nostru de vedere, care este celclasic, răspunsul ar fi: da. Dar în perspectivă gândind,e posibil ca răspunsul să fie nu.MM: Despre importanţa păstrării identităţii pentru ceiplecaţi din ţară: este greu să-ţi păstrezi identitateaavând în vedere că trebuie să te adaptezi unui nou modde viaţă şi altei civilizaţii – în cazul Americii, maipragmatică?Th.D: Problema păstrării identităţii, odată plecat dinţară, depinde de înţelegerea şi de viziunea celui plecat.Dacă scopul lui e de a se integra totalmente în noualume şi de a o uita pe cea veche, păstrarea identităţii nue o problemă. E o piedică. El nu are nevoie de cine afost, ci de cine vrea să devină. Dacă însă identitatea cucare a venit în noul context îi este importantă şidefinitorie, atunci va face tot posibilul s-o păstreze, s-oafirme şi să o dezvolte. În cazul Americii a-ţi păstraidentitatea etnică, religioasă, culturală etc. este un lucruneproblematic. America nu mai este societatea anilor’50-60 şi de mai înainte unde filosofia integrării se numea„melting pot” (topirea tuturor în aceeaşi oală), unde seîncuraja abandonarea trăsăturilor identităţii precedenteşi îmbrăcarea în haina identitară a noii societăţi în careemigrantul sosea. În ultimii 20-30 de ani, filosofiaAmericii despre identitate este numită multiculturalism.În baza acesteia emigranţii sunt încurajaţi să-şi păstrezeidentitatea cu care au venit, s-o cultive, să vorbeascălimba de baştină, să cultive religia, portul, tradiţiile,muzica, bucătăria de origine. Ideea din spatele acesteifilosofii este că o des-identificare totală nu este posibilăorişicum. În plus, dacă se merge pe linia des-identităţii,toate energiile personale sunt concentrate acolo şi nu înalte locuri mai importante, ceea ce, pragmatic vorbind,este neproductiv.În al treilea rând, a te abandona pe tine însuţi şi a tereinventa total poate fi o experienţă extrem de frustrantăcare de asemenea este total neproductivă cât priveştemodul cum trebuie ca un individ să participe la nouasocietate care l-a primit. De aceea multiculturalismul.Când eşti încurajat să rămâi ceea ce ai fost, seconsideră că, din punct de vedere psihologic, seîntăreşte stabilitatea interioară. Oricine ai fi eştirecunoscut ca atare şi bine venit. Deci frustareadispare, complexele de inferioritate dispar. Atunci, cuaceastă mândrie de a putea fi cine eşti, cu resurseleinterioare nerisipite pe canale care nu duc nicăieri,individul poate investi forţele sale interioare laperformanţa în domeniul pe care şi-l alege. Aceastaeste dovadă de pragmatism.MM: Cum se împacă un credincios ortodox cusloganul dintr-o lume bazată pe competiţie „născutpentru a învinge”? Cum îl poţi iubi pe cel ce tedepăşeşte? De exemplu: cum poţi ierta creştineşte pecel ce te agresează? Întinzându-i şi celălalt obraz?Th.D: E adevărat că civilizaţia ortodoxă nu merge peideea că eşti născut pentru a învinge, cum se pare căe sloganul civilizaţiei occidentale. Ortodoxia poatemerge eventual pe ideea de a te învinge pe tine însuţi,cum frumos enunţa Descartes în cel de-al treilea punctal codului său moral din Discurs asupra metodei.Această idee a lui Descartes n-a făcut însă, din păcate,carieră în Occident. Ea rămâne mai degrabăcompatibilă cu gândirea ortodoxă despre raportulomului faţă de sine şi faţă de lume. Ca atare ideea căaltul mă depăşeşte este legată de cum definim valorileşi priorităţile. Dacă eu mă raportez la calitate şi celălaltmă depăşeşte la cantitate, între noi nu este competiţie.Aceasta este cam în sensul în care Erich Fromm vorbeadespre cele două mari posibilităţi existenţiale: a fi şi aavea. Lumea contemporană este axată pe ideea de aavea, în timp ce ideal ar fi să se axeze pe ideea de a fi.În final a fi nu poate concura cu a avea pentru că elesunt din categorii total diferite.În momentul în care cel axat pe a fi se simte încompetiţie cu cel axat pe a avea, acolo se vede oesenţială confuzie terminologică dar şi existenţială înconsecinţă. Ca atare, este uşor să-l iubesc pe cel cealeargă în propriul său univers (universul lui a avea)http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

interviu revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 17câtă vreme universul meu este altul (a fi). Întrebareaeste dacă l-aş putea iubi – creştineşte – şi pe cel ce mădepăşeşte în cadrul unui univers comun (a fi).Răspunsul este că numai Dumnezeu poate să judeceunde este fiecare în lupta pentru a progresa întru a fi.De aceea iubirea „concurentului” nu este împiedicată înnici un fel, în acest caz. Şi chiar când celălalt se laudăcu progresul lui întru a fi, deci „mă agresează”, şi acolo,ştiind că numai Dumnezeu cunoaşte şi evoluează unastfel de progres, îi acord celuilalt circumstanţaatenuantă hristică, aceea că nu ştie ce zice („iartă-iDoamne, că nu ştiu ce fac”) şi evident, l-aş înţelege înlimita lui, iertându-l şi dorindu-i luminarea.MM: Revistele în limba română dinafara ţării: nuîntreb dacă sunt importante, pentru că acesta le esterostul, ci întreb dacă ele îşi ating acest scop?Th.D: Revistele româneşti din diasporă sunt vitalepentru viaţa românilor de fiecare zi. O dovadă este că,în America de exemplu, de la prima generaţie deemigranţi români a apărut şi primul ziar românoamerican,America.Apoi, pe oriunde s-au format comunităţi româneşti,mai ales pe lângă sau odată cu bisericile, au apărut şibuletine, ziare, reviste, almanahuri comunitare,reprezentând pe de o parte o punte de legătură întrecei plecaţi şi cei rămaşi acasă, pe de altă parte o tribunăde expresie a celor ce aveau ceva de împărtăşit, şi în altreilea rând, un factor de legătură dintre membrii aceleianumite comunităţi diasporice.Publicaţiile de limbă română din diasporă contribuieîn mod esenţial la consolidarea ideii apartenenţei etnice,culturale, religioase, la cultura/patria mamă, şi la faptul,la fel de esenţial, de a te simţi bine, în pielea ta, într-unalt loc decât cel din care ai plecat, câtă vreme realizezică nu eşti singur în locul nou, ci cu alţii cu care – prinpresă – poţi schimba idei despre aceste sentimente.Deci scopul publicaţiilor române diasporice este atins.MM: Este corect enunţul: rostul e de la Dumnezeu,scopul – depinde de om?Th.D: Noţiunile de rost şi scop sunt adeseori cusensuri interschimbabile. Scopul poate fi un fel de rost,şi rostul un fel de scop. Ambele sunt de la Dumnezeu.Scopul vieţii omului este mântuirea, comuniunea cuDumnezeu, împărăţia cerurilor. Deci rostul vieţii (niciviaţa, nici scopul nu sunt date de om) este ca aceastasă-şi atingă, să-şi împlinească scopul.E cu totul altceva dacă ne gândim la tot felul de altescopuri pe care cineva şi le poate imagina pentru viaţasa: bani, profesie, succes, sănătate etc. Una estescopul vieţii şi alta e scopurile vieţii, şi e o tragedie cascopul să fie confundat cu scopurile.MM: Expulzarea rromilor – recent din Franţa – esteun fel de discriminare pozitivă sau negativă? Sau estechiar o formă de absolutism rasial?Th.D: Expulzarea recentă a rromilor din Franţa, saua oricui din orice ţară, a oricui care vine într-un sistemhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlşi nu se încadrează în el, nu e discriminare ci o reacţienaturală a sistemului. Iată românii din America: am venitaici, învăţăm sistemul şi facem tot posibilul să neadaptăm şi să ne integrăm pentru a putea supravieţui,sau chiar a trăi cu succes. Când însă nu încerci să teadaptezi, te aştepţi deja să fii expulzat de sistem. Şi însistemul biologic şi în altele se întâmplă la fel, nu numaiîn cel social. Ca atare, dacă te duci undeva unde nu tuai creat sistemul ci el e deja acolo şi dacă vrei să rezişti,te încadrezi în el. Dacă nu, îţi asumi riscul expulzării.Încă o dată, aceasta nu este discriminare, ci reacţienaturală.MM: … Foloseşte la ceva? Oare din cauza romilor s-a schimbat percepţia Occidentului despre români,cărora li se atribuie un alt profil rasial – adică „româniisunt ţigani”? Sau statele dezvoltate, şi în specialEuropa, au căzut în capcana propriilor stereotipii, printrecare şi cele naţionale sau rasiale. Ar putea existaechivalenţe cu alte conflicte: religioase, etnice etc. Vezişi absolutismul religios/confesional care a declanşatconflicte armate. Dar absolutismul moral, în care credeu că se încadrează şi cel religios, privit în general, ceputeţi spune despre acesta?Th.D: Aş vedea absolutismul rasial atunci cândsistemul în care vii nu te lasă să intri, să te adaptezi, săte integrezi, atunci când eşti expulzat înainte să intri însistem. Dar atunci când ţi se oferă toate şansele – şi înRomânia rromii au toate şansele, depinde de ce faci cuşansa ce ţi se dă – când ţi se oferă posibilitatea să intriîn sistem, să rămâi acolo, asta nu mai este absolutismrasial, şi în consecinţă, nici religios, moral etc.Absolutismul religios medieval european care a generatconflicte armate (Noaptea Sf.Bartolomeu, de exemplu)a fost bazat exact pe ceea ce am spus, pe intoleranţaintrării în sistem. Din capul locului, când intri în sistemcu forţa, eşti expulzat cu forţa. Se poate ca în acestconflict cel menit să fie expulzat să câştige lupta. Darasta nu înseamnă că intrarea cu forţa nu a fost deja oviolentare a sistemului şi că acesta n-ar fi trebuit săreacţioneze. Nu cred că percepţia Occidentului este căromânii sunt ţigani. Unii pot gândi aşa, dar nu se poategeneraliza în nici un caz.Despre absolutismul moral discuţia se duce altfel,deşi nu necesarmente în contrast cu cele spuse dejadespre „discriminarea” expulzării din sistem. Problemamorală ţine de valori. Valorile sunt principiile după carete ghidezi în ceea ce faci în viaţă. Lumea noastră, înevoluţia ei istorică a fost martora propriei sale treceri dela absolutismul moral la relativismul moral. În ziua deazi totul este permisibil, sau trebuie să fie aşa. De aceeaRobert Bellah şi alţi sociologi americani de prestigiu,numesc societatea americană contemporană o culturăpermisivă, care însă, tocmai datorită acesteipermisivităţi – relativism moral – trece prin toate crizelebine cunoscute. Aici părerile sunt împărţite. Unii spuncă permisivitatea, relativismul, sunt imperative aleprogresului şi dezvoltării, alţii spun că permisivitatea şirelativismul sunt premisele decăderii şi prăbuşirii.

18revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010interviuPe de altă parte, adversarii absolutismului moralsusţin că acesta duce la fundamentalism şi fanatism, întimp ce adepţii absolutismului moral susţin că a nu facerabat de la calitate când e vorba de principii şi valori, anu face compromisuri este o strategie de supravieţuireşi de durabilitate, şi nicidecum fanatism. Ei înşişi facdiferenţa între absolutism moral şi fanatism.Un studiu de caz ar fi acesta: Care este motivul căaşa de mulţi creştini occidentali se convertesc la Islam,bine ştiind că religia creştină, aşa cum este eapracticată azi, în Occident mai ales, este atât depermisivă, tolerantă şi flexibilă, iar islamismul atât defundamentalist, inflexibil şi poate chiar fanatic?Răspunsul este legat de relativismul moral prezent învarianta Occidentală a creştinismului, unde orice eposibil, unde nu mai eşti sigur de nimic, underelativizarea valorilor duce la instabilitate socială şiinterioară, deci la confuzie şi alienare. Şi atunci omulse îndreaptă spre religii/sisteme mai ferme, care oferăprincipii mai stabile, care astfel îi oferă lui stabilitateade care are nevoie. Iar islamismul, mai rigid, oferăaceastă stabilitate. Deşi pentru a rezolva problemarelativismului moral din cadrul creştinismuluicontemporan, occidental mai ales, nu cred că trebuienecesarmente o convertire la o altă religie, ci doar oredefinire a propriei religii, o reîntoarcere la valorile ei debază şi la principiile pe care le poţi aplica în viaţă fărănici un compromis. Tu singur faci ceea ce vrei să faci cuşi din ceea ce ai. Nu trebuiesă pleci în altă parte.SEMNALSerenela GHIŢEANU - Sylvie Germain. LaGrace et la Chute. Une lecture multiple :thematique, mytocritique et narratologiqueEditura Institutul European, Iaşi, 2010; Colecţia -Academica; Domeniu – Spaţii francofone: 324 paginiDin cuprins:◊ Romanul-epopee: Căderea în Istorie; Dumnezeu şiomul; Căderea Raţiunii;◊ Romanul de familie: Căderea inocenţei; Laudabasmului; Aleasa Domnului; Povara doliului◊ Romanul iniţiatic: Un parcurs iniţiatic;◊ Mituri revizitate: Vârsta de Aur; Gorgona; Cain şiAbel; Isus Christos; Iuda; TobitPrezentarea edituriiLiteratura scriitoarei franceze Sylvie Germain facedeja obiectul unor studii şi cercetări universitare, cumar fi colocvii sau chiar teze de doctorat. Deşi autoareaîn vârstă de 57 de ani continuă să scrie, acestecercetări au apărut tocmai din interesul crescând faţăde o oferta literară importantă. Sperăm ca, prin aceastalucrare, interesul publicului universitar roman faţă de oscriitoare franceză tradusă în româneşte cu doar douătitluri să crească. În cadrul studierii literaturii francezeMM: E deja mult de când Albert Camus semnalapericolul totalitarismului. Există semne ale unui astfelde sistem funcţionând/funcţionabil în relaţiile dintrefostele ţări din lagărul socialist şi F.M.I., spre exemplu?Th.D: Totalitarismul economic/financiar de care s-arputea vorbi în contextul relaţiilor dintre F.M.I. şi fosteleţări din lagărul socialist, e o chestie de interpretare. Nusunt un specialist în finanţe-economie, dar cred căglobalizarea vine cu propriile ei legi şi de asemenea,când nu poţi, nu ştii să te administrezi pe tine însuţi şiapelezi la ajutorul altuia, acela îţi va impune condiţiilesale pe care eşti liber să le primeşti sau nu.MM: Cum aţi fi dorit să evolueze România, cum odoreaţi – în cazul în care nu este aşa cum o doreaţi –şi dacă priviţi spre ţară cu optimism sau cu pesimism?Daţi un exemplu despre un lucru foarte bun şi altulfoarte rău din ţară. Ce vă doriţi pentru România?Th.D: Dincolo de multe nemulţumiri ce se pot exprimadespre mersul lucrurilor în România, impresia mea estecă se vede progresul. Că lucrurile merg, în general, însprebine. Deci sunt optimist din acest punct de vedere.Exemplul rău în acest context este legat de stareadrumurilor – total inacceptabilă după 20 de ani de tranziţie,timp în care alte ţări din aceeaşi categorie (Ungaria, deexemplu) au făcut minuni în acest sens. Exemplul bun arfi legat de deschiderea generală către lume. Oricine poatesă-şi încerce norocul oriunde şi oricum voieşte.Totuşi sunt foarte multe de făcut în ţară pentru aajunge unde ar fi trebuit să fi fost deja.contemporane, literatura lui Sylvie Germain se impuneîntr-o manieră evidentă. Lucrarea Harul şi Caderea înopera romanesca a lui Sylvie Germain şi-a propus oabordare preponderent tematică (marcată în titlu), fărăînsa a neglija două alte perspective critice: naratologicaşi mitocritica. Scheme narative din basmul popular, câtşi revizitarea unor mituri pre-creştine şi creştine sunt,astfel, analizate în cadrul unui demers carestructurează opera romanescă a lui Sylvie Germain,luând ca poli noţiunile de Har divin şi de Cădere. Deşiabordarea este în principal tematică, „simpatetică”,lectura multiplă folosită susţine ideea unei critici literarepluridisciplinare.http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

19revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010cinci ani fără ninoMihai VIERUIon Stratanîn contextul generaţiei saleUn poet ca Stratan trebuie să îşi uite uitarea. El nuare voie să zăbovească în acest oblivion atât de grăbitaşternut peste scrisul şi personalitatea lui. Esteimportant să vedem că viaţa scrisă este în majoritateavieţii lui cea trăită. Că autenticismul lui Stratan estefirescul scrisului său.Despre Ion Stratan este de spus că aceeaşi inimălargă îi împânzea teritoriile prietenilor săi, în special pecele afective în mod similar lui Nichita Stănescu. Numaică pentru el nu a existat şi aparatul mediatic. Explozialui a avut loc unde, temporal, nu mai era loc de poezie,într-un deceniu zece în care nici măcar cei ce veneaunu au reuşit sincronul perfect, dar într-un 2000 pe careStratan îl păstoreşte nu sporadic. Acum începe legenda.Noi sperăm ca ea să aibă parte de restaurareafrumoasă, firească si mai ales atât de necesară pentruliteratura română contemporană.Am menţionat stilul lui Ion Stratan ca fiind cel alabsenţei, lucru supralicitat de către mai toţi cei care auscris despre el, de la Ion Negoiţescu la Al. Cistelecan.Al doilea nivel de abordare al criticii marşa pecoordonata ludică aplicată atât eului liric discursiv, cât şistilului şi fractării versului sau jocurilor sclipitoare decuvinte. O altă dimensiune era şi cea a ermetismului detip barbilian din care s-a revendicat pentru o perioadămai ales în modernismul versurilor, dar mai diafan, mairafinat decât cel al poetului Jocului secund. Poemele luiIon Stratan au ceva dintr-un silogism, dar a căruiconcluzie este un tablou complet diferit de premizeleanterioare, şi ele alcătuite din tablouri pictat cu tragic şiironic, chiar sarcastic, si răsucind concluzia într-unmold, într-o matrice neosuprarealistă. MirceaCărtărescu dă citatul din Pentameronul, cel maiedificator cu putinţă. Însă noi ne-am gândit la altul: „Numai ştiu. Nu mai ştiu. / M-au pus în sicriu. Eram viu /Amândoi / Pierdusem pe Dumnezeu / El privea prinorbita mea mirată / A craniului meu. // N-am sculptat. N-am pictat. / Am iubit. / M-a uitat. M-a murit.”Desigur, tot Pentameronul este sursa, şi el ar trebuiîn mod normal citat în întregime pentru o rezolvareanalitică şi o expunere firească completă, fărătrunchieri, cât şi pentru înţelegerea lui ca tot unitarraportat la întreaga operă a lui Ion Stratan, ca punct deplecare în scriitura lui, ca de altfel şi în a celorlalţi trei,ca un munte din care izvorăsc patru râuri.„Cu Ion Stratan, generaţia ’80 a căpătat un fel deluciditate fluidă, un ton al versurilor ce aluneca uşor dela tragic la ironic, de la jurnalul existenţial până lagrimasa în faţa socialului şi politicului abrupt”. Astfel îlconcentrează Traian T. Coşovei în postfaţa de lavolumul lui postmortem, Nefertiti Eminovici. El continuă:„În 1990 scriam în volumul Pornind de la un vers, primacarte mai închegată despre generaţia ’80: Inteligent,cultivat, cochetând discret cu ironia (citeşte distanţare,relativism, prudenţă), dar zgârcit cu exprimarea ei înforme perisabile, poetul se stabilea, după câtevamomente de acordare a instrumentelor expresivităţii,asupra unui teritoriu liric al structurilor reci, ideale, lipsiteaproape total de carnaţia anecdoticului şi a biografiei.Discursul liric al lui Stratan părea o punere în scenăîndelung, minuţios regizată a unor situaţii exemplare încare poetul, adoptând măşti (în cazul nostru voci) dinrecuzita teatrului antic şi până la aceea a vodevilului oria caragialienelor «comedii nemţeşti» de la Union, îşipunea întrebări şi răspundea, tot el, singurătăţii, iubirii,sensului existenţei, cuvântului şi puterii lui de a da chipşi asemănare.”Sunt totuşi două puncte pe care trebuie insistat. Unulimplică ceea ce înseamnă context iniţial si evoluţia lui, celde-al doilea perceperea contextului în această evoluţie aindividualităţilor. Block-start-urile unei generaţii suntprevăzute cu manifeste sau puncte de teoretizare dar peparcursul desfăşurării individualităţile se detaşează de lasuav la complet şi radical de aşa-zisa «viziune cenaclistă*»ulterior «ilustrând nu un set comun postmodernist, cispecificări individuale substanţiale si expresive*».Acum, la un deceniu de la debuturile milenariste,putem spune că vârfurile optzecismului deja nu maipractică formula decât, poate, din nostalgie sau ca motivreperial pentru o receptare critică de fond.Traian T. Coşovei insistă şi el pe acest act deindividuare al lui Stratan, ca fiind punctul cel mai absconsşi abstrus al Generaţiei, şi cel mai devreme ieşit, forţat saunu, deraiat politic sau interior din corpusul generaţiei şi dingeneraţionism: „După 10 ani, conturul poetic al lui Stratanmă obligă să nuanţez: «Ion Stratan filtrează totul prinochiul său interior, vulnerabil în faţa (dez)ordinii universale;în orice fisură între real şi imaginar, pe fâşia arată cesepară sunetul de obiect, imaginarul coboară aidomasângelui ce acoperă o rană. Poetul pare sfâşiat între trupsi spirit, între spirit şi materie cosmică, între curgere şiirepetabilitate, între unicitate şi coridor de oglinzifenomenologic. Conştiinţa artistică pluteşte într-un aburnedefinit, într-o lume a aparenţelor, unde anul, (timpul),devine singurul obiect accesibil simţurilor şi undecomunicarea este imposibilă. (...) Ideile ce traverseazăpoemele din această etapă sunt fracturarea sinelui,zdrobirea eului de stâncile materiei şi pierderea identităţiiprimordiale; străbate – printre versuri – o fiinţă caresângerează în cioburile absenţei, ale pierderii şispulberării. Ceea ce surprinde este precizia cu care poetulîşi fixează stările de spirit în insectarul absenţei.»*** Cupoezia lui Ion Stratan, Generaţia 80 capătă conturulsensibil al individualităţii în plan european”.http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

20revista nouă 7-8 (64-65)/2010cinci ani fără ninoIon Stratan, ca tangentă la romantismul bogat aluniversalităţii, se prezintă ca un şlefuitor al inefabilului,care tot mai abil mânuieşte, cerebral şi retractil discursul.Diferenţa aici o face lipsa de discurs amplu, de aluvionar,de torent. În această viteză propusă de tăvăluguldezvoltării lumii nu mai este timp decât pentru intrinsec,pentru noumenal, pentru cuvântul bine cântărit pentru afi folosit în operaţia alchimică a metaforei. Aici el maidegrabă înscriindu-se în paradigma mallarméeană acuvântului, cât şi a purităţii poeziei/poemului. Rămâneloc pentru viteza intensităţii. Şi cum poezia nu se poateconsuma la fast food, ea trebuie să fie un glonţ, vorbapoetului Nichita Stănescu****.Ce trebuie reţinut este că formele favorite şi acest firroşu al asianismului este, de fapt, arborele şi axul înjurul căruia se înfăşoară spiralat sub forma unui ADNcreativ fiecare dintre poeţii lumii. O altă asemănare cusensibilitatea lirică romantică în valenţele ei logoticerezidă în două dintre straturile suportului solid alversurilor lui Ion Stratan, şi anume cel cerebral, ideatic,ispitit de filosofie şi în cel al unei senzualităţi irepresibile.De exemplu: „deasupra gândeau norii, bandajeleformelor Ţinute culcate...”, „luna fantomatică/zgardăacestei remuşcări”, „plouă – singurătate a desimii” (Cincicântece pentru eroii civilizatori – Editura Albatros, 1983).În ce priveşte înnoirea limbajului aşa cum pomeneamşi mai sus, cea mai vie carte, mai spectaculoasă îndirecţia acestui efort de individualizare şi individuaţierămâne cea de-a patra apariţie editorială: „Lumină dela foc”. Cu acest volum „Ion Stratan se desparte desenzualitatea captivă în carapacea ermetică pe care elînsuşi o construise cu atâta minuţiozitate” (Traian T.Cosovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza, Deva, 2000),aici se înscrie şi într-o descendenţă elegiacă, cu otensionată expresivitate,care scoate în evidenţă„absenţa”. Aici străbate printre versuri „o fiinţă caresângerează în cioburile absenţei”. Aici oricând se poatereveni la discuţia directă a conceptelor de libertate şifiinţă, dar vom rezista tentaţiei discursului filosofic.Un alt spaţiu de mişcare ca obsesie comună pare săfie obsesia pentru poemul pur, obsesia pentrumetaforele care despart visul de realitate. Avea sămărturisească mai târziu: „Sunt un Don Quijote deapartament”. Poetul jonglează cu elocvenţa, căreiaamână să-i sucească gâtul.Ca o concluzie, am spune că poezia nu înseamnădoar memorare de versuri şi analize literare, cireprezintă, pe lângă „un joc complex dintre concepte siimagini sensibile”, şi o manieră de a fi, un fel de a simţi,o opţiune despre viu şi viaţă. Cea mai exactă definiţiedespre viaţa serioasă aparţinând lui Allan Bloom: „Oviaţă serioasă înseamnă a fi pe deplin conştient dealternative, înseamnă a te gândi la ele cu intensitatea decare ai nevoie pentru a putea suporta problemele deviaţă şi de moarte, convins fiind că fiecare alegere pecare o faci este un mare risc, cu consecinţe necesare,greu de suportat. Iată cu ce se ocupă literatura tragică.Ea articulează toate lucrurile nobile pe care oamenii ledoresc sau de care, poate, au nevoie, şi tot ea le aratăhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlcât de greu le este când se întâmplă să nu trăiască înarmonie”.Ion Stratan este teribil de eficient în planulexpresivităţii atunci când îşi aşterne notaţia pe un suportafectiv, când imaginile sunt dublate de o motivaţieemoţională: „Pe bănci de lemn, în scunda tavernămohorâtă / unde pătrunde ziua printre fereşti murdare //stăteam cu Florin şi Traian. Poeţi în devenire / cu silă debăutură, cu silă de femei, cu silă / de socialism // Noiam iubit poezia şi totuşi nu ne-am sinucis. / Noi am iubitlibertatea şi totuşi n-am plecat / Noi ne-am iubit iubiteleşi am plâns în tăcere / Astăzi mulţi sunt pe fază, ştiu maibine ca noi / Astăzi oboseala din refuzul minciunii / eluată drept neîmplinire...”În astfel de poeme, precum excelentul O ploaiedeasă ca uşile de la metrou – superbă, dramatică elegie–, Ion Stratan se mişcă firesc, natural pe nivelurilesuperioare ale metaforei, visează poemul perfect,poemul pur – poate cel alcătuit dintr-un singur sunet:„Ca şi încercarea de a merge / a scrie se întâmplă cuadevărat / la început o singură dată // De aceea nu scriuversuri, scriu / drumuri, care nu vreau să se piardă / înexerciţiu. Doamne, mută-mă dintr-un / loc într-altul,Doamne, scrie cu mine / un cuvânt dinaintea mişcării.Merg / ca şi cum aş scrie, scriu la fel / cu paşii. Odată şiodată voi sta / pe loc şi voi grăi. Odată şi odată voimerge, voi merge fără un / sunet. (Nu scriu versuri, scriudrumuri). Poemul pur, dincolo de lansarea lui dinmatricea mallarméeană, nu este un concept nou. Elpractică o aventură a performanţei care „nu se mai lasăjenată şi nici intimidată – de elementele contrastante ori deantagonismul pe care i le-ar putea oferi substanţialitateapoetică” (Al. Cistelecan), „multiplicitatea vocaţiei ca unvacarm al formulelor”.De la Ion Barbu la Gellu Naum, de la Mircea Ciobanula Sebastian Reichmann, ca să citez câteva din zecilede nume remarcabile, poezia română cunoaşte dinbelşug hermetismele. Ion Stratan excelează şi el înaceastă privinţă. În volumul Cinci cântece pentru eroiicivilizatori „cultivă nu mai puţin acel profetism întors însine şi fără greş, în care poezia pură şi suprarealismuldescind încă fecund” (Ion Negoiţescu): „nu mai e, numai e / Părul ei moale ca marmura / din care-i făcut arcul/ Dianei din Poitiers” sau „privirea dinlăuntrul potirului şi/ schiorii ţâşnind din albul spinos al / Walhalleimeningelui. Ale lui au fost, / dacă ne aflam în timp.Aleluia!” versurile lui Ion Stratan au ca temă activitatealirică: „plutesc printre arbori ca printre/ nervii unei gândiri/ poate ochiul meu care luminează / s-a oprit asuprastolului / acelui recif acelei margini de vulcan / asupraacelei colonii de mărgean asupra acelei oaze / asupraacelui crater pe lună / asupra acelei scorburi în copaculcunoaşterii care trebuie / tradus într-o limbă. Iatăfosforescente bariere / de sunet / neinventate denisipoase cuvinte // dezbrac pielea şi o pun pe iarbă înfiece por/ un ac cu o etichetă de care atârnă o etichetă/şi pun plasture pe mirosul oglinzii cea tare şi / întrebciudata absenţă a memoriei ocupând totul / până lao descercuire de triunghiuri / şi o încolţire de sfere

cinci ani fără nino revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 21cândva.” Ion Negoiţescu insistă, aşijderea istoricilorliterari, asupra unei viziuni cu însemnătate pe care nucred că e bine să o luăm ca atare. Imaginea pe care ofurnizează versurile nu înseamnă nici inspirarea plutirii,nici emoţia estetică, care oricum este submisăsensibilităţii poetice, ci ele capătă raţiune, sens înlectura cititorului care ştie să vadă imaginalul poetic, câtşi imaginarul, şi să îl muleze pe structura sensibilităţiilui. Hermes devine o imagine paradisiacă, o imagine avocaţiei uranice prin vederea însăşi, princoncentricitatea spaţiilor virtuale şi universale, cât şi prinstrăbaterea barierelor universului interior, al memorieibune. Poetul este, pe scurt, un Anamnesis, un Gemuth,un Okeanos. Vizualul acestor prime versuri din Hermesdenotă puterea de a imagina, de a îmbina planurilesimbolului cu cele ale mitului prin metaforă si imagine,supunându-le pe ultimele două ca unelte ale reuşiteipoetice în intersectarea acestor universuri. Aşadaravem hermetism. Problema este să nu îl si interpretămîn vreun fel anume în afară de frumuseţea pură aimaginii. Hermetismul versurilor este asigurat demenţinerea lor într-un plan al purei posibilităţi. S-a spusdespre Ion Stratan că este un poet al absenţei. Înacelaşi timp, figuri precum atol, crater, ori scorbură nucredem că sunt atât de sonant aluzii la un gol, la o formănegativă care se constituie obsesiv în Ion Stratan,pentru că şi dacă am glisa semiotic am putea ajungepână la vehicularea misterului si a tainei, anepătrunsului, a lumii de dincolo, a viziunii paradiziacea atolurilor cu recifele lor de corali. Pe de altă parte esteadevărat că dacă ne direcţionăm structuralist, atunciavem negrul fiecărui spaţiu menţionat ca semnificat, darnu îndeajuns ca această direcţie să justifice plinătateaşi abundenţa imaginii şi a profunzimii lirice şi de topoifallaci din poezia lui Ion Stratan. Vidul, absenţa,versantul, întorsul, sunt fibre ale imaginalului poetic. Săfie imaginalul poetic al lui Ion Stratan o strictăcontemplare după o extincţie totală, după o conflagraţieatomică, şi nu una de dinaintea facerii, lucru care aici l-ar lega într-adevăr de ermetismul lui Barbu cu ouldogmatic, cât si de Nichita Stănescu cu obsesianenăscutului. Stratan scrie: „Asemănări disparate/ridicate dintr-o cochilie / în care intri urmând / melculabsent aici ca si afară / unde asteaptă pomi cu pieleatremurând / pe coapsă apărându-se de aer” sau „amaşteptat cartea ta în engleză / britanică / o vei scrievreodată?/ / absenţa e-n rune neîndurătoare// încercuităe naţia ta // în general, if you believe /you are a man onthe moon”.Există deconstructivism şi o continuitate întrediscursul rostit şi cel scris, un continuum permanent.Încă de la început i-au fost sesizate si apreciatedispoziţia ludică, tăietura aforistică a versului, umorulamar, ba chiar negru, asociativitatea rapidă între celemai compatibile realităţi, maliţia jucăuşă, tehnica witzuluiromantic, autoironia/autopersiflarea, de altfelcomună generaţiei împinsă până la deliciul flagelării desine. Replica poematică este una casantă, percepereagrotescului, a enormităţilor îi dădea în discursul oral, câtsi în cel scris, o de gesta apoftegmatică.Spiritul lui Ion Stratan este unul în jerbă, neputândlăsa neobservată prezenţa, ba chiar numărul mare alzicerilor, gândurilor, sentinţelor despre moarte. Ca oricemare spirit, i-a intuit proximitatea rece. Acest har alcuvântului posedat şi revelat deopotrivă, plus senzoriulfin, cât şi o presimţire a experienţelor cruciale ale vieţii,le-a alăturat torsiunii versului şi expresivităţii naturaleatât în zicere, cât şi în scris. În general, rostirea poeticăcu a sa ineranţă implicită şi la Ion Stratan este o erupţiede spirit delectabil şi de spectacol al limbii române, carepune în valoare perceptele lui Caragiale însuşi, el fiindcel mai apropiat din acest nucleu de optzeci deşfichiuirea condeiului lui nenea Iancu, de observaţiaascuţită asociată agudezzii lui Gracian şi lirismul funciarextras din Eminescu ca sensibilitate precisă._________________* v. Daniel Cristea – Enache, Timpuri Noi, EdituraCartea românească, Bucureşti, 2009, p. 302** v. Daniel Cristea – Enache, Timpuri Noi, EdituraCartea românească, Bucureşti, 2009, p. 255***Traian T. Coşovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza,Deva, 2000, p. 88.**** „Soldat, de glonţ să fii îndrăgostit” NichitaStănescu la Belgrad, Enciclopedia virtuală NichitaStănescu, Fundaţia culturală Noesis. Ca un pandant laNino Stratan: „M-am familiarizat cu moartea precum cunumărul meu de telefon”.[Fragmente din teza de doctorat (p. 71-78)]http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

22revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010eseuCodruţ CONSTANTINESCUIncredibila povestea diasporei irlandezeTim Pat Coogan este un scriitor prolific şi fascinant înacelaşi timp, un cercetător asiduu al istoriei Irlandei al căruistil narativ este atractiv chiar dacă abordează subiecte grelecare, pentru un istoric adevărat, constituie bune prilejuri de adovedi erudiţie pierzând din cursivitate şi atractivitateanarativă. Istoria nu este un câmp de manevră rezervat numaiistoricilor de profesie, uneori cei fără pregătire academică despecialitate reuşind să se impună cititorilor abordând temesensibile din unghiuri diferite.Meritul lui Tim Pat Coogan în redactarea masivului volumWherever Green is Worn. The Story of the Irish Diaspora 1(700 de pagini) îl constituie abordarea unitară a fenomenuluiimigraţionist irlandez care cunoaşte etape singulare atât deimportante precum exilul irlandezilor în America sau în MareaBritanie. Şi autorul tratează aceste etape ale imigraţieiirlandeze in extenso. Capitolele despre emigraţia irlandezadin Marea Britanie (150 de pagini) şi America (Statele Uniteşi Canada - 176 de pagini) fiecare ar fi putut constitui volumeseparate, amploarea şi importanta acestor fenomene fiindmajoră. O a doua constatare laudativă se leagă de faptul că,pentru a se documenta, Tim Pat Coogan a luat uşor, uşor, lapas, locurile unde s-au stabilit irlandezii de-a lungul timpului,din Franţa, Belgia, Marea Britanie care pentru orice irlandezeste mai mult decât familiara către Africa, America, Japoniasau Australia. Evident, resursele financiare nu au fost oproblemă. În toate locurile pe care scriitorul le-a vizitat s-aîntâlnit fie cu imigranţi irlandezi de dată recentă, născuţi înIrlanda fie cu descendenţi ai irlandezilor care continuă să-şipăstreze identitatea şi legăturile cu patria de provenienţă apărinţilor. Uneori e suficient că doar unul din părinţi sa aibăorigini irlandeze pentru ca identitatea celtica să obţinăprimatul. Din acest motiv naraţiunea lui Tim Pat Coogan nueste o expunere rece a istorie, ci o împletire reuşita genreportaj intre drumeţiile lui îndepărtate care-l duc faţă în faţăcu tot felul de personaje şi filonul istoric care explică de ceirlandezii s-au împrăştiat peste tot prin lume căci, să nu uitam,emigraţia irlandeză a fost şi continuă să fie la fel deînsemnată numeric precum cea evreiască.În Marea BritaniePrincipala cauză a emigrării irlandezilor a fost dominaţia şiconfruntarea cu Marea Britanie. Proasta administrare ainsulei de către britanici a condus la Marea Foamete careocupat în mentalul irlandez un loc la fel de important precumgenocidul armenilor sau holocaustul evreilor. Faptele suntcunoscute: rezumând la maximum o mare parte a terenuriloragricole din Irlanda au fost expropriate şefilor tradiţionaliirlandezi sau simplilor fermieri fiind oferită landlorzilor englezicare de multe ori nici nu rezidau în întinsele lor moşii,preferând huzurul şi calitatea vieţii de la Londra. În schimb,beneficiau financiar de pe urma acestei situaţii favorabile.Astfel încât o mare parte din fermierii irlandezi supravieţuiaucultivând doar mici loturi de teren, închiriate de la moşieriienglezi, de obicei cele care aveau randamentul cel maiscăzut. Pentru a maximiza producţia şi a reuşi să-şihrănească familii din ce în ce mai numeroase, căci metodelecontraceptive erau puţin cunoscute în prima jumătate asecolului al XIX-a şi ferm condamnate de Biserica Romanocatolicăfermierii, apelau la cultura de cartofi. Însă, în anii1840, aceasta a fost contaminata şi câteva recolte proasteconsecutive au produs un dezastru umanitar cum nu se maivede acum decât în Africa. Irlanda în acea perioada aveajumătate din populaţia Angliei (aproximativ 8 milioane delocuitori) şi de doua ori şi jumătate mai mult decât cea aScoţiei. Marea Foamete a dus la scăderea dramatică apopulaţiei Irlandei întruct se aproximează că 2 milioane deoameni au murit sau au emigrat în anii 1845-49, alte douăplecând la scurt timp după aceea. Ceea ce conştiinţairlandeza nu poate uita este faptul că singura producţieafectată a fost cea de cartofi. În timp ce milioane de oamenise zbăteau în ghearele morţii, nave încărcate cu grâne sauanimale luau drumul exportului, în special către Anglia.Guvernului aristocratic de la Londra pur şi simplu nu i-a pasatde dezastrul umanitar dintr-o provincie britanică, până laurmă, considerând că şi aceea era o metodă de a-şi întăricontrolul asupra cele mai dificile şi celtice regiuni a MariiBritanii. Regiunile unde se vorbea exclusiv limba irlandezăau fost printre cele mai atinse de flagelul Marii Foamete.Sutele de mii de oameni flămânzi, disperaţi au afluat înporturile britanice rămânând în Liverpool ori Glasgow sauluând calea Americii, Canadei, Australiei şi Noii Zeelande.Însă frustrarea şi dorinţa de răzbunare i-au însoţit peste tot înlume astfel încât nemulţumirea britanicilor în ceea ce priveştesprijinul financiar pe care l-a acordat comunitatea irlandezoamericanăvoluntarilor IRA de-a lungul întregii sale existenteca forţă paramilitară operaţională este uşor rizibila şi deneînţeles. Cu ocazia comemorării a 150 de ani de laizbucnirea Marii Foamete, Tony Blair, a cărui mamă era deorigine irlandeză, plecată din insulă la vârsta de 16 ani cătreGlasgow, şi-a cerut scuze în numele guvernului britanicpentru acea tragedie. Însă imigranţii irlandezi scăpaţi de lao moarte sigură prin exil nu dădeau de un trai neapărat maibun, dimpotrivă. Ştim bine ca secolul al XIX-lea a fost cel alnaţionalismelor, astfel încât furia xenofobă a englezilor,galezilor, scoţienilor se concentra asupra hoardelor deamărâţi din Irlanda, care trăiau în condiţii groaznice ceîncurajau o mortalitate foarte ridicată. În anii 1850, în Cardiff,irlandezii de îngrămădeau în străzi precum Stanley Streetcare nu avea apă curentă, ci doar un puţ cu apă contaminată,parţial pavată, restul cu pământ având un şanţ în mijloc, peunde se scurgeau mizeriile. Într-o casă deţinută de un anumeHarrington erau înregistraţi 50 de chiriaşi, care, toţi, trăiauîntr-o singură cameră!! 2 Imigranţii irlandezi trăiau în acestecondiţii pentru că erau folosiţi (exploataţi este un termen maiprecis) pentru muncile cele mai degradante şi dificile (maiales în domeniul construcţiilor). În secolul XIX, maghrebienii,indienii, pakistanezii sau africanii încă nu sosiseră pentru aprelua aceste munci grele şi prost plătite. Irlandezii o făceau.Însă ostilitatea publică a ţărilor gazdă era total, căci irlandeziisărăciţi şi disperaţi acceptau salarii mici, pe care nativii nu leacceptau. Astfel încât conflictul şi ura apăreau instantaneu.http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

eseu revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 23Comparând marea foamete irlandeze (the Great Famine)cu marea foamete sovietică (acţiunea de deculacizare amediului rural sovietic, care a dus, în perioada 1932-33, lamoartea a unei cifre greu de precizat „demografii cei maiprudenţi dau cifrele de 2.600.00 de morţi de foame,1.100.000 deficit al naşterilor şi un milion de deportaţi. Darspecialiştii ucraineni estimează numărul victimelor la 4 sau5 milioane şi vorbesc de genocid 3 ) regăsim destulesimilitudini între atitudinea guvernului britanic faţă deînfometaţii ţărani irlandezi şi cea a lui Stalin şi anomenklaturii sovietice faţă de ţărănimea sovietică din anii1930. În timp ce sute de mii de ţărani mureau de foamepentru că recolta mediocră (chiar şi cea destinatăînsămânţărilor pentru 1934!) fusese confiscată de statulsovietic, având temeiul cotelor obligatorii, exporturilesovietice de grâne continuau să se reverse, căci Stalinavea nevoie de devize pentru a-şi construi industria grea.E drept, industria grea avea să-i salveze regimul (şipielea), căci, mutată în Orient, avea să contribuie laînfrângerea invadatorilor germani, care s-au bucurat de oprimire călduroasă în Ucraina, în vara anului 1941,principalul motiv fiind tocmai foametea criminală iniţiată deStalin. O altă asemănare rezidă în dorinţa atât alandlorzilor englezi, proprietarii unor mari moşii, cât şi a luiStalin de a crea exploataţii agricole extinse, ceea ceimplică eliminarea micilor proprietari cu loturi restrânse.Şi irlandezii au contribuit la refacerea Marii Britanii dupăcel de al Doilea Război Mondial, stagnarea economică aIrlandei determinând valuri de sute de mii de oameni (atâtbărbaţi, cât şi femei) să ia drumul insulei mai mari,vechiului duşman unde de multe ori au trăit în condiţiiproaste fiind supuşi unei discriminări agresive şi evidente,la modă fiind anunţul No Irish need to apply sau No Irish,no dogs, no blacks. Fiind de cele mai multe ori o populaţieprovenind din mediul rural, contactul cu societate urbanăengleză a fost de multe ori dăunător, distrugând multedestine. Chiar dacă ajungeau să câştige până la 600 delire pe săptămână în domeniul construcţiilor, aceşti bani seduceau de prea multe ori pe alcool, violenţa familială fiindo caracteristică des întâlnită, multe căsătorii destrămânduse.O cauză a atracţiei exercitate de alcool erasingurătatea bărbaţilor irlandezi, dar şi a perceptelorreligioase care nu permiteau o viaţă sexuală (cât de cât)împlinită, familiile cu mulţi copii fiind regula. Autorulprezintă şi o comparaţie între exemplul de organizare aexilaţilor în America şi în Marea Britanie plecând de laîntrebarea de ce irlandezii din SUA s-au organizat maieficient, spre deosebire de cei din Regatul Unit? Primulmotiv găsit de Tim Pat Coogan este acela al libertăţiiexprimării identităţii irlandeze care rezultă din libertateaconstituţională din America. În Marea Britanie irlandeziiîncercau să-şi ascundă pe cât posibil originea dat fiindprejudecăţile şi discriminările la care au fost supuşi şi caredoar s-au amplificat odată cu începerea violentelor(celebrele The Troubles) din Irlanda de Nord şi, în plus, avalurilor de atentate organizate chiar in inima Marii Britaniide către IRA drept represalii pentru politica dusă de Londraîn Ulster. În plus, irlandezii nu erau neapărat înclinaţi cătrepolitica, stâlpii construcţiei lor identitare fiind mai degrabăfamilia şi Biserica. Remarcăm nenumăratele aluziianticatolice ale autorului, care, chiar dacă ateu declarat,ar fi putut să se abţină în a face comparaţii deplasatepunând semnul egalităţii între aşa-zisele douăimperialisme care au subjugat poporul irlandez de-a lungultimpului: Mother England vs Mother Church. Dacă o luampe această filieră trebuie să recunoaştem că bisericilecreştine din întreaga Europă sunt imperialiste căci, să nuuitam, creştinismul nu s-a născut în Europa, ci în Iudeea.Un motiv pentru care minorităţile nu se articulează politicîn statele care-i găzduiesc îl constituie ruşinea, pentru cănimeni nu pleacă de acasă din prea bine, ci pentru căsocietatea mamă nu reuşeşte să ofere oportunităţi minimede realizare în viaţă. Ruşinea de a fi irlandez i-a urmărit pecei care plecau din Irlanda pentru a munci în Marea Britanie.În plus, irlandezii educaţi care emigrau nu doreau să seamestece cu majoritatea, care era concentrată în ghetouriirlandeze privite cu dispreţ de englezi având în vedere căaarmătura acestor comunităţi era Biserica Romano-catolică,pub-ul şi Gaelic Athletic Association (GAA). Este lăudabilăîncăpăţânarea irlandeză de a rămâne irlandez căcicomparaţia între fenomenul migrator irlandez de acum unsecol sau o jumătate de secol şi fenomenul exilul românescde dată mult mai recentă este inevitabilă. E drept,amploarea celui românesc, raportată la populaţia totală aRomâniei, faţă de cazul irlandez, este mult mai redusă.Irlandezii din Marea Britanie au avut de îndurat odiscriminare generală, căci au fost consideraţi responsabilipentru valul de atentate pe care IRA le-a pus la cale în Angliadupă principiul putem să ne omorâm noi aici, în Irlanda câtvrem, până când războiul nu este dus la uşa englezilor nu seva întâmpla nimic. 7000 de irlandezi au fost reţinuţi în bazalegislaţiei antiteroriste britanice menită a preveni şi stopaactivitatea IRA în Marea Britanie. (Legea PreveniriiTerorismului). Criteriile de reţinere? Expeditive. „Cine deţineacărţi cu subiecte politice. Cine avea rude în cartierelenaţionaliste din Irlanda de Nord. Cine avea conexiuni cu SinnFein. Cine era student. Cine avea cazier. Şi oricine punea subsemnul întrebării autoritatea ofiţerului care proceda lapercheziţie.” 4 Din cei arestaţi, 97% erau irlandezi, însă numai3% au şi fost condamnaţi. Legea era îndreptata împotrivairlandezilor. Irlandezitatea era un motiv suficient pentru a filuat la întrebări (în anii 70-80). Din fericire, evoluţia pozitivadin Irlanda de Nord a diminuat atitudinea discriminatorie avutăde societatea britanică faţă de vecinii problematici, irlandezii.În AmericaProcesul emigraţionist irlandez în America a fost iniţiatde către comunitatea protestantă din Ulster, colonii scoţienidin Lowlands pe care Londra i-a implantat în Ulster pentrua păstra terenurile confiscate şefilor irlandezi. „La sfârşitulrăzboaielor napoleoniene, 350.000 de protestanţi şi 35.000de catolici din Irlanda emigraseră în America, concentrându-semai întâi in zona Philadelphiei. iar mai apoi, răspândindu-seîn celelalte treisprezece colonii. Declinul Irlandei şipământul Americii au reprezentat elemente esenţialepentru emigrare.” 5 Numărul catolicilor l-a depăşit rapid pecel al protestanţilor prezbiterieni de origine scoţianoirlandeză.Dar şi aşa confruntarea dintre cele două curenteirlandeze a fost exportată şi în America. Rădăcini scoţianoirlandezeaveau preşedinţii James Polk, Andrew Jackson,Ulysses Grant, Grover Clevland, Benjamin Harrison,William McKinley si Woodrow Wilson. Spre deosebire deirlandezii catolici, scoţiano-irlandezii nu au dezvoltat unataşament deosebit faţă de pământul lor de origine, Irlanda,http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

24revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010eseucuvintele ducelui de Wellington, care avea el însuşistrămoşi irlandezi, potrivindu-li-se foarte bine: daca te-ainăscut într-un grajd nu înseamnă că eşti cal. Dispreţulelitist al ducelui faţă de Irlanda este caracteristicaristocraţiei britanice.Comerţul Americii cu Europa şi, în special, cu MareaBritanie era format, într-o proporţie însemnată de exportulcherestelei, care era transportată peste Atlantic, însă, laîntoarcere, navele aveau nevoie de balast, acceptând sătransporte, în condiţii groaznice, imigranţi săraci irlandezi.Coogan afirmă că aceşti oameni erau trataţi mai rău decâtsclavii africani, căci aceştia din urmă aveau o anumităvaloare, fiind, până la urmă, în interesul căpitanului şiarmatorilor să-i transporte sănătoşi peste ocean pentru a-ivinde la un preţ cât mai bun. Irlandezii săraci nu eraudeparte de condiţia de sclavi. Un transport peste oceancosta 4,5 lire, salariul unui muncitor irlandez timp de saseluni. Antreprenorii au imaginat un sistem ingenios pentru ascoate un profit: au acceptat ca imigranţii să le plăteascăodată ajunşi în America, astfel încât forţa lor de muncă eraoferită unor mari fermieri sau industriaşi americani pentrucinci ani! Angajatorii nu-i tratau mai bine decât pe sclavii lorafricani, căci, după cinci ani, trebuia să le dea drumul, înschimb sclavii îi deţineau pentru totdeauna. Emigraţiairlandeză în America era diferită faţă de cea europeană.Dacă europenii continentali plecau cu tot cu familii, emigraţiairlandeză era formată mai degrabă din persoane tinere, fărămeserie, copiii micilor fermieri şi muncitori agricoli. Numărultinerelor femei era cel puţin egal cu cel al bărbaţilor.În America, irlandezii nu au găsit, în momentul imigrării, osocietate perfectă, tolerantă şi deschisă. Americanii erau, pânăla urmă, urmaşii coloniştilor protestanţi (cele mai exigentebiserici protestante anti-catolice erau prezente de mult timp înAmerica) britanici. Discriminarea faţă de irlandezi era prezentăîn multe locuri ale Americii, afişe cu mesajul No Catholic and noIrish fiind foarte frecvente. În anii 1840, a fost înfiinţat chiar şi unPartid American al Nativilor (Native American Party), care militapentru păstrarea supremaţiei majorităţii protestante albe. Nativiiau organizat incendierea unor biserici catolice la Philadelphia,iar în ziua alegerilor din 1844 la New York se răspândise zvonulcă 1000 de nativi urmau să atace Catedrala St. Patrick.Arhiepiscopul Hugh a mobilizat 3000 de voluntari membrii aiVechiul Ordin al Hiberniei pentru a proteja catedrala şi l-aameninţat pe primarul general al New Yorkului că va transformaoraşul într-o a doua Moscova, dacă se va atinge cineva debiserica lui. 6 Un alt motiv al urii nativilor îl constituia, în afaradiferenţelor religioase, concurenta pe piaţa muncii, căci afluxulde muncitori necalificaţi irlandezi permitea patronatelor să oferesalarii reduse. În schimb, irlandezii au dezvoltat şi ei sentimenterasiste la adresa negrilor... Nici măcar în timpul războiului civilamerican lucrurile nu au fost mai simple, căci nordiştii înrolau toţibărbaţii care nu aveau 300 de dolari. Marea majoritatea airlandezilor nu puteau strânge nici măcar trei, darămite 300.Măsura era menită a proteja clasele avute protestante caremilitau teoretic pentru abolirea sclavagismului sudist, însă dintropostura comodă. Irlandezii din New York s-au aflat în primelerânduri ale unuia din cele mai ciudate şi sângeroaseevenimente cunoscute de New York: rebeliunea împotrivaînrolărilor obligatorii. Armata nordistă a trebuit să intervină cuartileria pentru a calma lucrurile, numărul total al morţilorridicându-se undeva în jurul cifrei de 500 de oameni. Atmosferaacelor vremuri sângeroase a fost reconstituită cu mult succesde regizorul Martin Scorsese în the Gangs of New York (cu odistribuţie de excepţie: Leonardo di Caprio, Liam Neeson şiDaniel Day Lewis 7 ). De altfel, condiţia imigranţilor irlandezilordin perioada 1850-65 (războiul de secesiune a durat între1861-65) şi confruntările sângeroase cu nativii sunt plasticşi fidel reproduse în acest film.Irlandezi la HollywoodAutorul remarcă faptul că, din start ,relaţia dintreHollywood şi Irlanda a fost un problematică, pentru căinteresele care dominau Hollywood-ul distorsionaurealitatea din Irlanda. Ştim bine că Hollywood-ului îiplăceau situaţiile maniheiste. Până în anii 1990, subiectulIrlanda a fost supus distorsiunilor şi cenzurii, căci a fost unsubiect delicat având în vedere istoria violentă dintreirlandezii catolici şi protestanţii din Ulster, susţinuţi deguvernele de la Londra. America întreţinea, după al doilearăzboi mondial, relaţii speciale cu Marea Britanie.„Distorsiunea a atins un nivel ridicat odată cu filmul PatriotGame, avându-l în rolul principal pe Harrison Ford”. Amvăzut filmul şi ne aducem aminte doar cum un criminalterorist, evident membru al IRA, face tot posibilul să ucidăfamilia unui american inocent, puternic, un fiu drept întrecei drepţi, care se amestecase din greşeală în acţiunilecriminalului IRA. Schematismul filmului nu este, până laurmă, surprinzător. Pentru cei care nu au văzut filmultrebuie specificat că nu, Harrison Ford nu a jucat rolulcriminalului IRA, cum am putea fi tentaţi. De altfel, HarrisonFord, care are şi el, la rândul său, doza de sânge irlandez,a mai jucat într-un film cu subiect delicat, de data aceastapuţin mai nuanţat: The Devil’s Own (1997), în careinterpretează rolul unui poliţist new-yorkez de origineirlandeză care oferă adăpost unui tânăr irlandez, proaspătsosit din Irlanda aparent în căutarea unui loc de muncă.Voluntarul IRA, rol interpretat magistral de Brad Pitt (unuldintre cele mai bune roluri ale sale, căci este atât de simplusă ai doar roluri de mare salvator al Planetei, neînfricatîntre neînfricaţi, cavaler al dreptăţii şi salvator al balenelor),care fusese implicat în multe acroşaje împotriva ArmateiBritanice în Ulster şi a serviciilor de securitate britanice(primele secvenţe reconstituie cu acurateţe scene de luptădin Ulster) nu traversase Oceanul Atlantic pentru a seangaja în construcţii, aşa cum o făceau cei mai mulţibărbaţi irlandezi ,ci pentru a achiziţiona rachete Stingerpentru... a doborî elicopterele britanice. Dacă SUA au pututlivra acele rachete mortale mujahedinilor afgani în nobilalor luptă împotriva ocupantului sovietic, nu acelaşi lucruputeau să-l facă cu voluntarii IRA, chiar dacă şi ei, la rândullor, luptau împotriva unei forţe de ocupaţie, de sorginteimperială, cea britanică. În mod just şi previzibil, HarrisonFord, poliţistul cel bun, află adevărata identitate a musafiruluisău, care reuşeşte să transbordeze preţioasa încărcăturape o modesta navă de pescuit, însă nu ajunge să sebucure prea mult de reuşita operaţiunii sale, căci estesurprins de Harrison Ford şi împuşcat din greşeală, întimpul confruntării, care se doreşte a fi o subtilă aluzie larăzboiul civil de acasă. Nu se ştie cum, acest film i-ascăpat lui Tim Pat Coogan, chiar dacă data apariţiei cărţiisale este ulterioară realizării şi lansării filmului în cauză.Acelaşi lucru se întâmplă, de altfel, şi cu filmul MichaelCollins, pe care nici nu-l menţionează, poate în ideea căregizorul era irlandez, el fiind produs în Irlanda.http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

eseu revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 25Subiectul Irlanda a fost unul foarte sensibil, unul dintreregizorii Hollywood-ului, Sydney Olcott fiind dat afară dupăproducerea filmului The Bold Emmet, Ireland’s Patriot. Înplus, Hollywoodul era atent şi la deciziile şi codul instituţieibritanice care analiza ce filme pot fi difuzate, The BritishBoard of Film Censors (BBFC), care nu permitea ca soldaţiienglezi să fie înfăţişaţi în posturi delicate precum împuşcândcivili, cum era cazul în Irlanda. În plus, britanicii doreau canici o umbră să nu fie aruncată asupra dominaţiei lor asupraIrlandei. În cazul în care se producea un film sensibil, el riscasă nu poată pătrunde pe piaţa şi în cinematografele britanice,fapt care ar fi adus prejudicii financiare considerabile.Lista numelor actorilor irlandezi de la Hollywood esteimpresionantă, şi-i cuprinde pe Liam Neeson, PierceBrosnan, Patrick Bergin, Gabriel Byrne, Kenneth Branagh,Stephan Rea, dar şi noua stea, Collin Farell. Alţi mari actoriamericani, staruri mondiale, au ceva sânge irlandez (obunică, un părinte etc.): Tom Cruise, Sharon Stone,Harrison Ford, John Travolta, Meg Ryan, Daniel DayLewis, care trăieşte în Irlanda, unde are o casă, cucetăţenie britanica şi irlandeza, Mel Gibson (australian),Jack Nicholson, Mia Farrow, Sean Penn (Sean este unprenume gaelic, fiind varianta celtică a lui John) şi MarlonBrando. Acesta din urmă a turnat filmul Divine Rapture, în1995, în Irlanda, de care s-a îndrăgostit iremediabil, cerândulterior şi obţinând cetăţenia irlandeză. În momentul primeiaterizări în insula de smarald, Brando a declarat ce a simţit:„Ireland is like a steel dart going through my heart.”Cariera regizorului John Ford (care pretindea că numelesău este Sean Aloysius O’Feeney), născut din părinţi irlandeziemigraţi din comitatul Galway în 1894, este edificatoarepentru geniul irlandez. Ford a câştigat cinci premii Oscar încalitate de regizor. Între tinerele talente pe care John Fordle-a descoperit, şlefuit şi pus în valoare se află şi un anumeMarian Morisson, cu descendenţă irlandeză. MaşinăriaHollywood-ului a decis că Martin Morrison nu este, totuşi, unnume de star de cinema şi l-a rebotezat John Wayne. Inutil demenţionat lunga serie de filme western în care Wayne a jucatşi cu care se identifica perfect. Ceea ce se ştie mai puţindespre Ford este faptul că a fost un naţionalist republicanfervent. Tatăl lui a contribuit financiar la cauza unei Irlandelibere în timpul războiului de independenţă (1919-21), chiarşi Ford a venit în Irlanda în anul 1921 doar pentru a fi rapidexpulzat de britanici, căci Ford şi-a vizitat o rudă aflată înilegalitate, pe fugă (on the run), membru al IRA,aprovizionându-l cu bani şi whiskey. Pentru restul vieţii sale,John Ford a rămas un donator al IRA.Semnificativa prezenţă a irlandezilor la Hollywoodeste o altă dovadă a spiritului întreprinzător, uşoradaptabil şi talentului artistic al acestui popor sau adescendenţilor irlandezi.Australia şi Noua ZeelandăPrezenţa irlandezilor în cele două ţări datează încă de laînceputurile colonizării britanice, la începutul secolului alXIX-lea. După cum se cunoaşte, iniţial, Australia a fostconsiderată un loc bun pentru a deporta toate categoriileposibile de indezirabili din Marea Britanie, de la cerşetori,prostituate, delincvenţi de drept comun până la rebeliirlandezi. Unii autori văd în Australia laboratorul penal carea dus în cele din urma la apariţia Gulag-ului, ceea ce nueste departe de adevăr, având în vedere condiţiilegroaznice pe care le întâlneau deţinuţii odată debarcaţi pecoastele australiene. Primii deţinuţi care au plecat dinIrlanda la bordul navei Queen au ajuns în rada portuluiSydney la 26 septembrie 1791. În 1800 populaţia albă aAustraliei era de doar 4.500 de oameni iar între 1800-1802alte transporturi au mai adus alţi 872 de bărbaţi englezi şi722 de bărbaţi irlandezi, toţi condamnaţi, astfel încâtproporţia irlandezilor a crescut de la 20% la 33%. Se poatelesne imagina brutalitatea acelei societăţi incipiente,britanicii fiind disperaţi să trimită şi loturi de femei – deţinute!Însă britanicii nu au scăpat de spiritul rebel al irlandezilornici în Australia astfel încât cu cât populaţia albă a Australieicreştea cu atât proporţia irlandezilor devenea maiimportantă ajungând la un sfert din totalul ei. Irlandezii aufost de-a lungul timpului cei mai fervenţi susţinători aipoliticii de “australianizare” care dorea desprinderea deMarea Britanie conform principiului “Australia first, TheEmpire second şi chiar proclamarea republicii, subiect carecontinuă să fie delicat şi dezbătut în Australia zilelornoastre. Ca şi în celelalte zone dominate de anglofoniiprotestanţi, britanici sau urmaşii acestora în America,irlandezii s-au confruntat şi în Australia şi Noua Zeelandăcu sentimentele anti-catolice şi anti-irlandeze aleestablishment-ului protestant fapt care nu a împiedicatcomunitatea irlandeză să înflorească de-a lungul timpului,ajungând chiar să ocupe funcţia de prim-ministru. Britaniciinu au avut de ales şi i-au folosit pe irlandezi care erauagricultori iscusiţi, mai ştiau şi să scrie, în treburileadministrative oferindu-le posibilitatea de a-şi îmbunătăţitreptat soarta. Au permis chiar şi dezvoltarea unei reţelede lăcaşuri de cult catolice care a fost deservită de mulţipreoţi neobosiţi, cu har şi spirit de sacrificiu. Printreaceştia se numără şi Daniel Mannix care s-a născut la 4martie 1854 la Charleville, comitatul Cork. Intrarea înBiserică i-a fost impusă de o mamă dominatoare. A ajunsepiscop în Melbourne devenind una dintre cele maiimportante figuri ale catolicismului australian. Datorităeforturilor sale s-au ridicat 240 de biserici, seminarii,orfelinate şi aziluri iar numărul catolicilor din dioceza sa acrescut de la 150.000 la 600.000. Irlandezii au participatşi la marea goană după aur din Australia căci în 1851 înstatul Victoria s-au descoperit zăcăminte aurifere. Imediat95.000 de oameni au ajuns în zonă pentru a căuta aur,unii dintre irlandezi, specializaţi în astfel de prospecţiuni,venind tocmai din California. În următorii 25 de anipopulaţia albă a Australiei a crescut de la 400.000 deoameni la un milion. Irlandezii erau populari printrecăutătorii de aur căci erau muncitori şi, în plus, princântecele şi glumele lor făceau atmosfera mai veselă.Sentimentele anti-irlandeze au dispărut cu greu dinAustralia către anii 1990. În anii 1950 irlandezii încă erausupuşi discriminării, mai ales în ceea ce priveşteangajarea. În acea perioadă, o bancă din Hobart, Tasmanianuangaja catolici. Arhiepiscopul Young a organizat un boicotal băncii, catolicii ameninţând cu retragerea depozitelor,astfel încât discriminarea a încetat. Sfârşitul epopeiidiscriminării irlandezilor l-a constituit ajungerea în funcţiade prim-ministru a lui Paul Keating, un irlandez australian.Spre deosebire de Australia, în Noua Zeelandă nu aufost trimişi condamnaţi de drept comun, chiar dacă uniidintre deţinuţii din Australia au ajuns în Noua Zeelandădupă ispăşirea sentinţei. Militarii irlandezi servind înArmata Britanică au făcut parte din contingentele care auhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

eseu revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 27natal nu le mai aparţinea se găsea destul în pampasulargentinian. În 1895 trăiau în Argentina 18.617 de irlandezila o populaţie de 4 milioane de oameni. Irlandezii, un poporde fermieri la origine au fost implicaţi şi în revoluţia lânii dinArgentina. În anii 1870 fermierii irlandezi era responsabil cuo jumătate din exportul de lâna al Argentinei. În anii 1890trei sute de familii irlandeze deţineau doar în regiuneaBuenos-Aires 1.508.335 acrii de teren, crescând 20 demilioane de oi. Multe din aceste familii ajunseseră înArgentina fără un ban, doar cu hainele de pe ele. Una dindescendentele acestor familii, Duggan, i-a mărturisitautorului că străbunicul său a donat mai mulţi bani IRB (IrishRepublican Brotherhood- predecesoarea I.R.A.) decâtoricine altcineva din lume. “De asemenea nu vindea laptesau carne britanicilor, deţinând mai mult teren decât întreagasuprafaţă a Irlandei!” Emigraţia irlandeză în Argentina s-adiminuat simţitor începând cu anul 1890 când mirajulAmericii de Nord îi aspira pe irlandezi. În plus, condiţiile deviaţă grele din pampas (mai ales singurătatea care pentruun popor vesel şi dependent de comunitate este greu deîndurat) au contribuit la decăderea emigraţiei irlandeze.În timpul războiului Malvinelor sau Faklands (1982),cota de popularitate a Irlandei a crescut brusc în Argentina,căci, după binecunoscutele principii, problemele Angliei,norocul Irlandei sau duşmanul duşmanului meu îmi esteprieten, Irlanda a blocat decizia Comunităţii Europene dea impune sancţiuni Argentinei după ocuparea Malvinelor,invocând principiul unanimităţii care domina luareadeciziilor comunitare în acea perioadă. În ciuda acestuigest, statuia lui Patrick Pearse din Plaza Irlanda dinBuenos-Aires a fost aruncată în aer, naţionaliştiiargentinieni uitând să citească cuvintele inscripţionate înpartea inferioară a bustului, luându-l drept englez. Pearsea fost liderul Rebeliunii antibritanice din 1916 fiind executatde englezi. În momentul de faţă între 300-500.000 deargentinieni pot să-şi invoce rădăcinile irlandeze.AsiaEmigraţia irlandeză din Asia nu a cunoscut, în modlogic, amploarea celei din alte zone ale lumii, dominate deenglezi ea fiind de dată recentă. Istoric, cele care aupătruns în acest spaţiu au fost ordinele călugăreşti catolicea căror muncă de educare şi convertire a păgânilor a fosto constantă pentru toate celelalte spaţii geografice undes-a făcut simţită prezenţa irlandezilor. În ultimele deceniiînsă această prezenţă a fost depăşită de cea a expaţilorirlandezi care muncesc pentru mari companii asiatice şi,în mod special, cele japoneze. În timpul dineurilor oferitede Ambasada Irlandei la Tokyo obişnuiau să fie prezenţimulţi călugări în timp ce acum ar fi pline de oameni deafaceri, după cum recunoştea un angajat al corpuluidiplomatic irlandez acreditat în Japonia. Comunităţi deastfel de cadre irlandeze, numărând câteva sute depersoane, pot fi întâlnite nu numai la Tokyo dar şi la Manila,Jakarta sau Pekin iar petrecerile ocazionate desărbătorirea Sfântului Patrick relevă popularitatea de carese bucură irlandezii în regiune. Care a fost favorizată si defaptul că Irlanda este una din puţinele ţări din VestulEuropei care nu a avut o istorie colonială, dimpotrivă. Însăprezenţa irlandezilor în administraţia şi armata colonială aMarii Britanii i-au adus pe irlandezi în locuri îndepărtateprecum India, Birmania (Burma) sau Ceylon. Legăturieconomice puternice s-au dezvoltat între Irlanda şi Japoniacăci începând cu guvernarea lui Sean Lemass, Irlanda aîncurajat investiţiile japoneze care au creat locuri demunca şi au adus venituri importate bugetului modest alRepublicii Irlanda din anii 1970. Însă legăturile dintre celedouă popoare au o vechime mai mare şi mai interesantăcăci un irlandez a contribuit la dezvoltarea flotei militarejaponeze. John Philip Holland s-a nascut în orăşelulLiscannor, comitatul Clare în anul 1841 şi a emigrat în NewJersey unde a devenit profesor. El este cel care a inventatsubmarinul fiind finanţat în acest sens de feniani, paleovoluntariiIRA, care doreau să folosească această invenţiespre a scufunda flota britanică, întreprindere vastă pe careau încercat-o fără succes şi germanii de-a lungul celordouă războaie mondiale. Tensiunile dintre Japonia şi Rusiade la începutul secolului al XX-lea care au culminat curăzboiul dintre 1904-05 i-au condus pe japonezi săprivească favorabil invenţia lui Holland. Guvernul japoneza comandat câteva astfel de nave care au ajuns în Japoniadupă sfârşitul războiului nemaifiind folosite în luptelenavele. În anii următori ele au fost întrebuinţate doar pentrua antrena echipaje, unul dintre ele murind în urma unordefecţiuni tehnice în rada portului Hiroshima în anul 1910.Concluzii1. „Cred în poporul irlandez. A dovedit peste tot în lumecă este o naţiune incredibil de bună. Ultima mea dorinţăeste ca după ce şi-au învins demonii acasă, irlandezii săia drumul exilului alăturându-se diasporei irlandeze doardacă doresc să plece păstrându-şi bunele tradiţii ale raseilor.” (Tim Pat Coogan)2. „Cu cât stai mai mult afară cu atât devii mai irlandez”( Mike Grey, corespondent CBS in Tokyo)3. „We are all Irish anyway” (Oricum suntem cu toţiiirlandezi) tricou purtat de tineri japonezi în timpul uneiparade de Saint Patrick Day.4. „Ireland is like a steel dart going through my heart”(Marlon Brando)5. „May the road rise up to meet you, may the wind beat your back, and may you be in Heaven a half-hour beforethe special prosecutor knows you’re dead” (Old Irish Toast)_____________1Arrow Books, 2002. „Oriunde se poarta verde.Povestea diasporei irlandeze”2Tim Pat Coogan, op. cit., pag 2223Dictionarul comunismului, coordonat de StephaneCourtois, Editura Polirom, 2008, Iasi, pag. 2744Tim Pat Coogan, Op. cit., pag 1415Ibidem, pag 2556Tim Pat Coogan, op. cit., pag 280 - referire laincendierea Moscovei de către ruşi, în 1812, spre a-lîmpiedica pe Napoleon să îşi încartiruiască trupele obosite.7care joacă rolul căpetenie nativilor Bill the ButcherCutting. Numele acesta nu este ales la întâmplare, dupăcum am fi tentaţi să credem. În afara poreclei măcelaruldatorita pasiunii personajului pentru tranşarea atât aporcilor, cât şi a oamenilor – mai ales a papiştilor irlandezi,dar şi numelui de familie, formula de gerunziu a verbului tocut prenumele de Bill face referire expresă la protestanţi,porecliţi astfel după numele lui William de Orania, regeleprotestant care l-a învins pe regele catolic Iacob al II-leaStuart, rege al Angliei, Scoţiei si Irlandei.http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

28revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010profileGherasim RUSU TOGANIlie Moise şi stăruinţarecuperării valorilorspirituale sud-transilvăneneCunoscut printr-o activitate ştiinţifică prodigioasă,vizând cu predilecţie domeniul valorificării culturiipopulare, concretizată prin zeci de lucrări cu profiletnologic, din spaţiul sud-transilvănean, numeleuniversitarului şi etnologului Ilie Moise se identifică întotalitate cu inima acestei lumi, după propria-imărturisire: „Tot ce am mai bun şi mai frumos înstructura fiinţei mele s-a plămădit aici, în lumeasatului…” Asemeni, acţiunile sale ample sunt promovateşi printr-o publicistică de excepţie, precum „Studii şicomunicări de etnologie”, serie veche, serie nouă,revistă de mare prestigiu – anuar al Academiei Române,dar cu aceeaşi pasiune, Ilie Moise şi-a îndrepta atenţiaînspre recuperarea imaginii unor personalităţi aleacestui colţ de lume, din varii pricini uitate princotloanele unor arhive colbuite de vreme şi nepăsare.Exemplificăm cu ediţii precum: Ion Macrea, De-aşmai fi odată june; S. Fl. Marian, Legendele despre flori,insecte şi păsări; Septimiu Albini, Scrieri; Ilie Dăianu,Scrieri, Ioan Dicu, Jurnal de front 1939-1943.Interesaţi de recuperările din spaţiul transilvănean,vizăm în primul rând preocuparea universitarului pentruproiectarea imaginii marelui coreograf-instructor, IonMacrea, a cărui viaţă s-a omologat cu mişcareafolclorică sud-transilvăneană, respectiv cu ansamblurilede dansuri populare „Junii Sibiului”, al căror diriguitor afost vreme de peste o jumătate de secol. De altfeletnologul Ilie Moise, ani şi ani, i-a adus regretatului IonMacrea laude pentru dăruirea sufletească, hărnicia şiatenţia dată folclorului din lumea sibiană, ale cărorvirtuţii le-a făcut cunoscute în toate colţurile lumii.Asemeni, cartea Septimiu Abini, Scrieri, apărută laEditura Imago, Sibiu, 1998, se constituie ca o dovadăcertă a faptului că prin dăruirea sa, universitarul IlieMoise şi-o clădit spiritual un crez, urmărind să aducă lalumină, din colbul uitării, o întreagă galerie de spirite, acăror contribuţie la dăinuirea spaţiului ce le-a dat viaţăeste demn de trecut în cronica neamului.Cât priveşte personalitatea lui Septimiu Albini,acţiunea enologului se justifică temeinic: „Exemplara luiviaţă n-a fost prinsă până astăzi într-un studiumonografic detaliat, deşi a avut străluciri remarcabile,mai ales în decursul anilor 1866-1897, perioadă în carea îndeplinit funcţia de redactor-responsabil alcotidianului sibian”. Hotărât astfel să-l omagieze cuocazia sărbătoririi a 110 ani de la apariţia „Tribunei” lahttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlSibiu, Ilie Moise reuşeşte să stabilească textele cele mairelevante din scrierile respectivului autor, însoţit destudiu introductiv, note şi bibliografie pe măsură.Structurată pe trei părţi: Scrieri literare; Scrieripedagogice ; Adenda, monograful insistă pe criteriul cei-a fundamenat acţiunea: „ Prezentul volum…cuprindeprincipalele lucrări cu caracter literar şi pedagogic scrisede Septimiu Albini în perioada cât a îndeplinit funcţia deredactor responsabil la „ Tribuna”…Majoritatea lucrărilorreproduse au fost publicate în „Tribuna” unde au rămas„îngropate” vreme de peste o sută de ani, singura lucrarerepublicată fiind „O seară în Brustureni”, reprodusă deIon Breazu… De asemenea, autorul evidenţiază: „Limbacurată şi stilul sobru” calităţi ce-i emblemează memoriaşi, implicit, proiecţia în posteritate.De altfel, personalitatea lui Septimiu Albini autorul oevocă şi în cartea memoralistică „Oamenii şi locurile Albei”,accentuând în mod excepţional ca merite contribuţia luiAlbini la valorificarea materialului folcloric cu referire lacolind, într-un studiu rămas referenţial „Din seara deCrăciun”, publicat în „Tribuna”, IV, 1887, nr. 31-32.Un alt tom care se înscrie ca „Ediţie îngrijită, prefaţănote şi bibliografe de Ilie Moise” este Ilie Dăianu„Scrieri”, tom apărut la Editura Reintegrarea, Alba Iulia210, apărut după motivarea editorului, la „Aniversarea adouă veacuri şi jumătate de la întemeierea şcolilor dinBlaj, moment unic în istoria învăţământului şi culturiiromâneşti…”Despre Ilie Dăianu aflăm de la editor, atât din ediţia„Scrieri”, adusă în lumină, cât şi din alte lucrări ale sale,date ample despre activitatea acestei mari personalităţia Blajului, născută la Cut, spre mândria editorului care,după cum îşi direcţionează intenţiile, pare că segândeşte la un adevărat Panteon al localităţii atât deprezentă în cronica spirituală a Blajului de altădată, fiindtotodată şi localitatea sa natală…Dar să revenim la personalitatea vizată, căruia autorul îiproiectează dimensiunile pe fundalul epocii: „Activitatea luiIlie Dăianu pe tărâm cultural, literar şi publicistic,cunoştinţele sale profunde, bogate şi variate, precum şilucrările pe care le-a scris,l-au impus ca pe un reprezentantde frunte al generaţiei sale, care fusese angajată cufermitate în acţiunea politică, finalizată pin unireaTransilvaniei cu România”, precizează autorul ediţiei.Din mulţimea scrierilor acestui tribun, menţinem înmod emblematic „Eminescu în Blaj” (Amintiri de-alecontemporanilor culese de Ilie Dăianu, Sibiu, TipografiaPoporului, 1914, 40 p.). Concret, prin această cercetare,tânărul teolog şi om de o aleasă cultură, după a samărturisire aduce o corecţie acţiunii păgubitoare acriticului teolog Grama, care în exagerata sa exegeză:„…a combătut toată poezia lui Eminescu şi a denegatpoetului orice merit, până şi caracterul de poet.Exagerarea aceasta este ce mă durea pe min şi pe mulţiaţii…” În fapt ampla sa acţiune, aşa cum se va mărturisiautorul târziu, în ziarul Biruinţa din Cluj, 1929, a pornitde la articolul elogios despre Eminescu: „La şcolile dinBlaj era straniu de ostilă faţă de Eminescu - studiulregretatului canonic Grama îi crease această atmosferă.

profile revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 29De aceea era o îndrăzneală din partea mea, când întrunarticol din «Unirea» l-am pomenit elogios…am fostfelicitat… de profesorii Blajului care l-au cunoscutpersonal şi ce amintiri îi păstrează”. De la ei Dăianu aadunat „aproape tot ce se putea şti despre petrecerealui Eminescu la Blaj”.Adăugăm şi faptul că în exegeza sa Ilie Dăianu esteîntâiul care menţionează valoarea poetică a postumeloreminesciene, anticipând în fapt optica lui G. Călinescu,de la o jumătate de veac mai târziu: „…Frumoaselescrisori ale d-ei Riria şi poesiile postume ne pun peEminescu într-o lumină cu totul nouă şi ni-l aduce cumult mai aproape de inimă.,..” Cât priveşte valoareadocumentelor oferite posterităţii, despre prezenţa luiEminescu la Blaj, este nemăsurată!Încheiem menţiunile despre contribuţia universitarului IlieMoise la redescoperirea unor valori ale lumii sudtransilvănene,cu predilecţie fără a zăbovi o clipă şi asupraunei cărţi cu un specific aparte: Ioan Dicu, „Jurnal de front -1939-1943”, editată la Alba Iulia, împreună cu AndreeaBuzaş. De specificat faptul că a fost descoperit, „în cursulunor cercetări, din anii ’70, în localitatea Cut, din judeţul Alba.Posesoarea acestuia, Ana Dicu, văduvă de război, ni l-a pusla dispoziţie cu rugămintea de a-l restitui, după transcriere.Făcea parte din puţinele lucruri rămase de la soţul eidecedat, la doar 30 de ani, în Rusia Sovietică…”.Paginilejurnalului conţin însemnări scurte dar sugestive pentru viaţade soldat, aflat în tranşee, pe linia întâi a frontului, de undeA apărut volumul„Conştiinţa lui Uezen”de Ionuţ CarageaEditura Fides, 2010.Acest roman apare sub pseudonimul Snowdon King, şie este continuarea nuvelei „Uezen”, prezentă în antologia„Uezen şi alte povestiri”.Ilustraţiile din interiorul volumului şi coperţile aparţinartistului Janos Miklos. Tehnoredactarea şi cuvântul înainteau fost realizate de editorul Dumitru Scorţanu, cel care l-adescoperit pe autor şi l-a susţinut pe parcursul celor 17volume publicate.Snowdon King (Ionuţ Caragea), născut pe 12 aprilie1975 la Constanţa, este un scriitor român din diaspora,membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi.Trăieşte în Montréal, Canada şi este co-fondator şivicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Românădin Québec.. Este poet, prozator de ficţiune, critic, editor,autor de aforisme şi promotor literar.Snowdon King (Ionuţ Caragea) a debutat în anul 2006,la Editura STEF din Iaşi, cu volumul de versuri „DeliriumTremens”. Colaborează cu numeroase reviste de literaturăşi situri de poezie în limbile română, franceză şi engleză.Este publicat pe numeroase situri de citate celebre dinRomânia sau din străinătate. A obţinut mai multe premii laconcursuri naţionale de poezie şi proză scurtă. Participăîn 2007, 2008 şi 2009 la cel mai important concurs deficţiune din România desfăşurat la Timişoara – Helion, fiindprintre laureaţi la toate cele trei ediţii. În urma acestorhazardul doar i-ar mai putea readuce la o viaţă normalăSimplu, fără exagerări şi lamentaţii, soldatul ţine să-şi oferefoii de caiet trăirile sale şi-ale camarazilor săi, din viforniţanebuniei care cuprinsese omenirea în sângeroasaconflagraţie. Extragem, la întâmplare:„Sep. Iarăşi din nou cu artileria şi cu aviaţia, totuşi nu s-au predat (ruşii, s.n.)…Seara au început şi nemţii cutunurile pe aceeaşi comună şi ai noştri din faţă….şi ampornit după ei spre oraş (Stalingrad)… satul nu mai eranici o casă ; era paf…Şi nu mai puteai trăi de putoare căcierau numai ruşi şi cai morţi; până când şi câinii şi mâţeleerau moarte….Deci am pornit pe o vale după ei…şi peaceastă vale numai ofiţeri şi comisari morţi câte la un loc,iar tancurile au dat peste ei de i-au băgat în pământ…” Şirelatările continuă, soldatul Ioan Dicu apărându-ne astăziun reporter, ale cărui sângerânde pagini depăşesc o bunăparte din literatura războiului, oferită în bibliografia şcolară!Şi încă multe s-ar mai putea ţese pe marginea acestorzguduitoare pagini de spre război şi destin desoldat,precum al acestui caporal Ioan Dicu, pe bunădreptate considerat de către autor „ţăran devenit pesteani, un veritabil profesor de istorie a românilor”.Încheiem exprimându-ne sincera admiraţie pentruadmirabila „lucrare” pe care profesorul şi cercetătorulIlie Moise o desfăşoară, aducând la luminăpersonalităţile uitate ale Trasilvaniei, implicate înevenimentele ce ne-au hotărât destinul, salvându-negraiul, cultura şi însăşi destinul.rezultate se decide să publice la editura Fides prima sacarte de ficţiune intitulată „Uezen şi alte povestiri”.„Conştiinţa lui Uezen” cât şi celelalte titluri aleautorului pot fi comandate de la Editura Fides(editura_fides@yahoo.fr) sau de pe Librărie.net(http://www.librarie.net/autor/32510/ionut-caragea).Lectura volumului, în format Adobe flash, esteposibilă pe siteul personal al autorului:http://www.ionutcaragea.ro/Proza_files/proza%20S.F.htmhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

30revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010prozăIulian MOREANUAcrobatulAcrobatul fu angajat pentru o perioadă de probă de treiluni. În acest timp, avea să fie plătit cu un salariu la nivelula jumătate din cel primit de către ceilalţi colegi ai săi; maitârziu, vor mai vedea, i se va mări, în orice caz - la cât vaajunge, însă, asta va depinde de mai multe lucruri:prestaţia sa, dificultatea numerelor executate, aplauzeprimite, popularitate.Nou venitul nu a avut nici o obiecţie, spunând că singuralui dorinţă era să-şi încheie cariera în ţara din care plecase cumulţi ani în urmă. Aşadar, dând de înţeles că banii nureprezentau o problemă, era de presupus că în tot acest timpcâştigase destul de bine „afară”, astfel încât să fi strâns osumă frumuşică, mai ales că nu părea a fi omul care să-şitoace veniturile pe cine ştie ce prostii ori vicii. Şi dacă era aşa,cu atât mai bine!Venise cu nişte referinţe strălucite, din care rezulta călucrase numai cu trupe faimoase, împreună cu caredăduse reprezentaţii pe mai toate continentele,acoperindu-se de glorie.Cotabilul-şef îl întrebă pe director dacă n-ar trebuiverificate aceste referinţe care erau prea din cale afară debune, că te şi mirai ce mai căuta un profesionist ca el încircul lor prăpădit, care în ultima vreme abia de maisupravieţuia, zbătându-se să o ducă de pe o zi pe alta. Sevorbea în vraful acela de hârtii de numere de dificultatemaximă, premii la festivaluri internaţionale, primiri lapreşedinţi de state şi şeici, ca să nu mai vorbim de zecilede fotografii alături de mari personalităţi culturale, artisticeori glorii sportive.Nu, zisese directorul, le lua pe încredere, şi fără urmăde reticenţă, din două motive.În primul rând, pentru că, în parte, ştia despre lucrurilecuprinse în referinţe - de altfel, presa internaţionalăscrisese mult despre ele; bineînţeles că media autohtonănu le acordase vreo importanţă, pentru că nu ar fi interesatprea multă lume – şi îi întinse contabilului-şef un dosar plincu tăieturi din diverse ziare străine, de notorietateindiscutabilă. Îl scosese dintr-un sertar de dedesubt, şi-laşezase pe biroul său uriaş, cât un Hummer, parcăbănuind că va avea nevoie de el pentru a i-l arăta tânăruluisău subaltern ce se ocupa de tot ce însemna bani îninstituţia pe care o conducea de zeci de ani. Contabilulşefse uită fugitiv prin dosar, apoi îl lăsă deoparte, dândde înţeles că îl va parcurge mai încolo.Al doilea motiv era faptul că îl cunoscuse, pe vremeacând era copil, pe tatăl acrobatului, el însuşi un celebruartist de circ în perioada interbelică. „Zburător” neînfricatîncă de la o vârstă foarte crudă. Abandonat de nişte părinţipe care nu îi cunoscuse niciodată, crescuse pe lângădiverse trupe ambulante, şi „furase” meseria privindfascinat la cei ce evoluau la trapez; în plus, ţinea de sfori,ajuta la întinsul plasei de siguranţă, căra diverse materialedintr-un loc în altul şi, când prindea un timp fără repetiţii,intra pe furiş în arenă şi făcea la sol tot felul de exerciţii.Într-o zi, a reuşit chiar de s-a urcat până sus, pe platformade pe care se avântau zburătorii şi aşa l-au prins membriitrupei, legănându-se dintr-o parte în alta a arenei, cu capulîn jos, fără siguranţa prinsă, doar agăţat cu picioarele debara leagănului.Talentat peste măsură şi cu un curaj nebunesc, a avuto carieră fulminantă. A devenit în scurtă vreme vedeta cucea mai mare popularitate, lucra neasigurat şi fără plasă,semna mereu, înainte de fiecare spectacol că o face perăspundere proprie, iar în primăvara lui ’44, din purăinspiraţie, sau la sugestia cuiva, a rămas în Italia, undeera sub un contract de şase luni la un circ din Torino. Defapt, a rămas întreaga trupă, nouă inşi – el şi încă douăfamilii, acestea având şi câte doi copii.Te plictisesc toate astea? îl întrebă directorul pecontabilul-şef, căruia se trezise povestindu-i ceea ce ştiadespre acrobat, şi mai ales despre tatăl acestuia.Se aşezase în fotoliul său de şef suprem, confecţionatdin piele veritabilă, deopotrivă ergonomic şi îmbietor lalene, şi-şi aprinsese o havană din cele pe care i le adusesedintr-un turneu în ţara nemuritorului „el lider maximo” uncunoscut dresor de lei şi tigri. Tutunul ars al ţigării de foimanual împletite răspândea un miros dulceag-parfumat ceavea aproape un efect hipnotic. Directorul trăgea fumul înpiept cu o voluptate care îl transpunea într-un univers deamintiri ce se părea că îi erau destul de apropiate.Nu, domnule director, cum să mă plictisească? Chiarmă interesează… zise contabilul-şef şi-şi compuse rapidmina omului captivat de subiect.L-am văzut şi eu în câteva spectacole, pe taică-su,desigur, eram destul de mic, aveam, cred, şapte, opt ani…dar a produs asupra mea o impresie atât de puternicăîncât… încât, practic, îi datorez profesia. Pentru că,urmărindu-l, mi-am zis că nu am să lucrez niciodatăaltundeva decât într-un circ. Şi, uită-te la mine, om laaproape şaptezeci de ani, îţi vine să crezi că am fost toatăviaţa mea om de circ? Am făcut de toate, jonglerii, acrobaţie,pantomimă şi câte şi mai câte, până m-am împotmolit înpartea asta nesuferită a administraţiei, care m-a scos dincircuit… Ba nu, n-am făcut de toate. N-am făcut dresură, depildă, pentru că mi-a fost întotdeauna frică de sălbăticiuni.Apoi n-am făcut iluzionism, pentru că maestrul I. nici n-a vrutsă audă când l-am rugat să-mi dezvăluie măcar aşa, întrepatru ochi, nişte trucuri, cât de simple…Directorul abandonă ţigara de foi în scrumiera uriaşă,cât o farfurie, se ridică greoi din fotoliul impunător şi ieşi dinbirou fără să spună un cuvânt. Nu era prima dată cândfăcea aşa.Tânărul contabil-şef, eminent absolvent de ASE, dealtfel, aflase deja de la alţi angajaţi că din când în când„boss-ul” avea astfel de reacţii – în toiul unei conversaţiicât se poate de coerente şi civilizate îşi părăsea bruscpartenerul (sau partenerii) de discuţie şi pleca pur şi simplufără să spună un cuvânt, şi se pare că şi fără o ţintăanume. Dispărea pe te miri unde, revenea după un timp şise purta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu reluadiscuţia din locul în rămăsese, şi nici nu întreba nimic înlegătură cu ce vorbiseră mai devreme. Era ca şi cumhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

proză revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 31atunci se întâlnea pentru prima dată cu respectivul(respectivii) în acea zi.Această ciudăţenie a directorului se manifesta decâţiva ani, iar cei din ministerul de care depindea circul,măcar pe hârtii, şi cărora le fusese adusă la cunoştinţă,se părea că aveau de gând s-o mai tolereze, încă.Nimeni nu avea însă habar pentru cât timp, oricum sigurpână la ieşirea la pensie a acestuia, care şi aşa fusesedestul de mult amânată, la intervenţia cuiva şi mai „desus”, deşi „înălţimea” asta nu te putea duce cu gânduldecât la un singur loc.Erau multe lucruri adevărate în ceea ce spusesedirectorul - cele mai multe, dar şi unele greu de verificat.Apoi, însăşi cariera lui era destul de misterioasă. De pildă,se spunea că ar fi lucrat în instituţia inaugurată în 1961încă de la spectacolul de deschidere, că fusese chiarcooptat în prima echipă de conducere, dar, în afaracâtorva poze vechi, maronii şi neclare, în care era greu deidentificat alături de oficialităţile vremii, alte dovezi nu preaexistau. De asemenea, nu existau nici afişe ori programeîn care să figureze numele său sau o fotografie în care săpoată fi recunoscut, ceea ce nu se explica absolut deloc.Şi nici măcar nu se putea spune că se pierduseră cine ştiecum, dacă ele ar fi existat, pentru că, într-o magazieanume amenajată, se aflau colecţiile complete atât aleafişelor, cât şi ale programelor tuturor spectacolelor ceavuseseră loc de-a lungul vremii. Pur şi simplu, numelesău nu era trecut pe nici un afiş şi nici poza – toată lumeaştiindu-l însă dintotdeauna în postura de director.Contabilul-şef mai stătu câteva minute, sperând cădirectorul se va întoarce, dar cum acesta întârzia să-şifacă reapariţia, părăsi biroul şi plecă la treburile sale.Adevărul-adevărat era că tatăl acrobatului – pe numelede scenă „Vulturul Vlaicu”, fusese un foarte bun „zburător”,iar după ce rămăsese în străinătate îşi construise cu multătrudă o carieră într-adevăr strălucită. Când a aflat că laBucureşti, la cel mai înalt nivel, se luase hotărârea să seconstruiască un Circ de stat, a luat hotărârea pe loc – seva întoarce acasă. Nu avea probleme de rezolvat, văzusemai toată lumea, contul era frumuşel, însurat nu era, casă zici că nevasta n-ar fi vrut să-l urmeze, şi nici comuniştiidin România nu aveau ce să-i facă, pentru că el rămăsese„afară” înainte de venirea lor la putere, deci nu era nicitransfug, nici trădător de ţară şi nimic altceva. Încercaserăcâţiva prieteni să-l convingă să nu facă „prostia asta”pentru că va fi ridicat de pe aeroport şi dus direct la Jilava,însă nu au reuşit să-i schimbe hotărârea.Se pare că luase decizia corectă. Fiind cunoscut pentruactivitatea lui artistică îndeosebi de un ştab din CC care seocupa de tot ce ţinea de contacte culturale şi sportive cu„exteriorul”, şi pentru că nici nu se amestecase în politică,nefăcând nici o referire, în nici o împrejurare, la situaţiadin ţară, n-a avut nici o problemă cu autorităţile române. Afost angajat imediat, ba i s-a oferit şi un post în conducereaCircului. Nu avea însă astfel de ambiţii, voia doar să-şifacă treaba pe care o făcuse şi până atunci şi să-şi bucureşi conaţionalii cu talentul lui. Avea deja o vârstă, tocmaiîmplinise 45 de ani, şi simţea că nu va mai putea evoluaprea mult la aparatul care însemnase însăşi viaţa lui.Au urmat doi ani de triumf, săli arhipline, aprecierielogioase, o presă măgulitoare şi chiar o medalie primitădin mâna şefului statului. În 1963, a avut însă un accidentde maşină, din care a scăpat cu viaţă printr-o minune. Aufost mobilizaţi cei mai buni medici de la spitalul exclusivistal partidului, dar aceştia nu au reuşit să-l salveze de la oinfirmitate care a pus capăt evoluţiilor sale sub boltacircului – a rămas fără mâna dreaptă şi a trebuit să sepensioneze.La puţin timp după ce i s-a născut băiatul, făcut cu odansatoare din corpul de balet, despre care spunea,fericit şi sigur pe el, că nici nu concepea să-l vadă în altloc decât tot în circ, vrednic urmaş în profesie, în seara încare îşi serba cei 50 de ani abia împliniţi, şi-a pus capătzilelor aruncându-se de pe blocul „Turn”, pe care nu ştianimeni cum ajunsese. Nu a lăsat nici un bilet de adio, aşacă nu s-a ştiut niciodată motivul acestui gest. Fuseseultimul său număr.Copilul a fost crescut de părinţii dansatoarei, întrucâtaceasta avea să se prăpădească, la rându-i, un an maitârziu, fiind găsită înjunghiată într-o cameră dintr-un hoteldin Mamaia, în timpul unui turneu pe litoral. Se ştia (doar)că se încurcase, asemenea altor tinere de vârsta ei, cuunul dintre mulţii italieni care, cu aerul lor viril şi vorbamieroasă, cu pantalonii lor albi şi cămăşile colorate, cumaşini Alfa Romeo la mâna a doua şi alte nimicuri ce nuse găseau în ţară decât la „Shop”, suceau minţileromâncelor dându-se milionari, când, de fapt, ei nu eraudecât nişte amărâţi ce-şi petreceau concediul pe ieftinul şicuratul litoral românesc, cu ajutorul de şomaj. Anchetafăcută nu a dus la dovedirea nici unui făptaş.Urmaşul celebrului „vultur” a fost un copil cuminte şi cudragoste de învăţătură şi de sport. A făcut IEFS-ul, cugândul de a-şi urma în meserie tatăl, despre a cărui faimăaflase, iar după ’90, pentru că tinerii absolvenţi de facultăţitot strigau „fără repartiţie!”, dar pentru că oricum tot aici s-ar fi ajuns, a plecat în Italia, reuşind ca, în scurt timp, sălucreze chiar în circul la care rămăsese tatăl său în ’44, cupuţin timp înainte de luna august, schimbătoare de istorie.Urmase apoi traseul profesional despre care eternuldirector de circ îi povestise contabilului-şef.Revenit în ţară, acrobatul a excelat în numerele sale, apus repede bazele unei trupe de zburători ce va deveni înscurtă vreme cea mai celebră din sud-estul Europei. A fostajutat la început de doi foşti colegi italieni care, după doiani, s-au întors în peninsulă.Era noul star al circului, aşa cum fusese, odinioară,strălucitul său tată.După al treilea an, trupa a câştigat un „Clovn de bronz”la Festivalul de la Monte Carlo, de unde acrobatul s-aîntors şi cu o soţie frumoasă foc, tot acrobată, pe care oştia încă dinainte. Împreună cu ea intenţiona să facă unnumăr de excepţie, numai al lor - doar ei doi şi hăul de subei, fără asigurare şi fără plasă. Nu avea însă permisiuneadirectorului (ce rămăsese în continuare pe funcţia sa), carela început s-a îngrozit de ce-a auzit, apoi a început să segândească la un element de asigurare - şi încă lucrau lasol şi la mică înălţime elementele descompuse aleviitorului număr, cu toate că timpul se pare că nu ţinea cuei. Soţia-parteneră rămăsese gravidă şi nu mai aveaucând să pună totul la punct. De aceea se şi grăbeau, şiaşa se face că, în timpul unei repetiţii, au căzut amândoişi, deşi înălţimea nu era mare, soţia a murit pe loc, dincauza unei rupturi de coloană cervicală, iar el a rămas cuhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

32revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010prozăo infirmitate motorie care, pentru un om obişnuit, nu ar fiînsemnat un dezastru, dar pentru el, însemna, practic,sfârşitul carierei de acrobat.Pierderea soţiei şi a copilului nenăscut l-au scos dinminţi. După două luni de tratament într-un renumit spitalde boli psihice de pe Valea Prahovei, apoi iar vreo două derecuperare fizică, s-a întors la lucru. Directorul i-a propusun post, mai mult onorific, de consilier. L-a refuzat, însă.După ce şi-a mai revenit, a încercat să facă numere declovnerie, cu vagi şi simpliste elemente de acrobaţie.Simţea însă că, în noua ipostază, era mediocru, sala îlrăsplătea cu aplauze convenţionale, anemice, numaipentru trecutul său şi, din ce în ce mai dezamăgit, uşoruşor,s-a luat de băut.A renunţat de tot la orice fel de prestaţie în arenă,dispensându-se, în felul acesta şi de banii pe care-i primeaîn calitate de „colaborator”, şi rămânând doar cu pensiamizerabilă, pe care o dădea aproape în întregime pealcool. Nemaiputând să-şi plătească întreţinerea la bloculîn care locuise, i-a fost repartizată o rulotă a circului, dupăce şi-a vândut mobila pe o sumă derizorie, cheltuită rapidîn cârciumi. Venea la fiecare reprezentaţie a foştilor săicolegi. Era primit cu bunăvoinţă şi nimeni nu-i zicea nimic.Deprimarea punea însă stăpânire pe el tot mai apăsat,cu fiecare zi care trecea. Toţi aveau impresia că urmăreacu orice preţ să-şi facă un rău ireparabil. Situaţia i seagrava într-un ritm galopant şi nu accepta nici un sfat şinici un ajutor pentru a reuşi să depăşească situaţia şi săreducă, dacă se poate, consumul de alcool, căci derenunţat de tot la el nu se punea problema. Deja începusesă aibă comportamentul insului scăpat de sub propriu-icontrol. Şi moral, lucrurile stăteau la fel de rău. Odegradare de care nimeni nu l-ar fi putut bănui îl aduseseîntr-o situaţie de nerecunoscut. Neîngrijit, murdar, fărăorizont, aspiraţii, speranţe.Într-o noapte, ameţit ca de obicei de alcool, a intrat înarenă pe o uşă parcă intenţionat lăsată deschisă, s-a urcatpe cea mai înaltă platformă şi a vrut să dea o ultimă,măreaţă reprezentaţie, pentru o asistenţă pe care o vedeanumai el, făcând pentru ea un ultim zbor, desăvârşit,deliberat fatal.S-a aplecat de la mijloc, salutând roată întreaga sală, aezitat puţin când a apucat trapezul din agăţătoarea în careera prins, l-a aşezat însă imediat la loc, şi-a făcut cruce culimba, apoi s-a aruncat în prăpastia de sub el, într-o arcuiremaiestuoasă, perfectă, cum nu-i mai reuşise niciodată.Nu a căzut imediat. A făcut mai întâi un ocol planat alîntregii arene, a simţit în nări mirosul îmbibat de esenţeacrişoare al scaunelor, cel iute-oţetos, inconfundabil altalaşului şi, abia apoi, după ce a trecut şi pe deasupra lojiiorchestrei, de unde încă se mai auzea, ca un ecou cestătea să se stingă, muzica săltăreaţă ce anunţa mereufinalul reprezentaţiilor, îşi lăsă trupul de care sufletu-imâhnit voia neapărat să se despartă – să cadă fix înmijlocul arenei, acolo unde, după terminarea numerelorsale, cobora, în urma unei rostogoliri elastice, peste cap,de pe plasă. Spectatorii plecaseră, iar reflectoarele sestingeau unul după altul…În zorii zilei următoare, l-au găsit doi îngrijitori, întins pespate. Acrobatul privea liniştit ceea ce i se înfăţişa înainteaochilor. Se uita curios dar şi dezorientat spre şirul descaune de la jumătatea sălii în sus, şi-şi zicea că raiul luihttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlnu avea cum să arate altfel decât tot ca o arenă de circ. Şiiată că, la un moment dat, în faţa sa se opriseră doi îngeri,care au întins câte o mână spre el, pentru a-l ajuta să seridice în picioare.Of-of-of!... zise unul dintre cei doi îngrijitori care setreziseră cu noaptea în cap ca să pregătească arenapentru repetiţiile ce urmau să înceapă în curând. Ce să nemai facem noi cu dumneavoastră, domnule? Când s-ortermina toate astea?...Acrobatul se uită printre genele de plumb la cele douăsiluete. Avea certa impresie că acestea ating cu capetelevârful arenei. O rază de soare strecurată pe undeva îi intraîn ochii ce nu voiau încă să se deschidă. Într-un târziu s-adezmeticit. S-a scuturat pe haine de praf şi bucăţelelemărunţite de talaş şi a pornit-o încă uşor nesigur, şovăind,către ieşire. Ajuns afară, s-a îndreptat decis către terasadin apropierea circului. Simţea că trebuie neapărat să beao bere rece. Şi asta cât mai repede cu putinţă.Scena aceasta avea să se repete apoi de mai multe ori.Tot mai des, cel puţin o dată pe săptămână, dimineaţa,când veneau pentru a face curăţenie, îngrijitorii îl găseaupe acrobat întins pe spate în mijlocul arenei, mahmur, defiecare dată confuz, neînţelegând ce era cu el acolo. Seducea apoi în pas întins spre terasă şi, cu toate că laînceput a avut anumite rezerve, până la urmă şi-a luatinima-n dinţi şi a început să povestească minunea pe careo trăia în ultima vreme.A făcut-o mai întâi timid, cu aerul că glumeşte şi căpoate repeta gluma oricui era dispus să facă cinste cu obere sau o tărie, pentru ca apoi, după câteva zile, să sesupere şi să ridice tonul la cei ce nu credeau o iotă din totce povestea, şi, în sfârşit, revenind la tonul liniştit şi hazliude la început, întrucât oricum nu era nici o şansă să fiecrezut de careva. Povestea era aceeaşi şi, pe măsură ceo repeta cu aceleaşi cuvinte şi gesturi, parcă şi efectulprostiilor debitate erau mai pe placul ascultătorilor deocazie sau a celor care, ascultând-o de atâtea ori, o ştiaupe deasupra, putând foarte bine s-a spună în locul lui.Aşadar, îşi începea de fiecare dată povestea, noaptea,intră în circ şi, după ce urcă până pe platforma zburătorilorse aruncă în gol. Nu se prăbuşeşte, însă, ca un pietroi, cizboară prin toată încăperea, planând cu braţele întinse înlateral, pe deasupra scaunelor, de la loja oficială şi pânăsus, la cucurigu, dă ocol lojii orchestrei, de unde ar puteachiar înşfăca din zbor câte un instrument uitat pe acolo,trece apoi pe la intrarea artiştilor în arenă, şi iar se ridicăpână în apropierea cupolei, şi tot aşa, până când, istovit,cade în mijlocul arenei, unde se trezeşte a doua zi, teafărşi fără cea mai mică zgârietură, măcar.Muşterii terasei se prăpădeau de râs, îl îndemnau sărepete povestea, îi ofereau să bea ce dorea el, rămâneaacolo mai toată ziua, iar şeful localului era la rându-imulţumit, pentru că trăsnăile spuse de acrobat atrăgeauclienţi, iar vânzarea mergea excelent. Bineînţeles că i sepuneau şi întrebări. La început, mai mult sau mai puţinrăutăcios-ironice, pentru ca până la urmă să ajungă a fipur şi simplu batjocoritoare. Le-a luat în seamă doar înprimele zile, atunci când, deşi el vorbea cât se poate deserios, în scurtă vreme şi-a dat seama că răspunsurile salenu ar fi putut convinge pe nimeni de adevărul celor spuse.Şi-a dat aşadar seama că nici pe treaba asta nu avea rostsă se supere, şi a intrat de bună voie în jocul ăsta, de-a

proză revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 33întrebarea zeflemistă şi răspunsul pe măsură. Aşa se facecă, de la întrebări de genul cât durează zborul şi dacă sepregăteşte în prealabil în vreun fel pentru el, s-a ajuns lachestii din ce în e mai hazoase: dacă se poate da şi pestecap ori să facă lupinguri ca avioanele, dacă nu s-a gânditsă-şi ia şi o paraşută pentru orice eventualitate, sau dacănu i-a trecut prin minte să ia şi vreo fufă cu el ca să vadăcum e s-o reguleze în plin zbor.Veselia pe care o provocau deopotrivă întrebările ce i sepuneau, dar şi răspunsurile pe care le dădea şi caredeveneau de-a dreptul spumoase pe măsură ce starea sade ebrietate se accentua, fie şi prin felul împleticit de a firostite, a început până la urmă să nu mai fie atât de mare.Deja clienţii fideli ai terasei se obişnuiseră cu el şi cuidioţeniile debitate, nu-l mai întrebau nimic şi nici nu maierau dispuşi să audă acelaşi şi acelaşi lucru, şi rareori semai întâmpla ca un consumator nou să pară interesat depovestea lui.Acrobatul, însă, îşi trăia în continuare experienţazborului în arenă, noaptea, nevăzut de nimeni, la luminastelelor şi a lămpilor de veghe de la uşile de acces, şi întruntârziu s-a hotărât să-i spună şi directorului ceea cereuşise el să realizeze, ca un fel de dar, de compensaţievenită probabil de la divinitate pentru accidentul care îicurmase cariera.Directorul auzise de pălăvrăgelile sale de la terasă şi,pentru că încă îl preţuia pentru tot ce făcuse, chiar dacănumai timp de trei ani, pentru Circ, încerca să-şi aleagă cugrijă cuvintele prin care să-i spună că cel mai bine pentruel era s-o lase mai uşor cu băutura şi să încerce, încetîncet,să redevină omul serios pe care îl ştia şi care, cu unefort nu prea mare, ar fi putut reveni în arenă cu numerede clovnerie mai atent alese, uite, dacă vrea, e gata să şicumpere anumite „formate” de afară. Sau, dacă vrea, egata să vorbească unde trebuie şi să se înfiinţeze specialpentru el o funcţie de conducere în organigramă, numaisă renunţe la viciul ăsta nenorocit care nu poate să-l ducădecât la pierzanie.Acrobatul oftează, se agită pe scaun frământându-şipalmele tremurânde, încă viguroase şi cu bătături ce nuvor trece probabil niciodată şi, deşi nu se aştepta să fiecrezut de director, pe care de la început îl asigurase, subcuvânt de onoare, că ce-i va spune este purul adevăr,insistă, se jură că aşa este, zburase în mai multe rânduri,iar îngrijitorii care l-au găsit mereu, dimineaţa, în mijlocularenei pot să confirme… Să confirme că - ce? i-o scurtădirectorul, deja convins că are în faţă un om care suferă,iată, deja vizibil, la ora asta matinală, de delirium tremens,să confirme că – ce? repetă ca pentru sine întrebarea şi-llăsă pe acrobat să-şi răspundă. Că s-a îmbătat şi s-a dusnoaptea şi s-a culcat în mijlocul arenei, unde l-au găsitdimineaţa, iar toată chestia cu zborul nu e decât visul uneiminţi de beţiv, adică?, îl întrebă acrobatul şi ridicându-sedin fotoliu se îndreptă spre ieşirea din birou. Directoruldădu din umeri, şi-şi abandonă în scrumiera-farfurietrabucul comunist, dacă vrei… tu ai spus asta…A doua zi, acrobatul a intrat din nou în biroul directoruluişi i-a zis că e gata să facă o demonstraţie a faptului căpoate să zboare, exact aşa cum spusese până atunci, şică pentru asta chiar insistă să fie de faţă un număr cât maimare de martori, angajaţii circului, presa scrisă,televiziunile, oameni de pe stradă… cine vrea. Eşti nebun!i-a răspuns directorul, îţi dai seama că aşa ceva nu se vaputea întâmpla niciodată?! Nimeni – el, în primul rând - nupoate aproba un astfel de lucru care nu înseamnă nimicaltceva decât acordul la o sinucidere în direct. Că-şi asumăel răspunderea? Dacă vrea să se omoare, n-are decât, s-o facă în altă parte, nu în incinta Circului şi cu atâta lumede faţă. Să se ducă undeva, la munte, să caute o stâncă,sau să încerce să ajungă pe Intercontinental… Hai, mă,că glumesc, ce naiba, vino-ţi în fire!... Să zic mai binesecretarei să ne aducă o votcă rusească? Sau poate obere rece?... O dădea, chipurile, pe glumă, încerca să-lîndulcească, însă o făcea mai mult pentru a trece pestegafa cu „Inter”-ul, pentru că doar se ştia că „vulturul Vlaicu”,tatăl său, chiar aşa sfârşise, aruncându-se de pe o altăcelebră clădire, e drept că ceva mai puţin înaltă a Capitaleişi asta suna a aluzie idioată, deşi evident că nuintenţionase aşa ceva. Acrobatul se pare însă că nu fuseseatent deloc la vorbele şefului, era prea decis să-şidemonstreze noile abilităţi şi, văzând că nu are ce face,directorul îi promise că se va gândi cu mai multă atenţie laproblemă şi crede că până la urmă va găsi o soluţie.După câteva zile de reflecţie, timp în care s-a mai sfătuitcu câţiva apropiaţi şi angajaţi din conducerea Circului,directorul s-a hotărât să-l lase pe acrobat să-şi facădamblaua cu zburatul. Un prieten, medic psihiatru i-a ziscă „demonstraţia” asta – de fapt eşecul ei, pentru cănimeni nu se îndoia că despre aşa ceva va fi vorba - arputea fi folosită inclusiv ca metodă terapeutică, reuşind,să sperăm, că-l va elibera pe nebun de fantasmele ce-iintraseră în cap. Pentru că, după ce se va convinge că unastfel de lucru nu putea fi posibil şi nu fusese decâtplăsmuirea minţii sale, pe fond de consum de alcool şi caurmare a întreruperii bruşte a activităţii căreia i se dedicaseatâta vreme cu succes maxim, odată conştientizată, deci,această situaţie, şansele de „vindecare” vor fi foarte mari.Totul era ca nebunului să nu i se pună viaţa în pericol,şi chiar să fie ajutat (acesta era momentul decisiv alterapiei) să-şi dea seama că viaţa sa, pe muchie de cuţitîn timpul „demonstraţiei” va fi (a fost, mai bine zis) salvatădoar datorită unei măsuri raţionale, şi sublinie: ra-ţi-o-na-le!Adică a unei astfel de maniere de „abordare” a vieţii. Aşacum va trebui să o facă şi el (singur) de acum înainte,renunţând aşadar la tot ce nu avea logică în viaţa sa şi înacţiunile sale viitoare. Inclusiv, şi mai ales la alcool; însfârşit, la consumul exagerat de alcool.Pentru asta, trebuia ca, la nivelul arenei, să fie întinsăplasa de siguranţă, mascată în vreun fel spre a nu ovedea, iar printr-un mecanism ce va trebui construit întretimp, dacă acesta nu există, şi nu cred că există, înmomentul în care alienatul, prăbuşindu-se ca bolovanul,va ajunge la doi-trei metri de pământ (mă rog, podea…),aceasta să fie ridicată instantaneu şi să-i salveze viaţa înultima secundă.Era un plan bun, directorul îl discută şi cu câţivatehnicieni, şi aceştia i-au promis că în cel mult trei-patrusăptămâni vor construi mecanismul respectiv, efectuându-seşi probele necesare ca nu cumva să se întâmple, Doamnefereşte!, vreo nenorocire. Şi pentru ca acrobatul să nu aflenimic de acest plan şi de măsurile de siguranţă pregătite,directorul i-a propus să meargă cu o trupă de zburători într-unturneu fulger, de vacanţă, la Sofia, şi să încerce să vadă(aiurea-n tramvai!) dacă mai poate face numerede clovneriehttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

34revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010prozăacrobatică. La întoarcere, zborul lui, pe cuvânt de onoare,va fi primul număr din spectacolul de repetiţie generală,cap-coadă, când vor fi invitate şi nişte oficialităţi dinminister şi, dacă totul va fi în regulă, după ce-şi va daacordul şi Consiliul de administraţie, îl vor include înprogramul permanent al stagiunii. Directorul îşi aminti cuochii deschişi de vremurile de odinioară, când „tovarăşii”se înfiinţau cu mutre serioase, de ciocli, la previzionare.Nu era dată să plece înainte de a face tot felul deobservaţii, dând sfaturi, oferind soluţii, iscodind dacă nucumva clovnul cutare bătuse vreun apropo la… (nici nuîndrăzneau să spună la cine, lăsau să se înţeleagă de lasine), şi tot aşa, până când se punea de un chefuleţ carese încheia cu acordarea avizului pentru spectacol.Directorul s-a ţinut de cuvânt, sistemul de ridicare aplasei, bine mascată sub un strat subţire de talaşfuncţiona impecabil, afişele aveau trecute inclusiv numărulneobişnuit al zborului acrobatului (prezentat într-o formulălipsită totuşi de o spectaculozitate exagerată, lăsându-sede înţeles că nu era decât un număr ca oricare altul, fărăa implica un pericol realmente mortal), iar două ambulanţeau fost mobilizate în spatele Circului, gata de intervenţie.Cam costisitoare toate aceste preparative, dar cariera şicelebritatea acrobatului le justificau, meritau tot efortul,erau şi o dovadă de recunoştinţă, ca să nu mai punem lasocoteală posibilitatea vindecării sale de un sindrom pecare psihiatrul îl numise într-o formulă de nereţinut. Niciinvitaţii (tot felul de ştabi şi ştăbuleți de la ministerul de„resort”, care la rândul lor vor face alte invitații, în numepropriu, altor ştabi de la alte ministere) nu au fost avertizaţiîn legătură cu ce urma să se petreacă. Într-un fel,directorul îşi juca şi propriu-i viitor, cât îi mai rămăsese,de fapt, din viaţă: retragere (în sfârşit!) la pensie, în glorie,sau - puşcărie!În sfârşit, în ziua rezervată repetiţiei generale, pe lângă„oficialii” care au sosit împreună cu familiile şi rudele, aumai fost acceptaţi – fapt fără precedent până atunci!, parcăpredestinat - şi alţi spectatori, practic toată lumea care senimerise în acel timp prin preajma Circului şi care aflaseîntr-un fel sau altul că în frumoasa clădire ca o imensăciupercă urma să se „dea” un spectacol gratuit. Plus,desigur, tot personalul.Totul era pregătit în cele mai mici amănunte. Emoţiiledirectorului erau enorme. Despre „aranjamentul” număruluiacrobatului nu ştiau decât câteva persoane; acestora,doctorul le dădu, preventiv, câte un sedativ uşor.Invitaţii luară loc în loja oficială, liota de neamuri înspatele lor, iar baftangii umplură la rândul lor mai bine dejumătate din sală. Orchestranţii îşi piţigăiră câteva minuteinstrumentele şi, în sfârşit, pe neaşteptate, spectacolulîncepu în ritm vioi şi într-un joc năucitor de lumini colorate.Prezentatorul ură bun venit spectatorilor, făcu o glumăcam nesărată, ce nu era în text, ca să arate că libertateade exprimare nu era vorbă-n vânt, mulţumind organelor departid şi de stat care s-au preocupat cu grijă părinteascăde educaţia prin artă şi cultură a maselor largi populare(nu zâmbiră decât cei care trăiseră vremurile respective,câţiva), trecu (pentru „oficiali”) în revistă câteva dintreultimele realizări ale Circului, mai zise câteva chestii derutină, şi anunţă primul număr, „în premieră absolutmondială”,zbor neasigurat al cunoscutului, îndrăgitului şiinegalabilului… Anunţul ambiguu nu atrase atenţia în modhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmldeosebit sau mai degrabă fu trecut cu vederea, oricum,trebuia să fie o şmecherie la mijloc, îşi ziseră cei cefuseseră totuşi atenţi la întreaga trăncăneală aprezentatorului care, îmbrăcat cu fracul acela negru şiavând pe sub el o cămaşă albă cu volane, semăna cu unpinguin – doar la circ, ca la circ, totul e fie calculat, la marefix, fie iluzie.Un reflector puternic le întoarse capul tuturor spre boltasălii circulare, acolo unde, pe platforma zburătorilor,acrobatul, purtând un costum de gimnast care i se mulape trupul încă bine clădit şi având, la sugestiacostumierului, ataşată de spate o pereche de aripi mici, deefect pentru numărul pe care urma să-l execute, salutăasistenţa cu o mână ridicată, cu cealaltă ţinând trapezulde care fusese nevoit să se despartă definitiv. Se lansăapoi într-un balans obişnuit, iar spectatorii sesizară oanumită ezitare a sa, dacă nu cumva chiar teamă. Dupăaceea se legănă stând cu capul în jos şi ţinând bara subîncheietura genunchilor. Hm, asta parcă-parcă mai eraceva, mai ales că nimeni nu vedea întinsă plasa desiguranţă. Nu era însă exclus ca să fie asigurat cu firulacela subţire de oţel care de la distanţa aia nu se zărea.În sfârşit, când se părea că acrobatul îşi terminaseslabul număr, prezentatorul anunţă cu o voce pe care nuşi-o mai recunoştea - fiind şi el convins că ce spusese laînceput nu fusese decât o gogoriţă ce avea scopul să„monteze” spectatorii şi să le trezească din capul locului ostare de emoţie pe care orice spectacol de circ trebuies-o întreţină pe parcursul întregii reprezentaţii – că abiaacum urmează momentul mult aşteptat al zborului„neasigurat”; şi făcu o grimasă necontrolată din care sevedea că citea un text la prima vedere, habar n-avea ceputea însemna asta. De fapt, aici era mâna directorului,care înainte cu doar câteva minute de începereaspectacolului îi luase din mână hârtia cu prezentarea şi îidăduse o alta pe care pinguinul nu apucase să o lecturezeîn întregime.Acrobatul agăţă trapezul de un cârlig, închise ochii şi-şiîntinse mâinile în lateral cu gesturi încete, derulate cuîncetinitorul, un milimetru pe secundă. Orchestra nu ştiace să facă. În astfel de situaţii ar fi trebuit să se audă unrăpăit de tobe, dar cum nimeni nu fusese avertizat de ceurma să se întâmple, toţi muzicanţii îşi aşezarăinstrumentele pe genunchi şi se puseră pe aşteptat.Acrobatul se ridică pe vârfuri şi, ca şi cum se afla pe otrambulină, făcu un salt înalt - o cruce vie care în clipaurmătoare începu să se prăbuşească vertiginos,îndreptându-se fatal spre arena ce urma să-i fie mormânt.Spectatorii îşi duseră inutil mâinile la ochi, dejaapucaseră să vadă începutul sfârşitului şi oricum nu voruita niciodată imaginea aceasta; unii îşi duseră palmele laurechi pentru a nu auzi zgomotul de trup explodat, ţipetelefăcură să tresară animalele sălbatice din cuşti, şi, în sfârşit,alţii, cei mai mulţi, s-au ridicat pentru a-şi părăsi locurile şia dispărea pur şi simplu din uriaşa încăperea în caretocmai se vedeau nevoiţi a asista la sinuciderea în directanticipată de director.Cât îţi ia ca să ajungi, căzând la pământ de lacincisprezece-douăzeci de metri? Câteva, trei-patrusecunde, hai, cinci. Secunde ce nu se mai terminau. Sedilatase şi timp şi tot. Acrobatul cădea şi tot cădea, filmulce începuse cu întinderea în lateral a mâinilor se derula şi

proză revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 35se tot derula, cu o altă-aceeaşi secvenţă de patru-cincisecunde a unei căderi ce nu se mai sfârşea.Când, în sfârşit, ajunse la cei trei metri „planificaţi”,tehnicianul desemnat pentru treaba cu ridicatul plaseiacţionă mecanismul care se dovedi a fi într-adevăr oinvenţie măreaţă. Spectatorii văzură apărând instantaneuplasa salvatoare şi izbucniră în aplauze cu o frenezie denedescris. Ei, da, aşa număr mai zic şi eu, jos pălăria! Sepregăteau să-şi reia locurile, ţipetele deja încetară la fel debrusc precum şi începuseră, transformându-se înîncetățenitele fluierături admirative, urechile furădescoperite, la fel şi ochii şi toţi aşteptau plonjonul însiguranţă, după care acrobatul urma să culeagă, încontinuare, minute întregi de aplauze.Triumful spectacolului era ca şi asigurat, fie şi numaiprin acest număr într-adevăr uluitor, nerecomandat totuşicelor slabi de înger.Se întâmplă însă un lucru şi mai uluitor. Cu o jumătatede metru înainte de a atinge plasa de siguranţă, acrobatul,asemenea unui planor, spre stupefacţia asistenţei, seîndreptă din nou spre bolta arenei, ocoli sala în volte largi,pline de eleganţă, trecu pe deasupra instrumentiştilor careîncepură entuziasmaţi să improvizeze o melodie sprințară,Gherasim RUSU TOGANTroiţaUrmare din numărul anteriorBlestem peste pădurea satului„Ne-au ajuns blestemele, ne-am înrăit ca nişte câini fărăstăpâni şi Dumnezeu aruncă peste noi blestemul !” îşi strigabătrânul Raicului, pocăitul întors din America, prevestirile.Pentru cei din jur părea că s-ar bucura de năpasta cescosese în dimineaţa aceea tot satul pe cărarea Ciungilor,plângând şi urlând de durere: „Mai taci, dracului !” îi strigăbunicul de pe Calea Sibiului, pe unde urca şi el, călare pesura sa bătrână ca şi el : „ Au oamenii destulă durereadunată-n ei, n u le mai răscoli şi tu rana !”. Tăcuse bătrânul,când îl văzu pe bunicul, ştiindu-l nu prea dus la biserică şigata să spargă regula, când ceva nu era în potriveală.Eram şi eu pe Cărarea Ciungilor, cu fraţii mei, îngrijoraţică poate şi Frunza noastră, mânza cea cu stea în frunte,o fi căzut şi ea trăsnită sub stejarii de lângă Fântâna Morii,unde-şi avea bătătura caii cei tineri, scoşi de curând lapăşune... Alunecam , că plouase întreaga noapte, cufulgere şi trăsnete, ne prindeam cu mâinile de smocurile deiarbă, cădeam în genunchi, ne depăşeam unii pe alţii,vedeam femei bătrâne răpuse de oboseală, cumîncremeneau îngenunchiate, cu mâinile împreunate,invocând pe Dumnezeu să ferească satul de necazuri.Sus, pe Coasta Ciungilor, se văd bărbaţii satului cumse pierd, înghiţiţi de colina ce ducea înspre Pădurease lăsă la un metru deasupra capetelor invitaţilor din lojaoficială (care, curios, aplaudau de ziceai că sunt la oplenară, în Sala Palatului şi căutau să vadă firul nevăzutce-l susţinea pe acrobat) şi, în sfârşit, după ce mai dăducâteva ture întregii arene, se îndreptă spre un geamdeschis aflat deasupra lojei orchestrei şi ieşi pe el,dispărând afară.Încă în picioare şi aplaudând frenetic, spectatorii aurămas minute întregi în aşteptarea acrobatului. Erau cutoţii siguri că, nu după mult timp, acesta îşi va face apariţiaîn arenă, dând la o parte perdeaua de pluş, vişinie de laintrarea artiştilor în arenă.Au aşteptat în zadar, pentru că acrobatul nu şi-a maifăcut niciodată apariţia. A dispărut pur şi simplu, pentrutotdeauna, iar directorul a aşteptat în van un semn de la el:o scrisoare, o telegramă, un telefon, ceva…Mai târziu, nu puţini dintre cei ce asistaseră la aceastăîntâmplare, puteau să jure că, în momentul în careacrobatul, în zborul său miraculos, se îndrepta sprefereastra deschisă, dincolo de ea, afară, aşteptându-l, auzărit un înger cu chip de femeie…(Feb. – 03 Iunie 2010)Satului şi ne curgea transpiraţia pe obraji, dar nu neoprisem o clipă, grăbiţi s-ajungem şi noi, s-o găsim peFrunza noastră, mânza crescută cu zahăr dat din palmă.Nu mai ştiu cine a strigat peste sat „veniţi, oameni buni,a trăsnit în caii satului din pădure !” abia că ne trezisem,dar am lăsat-o pe mama cu masa întinsă, zbughind,săgeată, pe uliţa satului, înspre pădure...Dulul ceţii, ca unfum alburiu ne-a împiedicat o parte din drum vederea şide-abia când am trecut de perii scorburoşi din Lăcurele,am văzut pacostea în toată amploarea ei. Acolo erau caiiei tineri, uşori ca năluca şi iepele purtătoare de mânji, pecare oamenii nu le-au mai înhămat din primăvară ca să lerodească prăsila.Aici, dintr-o parte într-alta a lumii parcă nu mai era viaţă,totul se simţea sfârşit de trăsnetul căzut în mijloculhergheliei, încremenind caii sub stejarul ce-i fericise atâtavreme, de ploile verii...Acum erau doborâţi la pământ, cupicioarele împleticite, cu gâturile lor lungi unele pestealtele, ca şi cum o mână de nimeni văzută le-ar fi apăsatspinarea, înmuindu-le picioarele...Vedeam în jurul meu oamenii încremeniţi şi ei cu privirinăuce, braţele căzute a neputinţă, auzeam şi scâncetulînăbuşit în batic al femeilor, simţeam şi pe cei doi fraţi ai meialături, cum le zvâcnea trupul gata să se repeadă s-o cautepe Frunza noastră, apoi cineva s-a pus în mişcare şi unuldupă celălalt ne-am pornit să le dăm roată, ocolindu-i înmuţenie, semn că era sfâşietoare durerea, că se stricasepentru totdeauna rânduiala vieţii...Ţin minte că mi-am ridicatîntr-un târziu privirea ,pierzând-o sus de tot, pe limpezimeacerului, apoi că mi-am adunat-o pe coroana stejarului,descoperind în vârful lui urma trăsnetului, coborând ca orană cât palma de lată, până la rădăcină, cu miezul rănit,din care se prelingea o sevă cenuşie, vâscoasă...Când dintr-un colţ al lumii se pornise o tânguire declopot, plutind peste hăuri, oamenii se treziseră şi ei dinuluială îngrămădindu-se peste caii încremeniţi învânzoleală, de săgeata de foc. Apăruse apoi cineva cu opereche de boi prinşi la o tânjală şi la porunca primarului,http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

36revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010prozăcal după cal era desprins şi târât pe o latură, vegheat destăpâni, bărbat, femeie şi copii, închegându-se pestepădure zi aspră, de priveghi...O căutasem şi noi pe Frunza, vedeam ochii deschişi aicailor, rânjetul lor încremenit; erau cai roşcaţi, cai albi, cainegri dar nici unul dintre ei n-avea semnul acela tainic ştiutbine de noi; steluţa alburie de pe mijlocul frunţii. Nu ne-amstrigat bucuria, fiindcă nu se cuvenea, şi-atunci când l-amvăzut pe tata încremenit lângă fântână, m-am desprins delângă fraţii mei în fugă nebună: „Tată, Frunza n-a fosttrăsnită, nu-i acolo, auzi” îi strigasem când am ajuns înapropiere. Dar tata, Nelson cum îl poreclise fratele Ion,găsindu-i asemănare, fiind ca el, orb de un ochi, mutilat derăzboi, nu schiţase nici un gest. Statuie-l găsisem şi aşaintenţionasem să-l părăsesc, îndoindu-mă pe loc deprosteasca mea bucurie, tocmai când se îndurase să-şidescleşteze fălcile : „Păi, nu voi aţi învăţat-o să n-asculte denimeni ? Cine ar fi putut să o închidă în ţarc, cine ?” Şi tatase luminase la faţă, înţelegând ceva ce noi nici nu bănuisem...Aşa era, pe Frunza o dusese Gustin, cu două zile înainte, laherghelie, iar cu o seară înainte nu mai bătuse cu piciorul înpoartă, cum o făcuse până atunci, nemulţumită că tocmaiea, regina, nu-i aşteptată cum se cuvine, adică noi să-i ieşimînainte, săltând de bucurie, cu zahăr în palme. Că seara nuşimai făcuse prezenţa, ni se muiase picioarele!„Haide să o căutăm, lasă-i pe oameni, săracii, cunecazurile lor!” mă îndemnă într-un târziu tata. Şi nu i-ammai strigat pe fraţii mei, ă luasem după tata, înspreRăzorul Mare, tăind în două Tăietura, un guler de fagitineri ce limita partea dinspre apus a pădurii de stejari, deLacul fără fund, ce se întindea ca o graniţă cu celelaltesate, limitându-le ghijăsenilor drumul vechi al Sibiului...Trecusem de Lacul fără fund, înspre cătunul Hârţa, oprind-neîn păşunea cu desişuri şi mărăcini. Ne-am oprit într-opoiană luminoasă şi tata începu să fluiere prelung îndegete, fluierat de durere şi necaz, dar atât de cunoscutde îndrăgita noastră mânză. Mă aşezai jos, la picioareletatei. Tăceam. Trecuseră minute, ore, nu-mi mai adu bineaminte. Fluieratul tatei se repeta la pauze lungi, tot maiputernic şi mai insistent, întretăindu-se cu ecoul prelungcare venea, parcă, din afundurile lumii. Şi un pustiu ca desfârşit de lume se întindea acum peste necuprinsulstăpânit de pădure. Pornea din apropiere din nou pădurece urca, val, pe culmi, apoi se ondula pe coama dealului,ca apoi să se piardă undeva, la orizont, în val de pădureşi numai pădure... „ Şi chiar să se fi pierdut Frunzanoastră prin sălbăticiile astea ?”se întreba tata, ori poatecă încerca să mă întrebe pe mine. Apoi, un foşnetaproape tainic se trecuse ca o bătaie de vânt. Şi l-amauzit apoi pe tata, de nu ştiu când ascuns după un tufarde răchită : „Tu Frunza, tu, vino, unde eşti fetiţa tatii,haide, fetiţo !” Sărisem ca ars în picioare. Dintr-un desişapăruse Fetiţa cu stea în frunte, tremurând şi parcăvinovată. Nelson al nostru, cum îl poreclise Ion pe tata, oprinse de gât, mângâind-o pe coama sa zburlită. Părul eiroşcat părea uns cu ceva gelatinos. Când îmi trecusemşi eu palmele peste picioarele ei din faţă, frunza îmi linseobrazul şi tare mai regretasem atunci că n-avusesem lamine ceva dulce ca să-i astâmpăr poftele , de atâtea oride noi împlinite Dar în clipa următoare, uluiala a fost fărăpereche. Ion şi Gustin, fraţii mei, conduşi de Grivei,gureşa noastră căţeluşă, se aruncaseră pe neaşteptatehttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlasupra noastră, speriind-o pe Frunza. Apoi Ion îi întinsepumnul cu zahăr, domolind-o pe loc.I-am văzut apoi clopoţelul de la gât, spart pe jumătateşi când l-am prins în mâini Frunza se lăsă în genunchi caşi cum s-ar fi rugat s-o lăsăm cu noi acasă, că pe-aici edoar necaz şi durere, iar ea nu-i obişnuită într-o lume caasta! i cum puteam să –o credem ? Crescuse cu noiîmpreună. O primisem în dar, să ne jucăm cu ea,de lamoşul, bunicul din partea tatii şi pe atunci fusese cu puţinmai spătoasă decât Leul, câinele nostru ciobănesc., Cândo văzusem prima dată, dormea în paiele din aria şurii,după ce mama ei se stinse pe neaşteptate, iar buniculdorea să se scape de amărâta asta de mânză, ce-i încurcarosturile. Mirată că mai întâlneşte o altă făptură, când m-am dus la bunicul în şură ca să o aduc la noi, mi-aducaminte că întoarse capul, mirată, parcă, de prezenţa mea,în imperiul singurătăţii sale. Apoi m-a urmat ca şi Grivei,câinele nostru, de la care Frunza a luat, parcă, obiceiul dea se comporta copilăreşte cu fraţii mei. În fapt, ne bucuramtoţi trei fraţii, că, iată, aveam acum o bucurie vie, ofrăţioară, pe care o rostogoleam în paie, cu braţele prinsede gâtul ei ca o suveică, ori alergam prin grădină o dată cuea, iar dacă nu-i dam atenţie, se oprea pe loc, întorcândchemătoare capul . O învăţasem cu zahăr dat din palmă şiera destul să-ntindem mâna, că venea în galop de-şi luabunătatea, apoi gesticula din cap, mulţumită şi fericităCâteodată, o necăjeam, chemând-o fără să o servim cuceva, dimpotrivă, închideam uşa pridvorului, ascunzândunepe prispă. Atunci făcea pe supărata şi izbea cu piciorulîn uşă, până ce o împăcam cu bunătăţile dorite.Şi-acum eram din nou împreună Dar vai, lipsea dintrenoi mama, cea care, vai, câte ne mai înghiţise dinrăsfăţurile noastre şi nebunica noastră Frunza, pe care, înzilele care au urmat, aveam s-o descopăr cu totulschimbată. La pădurea Satului, n-avea să se mai întoarcăniciodată, dar nici acasă, nu mai umplea curtea cu galopulei nebunatic, ba mâncând hrana raţelor, cu atâta migalăpregătită de mama, ba vârându-şi botul ei lung înadăpătoarea porcilor, nimic din toate acestea. Cât era ziuade lungă, dormita în umbra bradului de lângă fântână, şidoar când unul dintre fraţi, cu insistenţă, reuşea să oademenească la joacă, îşi părăsea fără chef locul,devenind docilă dar nu veselă şi zglobie ca altădată...A venit apoi toamna şi noi, copiii, am plecat la şcoli,despărţindu-ne de Frunza cu inimă grea. Apoi tata ovânduse unităţii militare, de la poligonul din apropiere.Târziu am găsit explicaţia gestului:„Hei, Nelson, Nelson, prea-ţi aducea aminte de noi, şi-ţilăcrăma din senin ochiul sănătos ! Te-am ghicit eu, credeaică n-am să-ţi aflu niciodată taina ?” Mama noastrăplecase, în primăvara următoare, pe drumul d-albuluipribeag, satul începu să-şi închidă porţile, se murea, doar,că feciorii şi fetele plecaseră în lume, iar tata ca atâţiapărinţi, rămăsese învăluit în curtea prea largă, desingurătate şi dor!Din seara de atunci, a întoarcerii noastre spre casă, mi-arămas la fel de vie îngenunchierea noastră, a celor treifraţi, împreună cu tata, în faţa troiţei, aducându-i luiDumnezeu mulţumire pentru bucuria ce ne-o oferise cuatâta milostenie cerească. Miraţi am rămas când Frunzanoastră s-a oprit lângă umărul fratelui Ion, frecându-şi botulei alungit, posibil a sem, că ne înţelegea gândurile...

poezie revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 37Constantin RUSUA VENIT IARĂŞI TOAMNAA venit iarăşi anonima toamnă,eu sunt trubadur iar tu o doamnă,cu minunatul zâmbet prelungeştiziua de vară pusă în poveşti.Acum plouă în mai multe planuri,nudul ţi-e acoperit cu voaluri,pui prejudecăţi în renunţareşi frunze uscate prin ziare.Amintiri ce sunt piese de teatru,azi mă distribuie în actul patru,cu ceremonii prea căutateşi fermoar peste maternitate.Pe naufragiatele şosele,repar ceasornicul vieţii mele,m-ascund în haina vântului hoinar;stau în toamnă, nu în balansoar.Sunt un roman în anticariatm-au răsfoit toţi, nu sunt speriat,fredonez o romanţa spre searăşi spun poezii de primăvară.ANOTIMP NENOMINALIZATAnotimpurile mele încep primăvaraşi sfârşesc tot aşa pe cărările iubirii.Umbre naive din raze năluci îmi iau comoarapusă pe aroma fânului din seara cosirii.Au ars reverberaţiile timidităţiisub privirea ochilor ucişi în nor de frică,se lipesc frunze uscate pe porţile cetăţii,iar la traversări paşii împiedecaţi se strică.Văd coloane vertebrale fără inerţieşi zâmbete direct proporţionale cu teama,secretele ascunse sub fard şi drumeţiecare aştern pe răsăritul lunii năframa.Adâncul definit pe străluciri de diamant,cu sărutul de ecou pe curcubee vineşi am propus iubitei mele un vis de neant,dar ea m-a păstrat ca ultim refuzat pe mine.Îmi aştern paşii mei pe nisip împrăştiat,în viaţă n-au rost reconstituirile sumbre.Suntem umbre în anotimpul nenominalizatşi dacă am să plec voi fi una dintre umbre.ZEIŢA CU PĂRUL DE SOARESuflet taciturn ce-şi caută azi muzaam rămas în aşteptarea singurătăţii,dar fiorul versului îmi e călăuzaspre dorinţele puse-n poarta cetăţii.Caut mereu zeiţa cu părul de soare,nu am veşmântul aripii şi-i aduc în dardoar flori s-o lumineze şi o lumânareprinse prin negura timpului în calendar.Am pus lângă fulgii cuvintelor rostitecrinul care deschide lumina nopţii,strângând boabe de rouă cu flori înşiruitepe gândul ce deschide pleoapa dimineţii.Pe zeiţa cu părul de soare poţi s-o vezi,pe scările spre cer îmi trimite şoapteşi îmi spune că plâng noaptea cu lacrimi de zi,iar ziua plâng zadarnic cu lacrimi de noapte.ECOU ÎNGHEŢAT DE FANFAREZborurile-s îngheţate de inimi goale,nu se mai acceptâ scări coborâtoare,se ştie dacă eşti pe vârfuri sau în vale,dar ecoul care dispare nu moare.Vreau să-nchid toate uşile pentru amintiri,fanfarele n-au motive de paradă,din tren nu ai lanurile de grâu în privirişi zâmbetele în întunecimi vor să cadă.Zăbrelele scumpe au fost puse pe pleoape,vorbele sunt cu articol nehotărât,dorinţele flămânde nu mai sunt aproapeşi fiorul pădurii are un somn amărât.Clopotele aduc un sunet fără frică,tremură trupurile prinse-n răcoare,căsătoria-i obsesie domestică.Ce rost are viaţa cu stâncile goale?asdfhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

38revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010poezieFilip KÖLLÖCatalog de tuburiUrme de mâini sub apă.Scaunul roşu, roşu.Un bărbat netezindu-şi părulîn curenţii apropiatei fântâni arteziene.Săraca albină!Manechinele în vitrină:unul aşezat pe scaunşi doi răsuciţi, în picioare;gesturi, într-adevăr, reci şi nefireşti.Cafeaua, ai zice, afectată de nefolosinţămai are puterea din răsputeri să facăochiului meu cu ochiul brun-elipsălipsită de sentimente, clară.Vineri 16 00, Satya.Catalogul de tuburi, guma de mestecat...Blând instrument-pudra de fructemierea admirată câteva clipe în trecereci culoarea ei admirabilă, sincerăîn piaţa atât,atât de verde.Supranumit Vameşul şi, deşi actriţăMexicană… s-a sinucis.Săraca albină!Nu-i prieşte asfaltul, şi cât mai suferă!Indescifrabile bile-zilele mele negrede ivoriu, catapultate etern, etern.E o dimineaţă cu capul în nori.Scufundări, cum ar fi cormoranul.Perseverenţă.Pelicani bătrâni, bolnavi şi noiîi credem lacomi.Urme de mâini sub apă.Siluetă lata şi lujeriSănătate ternă-maratonratat,nu-i al meu,al cui e oare?Parfumerii falimentare la nasul nostru.Trudnică nimicnicie,drept i se poateface orice operaţie, care, esteticăfiind, fiinţează-paliativ ca o mişcareîncă nefăcută în şah: profilactică.Şi profita precum fanarioţiitrezindu-se din nou restaurat-Zeus.Îngeri verzi-verde smaragd,Năframă pe rama.Siluetă lată şi lujeri lejeripe pânză, pictate agresiv, gestual.Rigori ale spatelui spaţiuluirădăcini cinice, un trist turisto mănăstire scăpată ca prin minuneperenităţii vizitei ideale;Celeste.Alţi ochi,altă zgardăneavând ce da din cap, scribul se lasă„voios”, în voia pădurii de lămâi lămâii;aproape plină de clone portocalii;Rele.N-aţi mai şti paşiiN-aţi mai dansa în jurul mortului…N-aţi mai fi daci!Abilă poleială peste must de mucegai.Albastră, nu toatăhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlMâna trecută prin părul răvăşit groaznicşi... revin, revin într-o copilă simpatică:„Din ce-mi aduc eu aminteerau nişte rochiţe mini, cumsecade.Ce culori să aibă?Ce culori vrei tu.”Apoi, mai târziu, femeia...Femeia fi arta îngrijorării.Ieşirea din feudalitate, la radio.Posomorâte temeri, mişcătoare.Sunt mici tot timpul, deloc torpilă?săracele preţuri nebune, existenţeprecare, care mai de care...Rotunde’n derâdere Relecare mai de care…John Lennon, şi tu!?Muzică zidind neanturi, haos haios;ceaşca de cafea golită, liniştităca o maşină capcană.Albastră, nu toată.Atrofierea... care să întârzie,Copila, femeia iubită, departe, departe.Mâna trecută prin părul răvăşit, din nou.Toamnă simţitoare, deloc nătângădeloc bombă a celei mai puretristeţi.

poezie revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 39Calvar avar, incest mustindCodrul drumeţ, jale statică.Marinar sau Zeu interimar, totunamanipulare pură, piei!Calvar avar şi... care caviar?!Un scurt respiro pirotehnic-odihna neagră.Aş putea să te sărut pe coapsestând în picioare, îi spuse copilulîndrăgostit mamei; păpuşi sfârtecate.pe scări.Să începea cu finalul, fiasco superbideal, delapidat, corăbii-rable bilateraleîntâlniri aiurea, nici o susţineresusţinând; toamnă marcată la rându-i.Din păcate, aceste oferte îndoliatede cacialma s-ar putea zice, aceastăscuturare dură, pe când un crud boicotsubminează, zilnic.Modelul naibii!Articole, craniu’n craniu se batele ştiu ce vor, mică inabilitate gândităaltă cheie iertată, sărăcie sărăcăcioasăconştiinţă palidă, palidă.Nu mai întreb; drujba prieteniei…am citit-o.Şi altele de decodificat, atroce.Aş putea să te sărut pe coapsestând în picioare, îi spuse copilul precocemamei; blondă, medic legist, ţipătoare...Nu mai întreb întrebările; astea suntmisiunile lor, şubrede cum sănătatea gloatei.Tradiţie îndoctrinată,educaţie diabolică.Exist ca să exist, donquijotesc,printremori de vânt politicoase.RACENu trec pe la zebraci ca prin untprin maşini»Gratii în formă de soarela fereastra din stradă...Membre protezate, umbre involuntarProtejate – cum n-ai făcut-o tu… Umbra?!Andreea Maldini, demis.Prieteni terminaţi, etilici,E bine şi-aşa, dar nu e bine deloc.Bucăţele ca în final - lebădă neagră.Oricare, a nu ştiu câta oară;Dolii, un nou mort a nu ştiu câta oară.Şi nu-i putem limita, cursă sadică.Ne blocăm, ne cramponăm…partea deintabulare, o, o astfel de construcţieşi am făcut-o; acum ne judecăm…Probleme bolnave, destin absurd, mareagroapă, necomunicarea en vogue, pânăşi bruma care mai era, izolată, regretereduse la amintiri sordide, un sfârşitde pagină al cărţii despre carenu vorbesc.Andreea Maldini, jucător demis.Muza zadarnică, demisă…Fotbal şi poezie; a marcat cu multă artă.Scăderea scăderilor, categorii vulnerabile.Concept concentrat într-un craniu galben.Gratii în forma de soare; pârghii cărora le pare rău.Ploi izolate.Deştept răspuns pentru un posterMoţăind în arcadăChibrit fără breton.Beton, adu-ţi aminte!Devoalate laturi ascunse, şederilelungi în cârciuma „ciumată” de amabilitate,Negrul cântă, cântă.Labilă psihic, toamna încăîşi face încălzirea; zaruri ursitesă nu se rostogolească niciodată.Liber pe naiba!Fulgeră pasărea’n dreapta, senină.O, seninătatea!Stresul făurindu-şi vrerea neagră, neagră.Eseuri, recenzii, rateuri, uitare…Petele închise pisiciimoţăind în arcada adaosuluigeneros de nuanţe de verde.Iradiind o scurtă turăde cartier, poetul pieredezdoind colţul zidului, acelaşicolţ urinat zilnic de câini;puţin mai jos de un genunchiobişnuit.http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlColaborare, ce coroborată cu... atacă;evenimentele candorii, risipite.Chema elicopterul, poate.Debut de toamnă amabilă, amiabilă.Sub două neoane aprinse ziuape un fond negru ivoriu, două mâiniîşi transmit din pumn în pumno brichetă verde.Un spate de om în faţa vitrineivieţii complicate - aeronavă rănită.Benefic, ce?Noi amănuhte vechi.Pâinea şi cărţile de vizitătelevizor confuz, distorsionândimagini magice; batalion rugat să…„Fac mereu numai ce îmi place” -prea bine, Ehikö.Deştept răspuns pentru un posterpozând în costum de baie roşu, cu paiete.Paie pe foc pentru beţivi avizi.Şi butonez telecomanda spre piesa:„I’M COMING”; pentru validarea distragerii.Debut de toamna amabilă, amiabilă.Da, Caravaggio, te-am uitat!

40revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010poezieFlorica BUDal munţilor gutâi.ŢIPĂT ALBNu bombei atomice cu silicon!Ţipătul alb ţâşneşte din izvorul vieţiiAscuns cu stângăcie studiatăSub sânul meu stângMareIubitor de talanţiRisipiţiAsemeni spiriduşilor regali pe suprafeţeRugoasePosedate sălbatic preţ de o rotaţie terestră.ZIUA ÎNVEŞMÂNTATĂ ÎN ALBASTRUZILE DE COLORATOGLINDA TIMPULUIvijelia mi-a smuls doar o frunzărestul putrezesc amorţitezadarnicmă dorcând în suflet am frigşi în ram oseminte.zac trunchi hieratic aşteptândsă fiu asumată naturii moartememoria vastei oglinziOglinda Timpului.păstrez tăcerea în pământul sacruca pe un moment Requiemcând aluneci potop freneticîntr-un stropcei mulţi se preling înspre elcăci în suflet am frigşi în ram oseminte.STRADA ACAJUcea mai grea zidată în custodiede tatăl ceresca fostziua înveşmântată în albastru.tocmai eafărâmă sclipitoaresmulsăover and over againcupicăturadin carnea zdrenţuităde homo sapiens fossilis parţial... înfrânt.ARGINTIU FĂRĂ PETEdirecţia maghrebîmi indică zgubiliticspiriduşul argintiu fără peteproaspăt întorsde la un training al băncilor de embrioni umanidestinatefemeilor infertilemomâisterilizatede prima ecuaţie ce aduce cu sine dileme şi ridurimajore încă din clasa întâi.Qui prodest?mirese castane vând.lipesc afişul zgribulit pe strada acajucea mai fainăcale spre pierderisută la sută prigat.grăbităsă nu audcum mă ajunge din urmăhienă necruţătoarerăspunsul nemuritorilor meiinsularii veşnic ameţiţide aerul crudAURIU SANGVINIChttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlumbra tasimandicos diamantinămemoreazăprotestele aurarilorapuşipe derma ce păstrează trecereatatuată în formă de vultur habsburgicinfatuat prin înfometarevampir ostracizat în eterrefluxul aurului sangvinic.

poezie revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 41EXISTENŢĂ BEJfac primul transplantcare să mă repunăcu drepturi deplinepe orbitaaparent umanăde facto colorată în bejsingura acuarelă rămasă înceaslovul amanetat laCorpus Ajustis Dilemusloc de dat seamaşi uneori pentru favoriţiifortuneipunct esenţial înreturnarea de vechi datoriifăcute insalubru în numele iubirii.TRANSPLANT BORDOfac al doilea transplantcel bordorecompensa recompenseloravizată prioripostde îngerul ce încă mă păzeştede vini şi drepturi ce decadfiinţă dualăsuprapusămuritorului cu lanţuri în van desferecate.mă supun verdictuluiguilty!îmbăiată în ciocolata plăcută zeilorîmi fac harakiriprinprelungirea degetului arătătoruzat prin nepăsare.GRI CISTERCIANpiei drace!!!culoare urâtă şi frigidăapanaj al femeilor leneşece vor să fie una cu trotuaruldeşiacum poţi înjura femeianumind-o gospodină şi nu târfăca în vremurile bune când iţi vărsai amarulmai mult pe cele ce nu eraubiet eunuc rob hohotindspre plăceri culinare interzise.gri şoarece gri visceral gri torpilăgri robot gri sinucigaş gri pământescgri cistercian.VIETĂŢI BLEUMARINresuscitez cu temeri de rece absolutvietăţi bleumarinvădit asfixiate de vremurice tulburi au zâmbit lui edgar allan poe.ajunsă prea devremepe vasul meu de lutîn contrapartidăîmi pregătesc alene culcuşul.adaug compoziţiei pe o temă datăun sfert de aripă aflată în derivăwhy not?vor aproba cu sârg nebuniiprogramaţi pentru scrutinul doi.sparg cu sârg un gălbenuş de oupuţină saremătrăguna veaculuiapă plânsă de la potopaprind silfidă focul şi a.de.nică plâng.IMPACT CIOCOLATIUuitată la intersecţii de poduri cu visemai mult vegetalăimpact ciocolatiureţinbaraj hidro cu combustieinternă în trepteapa rămasă cu fast feciorelnicteribil de grea.GALBEN DE FLAMENCOoh! muritorule cutimp parcursîn grabăopreşte zborul acesteiclipe cu miros galben deflamencoce refuzăsă mai iubeascăspaţiul ferecat.ea cea hărăzită să ne alungedin grădina edenuluiîn tumultul hilarbiet coş de gunoioferit în dar omenirii dispusesă tixească golurilecu orice altceva decât iubire.FANTEZIE ÎN MOVvai mie păcătoasa! nu există nici lemenici zebre nici zombi nici yang şi yingdoar poeziede stârvul săute împiedici când voiajezi cu alistarulîn Alahambra.oh! trecătorulefantezie movîn blugi prespălaţi preacârpiţi preadestinaţimorţiipreschimbă-ţi moneda europeanasă dai rest luntraşuluicând treci stiyxulîncărcatcu păcatele bifate cu grijătribut postmoderndoar mâine încă plătibil cu cardul.http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

42revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010poezieGrigore Radu STĂNESCUprintre cochilii şi coarne.De la fereastră, în semn de bunăvoinţă,nevastă-sa îi aruncă furioasă şi ultimele partituriale noului concert pentru orgă şi melci.Dincolo de orice închipuireSunt un om cu destulă imaginaţie dar,când visezea întrece orice închipuire:Străbat, de pildă, străzi de smoalăpe un măgar de aur şiacesta pufăie pe nări fuioare de safiretroienind străzile cât ai bate din palme,apoiele dispar în bitumul vâscosca într-o gaură neagră...Când apar călare pe măgarul meu de aurîn faţa bătrânului cerşetor din colţul străziiasinul se opreşte,îşi scoate respectos jobenuliar safirele îl îngroapă de viu,numai mâna întinsă-i rămâne afară.Partituri pentru orgă şi melciBătrânul organist aruncat de nevastăîn stradă cu orgă cu totrememorează lângă bara de bătut covoaretoate momentele unui concert,în buzunare ţinefilele îngălbenite ale partiturilorroase pe la colţurişi braţele lui în mânecile fraculuigăurit în coate se întind molatic,unduindu-se asemenea unor aripiîn ritm de cantilenă.Visează:Sala-i în delir...El se ridică, se întoarce şi se înclină adâncîn ropote de aplauze: Bravo! Bravo!Oare ne putem îndoi de imensul succes,de marele talent al organistului?Poate că e şi o umbră de îndoialăasupra autenticităţiiprivind retrospectiv, -aruncatul lui în stradă seamănă destul de multcu aruncatul din tren,în timp ce melcii se târăsc prin iarbaumezită de ploaieurcând pe picioarele negre-ale orgiicu zecile, cu sutele, albindu-le -singura fluturare de steag, trist armistiţiuîn acest război nedrept dintre organistşi afoana lui soaţă.Dar degetele lui abia mai găsesc clapeleMăgarul meu de aurîmi face complice cu ochiul şimă poartă mai departe.Arunc o privire-napoi -mormanul de safireîşi plânge-n genunchi victima,aprinzând lumânări, iarpotcoavele de diamant ale asinuluise leapădă în smoala cleioasă,ca o desprindere anevoioasă de vis.Te întrebi, deci exişti!Să fii dat uităriie mai mult decât o moarte,e mai mult decât un exerciţiu de imaginaţie,e realitatea unei uşi trântite brutalasemeni clipei când te simţi abandonat...Să creezi,nu oricum,ceva de care să nu te dezici,care să-ţi dea dreptul să spuişi daşi nuoricând şi oriunde...Portretul poetului în haine de lucru,urcat, cu mânecile suflecate, pe scenănu va sta niciodată agăţatundeva,într-un cui de perete ...versurile lui demult nu mai poartă un nume…http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

poezie revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 43Să creezi,Nu oricum,ceva de care să nu te dezici,care să-ţi dea dreptul să spuişi daşi nu,oricând şi oriunde...La fel ca poetul care calcăpe lespezile fierbinţi ale străzii,stârnind furia câinilor vagabonzicărora le tot dă frunze tocateîn lipsă acută de imaginaţie...La ce-i bun poetul în vreme de criză?Să cureţe străzile de afişe electorale,să hrănească pe cei nevoiaşi,să creeze noi locuri de muncă,să creeze iluzii?...Şi până la urmă, cine-i vinovatcă viaţa ţi-i distrusă?Se va întoarce la tine iubita,vei merge din nou mâine la lucru,vei avea iarăşi ce pune pe masă?Te întrebi, deci încă mai exişti!A fi poet în ţara ta,să creezi,nu oricum,ceva de care să nu te dezici,care să-ţi dea dreptul să spuişi daşi nu,oricând şi oriunde...Poetul,oricine ar fitot poet rămâne,iubind pătimaş, efemer,viaţa şi oamenii,doar Cuvântul şi Timpul -esenţiale puncte de sprijin.La mormântul luiAdrian PăunescuCristian NEAGUAcademii, biblioteci, condeie,Ornaţi cu doliu simboluri şi lucrări...Din măreţia FLĂCĂRII de ieri, ultima scânteieS-a transferat fitilelor de lumânări.Iată că pe pământ nu mai avem de toatePământul de fapt ne are pe toţi,Şi nu există recurs la sentinţa de moarte,Există doar certitudinea neiertătoarei morţi.Maestre drag... dascălul meu de vers,Nu mă gândeam să-ţi scriu aşa devremePoemul despărţirii fără sens,La trecerea-ţi spre umbrele eterne.Se murmură prohod la Torda, Trăsnea, şi la Ip,În munţii Iancului buciumul emite nostalgicEchivalentul morţii spirituale-n acest anotimp,Şi-n evidenţele de Bârca e minus un localnic.E greu, şi-n plus ne este şi mai greuPierzând repere, idoli, spirituale rude,Căci astăzi tu maestre, depus la ateneu,Eşti plâns de gloatele sărace şi flămânde.Pe aleea de la Bellu, Bacovia acordă nuanţeUnui soare exploziv la început de brumarÎn cinstea celui care azi, ne spunem condoleanţe,Şi ne-a fost (cu tot deranjul) geniu naţional.Oglindite-n ochii plânşi, lumânările aprinse,Fac posibile ecouri printre crucile pustiiIar mulţimea-nlăcrimată legănând braţele-ntinseÎţi cântă: „La adio tu,” cel plecat dintre cei vii.Lupii tineriLupii tineri aleargă prin sufletul meua iarnă se avântă inima toatănu pot să-i alung, iată, nu pot să-i ucid,doar dacă ea înceta-va să bată...Şi strig la ei şi-i biciui cu seteau colţii erotici şi ochii de foc,vor sângele lor să curgă în mine,vor iarăşi ca ochii să-mi râd-a noroc...http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

44revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010folclorGherasim RUSU TOGANDivinităţi feminine alede demultului românesc:UrsitoarelePoezia lumii s-a hrănit, încă din timpii în care seidentifica în totalitate cu acea modalitate de comunicarespecifică trăirii vieţii, în care omul de talent, fără a se fidesprins de viaţa în sine a comunităţii, îşi spuneasemenilor trăirea vieţii, în dialog cu închipuitele, custafiile lumii nevăzute, cu obsesiile şi mereuapăsătoarele forţe ale lumii reale şi lumii-oglindă.Poezia lumii s-a hrănit din jocul acestui imaginar, formăde reflexie ce emana din însăşi specificul de gândire alomului patriarhal. Lumea de demultului, în fapt, seclădise in illo tempore, pe o relaţie irepetabilă: traiul înarmonie cu zeii, gustând din acelaşi pocal licoareafericirii perpetue. Iar imaginarul a început să irumpă dinmintea omului, odată cu naşterea sentimentului de frică,de nesiguranţă pe pământul ce-l călca, alungat fiind dinlumea armoniilor Divine - Paradisul. De-acum, binele şirăul, fericirea şi nefericirea, râsul şi plânsul, mulţumireaşi nemulţumirea şi câte altele s-au înşurubat în fireaumană, schimbându-l.Pentru regăsirea acelui timp mitic, de la o vremedevenit obsesie pentru omul modern, întoarcerea îşipoate rezerva o singură modalitate, cunoaşterea comoriipe care şi noi, românii, suntem pe cale de-a ne-o pierde:folclorul şi etnografia.Univers nelimitat ca pătrundere, privit prin aceastăîntoarcere înspre lumea de demultului românesc, eloferă cale de regăsire, de revenire la starea denormalitate, pe firul vieţii fiecăruia dintre noi, azi atât deisterizată, pândită de neprevăzut şi dezechilibruspiritual.În fapt, „…şansa întoarcerii şi descoperirii căii deacces către România profundă, către România reală, neavizează omul de cultură şi poetul Cassian MariaSpiridon, este posibilă prin acţiunea îndreptată întrucercetarea şi descoperirea viziunii româneşti, relevatede tradiţiile şi literatura populară” (1). Trimiterea înspre oasemenea lume este pentru poet „poarta împărăteascăprin care intrăm în lumea realului, eliberând-ne defascinaţia oglinzii fermecate a ecranului plat, recuperândviziunea integratoare a umanităţii din noi” (2).Atari convingeri ne comunică şi etnologul-filosofVasile Avram, încrezător în valorile perene ce poartăpecetea primordialului: „…etnografia şi folclorul şi maiales datinile şi credinţele mito-religioase alecomunităţilor umane mai păstrează încă o tradiţie vie şihttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlavând rădăcini neolitice şi chiar mai demult”. În plus, înpofida cu opiniei ce-şi găseşte tot mai mulţi aderenţi înrândul unor pretinşi stilaţi europeni, etnologul-filozof, pelinia înaintaşilor în domeniu şi nu numai, aduce înatenţie satul românesc, la dimensiunile prin nimicschimbate, în care el a existat din totdeauna: „…la oexaminare atentă a particularităţilor sale originare (aceea ce îl defineşte ca societate umană modelată dupăo imagine cosmică), reiese cu prisosinţă acest lucru.Aceleaşi locuinţe, aceeaşi îmbrăcăminte, aceleaşinuclee simbolice şi arhetipale, aceleaşi datini şi obiceiurimito-religioase moştenite dintr-un timp primordial. Ceeace, totuşi, s-a schimbat, în funcţie de timp, în structuralimbajului, credinţelor, concepţiilor şi ideilor, a fostsemnificaţia culturală sau magico-religioasă a acestormituri, simboluri sau rituri originare” (Vasile Aram,Creştinismul cosmic-o paradigmă poetică, EdituraSaeculum, 1999, p. 197).Ca urmare, acordând mentalităţii primitive valoareade îndreptar a carenţelor pe care timpul le-a încrustatpe un anume mod specific de viaţă ne-am pregătit,crede, terenul pentru deschiderile ce le promovăm,respectiv întoarcerea spre imaginarul românesc, uitatîn acea imagine-fereastră a de demultului…Din acest univers, vom încerca să extragem acelevalori ce se constituie ca dovezi indubitabile despre felulde a gândi, a acţiona, găsind mereu şi mereu supapesalvatoare, în confruntări dure şi repetabile. Vom extrage,în cazul de faţă, imaginarul reprezentat de fiinţe cuvalenţe, în rost modern, constituindu-se drept poartă depătrundere în imperiul României profunde, al Românieireale, înspre care ne trimite şi poetul mai sus amintit.Aşadar, universul imaginar al divinităţilor noastrepopulare, compus atât din fiinţele masculine, cât şi acelor feminine oferă modalităţi diverse de a descifra olume fundamentată pe suporţi durabili, ce-au sfidattimpul şi nestatornicia.Dintre ele, alegem spiritele feminine cefundamentează spaţiul imaginar cu referire la naştere:Ursitoarele.Când se naşte un copil, în satul meu, se suflă dinpatru părţi asupra lui. Dacă e băiat, tatăl îi suflă duhulputerii, apoi aprinde cu el în braţe focul, după care îlaşează alături de mama sa. Dacă e fată, prioritateaocrotitoare o are mama. Respectivele gesturi, desigur,îşi au origini îndepărtate, în dincolo de creştinism, şi deorice alt cult religios. Desigur, abordând universul ritualicromânesc, ne întâmpină o întreagă galerie de fiinţeimaginare şi credinţe de factură păgână, a cărorintruziune în sărbătorescul creştin îi are la o explicaţiespecifică: „Faptul că în România creştinismul s-a făcuttreptat, creştinismul coexistând cu unele credinţepăgâne, pe care adesea le-a înghiţit; precum şi faptulcă România nu a cunoscut inchiziţia care să impunăanumite concepte religioase şi să reprime altele, afavorizat păstrarea unor tradiţii foarte vechi, care poatecă şi erau mai puternic împilate aici decât în alte părţiale Traciei” (Maria Căluşiţa-Alecu, Înţelepciunestrăbună, Editura Miracol, 2002, p. 98).

folclor revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 45Aşadar, imaginea ursitoarelor, în viziune creştină seîncadrează în categoria fiinţelor bune, asupra căroratemerile muritorilor sunt însă accentuat prezente, deşioriginea lor, aşa cum s-a afirmat deja, este intruziune defactură păgână. În plus, memoria colectivă s-a omologat,în cazul ursitoarelor într-o viziune cu rădăcini ancestraleşi prelungiri până în timpii moderni. Explicaţia este datăde concretul manifestări lor. Mai mult, fiind în relaţieabsolută cu naşterea copilului, de mitul ursitoarelor estelegată credinţa în ţesătura destinului ursit, iar evoluţia saviitoare rămâne identică preceptelor iniţiale.În aceeaşi măsură considerăm şi faptul că imaginarulpopular se constituie ca o reflecţie în oglindă a proprieivieţi, colective sau individuale, cu adaosuri ce implicăfrământările interioare, specifice de asemeneaindividului şi colectivităţii în parte. De-aici, atmosfera detaină şi mister care învăluie o asemenea lume. Dar săconcretizăm, fără să destrămăm ţesătura poetică, încare le este învăluită imaginea, mai ales în cazulursitoarelor, reprezentând în fapt primele solii ale lumiidivine ce iau contact cu fiinţa venită pe lume: „Ursitoare, torcătoare, / Cu ce rămâneţi datoare? / Daţiilui, copilului, / Puterile vântului! / Şi-i mai daţi de laplecaţi / Sâncelele soarelui, / Limpezimea cerului… /Nu-l lăsaţi voi, ursitoare, / Să mi-l calce în picioare / Răiilumii / Ca tăciunii / Să-nflorească / Şi să crească, /Precum mărul, / Precum părul, / Precum creştecalapărul!”, sună „Ruga nopţii”, o invocare adusăursitoarelor de către descântăreaţă sau moaşă de copil,cele două fiinţe alese ca paznice a mamei şi copiluluiîncă neînscris în legile comunităţii sale. O asemenearugă, pentru noi se înscrie drept însemn prin care seaccentuează calitatea divinatorie atribuită acestor fiinţeale destinului, ursitoarele.Viziunea asupra actanţilor, cât şi scenariul ursirii, caşi în alte proceduri şi practici ritualice îndătinate, semanifestă printr-o mulţime de variante, în determinaredirectă de locul şi spaţiul supravieţuirii, respectiv încadrul unei anume zone folclorice.Ca denumire, bunăoară, întâlnim nominalizări precum:ursitoare, ursoaice, ursite, albe, zâne fecioare etc.De asemenea, ele se personifică, primind oidentitate proprie, în raport de intensitatea prezenţeiunei asemenea viziuni în conştiinţa unei colectivităţidintr-o anume zonă folclorică. Dar să apelăm la câţivadintre reprezentanţii folcloristicii noastre: „Ursitoarelesunt altminterea şi ursite, iar la românii din Macedonia,mire, albe, hărăsite şi caşmete, sunt trei fete sau maibine trei zâne, care, după credinţele unora, vin ca săcroiască ursita copilului nou născut” ( Theodor Burada,Obiceiurile la naşterea copilului, p. 44).S. Fl. Marian: „Ursitoarele sunt trei fete mari sauneveste îmbrăcate în alb care stau prin grădină sau pesub streaşina casei, iar noaptea se plimbă şi prinogradă…” (în Naşterea la români…, Editura CulturaNaţională, Bucureşti, 1995, P. 98).Într-o altă optică, „Ursitoarele în mitologia româneascăsunt în număr de trei, rar şapte sau nouă, toate fecioarestabilind ursita pruncilor (în prima noapte sau primele treinopţi), pe toată viaţa” (Victor Kernbach, Dicţionar demitologie generală, Editura Albatros, 1983, p. 719).Despre identitatea ursitoarelor şi modalităţileperceperii lor în conştiinţa populară, determinante clarene oferă şi Ovidiu Bârlea, precum caracteristicagenerală a respectivelor divinităţi populare: „…sunt îngeneral malefice, ca şi cele masculine, sub influenţabisericii, care a asimilat c diavolul toate zeităţileprecreştine…” Prefacerile survenite în timp: „...continuăsă dăinuiască în conştiinţa straturilor populare,unificându-le sub stigmatul aceluiaşi atribut negativ,proscris din patrimoniul sacru…iar unele au devenitnumai propice omului. Acelea din urmă fac tranziţia sprefigurile din calendarul creştin” (Ovidiu Bârlea, Folclorulromânesc, I, Editura Minerva, 1981, p. 109).Ca explicaţie referitor la rezistenţa mitului ursitoarelorprin vremi, adăugăm faptul că fiind legate structural desfera afectivă a vieţii omului, de reacţiile faţă de urmaşi,faţă de destinul lor, biserica n-a cutezat să le şteargăimaginea, prin cantonarea lor în spaţiul profanului.Scenariul atributelor, oferite ursitoarelor de conştiinţapopulară:În jocul imaginarului, prolific şi activ, imaginarulpopular le-a înzestrat pe cele trei ursitoare cu atribuţiiprecise: „una toarce, alta deapănă, a treia taie firul vieţiiomeneşti” (ibidem, p. 719).Dar, ca şi-n alte cazuri, scenariul nu-i nici aici imuabil.Cazul variantei de origine sud-transilvăneană pareconvingător: „…şi-atunci, la primul plânset al copilului, ostea nouă începe să străluce pe cer, iar căţelulpământului se porneşte pe lătrat. Atunci, ielele se adunăîn poiană, la lumina lunii, iar regina lor alege treiursitoare. Omul nopţii apoi le înseamnă cu benghi auriîn frunte, arătându-le drumul înspre casa copilului… Elemerg şi merg, până adastă în grădina copilului, apoi încurte, iar la ceasul de cântec de dintâi al cocoşului intrăîn casă. Aici, ele gustă din bucatele aşternute pe masă.Când se-arată mulţumite de ospăţ, cea mai tânără îşistrânge caierul pe furcă, probează fusul între degete,apoi începe să toarcă. În vremea aceasta, celelaltedouă surate se ocupă de copil. Cea mijlocie îl leagănăşi cea mai în vârstă îi cântă: „ Hai tu, Luică, / De mi-lculcă, / Şi tu maică, stai de-i cântă! / Că i-om da floareadomnească / L-om învăţa să-ndrăgească! / I-om dacreangă de alun, / Să rămână fecior bun, / I-om da fluierşi cojoc, / Să câne la oi cu foc. / Lui, lui, lui, la toţi săspui, / Că altul ca tine nu-i”.Iar atunci când fata îşi încheie torsul, fata mijlocie îldeapănă, iar fata mai în vârstă urseşte „cele de viaţă”copilului, apoi când crede că sosită-i vremea, taie firul,înspre ceasul în care zorii se opresc la fereastră. Apoiursitoarele pleacă înspre lumea de vânt, de dincolo deapus şi de răsărit!” (Poveste culeasă de autor de labunica sa, în anul 1966).Inscripţionarea destinului:Se spune că există adevăr atâta cât imaginaţianoastră permite să existe. De-aici şi frumuseţeascenariului ritualic, pregătit pentru întâmpinareaursitoarelor. În fapt cuvântul de întâmpinare a ursitoarelorhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

kosova revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 47Sanije GASHIZiua în care au atacatLikoshan şi QirezGravida a ţipat –Taică, ne-au terminat!Sâmbătă, 28 februarie 1998. În Likoshan şi Qirez aufost ucise 24 de persoane, drept răzbunare pentruuciderea a 4 poliţişti sârbi de către membrii Armatei deEliberare din Kosovo. Rukia şi Hamidja, 26, respectiv25 de ani, ambele gravide în luna a şaptea, nu şi-auînchipuit niciodată că în acea sâmbătă de februarie(1998) vor trăi ultimele ore ale vieţii, pentru prima, şi oîntâmplare cu consecinţe grave, pentru adoua...Ultimele strigăte ale Rukiei au fost: Taică, ne-auterminat! Rukia, care aştepta fericită naşterea celui deal treilea copil, îşi planificase totul, în afara morţii! A avutloc drama, care numai o dată în viaţă se joacă!Drumul prin Likoshan şi Gradica te duce la Qirez(Drenica), sat amintit atât de des în relatările desprerăzboi. Liniştea din acea curte mare a familiei lui HataNebiu, stăpâna casei, glasul copiilor, acum de 10-15ani, fără experienţa vieţii, dar cu experienţa războiului,femeile care aşteptau curajoase vizitatorii, esteimaginea care dezvăluia trecutul amar. Maica Hatapovesteşte, nici nu mai ţine minte pentru a câta oară,cele întâmplate în 28 februarie 1998, poate asta o ajutăsă se elibereze de durerea acumulată. Acea sâmbătăde iarnă i-a luat pe cei doi fii, Ilir şi Xhemshir, pe tânăranoră Rukia, însărcinată, iar soţul, Sefer, rănit, nu s-a maivindecat şi a murit după un an...Povesteşte cu voce tareîntreaga întâmplare, gesticulând şi privind dincolo degeam, dar fără nicio lacrimă.Nora Hamidja, acum de 35 de ani, se uită spresoacra Hata, care vorbeşte, pocnind din când în cânddin degete, ţinându-l aproape pe băiatul ei,Shqipdon...Lacrimile ce îi înceţoşează privirea vorbescde greaua încercare prin care a trecut în acea zi, ce îiva afecta luni şi ani sănătatea... Şi azi, spune ea, decâte ori aud zgomot de avion, îmi astup urechile cuamândouă mâinile şi intru în casă. Acel zgomot îmiaminteşte de clipe şi de întâmplări triste. E greu săştergi acea amintire...Era într-o zi de sâmbătă, din februarie, împuşcăturileîncepuseră să se audă de la prânz dinspre Likoshan.Un glonţ ce a căzut pe veranda casei ne-a avertizat căse pregătea furtuna. Rukia era îngrozită. - Vai, vai,poate vin la noi! Încercuirea s-a produs la ora 16, totuldesfăşurându-se conform planului: două tancuri audărâmat porţile şi zidul şi au intrat în curtea acelei familii,urmate de forţele sârbe, toate formaţiunile cuarmamentul greu au umplut întreg spaţiul, au înconjuratcasa, în timp ce pe deasupra uruiau elicopterele. Încasă, fără să înţeleagă ce se întâmplă afară, se aflaîntreaga femilie Nebiu: capul familiei, Seferi şi soţia saHata, băiatul, Xhemshir, cele două nurori însărcinate –Rukia şi Hamidja cu cinci copii mici, iar în cealaltăcameră alt băiat, Zahiri. Nora Hamide începe săpovestească:-Stăteam jos, cu spatele la fereastră, când am simţitcă mă atinge ceva rece după ureche, am întors capul,era ţeava unui automat! Rukia îşi ţinea în braţe fiica,Valentina, de doi ani şi opt luni, care abia se trezise dinsomn, cu o coajă de pâine în mână, la fel şi fata mea deun an şi jumătate. Când a văzut ţeava tancului că treceprin fereastră, Rukia întoarse capul spre socru, ţipând:-Taică, ne-au terminat! Socrul îi răspunse:-Nu, taică!- nu te speria- şi sări în picioare. Ţipa şiHata : Vino omule, pentru Dumnezeu, că a începutrăzboiul! Dumnezeu să ne aibă în pază!Atunci au început împuşcăturile: geamuri sparte,ţipete, rafale de gloanţe, uruitul elicopterului. Seferi,îngrozit, li se adresă:-Nu mai trageţi, măi, că mi-aţi speriat familia! I-aurăspuns cu înjurături şi cu lovituri, patru gloanţe i-austrăpuns picioarele, altele au nimerit trupurile lui Rukiaşi Xhemshir, copiii au fost împroşcaţi de stropii desânge. Pe Rukia însărcinată au atins-o în cap, iar noraHamide, uluită, s-a întors spre soacră:-Maică, uită-te la Rukia, ce are!? Soacra se apropiede noră, o privi şi se îngrozi : Rukia nu mai avea cap,creierul i se împrăştiase, doar bărbia îi mai rămăsese!Maica Hata continuă: Rukia stătea sprijinită într-oparte, am tras-o, am întins-o, i-am adunat creierul, părul,dinţii şi i-am aşezat lângă trup, după care am acoperitocu o pătură., i-am luat-o pe fată, Valentina, din braţe,am curăţat-o de stropii de sânge, am aşezat-o alături, caşi pe ceilalţi copii, care nu ştiau ce se întâmplase. Apoine-am întors la Xhemshir, întins pe duşumea. Nevastalui, Hamidja, povesteşte, roşie la faţă:-Împreună cu soacra l-am tras pe bărbatul meu, l-amîntors încet să văd ce îi făcuseră. Ce să vezi! O rafalăde gloanţe îl sfîrtecase! Sângele cugea şiroaie, ca apade la cişmea... Pe când îl întindeam pe Xhemshir,explică maica Hata, acesta mi-a spus: -Mamă, vreausă-ţi spun ceva, dar...nu pot, nu am putere...şi şi-a datsufletul! Asta mi-a zdrobit inima, spuse biata mamă. Pepartea cealaltă rămăsese rănitul Seferi (57 de ani).Când s-a dezlănţuit toată acea furtună de rafale, a ieşitdin cameră şi celălalt băiat, Zahir, pe care l-au prins şil-au întins în faţa tancului. Seferi ţipă cât putu de tare:Zahiiir, nu mişca! L-au luat, l-au târât în afara casei, dara avut noroc că după ce l-au torturat, nu l-au împuşcat.Hamidja spune că şi-l aminteşte foarte bine peparamilitarul care a îndreptat automatul spre ei: Purta ouniformă vărgată, nouă, avea o tăietură pe faţă, el l-adoborât pe soţul meu. La început l-a întrebat pe socrulmeu ce îi este acest băiat, iar când acesta i-a răspunshttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

48revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010kosovacă îi este fiu, l-a secerat cu o rafală de gloanţe...Înafară de asta, am trăit un moment foarte dificil şi în clipaîn care în acea seară, la ora 11, am închis uşa camereiunde rămaseră întinşi Rukia şi Xhemshir, ieşind pentraa duce copii la culcare. Când am intrat la vecini, amleşinat! Seferin, rănit, capturat de forţele sârbe a fostdus la vecini, în tinp ce pe Ilir, celălat băiat, soţul Rukiei,care era membru UCK, l-au pris şi l-au dus la Prishtina,de unde l-au întors cadavru...Ziua de 28 februarie a însemnat 24 de victime laQirez, la Mehalla-Prekaz, la Likoshan, la Baks...Pelângă cei căzuţi din familia Nebiu, au mai fost patrubăieţi ai lui Sheremet, zece din familia Almeti...Au întinsvictimele într-un loc din vecinătate. În mijlocul lor seViaţă de munte şi de hoinărealăChinurile acestei familii nu s-au terminat aici: o datăcu războiul au început „drumeţiile” prin munţi şi sate, încăutarea unui adăpost, cu copiii în braţe şi cu bătrâniiepuizaţi. – Pe când ne aflam în satul Shutica aveam untranzistor la care auzeam ştirile, acolo am aflat deînceperea ofensivei NATO, spunea Hamidja cu ochiistrălucind. Când forţele sârbe au intrat în sate, a începutmarea mişcare a populaţiei. Hamide, cu pruncul abianăscut în braţe, cu soacra Hata şi cu ceilalţi cinci copii,au plecat în satul Baks, apoi sârbii i-au obligat să sealipească coloanei, au trecut prin Krasmirovc, prinKojica, au continuat prin Terstenik, Drenas, Gllanasella,Tërdevc...Mergeau în soare şi pe ploaie, într-un şirdistingea cadavrul Rukiei cu burta umflată, singurafemeie. În timp ce aşteptau să-i adune pe toţi cei căzuţi(14 trebuiau aduşi de la morga din Prishtina), maicaHata s-a dus să-l mai vadă încă o dată pe fiul ei,Xhemshir, pentru că nu o lăsaseră. Îi implora : Vă daucuvântul meu că nu o să mi se audă vocea! – L-amprivit, l-am atins peste tot şi nu am plâns. Era tânăr,dragul mamei, nu împlinise încă treizeci... Pe 3 martie,când se pregătea înhumarea cadavrelor şi când le-auadus şi pe celelalte de la Prishtina, printre acestea seafla şi tânărul Ilir. Când au început vaietele, maica Hatas-a adresat mulţimii:- Nu ţipaţi, să nu vă aud glasul! Nu vedeţi că suntemîncercuiţi? Vreţi să ne omoare pe toţi?Rukia şi Ilir, bărbat şi nevastă, un cuplu tânăr, au fostîngropaţi unul lângă celălalt. În urma lor au rămas Valon,de 6 ani şi Valentina, de 3...Xhenshir a lăsat trei fetetinere şi nevasta Hamidja, care aştepta din nou sănască.- Chiar cu trei zile înainte să aibă loc încercuirea amfost la medic, pentru ecografie. Mi-a spus că era băiat,iar Xhemshir, vesel, adăugă: noră, Shqipdon o să-lcheme! El însă nu a ajuns să-şi vadă fiul, care s-anăscut la două luni după moartea lui. Pentru Hamidjaviaţa a continuat să fie înspăimântătoare, evenimenteledin acea zi de coşmar au urmărit-o timp îndelungat –leşinuri dese, tremurături, crampe. I-a trebuit mult ca săse vindece de consecinţele acestora.nesfârşit. La Bainca li s-a alăturat coloana de femei,copii, bătrâni...- Acolo ne-au ordonat în albaneză:întoarceţi-vă de unde aţi venit! Ne-am întors la Tërdevc,apoi la Kraikova, acolo erau morminte deschise , ne-auadunat într-o grădină şi ne-au somat să nu ne mişcăm!Of, din nou ne-am întors în Drenas...În Qirez ne-aubăgat în clădirea şcolii, au umplut şi moscheea satului...Când am revenit în Qirez, în iunie 1999, am simţitaerul libertăţii, ceva incredibil, deşi cu multe victime, cucase incendiate, cu curţi pustiite şi animale ucise...Câte gravide crezi că a luat războiul din Kosovo din 98-99?(După război, la cererea Tribunalului de la Haga, s-aprocedat la deshumarea şi reînhumarea celor 24 devictime).Această familie şi acest cartier au o deosebităimportanţă în marea cotitură ce a avut loc în Kosovo, înschimbarea curentului istoriei. Există două momentecare trebuie apreciate şi care sunt foarte importante:opera nepreţuită şi incomparabilă a lui Adem Jashari şia familiei sale pentru Kosovo şi celălalt moment, legatde puterea familiei Jashari de a transforma durerea înforţă, care a ştiut să reînoiască şi să dea un mesaj depace pentru noul KosovoBamir Topi, preşedintele Albaniei,Prekaz, ianuarie 2008Fragment din vol. ISTORIA GROAZEI, 1998 –1999, Dosarul crimelor de război, mărturiile femeilorhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

poezie revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 49Petru SOLONARU1.Când nimeni şi nimicu ’-i se bucurau în sine,iar peste tot stihia ascuns dorea să-închine,ce Zeu, atunci, ca beznă, pe cel de’ acum ceruse?...- O ! cercul, foc al morţii, spre-al vieţii punct, cenuşe...2.Nici moartea spre- a renaşte, nici naşterea ce moare,n- ajung nicicum în locul Fiinţei Uitătoare.Spre– a pustii venirea- i , ea vine din pustie.- Cine, ’ între vii, urmând- o, ceva- i e dat să ştie?...3.- Contemplă ţie-ţi zarul destinului cum saredin fericire’ în lacrimi, din vis în disperare !...Pe muchea lui stă scrisa : ,,Plecaţii, nu-s a-întoarceabsurda clipei roată, nici firul celor parce ’’...4.Cât nu sunt încă iarbă şi cana are ’ într- însapustie busuioacă, de ce visarea- mi, plâns- a ?......Îmi amintesc plecaţii... Dar vinul vechi îmi spune :-,, Taci ! bea... iubeşte clipa, că- i singura minune.’’5.- De ce pe mări bat valuri, dacă doar duc Neunde,iar drumul lor smintirii gândirea scriu s- afunde ?...Nici undă şi nici cuget un sens nu au... învaţă !...Învins al nopţii, cine, mai speră’ în dimineaţă ?...6.Căzând în sine Punctul, dă pururea lumină !...Oglindă celui nimeni, când totul i se- închină,închide prin deschisul, ce’ întru închis deschidelimbajul spre gândire, deplinul, formei vide...7.- Sub vântul ce- o curtează, nu plânge STINS dinfloare!...El, germen învierii, e chiar atunci când... moare .Bucoavna parfumată ce- i scrisă clipei, ştim edeşarta cugetare s- o recitească Nime ...8.Oglinda-mi faţă’ în faţă cu cea a morţii spune :- ,,Spre foc fixate- s toate... desfătul dă’ în tăciune.Rezerva dintre tine şi umbră se măsoarăşi- însfăruie,dar, torsul, ce toarce- a vremiisfoară’’...9.Urzirea clipei, iată, prin noi un vid coboară !...Ulciorul fericirii, s- a spart de Lună- aseară,când,să rămâi, rugat- am sub liniştea cea largă.Dar tu plecai... iar talpa, cărarea da să şteargă...10.Când sparge valul ţărmii, ce vrea să- îndrugespuma?...Că toate’ în sine- s goale. De’ a purure, şi’ acuma.Cum ea, şi noi în viaţă, ne- am răzvrătit sub unde,tăind zădărniciei absenţa ce ne- ascunde...11.După cortina nopţii, ce drum ne mai aşteaptă,cum ieri se schimbă’ în astăzi, şi, scară fără treaptăa celui mâine, pare că de nimic se- aţine?......Ierei suntem o clipă prin focul îndesine...12.Deschisul orb întinde irida sa chemareşi uită înstigmatul prin viaţa ce dispare .Tandreţea- i să picteze în Gând cu’ atâta artădeşertăciunea lumii cum sinei se deşartă...Ioana Vintilă Finţiş, Icoana dinapă, Ed. Ghepardul, Bucureşti,2010Paulina Popa, Păsări de piatră,ED. Emia, Deva, 2010Viorel Tăutan, Elegia civistransilvaniae Viorel - Gheorghe,Ed. Limes, 2010http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

50revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010note de lecturăRestituiri culturale *O carte care alungă uitareaNicolae DUMITRESCUÎn martie 2009, când s-a săvârşit din viaţă, omul decultură şi publicistul Mihai Apostol intrase în al optzecileaan. Fără să fi dat semne vizibile, o moarte neaşteptată,în somn, i-a frânt truda zilnică la masa de scris, dindemisolul casei sale, situată în strada Negurei, care ar fiputut lua, până acum, numele acestui erudit locatar,dacă inerţiile umane n-ar fi atât de multe şi de mari.A lucrat o viaţă întreagă la două instituţii: un scurt timp,la Arhivele Statului Prahova şi, apoi, la fostul ComitetJudeţean de Cultură şi Artă, de unde a ieşit la pensie,după 1990. Pasiunea lui a fost mereu cercetarea şiinterpretarea mărturiilor trecutului ploieştean şi prahovean.Marii lui profesori, din anii studenţiei bucureştene, GeorgeCălinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan ori Jacques Bick îiorientaseră opţiunile şi îl învăţaseră cum să se dedicestudiului şi interpretărilor istoriei literare. Îi pomeneaadesea, cu veneraţie şi recunoştinţă.Cât a trăit a scris mult, reuşind să tipărească circazece volume, sub semnătură proprie, şi vreo patru încolaborare, ca să nu mai vorbim de zecile şi sutele dearticole publicate aiurea. Unele dintre cărţile sale pot ficonsiderate contribuţii de durată, adevărate reperepentru viaţa noastră culturală: Iorgu Caragiale –monografie (1986), Monumente prahovene (1997), Dinarhiva Al.T. Stamatiad (2000), Nicolae Kruch – peripluprin viaţa unui artist (2004), Dicţionar istoric al judeţuluiPrahova (2004), Teatrul de inspiraţie istorică – 1718-1947. Repertoriu bibliografic (2008), Casimir Belcot –un meteor al scenei (2008) etc. Despre cărţile lui auscris reputaţi istorici şi comentatori literari, precum:Augustin Z.N. Pop, Şerban Cioculescu, Ion Cazaban,Tania Radu etc. Ca fost coleg de breaslă, mai mult dejumătate dintre lucrări au fost recenzate şi desubsemnatul, la momentul apariţiei lor. Mi le oferea cuplăcere, bătându-mă prieteneşte pe umăr, ştiind că-mivoi rezerva timp pentru ele.La plecarea dintre noi, profesorul Mihai Apostol alăsat, acasă, în dactilomanuscris, câteva cărţi terminate:un Jurnal, un Bestiar şi un Dicţionar al artiştilor plasticiprahoveni, care îşi aşteaptă editorul.Aflu acum că depusese la Editura Libertas şi volumulMărturii teatrale. Acesta a fost tipărit recent, subîngrijirea reputatului regizor şi om de cultură MihaiVasile, care a mai făcut asemenea gesturi restitutive şiîn cazul altor intelectuali ploieşteni plecaţi intempestivîn lumea umbrelor.Cartea este dedicată actorului Corneliu Dan Revent,fiind recomandată cu căldură de regizorul Mihai Vasile,într-un prea frumos preambul. Ea conţine un substanţialgrupaj de articole şi studii ce pot fi subsumate uneiposibile istorii a teatrului prahovean. Sunt redactări maivechi sau mai recente, cele mai multe publicate înperiodice locale sau reviste centrale de cultură. Acesteaîmpart volumul în două: I. Secţiunea de aur şi II. Scenaploieşteană şi maeştrii ei. Scrierile respective atestăpredilecţia autorului pentru teatru, care prevala asupracelei pentru arta plastică ori literatură, fiind rodul unorstatornice cercetări arhivistice şi istoriografice, ca şi alrelaţiei de prietenie cu unii dintre artiştii evocaţi, daravând un numitor comun al subiectului vizat: origineaprahoveană sau legăturile, de multiple feluri, cu acestemeleaguri – angajarea temporară la Teatrul Municipal,înrudirea cu oameni de teatru de aici sau prezenţele,mai mult sau mai puţin întâmplătoare, în spectacolesusţinute la Ploieşti, într-un interval de aproape 150 deani de viaţă teatrală autohtonă.Protagoniştii primei secţiuni sunt oameni de teatru,actori, regizori sau textieri, care au ilustrat cu pregnanţăscena românească, încă de la începuturile organizăriiteatrale asociativ-instituţionale. Meticulos cum era,Mihai Apostol aşază articolele consacrate acestora înoridinea cronologică a naşterii lor, iar nu a momentuluiapariţiei în presă a comentariilor, care marcheazăadesea o aniversare sau o comemorare cu cifrerotunde. În această primă parte sunt încorporate 15portrete referitoare la Luca Caragiale (tatăl mareluidramaturg), Costache Caragiale, Domniţa Ralu, DaniilDrăgulici, Iorgu Caragiale, Alexandrina Alexandrescu-Duduia, Paul Gusti, Constantin Murgeanu, DidinaCastriş, Casimir Belcot, Sandu Teleajen, Elena Zamora,Alice-Sophie Cocea, Forry Etterle. Sunt texte dedimensiuni mici şi medii, conţinând informaţii de viaţă şiactivitate, în care sunt incluse, de regulă, şi precizăriprivind eventualele prezenţe pe scenele ploieştene.Lungimea comentariilor este comensurată atent, înfuncţie de locul apariţiei acestora, ziar sau revistă. Lafel se întâmplă şi cu conceptul redacţional, careurmează un calapod, mai elaborat sau mai simplu.Profesorul ştia bine asemenea reguli, având oîndelungată experienţă publicistică.Vorbind îndeosebi despre oameni din trecute vremi,stilul folosit este unul sobru, uneori chiar puţin alambicat,cu fraze ample ori digresive şi cu succesive citate şitrimiteri, sau enumerări de titluri ori roluri. Uneorischiţează şi câteva elemente de epocă, pentru ca abiaapoi să intre în subiect. Este genul de redactare propriulucrărilor cu caracter istoriografic, care îşi au publicul lor.În secţiunea a doua a cărţii, parţial lucrurile seschimbă. Aici sunt cuprinşi, în majoritate, folosindu-sede cronologie, oameni de teatru, inclusiv scenografi, pecare Mihai Apostol i-a cunoscut personal sau cu care afost în relaţii de prietenie. Ei au servit efectiv scenaploieşteană şi, pe acest considerent, informaţia abundă.Numele unora sunt şi azi pe buzele multor iubitori deteatru: Nelly Constantinescu, Marcel Anghelescu,Aristide Teică, Moţ Negoescu, Toma Caragiu, DumitruPalade, Margareta Pogonat, Vintilă Făcăianu (pictorscenograf), Corneliu Revent, Florica Mălureanu (pictorscenograf), Irina Borovski (pictor scenograf).În afara coordonatelor bio-bibliografice, în prezentărileunora îşi fac loc şi mici dialoguri ori se strecoară, digresiv,http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

note de lectură revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 51amintiri comune. Astfel, textul se îmbogăţeşte însugestii şi se înviorează, devenind mai comprehensiv.Un singur exemplu ar putea fi edificator pentru plusulde amănunte şi coloratura caracterizării: „CorneliuRevent a adus cu sine la rampă un simţ artistic şi oreală vigoare de tălmăcire. Factura sa [umană], maimult sau mai puţin obişnuită, nu lăsa să seîntrezărească, la prima vedere, subtilitatea actorului,capacitatea sa pentru compoziţie (…). Freamătulcerebral şi vâltoarea forului interior îl caracterizau,conducând spre o simbioză rafinată dintre imperativelemanierei de joc şi exuberanţa sentimentală”. Seconfirmă, în acest mod, că rigiditatea istoriograficăspecifică poate căpăta valenţe artistice şi deveniflexibilă, astfel lărgind orizontul de interpretare şiînţelegere a unui segment de viaţă culturală pentru careploieştenii s-au zbătut constant, mai bine de o sută deani, să-l afirme şi să-l instituţionalizeze.Dincolo de orice alte argumente, acest volumpostum, restituit nouă cu enormă generozitate, ne oferăposibilitatea reîntâlnirii cu un intelectual subţire,polivalent şi subtil, dedicat artei şi culturii până la ultimaconsecinţă. Este o carte care ne face să nu-i uităm pecei care au fost, aşezând fundamentele, şi în primul săni-l amintim mereu pe Mihai Apostol. Statura sa de omsuperior, de adevărat Senior al spiritului (cum spuneîngrijitorul acestei cărţi!) nu l-a împiedicat niciodată săfie prietenos şi inocent, glumind şi povestind impetuos,lăsând deoparte migăloasele sale îndeletniciri, care i-au procurat atâtea satisfacţii compensatorii. E oaducere aminte care mă încarcă de o plăcută emoţie şirecunoştinţă faţă de cei care ştiu să preţuiască valorilenoastre, înclinate spre acest tip de preocupare.______________Mihai Apostol – Mărturii teatrale, Editura Libertas,Ploieşti, 2010. Ediţie îngrijită de Mihai Vasile.Lidia Lazu - Cuvântul carestă să mă nască / The wordpoised to birth me*Lucian GRUIALirica Lidiei Lazu începe cu o legendă ale căreisimboluri vor fi definitorii pentru întreaga ei evoluţie:„Poeziile mele uitate / Pe marginea ferestrei / Le-auciugulit păsările // Şi acum mă chinui / Să le desluşescîn / Volutele zborului lor / Şi-n ritmul cîntării lor // Şi lezăresc abia / Ca semne pe nisipul ud // Dar cînd să lecitesc / Mi le şterge un val hain // Şi rămîn / Doar cujindul / După frumuseţea / Pentru totdeaunapierdută.”(p.44)Întâlnim păsările, cerul, conturul de fum. Simbolurilemenţionate aparţin zborului, ascensionalităţii, plutirii,reveriei, diurnului. Aşa cum remarcă Ion Murgeanu întrocronică reluată ca prefaţă a volumului, poeziahttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlmenţionată ne aminteşte şi de o altă temă a liricii poetei,aceea a efemerităţii frumuseţii.Filosoful francez Gaston Bachelard a dedicat patrucărţi stărilor induse în sufletele poeţilor de trăireaelementelor primordiale: pământ, apă, aer, foc. PoeziaLidiei Lazu stă cu certitudine sub semnulascensionalităţii / aerului: „Simt în mine oase de pasăre/ Şi nu le pot opri / Să încerce să zboare // Prezenţa lorîmi aşterne / Vîrfuri de munţi la picioare / Şi n-ar trebuisă mai fac nimic // Decât să mă las în voia / Porniriimele spre zbor / Şi spre cîntec / Fără nici o urmare.”(68)Zborul gândului înalt, purificat de extaz, lumineazăeternitatea: „Fîlfîiri uşoare alunecă / Pe sub mine / Şi,dintr-o singură suflare / Pot să ajung / În punctul cel maide sus al cerului // Să-mi împrăştii gîndurile / Ca peboabe sfinte de grîu // Să revin apoi / Cuminţită / Şi săle văd cum luminează / Veşniciile.”(p.62)Pădurea Teleormanului (locul în care s-a născutautoarea, în satul Şoimu, la 20,02,1953) a pătruns şi înpoezia acesteia. Starea de reverie este mai puternică îninima pădurii care te vrăjeşte cu muzicalitatea şipriveliştile ei pure: “Foşnirea pădurii e ca o chemare /Cu cît te-ndepărtezi de drum / Cu atît e mai puternică /mai învăluitoare // Poţi întîlni animale pe care / Nimeninu le-a mai văzut / Te rătăceşti fără veste / Într-odumbravă intensă cum doar în vis„. Sacralitatea naturiigenerează o percepţie panteistă asupra lumii. Mânademiurgului se simte până şi în cel mai neînsemnatlucru. Toate au rolul şi rostul lor într-o armonie deplină:“Năprasna lumii tale / Bunule părinte / m-a făcut să măuit / mai cu luare-aminte / pînă şi la piatra înşurubată îndrum // şi să mi se pară / o nestemată / pe care nu ebine să o atingi / nici să-i schimbi cumva / locul în cheiade boltă.”Pădurea sfântă e mediul propice unei iubiriidivinatorii: „La marginea pădurii de mesteceni / Adastăamintirea chipurilor noastre / Şi aruncă cu pietre în laculascuns // Într-una din zilele molcome / Fără durere / Amrăzbit prin aerul ce ne desparte / Ca să încap lîngă tine// Şi am simţit mirosul fînului / Pe care nimeni nu l-acosit / În vara fără de moarte / A schitului părăsit //Cioturi de pruni se răsuceau / În urma căprioarelor / /Încercam să ne potrivim / Ritmul fiinţelor noastre / Cuflorile galbene şi albastre / Nutrite noaptea cu praf destele // Să ne trezim în zori / Mai teferi ca ele”.Actriţă de vocaţie, Lidia Lazu îşi recită versurile întromontură de inspiraţie emoţionantă, unică de acest fel.A realizat recitări impresionante din lirica marilor noştriporţi:Eminescu, Blaga, Bacovia. În luna mai 2008, lainvitaţia Viitorul Roman Society din Los Angeles CA şia doamnei Ileana Costea, prof.univ.la NorthridgeUniversity California, Lidia Lazu a susţinut un turneuartistic I want to dance!, din lirica lui Lucian Blaga înromână şi engleză (traduceri de Andrei Codrescu),dând recitaluri la Palm Springs, Hollywood, Newbury-West Lake şi la Hayward-San-Francisco, pe coastacaliforniană a Statelor Unite.Despre poezia Lidiei Lazu, prezentată până acum,criticul literar Gheorghe Grigurcu are dreptate să afirme

52revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010note de lecturăcă: „Aşteptările sale sunt naiv-fabuloase, în continuitateaunei copilării care nu s-a epuizat, care-şi trăieşte intensuimirile, dezvoltîndu-le fin imaginativ... O atatreautoscopie fantezistă este rodul unei virtuozităţi asimplităţii”(Extaz şi materie, România literară,2006).Mai există însă şi o latură gravă a liricii poetei, care stăsub semnul trăirilor teriomorfe produse de trecereainexorabilă a timpului: „Azi am trecut pe lîngă crucea ta/ Fără s-o recunosc / Părîndu-mi-se că mă aştepţi / Maila vale / Dar o pasăre-n zbor / mi-a luat privirea şi mi-aîntors-o / spre crucea roasă de vreme / poposită directîn cărare...”(p.48)Uneori poeta coboară în contemporaneitateadeziluzionantă: ...„A rămas prea puţină lumină / Şi aerdoar cît să tuşim // Acum doar nimicul / Ne maidesparte / Şi păsările fug de noi / Ca de moarte.” (p.8)De aici şi până la tăcere nu a mai rămas decât un pas.Nespusul a rămas captiv în cuvântul nerostit. Ca încazul „necuvintelor” lui Nichita Stănescu, aceste cuvintevirtuale, odată rostite pot aduce victoria dar şiînfrângerea: „cuvântul care stă să mă nască / n-a fostîncă rostit / îl simt cum clocoteşte în mine / gata săerupă-n afară / ca o corolă suprafirească / este de-ajunso clipă / de pierdere / de salt peste timpul / pe care nul-am trăit – / sau poate deja cuvîntul / a izbucnit / şi m-a făcut / una cu pămîntul.”(p.96)Poeta, în transa inspiraţiei, induce cuvintelor, forţagenezei demiurgice. Aflate sub semnul diurnului şi alascensionalităţii, aceste cuvinte vor naşte o poetăautentică: Lidia Lazu! Şi astfel ciclul se închide.*(Editura Vinea, 2008)Aurel M. Buricea – har unicşi unică revelaţie, poetulsurâsului divinIoan TODERIŢĂMotto: În sensibil, identitatea devine fenomen.Intriga Altuia cu Acelaşi nu este echivalentă cudeschiderea Altuia spre Acelaşi(Emanuel Levinas: 1906-1995)Poezie aristotelică în conţinut, medievală ca formă,universală în mesaj liric. Absorbţie a lirei în sonet.Logică, fizică şi morală antică , purtată în cristianicpentru o nouă filosofie, ce-n dogma poartă interpretarealumii. Retorica şi oratoria, în acest sens, utilizează dinplin relaţia, axioma şi „o vreme a rostitului oprimat decuvânt, de topologia şi toposul duhului respiraţiei divineîn adamic.”Toată această explorare a surâsului divin sedesfăşoară „scenic”, „melodic”, „instinctiv de curat”, cuhar unic şi unică revelaţie, între eu-l singular social şipluralitatea indefinită a naturalului astral, între ascezăprizonieralăşi slobozenie meditativă, între/întrucardinalitatea câmpiei infinite-Bărăganul, toboganoprimat de cumpene dinamice în albia râului pietrificatde ... ascultare. Eternitatea măsurată cu ceas diurn,sideral, azimutal, de matematicianul – poet, AurelBuricea, nu-şi află mulţumirea în numărare ori în număr,supus diviziunii lui doi: pară, impară rezidualitate şisatisfacţie a existenţei efemere.Putem întări aceste observaţii generale desprepoezia azi dezbătută, cu exemple particulare cursive,dar de teama (ne)impietării dreptului la lectură a celorinteresaţi, nu vom subiectiviza mai mult generalitateaasumată ca notă critică obiectivă. Evidentsubiectivitatea este binară şi hrăneşte interpretareadihotomică incompletă a textului, până la sărmanăafirmaţie ego-istă, fără justificarea logică a răului şibinelui degustat afectiv, fără strădania scufundării înstructura textului, spre a supravieţui adevăruluinesubiectiv, să-i spunem, impulsului distructiv alevidenţei înşelătoare.O cale, în care cred, o metodă pseudo-carteziană,foarte aproape de „ce s-a spus frumos şi adevărat,frumos de adevărat”, în „tezele plastice numite sonete”,ale poetului Aurel Buricea, este, cea fără patos asumată,analiza matricei imaginilor şi simbolurilor diferenţiate,combinate, tulburate pe firul de arnici al ideii tematice, pefaţa nevăzută a lucrurilor simple, nu pe obscuritateavederii noastre înceţoşată de gloria prejudecăţii.Poetul Aurel Buricea, în nivelul zero al hazarduluicuvântului ales, în rostire mută, hieroglifă, este instinctivscrib al „prea-plinului trăirii poetice”. Se aşează întrearhitip şi mit, între mit şi om, între cuvânt şi număr, întreDumnezeu şi noi.Important este să observăm că Aurel Buricea nu estenumerolog-pitagoreic, ci geometru în două ipostaze:euclidian şi hilbertian.Geometru euclidian, utilizând cercul şi dreapta(cacerc absolut). Geometru hilbertian, dezvoltândincidenţa, ordonarea, congruenţa, axiomatic, în/peimagini izomorfe, cu rigoare dogmatică.Relaţia „ între”, de exemplu, ca relaţie de ordine aunor elemente filosofice (teluricul, fiinţa, astralul; Tatăl,Fiul, Sfântul Duh; cuvântul, conştiinţa, numărul) austructura logică dată de implicaţia: B este între A şi Cdacă C nu este între A şi B, iar A nu este între B şi C.Implicaţie greu vizibilă pentru critici impresionişti,pentru critici sub-I-activi (I=ai=eu).Deci să ne sprijinim afirmaţiile pe text, pe textele atrei cărţi: Cântecul Reginei, 2009, Umbre de vise, 2008,Între număr şi cuvânt, 2004, toate tipărite la edituraDanubiu, din citadela Brăilei literare.Iată implicaţia - poetică de astă dată - a creatoruluide sonete Aurel Buricea, în volumul Între număr şicuvânt.Aş sparge-n palme noaptea cea mai lungăCa pe-o frunză arsă de al toamnei jar,din cioburi de amurguri să-mi fac altar,blestemul Tău, Doamne să nu m-ajungăhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

note de lectură revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 53Lasă-mă să zbor în plutiri de fluturica să fiu mireasmă de fân şi trifoi,amână cât poţi judecata de-apoi,când din albastre bolţi visări scuturi.Între număr şi cuvânt fă-mi loc divin,să fiu apărat de gerul luminii,să scap de infinit şi să mă închin.E noaptea-n necuprins atât de receîncât a-ngheţat şi glasul grădinii,prin inima mea umbra lunii trece.Alternanţa silabelor scurte şi lungi, anacruza urmatăde troheu, spondeul urmat de dactil, sunt aleatorii şi(des)ordonate, prozodia endecasilabelor semănând cufuga unui copil în amurg, cu, la trap şi la galop, biciuitulcal de câmpie, pe drumul retrograd al unui călăreţ,alungat din soare în Ciulinii Bărăganului. Prozodieoscilantă între adonic şi alcaic. Uneori presărată cu versalexandrin: de 12-13 silabe.Matricea imaginilor des şi consecvent repetate înspaţii metrice, ametrice, îi aşează sonetul în regimnocturn.Noaptea este (aici) temporală, „cea mai lungă”(primordială), la începutul sonetului, şi întindere „atâtde rece”, încât, „polară, astrală”, „a îngheţat şi glasulgrădinii” (superior vorbei omeneşti).Noapte panaceu: „prin inima mea umbra lunii trece”.Imaginea toamnei, atenţie, nu este simbolul timpuluisedimentat, dimpotrivă a unui pârjol vegetativ, „dulcejar” suportabil.Dumnezeu, în lungimea sonetelor sal,e are multesălaşuri divine, cum ar fi „locul divin” dintre „număr şicuvânt”: dispută Leibnitziană cunoscută, în ceea cepriveşte întâietatea lor, reflexie a gândirii platoniene.Relaţia fundamentală a filosofiei este „văzută”, deAurel Buricea, în ordinea: Neant=Dumnezeu,Fiinţă=Om, Devenire=Înger. „Înger care strigă”, precumîn proza marelui Fănuş Neagu, de care este legat liric„poetul de la Ulm”, din vecinătatea Mohrenilor,cei caredin „cioburi de amurg îşi fac altare”, pentru a nu fi atinşide „blestem dumnezeiesc”.Relaţionarea cu „între” nu este întotdeauna explicită.Fiinţa este uneori între două „neanturi”. Fiinţa noastră,ori a poetului: „zborul în plutiri de fluturi”, „contopirea cumireasma fânului” sunt „tot altare” ale fiinţei, altareneant.Sălaşe telurice de rugă existenţială, de fugă înex-siterul (în afara) predestinatei „judecăţi de apoi”,superioare, condamnare la „infinitul (in)existenţeiabsurde”.Folosind o variantă de (re)ordonare, aşa zisa axiomăa alegerii, în lecturarea împreunată a versurilor 4 şi 8(esenţiale în sonet), cu versurile 9, 11, 12, 14, obţinemrezumatul „estetic al geometriei hibertiene - AurelBuricea”, ca substitut al sonetului de mai înainte:Blestemul Tău, Doamne, să nu m-ajungă,Când din albastre bolţi visări scuturi.Între număr şi cuvânt fă-mi loc divinSă scap de infinit şi să mă închin.E noaptea-n necuprins atât de recePrin inima mea umbra lunii (pe)trece.Sextetul, acest sextet, este un „kern”, un „kern-ef”,un „nucleu-sâmbure” al sonetului. „Ef” fiind relaţia. „Ker-ef”,nucleul izomorfismelor imaginilor antropologice, princare, Aurel Buricea transformă trinitatea: Dumnezeu,Cuvânt, Om, în pseudo-geometrie.Visul, o nădejde încărcată de păcat, este imagineinvariant,avatar al existenţei post-endemice.Tot prin aceeaşi axiomă, iată sonetul-nucleu al„logosului sfânt”:Stă-n puterea Ta, să-n vii Marea Moartă,Între cer şi gând, ruga mea e poartă (o nouă relaţie„între”)Doar după moarte este înviere (reflexia rugăciunii)Se schimbă vremea şi se face miere (s-ul imaginiisumbre a timpului perisabil)Ca un copil agăţi de sufletul meuVisul unui vis visat de Dumnezeu (aliteraţie cesugerează propagarea Cuvântului pe/spre Om, un vuietal mâniei divine pe om)Astfel de armonii imitative, onomatopeice, umple„carnea sonetului Aurel Buricea”, dar şi cadenţametaforelor de preţ:„în potirul jertfei apune clipa”; „cerul pipăit se despicăndouă”;”între ieri şi mâine, memoria mea”;”infinitului dinmine i-am făcut palat”;”viaţa mea nu-i decât uşă spreîngeri”; „roteşte, Doamne, mai încet compasul /măsoară-mi cu toamne gândul şi pasul” (din volumulÎntre număr şi cuvânt).„între atomi şi gând, flux de lumină/se aude-n cerDumnezeu cum suspină”; „de-o viaţă călăresc un calalbastru/nechiază depărtarea suită-n astru” ; „ între lutşi Sfântul Duh, negre ninsori/când pe calea luminii înveţicum să mori” (din volumul Umbre de vise)„cânt de regină ,se-aude-n tulpină/sfinţii suspină lamine-n grădină” ; „am să fiu mire peste adormire”; „în ritcosmic, naşte altă lume/cine poate Doamne, iar săşi-o asume”; „azi învăţ alfabetul tăcerii din greu/înoglinda care suspină Dumnezeu”; „ninge peste infinitcu plasmă/sunt locuit de-o altă fantasmă”; „munţi desperanţă se macină-n vale/între ieri şi mâine nu găsesco cale”. (din volumul Cântecul Reginei)Aceasta este substanţa lirică a sonetului AurelBuricea. Relaţia „între” nu-i decât partea interpretativăa tropilor estetici şi a sensului expresiilor simbolice.Numai călătorind în „cenuşele” Bărăganului, precum întulpina unui Ulm-etnic, ce umbreşte inima arsă detoamnă, a poetului, putem simţi eternitatea la ea acasăşi „teama de necuprins”, cântată şi plânsă avramicpentru noi, nevăzători de îngeri.http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

54revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010note de lecturăPuzderie de fluturiîn grădina cu rondeluriNicolae-Paul MIHAILRecentul volum de rondeluri lansat de confratelenostru buzoian Mihai Sălcuţan, intitulat cu mimatăseriozitate Mic îndreptar pentru năravuri mari, nedovedeşte încă odată că între genurile sau speciileliterare nu se pot stabili cloazonări artificiale definitive (şiinebranlabile), deoarece, după cum se şi vede, pedeasupra oricăror bariere ironia şi lirismul „se-ngână şi-şirăspund”, ba mai mult, se potenţează reciproc. Pentrua da o mai mare putere de convingere aserţiuniinoastre, îl vom cita pe Tudor Vianu, care preciza: „Ideeagenurilor literare şi norma clasică a purităţii lor este(sic!) o prejudecată perimată”(Bravo, nea Tudore!).Se ştie foarte bine că autorul rondelurilor, MihaiSălcuţan („conu Mihalache” pentru admiratorii săi dinmediul rural, recte de la Sinaia) este un vechi boier alepigramei româneşti contemporane, fie ea veselă sautristă, şi un fin critic, ferm dar mizericordios, al mediuluiîn care ne bălăcărim toţi de la o vreme. Rondelurile salene zboară pe la urechi ca un stol de fluturi coloraţi, sauca o voce din off după care te poţi aştepta şi la ostraşnică urecheală prietenească. Distins avocat albaroului din Buzău (şi împrejurimi), scriitorul MihaiSălcuţan este şi membru al Uniunii Scriitorilor dinRepublica Moldova. Ca epigramist el nu vrea moarteapăcătosului, chiar dacă nici să-l îndrepte nu prea poate.Menuetul său prin grădinile suspendate ale rondeluluieste, în fond, un joc secund pus în operă dupăcunoscutul îndemn horaţian: „Omne tullit punctum, quimiscuit utile dulci/ Lectorem delectando pariterquemonendo”. (Ca pe româneşte!).Micul îndreptar pentru năravuri mari născocit deSălcuţan este o carte cu ştaif, elegantă, luminoasă,aerisită; grafică rafinată, hârtia de esenţă nobilă,copertă inspirată, împărţirea pe capitole excelentă, deo mare iscusinţă, discretă (aici bănuim şi mânaacademicianului Mihai Cimpoi). Ştim că peste tarlauasa, conul Mihalache este stăpân şi... punctum! Titlurilecapitolelor nu s-au dat mecanic, după primul sau aldoilea vers al primului poem, ci cu schepsis, din întregulcontext, ca să fixeze mai bine ideea centrală.Este foarte adevărat, cum spune în prefaţă şiacademicianul Mihai Cimpoi, că rondelurile Miculuiîndreptar..., oferă o concentrare aforistică; da, darapoftegmele lui Sălcuţan nu sunt sentenţioase şi nicilansate ex cathedra. Ele au mai curând aerul unorsfaturi prieteneşti, poveţe formulate cu prudenţă şiînţelepciune în aşa fel ca să nu-i supere prea tare petovarăşii de naufragiu, îmbarcaţi în aceeaşi barcăspartă-n fund. Mai departe, ca aspect, nu putem afirmacă rondelul este sau nu o marfă depăşită, căreia autorulîncearcă să-i facă respiraţie „bouche à bouche”. Noicredem că e o structură clasică, deci nemuritoare, carehttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlnu poate fi izgonită din empireu numai pentru că aşavor nişte neofiţi ireverenţioşi, aduşi de furtunabrowniană a unui post-modernism rău înţeles, dejafalimentar faţă de programele anunţate. Nici-o formăpoetică nu se alterează dacă o păstrăm în frigiderelepropriei sale epoci. Sonetul, de exemplu, e mai vioi şimai necesar ca oricând! În orice caz chiar în aceastăzodie de mare deconfitură intelectuală generalizată,structurile clasice rămân mult mai convingătoare decâtaventurile lipsite de garanţie ale unor profesionişti aihazardului fără frontiere. Fără-ndoială că structurarondelului, ca şi în cazul altor forme fixe, impune oanumită rigurozitate, care nu e austeră ci doar oadaptare voluntară a unor criterii sau canoane care, înfond, nu fac altceva decât să definească prototipul şi săpotenţeze mesajul semantic cu eufonia indispensabilăoricărei creaţii lirice. Îmbinarea intenţiei satirice cuadecvate modulaţii armonice nu duce în acest caz la unprodus hibrid, dodecafonic sau absurd, căci rondelurilelui Sălcuţan îşi păstrează intactă coerenţa, seninătatea,claritatea, evitând instinctiv orice pericol de „babelismintelectual”. Dimpotrivă, uneori rondelurile au otransparenţă mai mare decât ar fi nevoie.Suntem partizanii fideli ai epigramei şi-i deplângempe contestatarii acestui test de inteligenţă oricât degeniali şi de calificaţi ar fi ei. Quandoque bonus dormitatHomerus! Nu e mai puţin adevărat că deseori se simtenevoia unei evadări din corsetul obligatoriu al celorpatru versuri, care, lăsat la voia întâmplării şi aamatorismului, riscă să capete o alură dogmatică şichiar despotică. Fără a fi vorba de un divorţ, o excursieîn zona rondelului este înviorătoare. Ca un veritabilpsihiatru amator, conu Mihalache a simţit micile şovăieliale adepţilor şi i-a poftit pe tăcute în grădina mai rococoa rondelului. Demersul său reprezintă acceptarea uneiteme cu variaţiuni de la „scherzando” la „alegretto”(poate chiar la „alegro”, fără „ma non tropo”), păstrândtotuşi într-o manieră mai laxă provocarea dictată deformă. Căci schemele clasice, atât de hulite deprotestatarii literari de azi, nu sunt piedici în calealibertăţii de creaţie, ci doar balizări, călăuze menite sătempereze şi să canalizeze excesele şi imprudenţeleunor tineri non conformişti traşi pe sfoară de nişte caiafebătrâne.Chiar dacă atmosfera rondelurilor din Miculîndreptar sălcuţanian e deseori sapienţială sausfătoasă, programul autorului nu e câtuşi de puţinretoric, ci mai mult reflexiv-meditativ, aproape ca-nsonetele shakespeariene (mutatis-mutandis), careaveau, în plus, permanenta obsesie a „doamnei negredin sonete”. Aici nu e cazul! În schimb, în rondelurileMicului îndreptar..., găsim o fină reverenţă baladeascăsau curteană, fervoarea pasională din sonete(comparabilă cu efuziunile lui Petrarca), e convertităîntr-un fel de reverenţă dubitativă sau într-o uşoarăfrivolitate superioară când e vorba de noravuri, sau deescaladări sociale sau politice. Unii erudiţi (nu noi, înniciun caz!) ar putea pomeni aici, pe lângăShakespeare şi Petrarca, pe Omar Khayam, Mihai

note de lectură revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 55Codreanu, Radu Cârneci sau Mircea Trifu, ca sărevenim pe terenul nostru. Comparativism care rarînseamnă mare lucru, din moment ce orice om careintră într-o piscină n-are-ncotro şi se udă!Dar, în acest punct, putem reveni la o temăimportantă în creaţia lui Mihai Sălcuţan: o viziuneironică, satirică, epigramatică asupra paradoxurilorsocietăţii în care cu greu supravieţuim cu toţii şi asupranefericiţilor antropoizi, bimani cu conştiinţă, care seprefac că sunt fericiţi dacă rămân cu mămăliga în traistăfără să i-o impoziteze cineva. E evident că Sălcuţan nupoate să uite că e epigramist (ba chiar vicepreşedinte,carevasăzică). Această engramă i s-a fixat pentrutotdeauna în circumvoluţiunea lui Brocca (pe unde omai fi şi aia?) şi multe din rondelurile sale sunt epigrameget-beget, puţintel mai dilatate, ca să răsune maifrumos, ceea ce nu e rău: mai schimbăm şi noi niţelgama, se mai aeriseşte încăperea fără s-o demolăm.Iată, pre limba autorului, câteva extrase epigramaticedin blândele şi nevinovatele rondeluri: „Când ne vorcere să-i votăm/ Şi ne-or promite iar minuni,/ Eu văpropun să-i ascultăm/ ...Cu detectorul de minciuni.”(p.19). Simplu şi la obiect! Sălcuţan dă, nu se-ncurcă!Să te ferească Dumnezeu de halebarda lui ascuţită!Iată încă una, poate chiar mai bună: „Că-i aşezată-nlung sau lat,/ O masă nu-i imaculată,/ Ci va avea mereuo pată/ Cât timp deasupra e un blat.” (p.41).Se observă, desigur, ingenioasa balansare întreplanul propriu şi cel figurat, procedeu permis şi chiarinevitabil în domeniul epigramei. Dar nu vom înşira aicitoate găselniţele, unele într-adevăr colocviale, mai decafenea. Mai bine să mai cităm una, foarte serioasădacă o privim în transparenţă: „Cu o privire exigentă,/Că-s joviali sau indispuşi,/ Ei operează cu mănuşi,/ Sănu rămână vreo amprentă” (p.95).Există şi formulări în care autorul poate cădea elînsuşiîn capcanele pregătite pentru alţii. De exemplu:„Când muza eu am ascultat,/ Ea m-a convins săcoexist/ Şi-s pentru unii avocat,/ Iar pentru toţi -epigramist” (p.67). Ei bine, se poate replica într-undiapazon altminteri binecunoscut (aproximativ): „Îndouă ipoteze „coexişti”,/ Aşa cum chiar şi tu constaţi,/Eşti avocat printre epigramişti/ Şi eşti epigramist întreavocaţi”(Nicomah).Nu ne propunem să dezbatem temele privitoare lapolitică, societate, Basarabia, comportamentulsemenilor noştri, căci rondelurile fac parte dintr-un altproiect, din care noi selectăm ce ni se pare mai potrivitpentru genul respectiv. De altfel, autorul le tratează înmod explicit şi în volum. Nouă ne reţine pentru momentatenţia unul dintre cele mai reuşite rondeluri, o cadenţămai lirică şi mai reflexivă, în care autorul pare că arenunţat la lupta lui cu lumea înconjurătoare. Voilá: „Ofrunză este lucru sfânt/ Şi un miracol viu sub soare,/ Cepune-n evidenţă-o floare/ Şi-mbracă pomii cuveşmânt.// Din micul mugur ia avânt,/ De parcă arearipioare,/ Că frunza este lucru sfânt/ Şi un miracol viusub soare.// Des preamărită-n vers şi cânt/ Când esteverde, cu vigoare,/ O vezi în toamnă la pământ,/ Cumtoţi o calcă în picioare,// ...Deşi o frunză-i lucru sfânt.”(p.66). Bravo, coane Mihalache! Tot aşa gândim şi noişi cu noi toţi epigramiştii de la oraşe şi sate, ecologiştide când ne ştim. Nasc şi-n epigramă samaritenimilostivi şi vânători de greşeli plini de mansuetudine!E frumos, e romantic, dar asta nu ne permite săuităm că autorul e în primul rând un umorist declarat.Aşa că vom încheia pe o notă mai sprinţară, selectândşi citând mai jos, în mod cu totul nevinovat, Rondelulcheliei (p.61): De te gândeşti în amănunt/ Când stai cupalma sub bărbie,/ Doar printre vulturi, în tărie,/ Găseştipleşuvi cum oameni sunt.// Lipsit de părul cela ciunt,/Un cap îţi pare o făclie,/ De te gândeşti în amănunt/Când stai cu palma sub bărbie.// E avantaj şi nu-imărunt,/ Ci evident, când ai chelie,/ Că cei din jur n-aucum să ştie/ Când ai s-ajungi cu păr cărunt,// ...De tegândeşti în amănunt”.În acest caz nu e adevărată zicala: „râde ciob de oalăspartă”. E tocmai invers! O semnăm şi noi chiar dacă arfi anonimă! Nici Alecsandri nu era prea pletos şi parcăavea destul talent! Dar, un demon al catrenului cupoantă îmi scoate din tenebre o auto-epigramă şi neinvită să demonstrăm că nu avem prejudecăţi: „În ironiide acest fel/ Se poate orişicând greşi./ Şi Nicomah estecam chel/ Dar n-a ajuns Alexandri!”. Oricum, ne stă bineaşa cum suntem, că n-avem încotro!Până una-alta: Bonjour, coane Mihalache! Bonjour,tristesse! Bonjour, veselie. Bonjour, rondel şi epigramă!Sinaia, august 2010parodie de ştefan al.-saşaRadu CÂRNECISonet cu faţă hormonalăMereu tu îmi scalpezi porniri obsceneCă-n puritate şi smerit trăindMă uit înspre femei cu mare jindŞi le iubesc în gând fără de jene,În zile reci pe vatră sforăindMi-apar în vis cadâne blonde, bruneIar una peste mine ţâţa-şi punePrecum o barză aripa pe grindŞi uite, izvorăsc din munţi hormonii,Se lasă ciuciulica-n sânge caldLovesc cu frenezie pantaloniiPătându-le cu picuri de smaraldCe penetrează delicat şi linO tristă de la Pontul Euxin.http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

56revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010scrisoare din parisMarina NICOLAEVRaluca VulcanArta între vocaţie şi senzualitate„Arta este un mijloc de comunicare universal, artanu are frontiere”Invitată la saloane cunoscute din Paris,Raluca Vulcan se evidenţiază în ultimii aniprin creaţia sa. Am dorit să o întâlnim peRaluca Vulcan, a cărei evoluţie artistică estedeosebit de interesantă, nu de puţine oriinvidiată, din mai multe motive. Nu de puţineori, am observat că, în saloane din diverselocuri din ţară şi străinătate, unii artişti tinerisau mai puţin tineri, au început să îi copiezelucrările fără rezerve.- Raluca Vulcan, aţi putea să vă definiţi parcursulartistic în câteva cuvinte?- Provenind dintr-o familie de medici, părinţii mei mădestinaseră unei cariere medicale, în ciuda talentuluimeu la desen. În scopul studiilor medicale, am urmatliceul de matematică-fizică Jean Monet din Bucureşti.După bacalaureat, în 1986, am părăsit Româniacomunistă şi am sosit în Paris, unde dorisemîntotdeauna să ajung, considerând această metropolăcentrul artei. Viaţa m-a îndreptat spre studii publicitare(ISCOM PARIS - Institut Superior de CommunicationSection Graphisme) şi, după aceea, am lucrat însocietăţi ce promovau 3D video, imagineatridimensională apropiindu-se foarte mult de sculptură,cât şi de animaţie ce mă interesa mai mult în perioadaaceea. În 2006, am luat hotărârea să mă dedic totalartei, după mulţi ani petrecuţi departe de ea. (În timpulanilor de lucru în diverse societăţi, mă mulţumeam sădesenez doar în metro-uri când mă duceam la serviciu.)Din acel an particip la numeroase saloane şi manifestăriartistice, obţinând 21 de premii, 4 articole în reviste deartă (Univers des Arts, Dessins et Peintures şi recent, înnoiembrie, în Artistes Magazine) şi un articol în revistaromânească Glob-Express. Am fost, de asemenea,invitată de onoare de 3 ori în trei saloane ale regiuniipariziene (Montesson, Senlis, Blanc-Mesnil).Anul acesta, în 2010, am avut şi bucuria de a fisolicitată pentru 2 interviuri, unul la Radio Valée Vezaire,în Dordogne, iar al doilea (de care sunt foarte mândră),la Radio România Actualităţi, în cadrul emisiunii„Români în Lume”.- Parisul oferă multe oportunităţi artistice. Galeriilesunt interesate de acest gen figurativ de artă? Ştiu căacordaţi o mare atenţie compoziţiilor, având întotdeaunamodele pe care le reprezentaţi.- Da, galeriile sunt interesate de acest gen figurativde artă.- Cum vedeţi piaţa de artă la ora actuală?- Piaţa, la ora actuală, suferă de anumite dificultăţidatorate crizei. Dar, cum eu nu produc pentru piaţă, îmiurmez calea şi subiectele mele şi tehnica mea deexprimare artistică.- Consideraţi arta un mod de viaţă?- Da, consider arta un mod de viaţă, în care trebuiesă mă implic cât mai mult, dacă vreau să avansez.- Cum este arta din perspectiva unei femei artist?- Alegerea definitivă de a mă dedica artei am făcut-odeci acum 5 ani, când am simţit că n-aş mai fi putut trăifără să fiu plonjată total în artă. Acest sentimentcrescuse în mine din 2000, de la naşterea fetiţei mele.Într-un mod ciudat, această naştere m-a făcut progresivmai puternică, şi a constituit un pas înainte pentru adeveni eu însămi. Înainte de a deveni mamă, măsimţeam ca „un desen neterminat, ca o schiţă”, iarnaşterea copilului meu m-a făcut să devin mult maiconştientă de capacităţile mele, şi, în acelaşi timp, decertitudinea că o mama trebuie să se simtă mulţumităde ea însăşi pentru a inspira optimism, încredere şi aoferi o evoluţie armonioasă copilului său. Pentru mineeste deci evident că relaţiile Artistă-Mamă-Copil sehrănesc reciproc.Din punct de vedere al interpretării artistice, nucontează a fi bărbat sau femeie. Spectatorulinterpretează opera după sensibilitatea sa. Fiecaresimte altfel creaţia unui artist (sau a unei artiste),atribuindu-i caracteristici feminine sau masculine,http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

scrisoare din paris revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 57privind linia, culoarea, subiectul, dar acest lucru poatefi înşelător. Eu nu cred că există o specificitate femininăîn artă. Există artiste care arată în munca lor o vigoaremasculină şi, pe de altă parte, artişti a căror operă poatefi feminină prin fragilitatea pe care o exprimă.În Absolut, o femeie sau un bărbat au aceleaşidificultăţi ca artist (care implică în afara creaţiei,deplasări, publicitate, dosare de întocmit, vernisaje,etc.), dar totul depinde de parcursul lor şi de situaţia lorpersonală.Din punctul de vedere personal, a fi Artistă,revendicându-mi libertatea creatoare şi autonomia,poate ridica un număr de probleme, pe care societateanu le-a rezolvat încă. Principala diferenţă în conjugareaunei vieţi de femeie şi de artistă este deci de a fi mamă,pentru că astfel avem mai multe responsabilităţi încreşterea unui copil. Dar maternitatea poate fi, aşa cuma fost pentru mine, un element revelator.- Arta fără frontiere, un concept din ce în ce maiasumat în contemporaneitate. Poate fi un mijloc decomunicare universal necesar?- Eu am crezut întotdeauna că arta este un mijloc decomunicare universal, arta nu are frontiere.- Ce perspective artistice aveţi? Unde doriţi săexpuneţi în 2011?- Nu mi-am stabilit încă planning-ul de expoziţiipentru 2011, pentru că iau propunerile de expoziţie aşahttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlcum vin, bineînţeles, alegându-le. La ora actuală, amdin ce în ce mai multe propuneri de expoziţii şi nu pot săle onorez pe toate.- Dacă ar fi să evocaţi un anume loc din România decare vă este dor, care ar fi acela?- Îmi este dor de satul în care îmi petreceam înfiecare vară vacanţele, Polovragi, la poalele munţilor,satul în care s-a născut tatăl meu.Paris, toamna 2010……………….Premii şi distincţii:• PRIX JEAN-Marie ZACCHI - Salon de St Germain lesCorbeilles mai 2010• INVITEE d’HONNEUR - Festival des Arts Contemporainsde Senlis Mai 2010• PRIX MARIN - Salon de Mennecy Martie 2010• PRIX TECHNIQUE MIXTE - Salon Chartres Martie 2010• PRIX DE PEINTURE - Salon ARGR Boulogne-Billancourtnoiembrie 2009• PRIX DU PUBLIC - Salon de Montesson noiembrie 2009• INVITEE d’HONNEUR - Salon du Balnc Mesnil iunie 2009• MEDAILLE D’ARGENT - ARTS SCIENCES ET LETTRES- Mai 2009• PRIX UNIVERS DES ARTS - Salon de Colombes -martie 2009• PRIX DU PUBLIC - Salon „EVA-sions” Villy-en -Auxois2008• PRIX DU PUBLIC - Salon d’Alfortville 2008• MEDAILLE DE BRONZE - Salon de Quincy sous Sénart2008• PRIX BOESNER - 7ème Salon des Arts de Crétéil 2008• INVITEE d’HONNEUR - Salon de Montesson - Médaillede la Ville de Montesson iunie 2009• PRIX DU DEPUTE (Medaille de l’Assemblée Nationale)- 51 eme Salon de Chatou 2008• PRIX du JURY - 7ème Salon des Arts de Crétéil 2008• PRIX DE PEINTURE - 43ème Salon du Vésinet 2008• MENTION TECHNIQUES DIVERSES - Salon dePontcarré 2007• MEDAILLE DU CONSEIL GENERAL DE L’INDRE ETLOIRE - Salon de St Maure de Touraine 2007• PRIX de PASTEL-AQUARELLE - 3 ème SalonREG’ARTS de l’O.M.T. Créteil 2006http://www.artmajeur.com/?go=user_pages/display_all&login=vulcanexpoDevant le tableau «Latino» exposé à "Art en Capital2010" en compagnie de Marina Nicolaev

58revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010cronica plasticăCornel SÂNTIOAN CUBLEŞANMarcel BejguDe vorbă cu îngerulAjuns la o maturitate deplină, pictorul Marcel Bejgu nuuită îndemnul marelui Brâncuşi - să rămânem mereu copii.Candoarea, incantaţia, reveria, ne cuprind, ne fură într-olume a purităţii, ne fac să vedem şi să simţim misteruledenului atunci când suntem înconjuraţi de fascinantelepânze. Formele, culorile, lumina, spaţiul, sunt semne princare vorbeşte cu noi divinitatea, prin sufletul lui MarcelBejgu, suflet în care locuieşte un înger.Picturile lui sunt limbajul unui înger îmbrăcat în straieomeneşti. Stăpân deplin pe tehnica picturală, prin gesturisimple ale pensulaţiei care duc la surprinderea esenţeiformelor, culorilor, artistul creează compoziţii echilibrate,armonioase, monumentale.El face parte din categoria spiritelor atinse de har: unliric, poet, arta sa e un prilej de desfătare a simţurilor, aarmoniilor - om, natură, divinitate. Game de oranj, deverde, de brunuri încălzite până spre roşu, griuri rafinateconvieţuiesc alături de formele simplificate, sugerate, unconcert al spiritului. Pădurile lui Bejgu sunt păduri în careomul se regăseşte pe sine / se desăvârşeşte spiritual, seumple de energiile naturii sfinte.Casele aşezate în liniştea ancestrală ne duc în copilăriamult visată, case adunate în jurul unei biserici cu fundal înculori pastelate, spaţiul de vis şi reverie. Brunurile încălzite alepământului, râpele în care ţipă roşul veneţian, verdele putredal vegetaţiei trecute, trezesc simţuri adormite în noi. Există unritm al caselor, al pomilor, ca un ritual tăcut care vitalizeazăspaţiul dând sentimente, sensuri: „Aşezare”. Casele sunt cafiinţe vii care aşteaptă să te întâmpine, să-ţi ofere odihnă şilinişte, să te primească la sânul lor, să te protejeze în fataprimejdiilor de azi, necredinţă, smog, perversitate.Flori, flori simple ca o rugăciune, flori aşezate în ferestrede mame, soţii sau copii, fiori oferite mamei de ziua ei, floriaşezate în ulcelele de lut de la ţară, flori pe care le priveştiîn ochi ca pe nişte ochi de copil, flori în faţa cărora taci şiţinumeri greşelile.Ceruri fără capăt, ceruri atinse de liniştea divină, ceruri careamână apocalipsa din noi. Spaţialitate ca în tablourile luiBruegel, Mărgineanu, care copleşeşte. Anotimpurile:primăvara, vara, toamna, iarna - vin să ne amintească desensurile naşterii omului, a amintirilor, bucuriilor, tristeţilor, demarea trecere. În „Sat primăvara” explozii de alb întâmpinaziua, ocruri gălbui luminează pământul, acoperişurile roşiicomplementate de verde grizonant dau tensiune. În „Toamna”,poetul-pictor folosind cu măiestrie mijloacele picturale:pensulaţie gradată, nuanţări infinite, tehnica sfumato, pe unfundal clar-obscur al frunzişului pădurii, cu brunuri-oranj,violeturi spre brun agonizand în fundal, proiectează siluetelearborilor seculari, coroanele incendiate, pe cerul imens.În „Stejar” sugerează motivul de etern: stabilitate, învingerea timpului, a stihiilor, lucru măreţ creat de Dumnezeu, ocrotitoral omului, are ceva din forţa stejarului lui Andreescu.Impresionanţi: „Doi”, aluzie la cuplu, sprijin, unitate umană,„Solitar” - stare de puritate, în tăcerea nepătată a ancestraluluialbul domina universul, prilej de a încânta ochiul cu infinitenuanţe de alb. De remarcat pânza „Căpiţe”, simplitate agestului pictural, pe albul imaculat al pânzei - curaj, măiestrieartistică pe alburi grizate, căpiţele apar ca mici sori ce neîncălzesc sufletul. Simplificări ale formelor, sugerarea prinpete a tufişurilor, reliefului, altor forme complementare.Marcel se trage din neam de mari colorişti: Pallady,Gheorghe Ionescu, Piliuţă, Podoleanu. Continuă mareatradiţie a picturii româneşti, prin stil, viziune, capersonalitate artistică distinctă în spaţiul picturiicontemporane. Deşi în peisajul său nu există oameni, îisimţim pretutindeni: rugându-se în casele adunate lângăliniştite grădini, muncind undeva dincolo de peisajul magicprin care colindă spiritul străbunilor. Pictura lui MarcelBejgu e indirect protestatară, e un afiş căzut din ceruri,demonstrând că în acest iad exista rai.Între cer, păduri, ape, câmpuri, case, pluteşte duhul său,o pasăre albă care pătrunde apoi în sufletele noastre şi neumple de cântec. Breaza, 09.10.2010http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

memento revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 59Poetul a plecat cu lira pe umărPe drumul Dalbului Pribeag aurit de toamnaîntârziată, parcă anume să-l învăluiască ocrotitoare înlinţoliul ei, a plecat şi Poetul…Vestea a căzut greoaie, înmărmurind suflete,accentuând conflicte…Pornisem pe urmele Poetului.În holul cel mare de la Uniunea Scriitorilor, într-unsicriu îmbrăcat în flori, sub straja lumânărilor, seodihnea Poetul. Iar cei cu el dintr-un sânge şimănunchiul de prieteni, îşi vegheau Dragul…Şi pe alături, într-un şuvoi parcă fără de sfârşit, sescurgeau îndoliaţi admiratorii săi. Nu se comenta, nu segrăbea nimeni, şuvoiul se scurgea în adâncăreculegere, simţindu-se parcă duhul Poetului, plutindpeste geana de apus cenuşiu…M-am integrat în această curgere, revăzându-l oclipă. Venisem să mă aplec-mătanie în faţa Poetuluipregătit de marea plecare, aşa cum se cuvine în lege şidatină…În zorii duminicii îndoliate, îl mai caut odată. Dar,uluială, de ce n-a fost lăsat acolo, în Templul Scriitorilor,acolo de unde atâţia înaintaşi din Breasla Aleşilor şi-aurânduit Eternitatea !Şi-mi trec prin minte frânturi din al său cântec -spovedanie de lebădă:„Va fi interesantă postumitatea mea…scrisul meu seva despovăra de biografia autorului în circulaţia luiprintre oameni…!” Dar marele fior îi stăpâneştePoetului ceasul destrămării: „ Aş fi curios să ştiu, totuşi,ce iarbă va răsări în timp pe mormântul meu !”Apoi, în aplauzele unei mulţimi povară, este purtat laBiserica Boteanu, întru oficierea gestului magic aldespovărării de cele lumeşti, întru încredinţareasufletului său ocrotirii Divine…Mai apoi, l-am pierdut pe Poet, confiscat fiind peplatoul de la intrarea în cimitirul Belu, unde şiruri imensede pelerini au fost supuşi unui potop de vorbe, degesturi gălăgioase, explozii colerice, acuze, aruncatede la o tribună neavenită momentului…Respectul ce se cuvenea păstrat în datinăcreştinească şi identitatea Poetului au fost eclipsate decele ce nu s-ar fi cuvenit să fie: discursuri fulminante,gălăgie, lipsa sentimentelor de sobrietate şi decenţă înfaţa marii dureri...De neiertat nici zgomotul infernal, produs de acelelicopter ce deservea grupul de jurnalişti certaţi cudecenţa şi regula tăcerii impuse de lege şi de datini !L-am regăsit mai apoi, în valul de fior ce i-a învăluitprimirea în Spaţiul Sacru, acolo unde, de pe soclulveşniciei Maeştrii Slovei Aurite îl acceptau şi pe PoetulAdrian Păunescu în Panteonul Aleşilor.De-acum, peste paşii Săi se vor aşterne ultimelefrunze din toamna răbdătoare, iar poezia lui îşi va croineprevăzutul destin în Cartea Eternităţii noastrespirituale.Vă mărturisesc, aşadar, că l-am văzut pe PoetulAdrian Păunescu, în pragul Marii Sale Treceri, bătândla Poarta Veşniciei, cu lira pe umăr!GRThttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

60revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010cronica muzicalăSerghie BUCURStagiunea filarmonică 2011În sfârşit, avem un motiv de vindecabilă bucurie!:Filarmonica Paul Constantinescu ne-a invitat ladeschiderea Stagiunii sale, 2010-2011, apoi ne-a redatcomorile ascunse în palatele Eutherpei, prin Concertulinaugural şi, la o săptămână, prin următorul, într-o manierăaureolată de succesul epocal pe care marea OrchestrăSimfonică a Ploieştiului, l-a avut pe scenele din Milano !Joi, 30 septembrie 2010, cu sala Casei de Cultură aSindicatelor, plină ochi, bagheta maestrului Ilarion IonescuGalaţi, în divină consonanţă cu vioara infailibilului GabrielCroitoru, a ridicat de vreo cinci ori publicul şi orchestra înpicioare ! Solistul serii, distinsul virtuoz Gabriel Croitoru ainterpretat – fascinant – Fantezia pe motive din operaCarmen, de Pablo de Sarasate (1844-1908), celebrul opus25 pentru vioară şi orchestră, al romanticului spaniol.Farmecul capodoperei lirice „Carmen”, de Georges Bizet(…) a deprins superlativele – şi ele neîncăpătoare –izvorâte din arta violonistică a domnului Gabriel Croitoru !Motivele infuzate de Sarasate, de extracţie exotică şi dinmelosul popular iberic, au reverberat, prin vioara pur şisimplu magnificată de mâinile domniei sale (magia stângii,rămâne indescriptibilă !), în salba de armonii şi ritmuri…transcendentale ! Varietatea în construcţia sonoră aexprimat perfecţiunea, triunghiularul dirijor-solist-orchestră,certificând încă odată profesionalismul acestei invincibileinstituţii care – răsplătind strălucit memoria înaintaşilor –este Filarmonica Paul Constantinescu!!! Dificilele articulărisonore, între acut şi grav, de distanţa a trei-patru octave, înadâncimile şi în profunzimile sarasatiene – iată Artaviolonistică pecetea Gabriel Croitoru!!! Măiestria croitorianăa aprins asistenţa, iar aceasta nu s-a lăsat până ce, solistul– chemat la rampă de 4 ori (le-am numărat !) nu a răsplătitspiritul încins al publicului, cu un bis – Andante-le dinSimfonia a II-a în La minor, de Johann Sebastian Bach! Oaltă probă a geniului violonistic croitorian! După pauză, cusonurile celor Şase dansuri populare româneşti, de BelaBartok (1881-1945), bijuterii muzicale cu care s-a deschisStagiunea, monstrul sacru al baghetei, maestrul IlarionIonescu Galaţi a re-creat Simfonia Fantastică, de HectorBerlioz (1803-1869), zguduitor opus 14, în 5 mişcări lucrat.Memorabilă prin măreţia interpretării sublime, SimfoniaFantastică a gravat în fiinţa fiecărui meloman, adâncimidiamantine incalculabile ! Graţie celor povestite de doamnaMiruna Negrea – distinsă componentă a Orchestreiploieştene – în Programul de sală, mai toţi au înţelesdrama pe care ireproşabilii muzicieni ai capitalei Prahoveiau redat-o în părţile lucrării: prima, Largo-Allegro agitato eapassionato assai / Vise-Pasiuni, disperarea Lui, înrătăcirile şi mai disperate, către Ea; în a II-a, Allegro nontroppo / Scenă de bal, regăsirea Iubitei; în a III-a, Adagio /Scenă câmpenească, scenă pastorală, cu apus de soareînfurtunat de tunete; a IV-a, Allegretto non troppo / Marşulspre supliciu, visul Lui, că şi-a ucis Iubita; a V-a, Larghetto-Allegro-Allegro assai / Visul unei nopţi de sabbat, visul Lui,inundat de fantome şi vrăjitoare, printre care o zăreşte peEa, în plină Zi a Mâniei (Dies Irae). Pe scurt, SimfoniaFantastică (scrisă în 1830) este povestea iubirii lui HectorBerlioz pentru Hannriet Smithson – frumoasa interpretă aOfeliei din Hamlet-ul descoperit de el, în 1927 (textul), pecare la nebunie voind-o de soţie, destinul i s-a pus în cale!!Joi, 7 octombrie 2010, fulminanta „Paul Constantinescu”,împreună cu virtuosul violoncelist Marin Cazacu, a excelatdin nou, de data aceasta – se putea altfel ? – sub vrăjitabaghetă a inegalabilului Radu Postăvaru ! Simt că nu pottrece de limita superlativelor, spre a exprima teribilaoriginală trăire la pupitrul Orchestrei noastre, aformidabilului dirijor care este – de Dumnezeu născut săfericească lumea! – sclipitorul Radu Postăvaru!!! D-l MarinCazacu ne-a dăruit – cu frenezia şi patetismulvioloncelistului de valoare mondială (tot timpul l-am avutîn faţă pe Pablo Casals!) –, la dimensiunile personalităţii d-sale solistice, capodopera lui Antonin Dvorak (1841-1904),Concert în Si minor pentru violoncel şi orchestră, opusul104 al marelui ceh (din Bohemia). Ascultându înregistrărileRadio ale d-lui Cazacu, mi-l imaginasem exact ca pe PabloCaslas; joi seara l-am văzut dezlănţuit pe canava sonorăa lucrării dvorkiene, desăvârşind, în trama ideatică a ei,coloratura şi mesajul fiecăreia dintre părţile alcătuitoare:Adagio-Allegro molto, Largo, Scherzo şi Allegro con fuoco.Tot doamna Miruna Negrea ne desluşeşte, pe „etajele”amintite, motivaţia acestei compoziţii: „Concertul pentruvioloncel este impregnat de nostalgia pentru ţara natală şi,mai ales, de dorul după căminul său şi casa de la Vysoka.Concertul aparţine în întregime Bohemiei; nici un motiv nuaminteşte de America unde trăia atunci”.Divinul Radu Postăvaru a desenat, împreună cuorchestra – ca şi în 30 septembrie, şi în 7 octombrie, incorpore pe scena Filarmonicii – un plus de sărbătoare – ,configuraţia sentimental-filozofică a Simfoniei a IX-a în Miminor, „Din Lumea Nouă”, opus 95. Parte organică aOrchestrei şi în incomensurabilă proporţie, a acesteiSimfonii, maestrul Postăvaru edifică, prin graţia şiimpetuoasa d-sale vocaţie dirijorală, esenţa acestei magii– care, prin trăirea exteriorizată mistic, teleporteazăpublicul acolo unde Muzica îşi are adevăratul şi eternul eisălaş ! Adică în Olimpul Eutherpei – zeiţa de mii de anibună, prin geniali şefi de orchestră, precum sunt toţi dirijoriiFilarmonicii Paul Constantinescu, cu melomanii prahoveni! Monumentalul – structură compoziţională dvorakiană – aexplodat în mişcarea finală a Simfoniei a IX-a, prinmajestuoasa tensiune a irumperii Universului supus legilorsale imprescriptibile ! Pornită pe când Dvorak s-a aflat înAmerica (invitaţie 1892), Simfonia a IX-a, iniţial TheAmerican Flag (Drapelul american) era marcată deinfluenţele Lumii Noi, dar căreia el i-a dat vigoarea„Melodiilor Bohemiei natale” (Miruna Negrea), pentru ca,sub vraja pateticului Radu Păstăvaru, această capodoperăsă imprime imensul joc de artificii al bucuriei cereşti!Mulţumim, Ilarion Ionescu-Galaţi!!! Mulţumim, RaduPostăvaru!!!muzichiahttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html

galele apler 2010Fidel continuităţii tradiţiilor culturale, municipiulCâmpina, prin instituţiile sale (Primăria, Consiliul local,Casa Tineretului şi Casa Municipală de Cultură «GeoBogza») împreună cu Asociaţia Publicaţiilor Literare şiEditurilor din România (APLER) şi cu Federaţia Editurilorşi Difuzorilor de Carte din România (FEDCR) auorganizat, în intervalul 11-13 noiembrie 2010, ediţia a XIIaa Galelor APLER.„Asociaţia Publicaţiilor (...) - a subliniat dl. Ion Tomescu,preşedintele executiv al APLER - se manifestă prininiţiative proprii sau se alătură şi sprijină iniţiativeadecvate programului său, promovate de alte organizaţii,persoane sau autorităţi, în vederea unei politici fiscale,comerciale, de tarife şi plăţi adecvate intereselor edituriişi culturii naţionale. De-a lungul celor unsprezece ediţiiale Galelor APLER, aceste probleme s-au regăsit îndezbaterile de la Câmpina, de unde a pornit iniţiativa Legiipentru protejarea culturii scrise (Legea nr. 186/ 2003) şialte propuneri şi solicitări“.Profund emoţionat, dl. Tomescu a propus un momentde reculegere în memoria scriitorilor dispăruţi în anulanterior, proiectarea unui film cu regretatul ConstantinRadu, însoţit de o piesă Rahmaninov interpretată la piande Serghie Bucur şi înmânarea „Diplomei de onoare inmemoriam «Constantin Radu» scriitorului GeorgeVulturescu (redactor-şef revista „Poesis“, Satu-Mare).În ropote de aplauze, poetul Florin Dochia, directorulaşezământului cultural, a citit Decizia prin care „sala defestivităţi a Casei Municipale de Cultură «Geo Bogza» vapurta numele «Constantin Radu», fost director al acesteiinstituţii timp de 19 ani“.Dintre invitaţi, primarul Horia Tiseanu şi-a exprimatbucuria şi satisfacţia participării la o reuşită manifestareculturală şi i-a asigurat pe participanţi că, în pofidagreutăţilor inerente recesiunii financiare, va sprijini încontinuare acest gen de acţiuni.La reuniune au participat, de asemenea, consilieriilocali Marian Dulă, Gheorghe Tudor, Ion Mircea, oamenide artă, precum şi delegaţi din Bucureşti, Chişinău, Iaşi,Galaţi, Satu Mare, Lugoj, Piteşti, Bacău, Ploieşti,Târgovişte, Rm. Vâlcea, Câmpina etc.Programul a continuat cu un proiect destinat sectoruluieditorial susţinut de Lucia Ovezea, precum şi cumaterialul de bază, „Creşterea competitivităţii economiceprin orientarea profesională, calificarea şi recalificareapersoanelor angajate din sectorul editorial“, prezentat deIoan Matiuţ de la revista „Arca“, Arad.Galele APLER au mai cuprins vizite la galeria MAVd’art a sculptorului Alfred Dumitriu, Muzeele B. P. Hasdeuşi N. Grigorescu şi un admirabil program artistic (unpretext la „domnişoara“ Gală, în vârstă de 12 ani...), carea alternat, strălucit, cu decernarea distincţiilor. Astfel, unjuriu format din: prof.univ. Mircea Muthu - preşedinte, prof.univ. Vasile Spiridon - scriitor, Radu Voinescu - scriitor,Dorana Coşoveanu - critic de artă, a acordat pentru anul2009 următoarele premii:- Editura anului: „Academiei Române“ din Bucureşti(cu peste 60 de ani vechime, 150 volume tipărite în2009);- Revista anului: „Hyperion“, comdusă de Gellu Dorian(Botoşani);- Premiul „Dan Alexandru Condeescu“ pentru criticăliterară: profesorului Gherasim Rusu-Togan (Câmpina),pentru cartea „Dimensiuni ale imaginarului popular.Dezordini, temeri, închipuiri“, Ed. Fundaţia CulturalăLibra, Bucureşti, 2009, realizată cu sprijinul Autorităţiipentru Cercetare Ştiinţifică;- Premiul “Cezar Ivănescu” pentru autorul anului: LeoButnaru, pentru cartea “Ordine de zi, ordine de noapte”(Chişinău);- „Diploma de onoare in memoriam «ConstantinRadu»“ pentru jurnalism cultural a fost atribuită luiValentin Talpalaru (interviuri la Radio Iaşi).Amfitrionul Florin Buda, atent şi prietenos, a încheiatexcelenta reuniune literară cu o reuşită şi aplaudatăproiecţie a filmului „Retrospectiva Galelor APLER“.Theodor MARINESCUFoto: Mihai CUCU

Construcţie neterminată la Câmpina -grafică de Marius Stroe