Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

34revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010prozăacrobatică. La întoarcere, zborul lui, pe cuvânt de onoare,va fi primul număr din spectacolul de repetiţie generală,cap-coadă, când vor fi invitate şi nişte oficialităţi dinminister şi, dacă totul va fi în regulă, după ce-şi va daacordul şi Consiliul de administraţie, îl vor include înprogramul permanent al stagiunii. Directorul îşi aminti cuochii deschişi de vremurile de odinioară, când „tovarăşii”se înfiinţau cu mutre serioase, de ciocli, la previzionare.Nu era dată să plece înainte de a face tot felul deobservaţii, dând sfaturi, oferind soluţii, iscodind dacă nucumva clovnul cutare bătuse vreun apropo la… (nici nuîndrăzneau să spună la cine, lăsau să se înţeleagă de lasine), şi tot aşa, până când se punea de un chefuleţ carese încheia cu acordarea avizului pentru spectacol.Directorul s-a ţinut de cuvânt, sistemul de ridicare aplasei, bine mascată sub un strat subţire de talaşfuncţiona impecabil, afişele aveau trecute inclusiv numărulneobişnuit al zborului acrobatului (prezentat într-o formulălipsită totuşi de o spectaculozitate exagerată, lăsându-sede înţeles că nu era decât un număr ca oricare altul, fărăa implica un pericol realmente mortal), iar două ambulanţeau fost mobilizate în spatele Circului, gata de intervenţie.Cam costisitoare toate aceste preparative, dar cariera şicelebritatea acrobatului le justificau, meritau tot efortul,erau şi o dovadă de recunoştinţă, ca să nu mai punem lasocoteală posibilitatea vindecării sale de un sindrom pecare psihiatrul îl numise într-o formulă de nereţinut. Niciinvitaţii (tot felul de ştabi şi ştăbuleți de la ministerul de„resort”, care la rândul lor vor face alte invitații, în numepropriu, altor ştabi de la alte ministere) nu au fost avertizaţiîn legătură cu ce urma să se petreacă. Într-un fel,directorul îşi juca şi propriu-i viitor, cât îi mai rămăsese,de fapt, din viaţă: retragere (în sfârşit!) la pensie, în glorie,sau - puşcărie!În sfârşit, în ziua rezervată repetiţiei generale, pe lângă„oficialii” care au sosit împreună cu familiile şi rudele, aumai fost acceptaţi – fapt fără precedent până atunci!, parcăpredestinat - şi alţi spectatori, practic toată lumea care senimerise în acel timp prin preajma Circului şi care aflaseîntr-un fel sau altul că în frumoasa clădire ca o imensăciupercă urma să se „dea” un spectacol gratuit. Plus,desigur, tot personalul.Totul era pregătit în cele mai mici amănunte. Emoţiiledirectorului erau enorme. Despre „aranjamentul” număruluiacrobatului nu ştiau decât câteva persoane; acestora,doctorul le dădu, preventiv, câte un sedativ uşor.Invitaţii luară loc în loja oficială, liota de neamuri înspatele lor, iar baftangii umplură la rândul lor mai bine dejumătate din sală. Orchestranţii îşi piţigăiră câteva minuteinstrumentele şi, în sfârşit, pe neaşteptate, spectacolulîncepu în ritm vioi şi într-un joc năucitor de lumini colorate.Prezentatorul ură bun venit spectatorilor, făcu o glumăcam nesărată, ce nu era în text, ca să arate că libertateade exprimare nu era vorbă-n vânt, mulţumind organelor departid şi de stat care s-au preocupat cu grijă părinteascăde educaţia prin artă şi cultură a maselor largi populare(nu zâmbiră decât cei care trăiseră vremurile respective,câţiva), trecu (pentru „oficiali”) în revistă câteva dintreultimele realizări ale Circului, mai zise câteva chestii derutină, şi anunţă primul număr, „în premieră absolutmondială”,zbor neasigurat al cunoscutului, îndrăgitului şiinegalabilului… Anunţul ambiguu nu atrase atenţia în modhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmldeosebit sau mai degrabă fu trecut cu vederea, oricum,trebuia să fie o şmecherie la mijloc, îşi ziseră cei cefuseseră totuşi atenţi la întreaga trăncăneală aprezentatorului care, îmbrăcat cu fracul acela negru şiavând pe sub el o cămaşă albă cu volane, semăna cu unpinguin – doar la circ, ca la circ, totul e fie calculat, la marefix, fie iluzie.Un reflector puternic le întoarse capul tuturor spre boltasălii circulare, acolo unde, pe platforma zburătorilor,acrobatul, purtând un costum de gimnast care i se mulape trupul încă bine clădit şi având, la sugestiacostumierului, ataşată de spate o pereche de aripi mici, deefect pentru numărul pe care urma să-l execute, salutăasistenţa cu o mână ridicată, cu cealaltă ţinând trapezulde care fusese nevoit să se despartă definitiv. Se lansăapoi într-un balans obişnuit, iar spectatorii sesizară oanumită ezitare a sa, dacă nu cumva chiar teamă. Dupăaceea se legănă stând cu capul în jos şi ţinând bara subîncheietura genunchilor. Hm, asta parcă-parcă mai eraceva, mai ales că nimeni nu vedea întinsă plasa desiguranţă. Nu era însă exclus ca să fie asigurat cu firulacela subţire de oţel care de la distanţa aia nu se zărea.În sfârşit, când se părea că acrobatul îşi terminaseslabul număr, prezentatorul anunţă cu o voce pe care nuşi-o mai recunoştea - fiind şi el convins că ce spusese laînceput nu fusese decât o gogoriţă ce avea scopul să„monteze” spectatorii şi să le trezească din capul locului ostare de emoţie pe care orice spectacol de circ trebuies-o întreţină pe parcursul întregii reprezentaţii – că abiaacum urmează momentul mult aşteptat al zborului„neasigurat”; şi făcu o grimasă necontrolată din care sevedea că citea un text la prima vedere, habar n-avea ceputea însemna asta. De fapt, aici era mâna directorului,care înainte cu doar câteva minute de începereaspectacolului îi luase din mână hârtia cu prezentarea şi îidăduse o alta pe care pinguinul nu apucase să o lecturezeîn întregime.Acrobatul agăţă trapezul de un cârlig, închise ochii şi-şiîntinse mâinile în lateral cu gesturi încete, derulate cuîncetinitorul, un milimetru pe secundă. Orchestra nu ştiace să facă. În astfel de situaţii ar fi trebuit să se audă unrăpăit de tobe, dar cum nimeni nu fusese avertizat de ceurma să se întâmple, toţi muzicanţii îşi aşezarăinstrumentele pe genunchi şi se puseră pe aşteptat.Acrobatul se ridică pe vârfuri şi, ca şi cum se afla pe otrambulină, făcu un salt înalt - o cruce vie care în clipaurmătoare începu să se prăbuşească vertiginos,îndreptându-se fatal spre arena ce urma să-i fie mormânt.Spectatorii îşi duseră inutil mâinile la ochi, dejaapucaseră să vadă începutul sfârşitului şi oricum nu voruita niciodată imaginea aceasta; unii îşi duseră palmele laurechi pentru a nu auzi zgomotul de trup explodat, ţipetelefăcură să tresară animalele sălbatice din cuşti, şi, în sfârşit,alţii, cei mai mulţi, s-au ridicat pentru a-şi părăsi locurile şia dispărea pur şi simplu din uriaşa încăperea în caretocmai se vedeau nevoiţi a asista la sinuciderea în directanticipată de director.Cât îţi ia ca să ajungi, căzând la pământ de lacincisprezece-douăzeci de metri? Câteva, trei-patrusecunde, hai, cinci. Secunde ce nu se mai terminau. Sedilatase şi timp şi tot. Acrobatul cădea şi tot cădea, filmulce începuse cu întinderea în lateral a mâinilor se derula şi