Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

52revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010note de lecturăcă: „Aşteptările sale sunt naiv-fabuloase, în continuitateaunei copilării care nu s-a epuizat, care-şi trăieşte intensuimirile, dezvoltîndu-le fin imaginativ... O atatreautoscopie fantezistă este rodul unei virtuozităţi asimplităţii”(Extaz şi materie, România literară,2006).Mai există însă şi o latură gravă a liricii poetei, care stăsub semnul trăirilor teriomorfe produse de trecereainexorabilă a timpului: „Azi am trecut pe lîngă crucea ta/ Fără s-o recunosc / Părîndu-mi-se că mă aştepţi / Maila vale / Dar o pasăre-n zbor / mi-a luat privirea şi mi-aîntors-o / spre crucea roasă de vreme / poposită directîn cărare...”(p.48)Uneori poeta coboară în contemporaneitateadeziluzionantă: ...„A rămas prea puţină lumină / Şi aerdoar cît să tuşim // Acum doar nimicul / Ne maidesparte / Şi păsările fug de noi / Ca de moarte.” (p.8)De aici şi până la tăcere nu a mai rămas decât un pas.Nespusul a rămas captiv în cuvântul nerostit. Ca încazul „necuvintelor” lui Nichita Stănescu, aceste cuvintevirtuale, odată rostite pot aduce victoria dar şiînfrângerea: „cuvântul care stă să mă nască / n-a fostîncă rostit / îl simt cum clocoteşte în mine / gata săerupă-n afară / ca o corolă suprafirească / este de-ajunso clipă / de pierdere / de salt peste timpul / pe care nul-am trăit – / sau poate deja cuvîntul / a izbucnit / şi m-a făcut / una cu pămîntul.”(p.96)Poeta, în transa inspiraţiei, induce cuvintelor, forţagenezei demiurgice. Aflate sub semnul diurnului şi alascensionalităţii, aceste cuvinte vor naşte o poetăautentică: Lidia Lazu! Şi astfel ciclul se închide.*(Editura Vinea, 2008)Aurel M. Buricea – har unicşi unică revelaţie, poetulsurâsului divinIoan TODERIŢĂMotto: În sensibil, identitatea devine fenomen.Intriga Altuia cu Acelaşi nu este echivalentă cudeschiderea Altuia spre Acelaşi(Emanuel Levinas: 1906-1995)Poezie aristotelică în conţinut, medievală ca formă,universală în mesaj liric. Absorbţie a lirei în sonet.Logică, fizică şi morală antică , purtată în cristianicpentru o nouă filosofie, ce-n dogma poartă interpretarealumii. Retorica şi oratoria, în acest sens, utilizează dinplin relaţia, axioma şi „o vreme a rostitului oprimat decuvânt, de topologia şi toposul duhului respiraţiei divineîn adamic.”Toată această explorare a surâsului divin sedesfăşoară „scenic”, „melodic”, „instinctiv de curat”, cuhar unic şi unică revelaţie, între eu-l singular social şipluralitatea indefinită a naturalului astral, între ascezăprizonieralăşi slobozenie meditativă, între/întrucardinalitatea câmpiei infinite-Bărăganul, toboganoprimat de cumpene dinamice în albia râului pietrificatde ... ascultare. Eternitatea măsurată cu ceas diurn,sideral, azimutal, de matematicianul – poet, AurelBuricea, nu-şi află mulţumirea în numărare ori în număr,supus diviziunii lui doi: pară, impară rezidualitate şisatisfacţie a existenţei efemere.Putem întări aceste observaţii generale desprepoezia azi dezbătută, cu exemple particulare cursive,dar de teama (ne)impietării dreptului la lectură a celorinteresaţi, nu vom subiectiviza mai mult generalitateaasumată ca notă critică obiectivă. Evidentsubiectivitatea este binară şi hrăneşte interpretareadihotomică incompletă a textului, până la sărmanăafirmaţie ego-istă, fără justificarea logică a răului şibinelui degustat afectiv, fără strădania scufundării înstructura textului, spre a supravieţui adevăruluinesubiectiv, să-i spunem, impulsului distructiv alevidenţei înşelătoare.O cale, în care cred, o metodă pseudo-carteziană,foarte aproape de „ce s-a spus frumos şi adevărat,frumos de adevărat”, în „tezele plastice numite sonete”,ale poetului Aurel Buricea, este, cea fără patos asumată,analiza matricei imaginilor şi simbolurilor diferenţiate,combinate, tulburate pe firul de arnici al ideii tematice, pefaţa nevăzută a lucrurilor simple, nu pe obscuritateavederii noastre înceţoşată de gloria prejudecăţii.Poetul Aurel Buricea, în nivelul zero al hazarduluicuvântului ales, în rostire mută, hieroglifă, este instinctivscrib al „prea-plinului trăirii poetice”. Se aşează întrearhitip şi mit, între mit şi om, între cuvânt şi număr, întreDumnezeu şi noi.Important este să observăm că Aurel Buricea nu estenumerolog-pitagoreic, ci geometru în două ipostaze:euclidian şi hilbertian.Geometru euclidian, utilizând cercul şi dreapta(cacerc absolut). Geometru hilbertian, dezvoltândincidenţa, ordonarea, congruenţa, axiomatic, în/peimagini izomorfe, cu rigoare dogmatică.Relaţia „ între”, de exemplu, ca relaţie de ordine aunor elemente filosofice (teluricul, fiinţa, astralul; Tatăl,Fiul, Sfântul Duh; cuvântul, conştiinţa, numărul) austructura logică dată de implicaţia: B este între A şi Cdacă C nu este între A şi B, iar A nu este între B şi C.Implicaţie greu vizibilă pentru critici impresionişti,pentru critici sub-I-activi (I=ai=eu).Deci să ne sprijinim afirmaţiile pe text, pe textele atrei cărţi: Cântecul Reginei, 2009, Umbre de vise, 2008,Între număr şi cuvânt, 2004, toate tipărite la edituraDanubiu, din citadela Brăilei literare.Iată implicaţia - poetică de astă dată - a creatoruluide sonete Aurel Buricea, în volumul Între număr şicuvânt.Aş sparge-n palme noaptea cea mai lungăCa pe-o frunză arsă de al toamnei jar,din cioburi de amurguri să-mi fac altar,blestemul Tău, Doamne să nu m-ajungăhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html