Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

12 revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010eseuRadu VOINESCUPovestirile lui V. Voiculescuşi mitologiile Văii Buzăului*V.Voiculescu nu este un prozator de construcţie,adică dintre aceia care inventează structurinarative. Avem de-a face, în cazul autorului „Capului dezimbru”, cu un povestitor. Un povestitor de „HanulAncuţei” sau de şezătoare la ţară. Adesea, în povestiri,care fac parte din ultima etapă a creaţiei sale, apare,de la primele rânduri, convenţia unui personaj care, întrunmoment oarecare, de plictiseală, de aşteptare,începe să depene o poveste, de cele mai multe ori înacord cu mobilul pentru care personajele se aflăîmpreună, vânătoarea, în cele mai multe cazuri, şi nueste deloc întâmplător acest motiv. Înapoia acesteiconvenţii narative minimale trebuie să-l auzimîntotdeauna vocea auctorială, care, stilistic, poartăaceeaşi marcă, acelaşi timbru peste tot.V. Voiculescu povesteşte despre lumea de pe apaBuzăului. Aşa cum Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu,ca să dau doar două exemple din areale vecine, fac sărecunoaştem în proza lor acele zone ale sud-estuluiRomâniei care sunt – mai exact, care au fost, pentru căvorbim de un timp revolut – Bărăganul, Bălţile Ialomiţei şiale Brăilei, tot aşa, la V. Voiculescu, lexicul, atmosfera,peisajul, superstiţiile, mentalităţile personajelor trimitnegreşit la zona Văii Buzăului, dinspre partea de deal,mai cu seamă, de unde era scriitorul, născut la Pârscov,dar şi dinspre câmpie, şi dinspre munte. Se poate spunecă a prins, ca nimeni altcineva, „marca” acestui ţinut.Faptul că a început să scrie aceste povestiri lasenectute nu este fără urmări în privinţa fondului deinspiraţie şi asupra tipului de naraţiune. „Proza începeasă o scrie la 62 de ani şi avea să o cultive, paralel cupoezia, până la 74 de ani...” spune Roxanda Sorescu înstudiul introductiv aşezat în chip de prefaţă la volumulde proză, primul din cele trei ale integralei voiculescienetipărite la Editura Cartex în două ediţii, 2000 şi 2003. Şitot acolo, îngrijitoarea ediţiei şi, în acelaşi timp,prefaţatoarea ei, vorbeşte despre „noul şi tainicul scriitorcare se năştea din tăcere” – V. Voiculescu devenise,cum ştim, din ce în ce mai puţin comunicativ, lăsândscrisului energiile sale de destăinuire – „şi dinreaducerea la suprafaţă, din adâncuri, a experienţeloradolescentului şi tânărului care tăcuse şi el pentrulumea din afară până la 32 de ani”. 32 de ani este anuldebutului, cu volumul Poezii.A cunoscut, aşadar, acea lume, trăindu-şi copilăria şiadolescenţa pe Valea Buzăului. A auzit poveştile, s-aimpregnat de materia lor – întâmplări cu strigoi, cuhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlvrăjitoare şi vrăjitori, cu oameni care înţeleg „graiul”animalelor. A făcut studii pozitiviste, ca să spunem aşa,dar a rămas pentru totdeauna influenţat de spiritul dinaceastă lume timpurie. Când a trecut să le scrie, estegreu de ştiut cât va fi reprodus din ce auzise de laoamenii din sat, de la bunica lui şi de la acel Niculaecare se tocmise argat în gospodăria familiei Voicu. „Aufost două influenţe benefice în copilăria lui: una a fostbunica, iar a doua un om care într-o toamnă a bătut laei în poartă şi a cerut de lucru. Se numea NeculaiFloacă...” spune, undeva, Gabriela Defour, fiicascriitorului. E greu de ştiut, aşadar, cât este memoriepusă în poveşti şi cât este invenţie narativă, manifestatăîn cadrele acestei mentalităţi în care crescuse.Când i-am citit prima oară povestirile, cam pe laieşirea din adolescenţă, mi s-a părut, la rândul meucrescut pe apa Buzăului, că regăsesc întreagă, mitologiaacelei lumi din care şi eu am mai apucat câte ceva.Oamenii satului din copilăria mea încă mai aveau un felarhaic de a se relaţiona cu vremea şi cu dobitoacele, cuforţele văzute şi nevăzute ale naturii, cu puterea divinăşi cu propriul subconştient bântuit de forme neguroase,mărturii ale unor timpuri de foarte demult.Bunica mea dinspre mamă, Maria Voinea, zicea dedeochi, potolea grindina cu un toporaş înfipt în pământ(uneori aninând de coada lui şi o coroniţă din salcia dela Florii), ştia să îmblânzească albinele din a căror cearădescânta de boală, ştia să înţeleagă semnele deschimbare a vremii, ştia când vinul nu mai poate sta întocitoare fără să se acrească şi să se înăbuşe în alcool,lucru care i-l făcea nesuferit. Bunica pritocea un vin uşor,curat ca sufletul ei, cu o culoare de rubin, nobilă, cu careomenea, cum se spunea la noi, musafirii ori pe ceitocmiţi pentru vreo treabă mai grea în gospodărie sau lacâmp, vin pe care puteam să-l gustăm şi noi, copiii, fărăteama că s-ar putea întâmpla ceva nepotrivit. Cunoşteacum să te vindece de gâlci, de dureri de burtă, cum săpotrivească la loc oscioarele dacă ne scrânteam vreunpicior sau vreo mână. Şi toate astea grefate pe o minteinginerească cum rar am putut să întâlnesc.Dar erau femei şi mai puternice în satul nostru cocoţatpe un dâmb peste apa Buzăului, mai la vale de oraş.Despre isprăvi de-ale lor auzeam vorbindu-se în şoaptăsau povestindu-se cu har la petrecerile de LăsataSecului, unde veneau rudele noastre. Între ele, finaDumitra, Dumitra Ion, era un povestitor înnăscut. Câteistorii năzdravane nu spunea la aceste petreceri pe caredarul ei de rapsod – avea în minte un tezaur de ghicitori,cimilituri, zicale, era cea mai faimoasă bocitoare din sat– le transforma în şezători?! Iar întâmplările, aşa cum le„zicea” ea, puteai să juri că sunt adevărate, într-atâta teînfiorau şi într-atâta erau de captivante.Spun despre V. Voiculescu că „povesteşte” – şi atragatenţia asupra importanţei acestui cuvânt, asuprasensurilor lui – şi nu „creează structuri narative” pentrucă începe să povestească tocmai atunci când un omare adunate multe istorii din lungul unei vieţi. El nu maiare nevoie de puneri în scenă. El ştie. Ştie şi spune.Este acel duh al poveştii care îl fascina pe Petru Dumitriu,