Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

14revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010eseu„...m-am trezit suflat de trei ori în obraz, cum te scuipăo pisică înfuriată. […] Am răbdat mai greu, nu ştiu dece, alte trei insuflări peste piept. Dar m-am zvârcolit caun demon când vrăjitoarea m-a gratificat, peneaşteptate, cu alte trei, pe care le-am simţit reci şităioase ca gheaţa, jos, sub vintre, unde s-a aplecat fărăsă prind de veste, cu o nedelicată indiscreţie [magiesimpatetică, ar fi spus James George Frazer]. Pe urmămă afumă cu buruieni împuţite amestecate cu părsmuls de la fiare, mă descheie la haină, îmi dete guracămăşii în lături şi îmi scrise la stânga, pe piele, îndreptul inimii, cu un cuţitaş, un semn în chipul unei steleîn patru colţuri...” Nu reproduc aici întreg ritualul.O bătrână meşteră în solomonării este chemată sărecupereze din apele care se încăpăţânau să reţină înadâncuri trupul unui flăcău înecat. Este povestea din„Lacul rău”. Cum face aceasta? Amestecând sacrul cumagia. Folosind o prescură în care înfige, în cruce, cincilumânări. Apoi lasă prescura pe ape, şi aceasta pluteşte,dusă de un fluid misterios, ajungând deasupra loculuiunde se află, în adâncurile întunecate, trupul celui înecat.Despre procedeu ştiu şi eu din copilăria pe apa Buzăului.Cum ştiu şi despre focurile care ard în nopţile de vară,dezvăluind locul unde s-ar afla îngropată o comoară –tema din „Taina gorunului”. Unii dintre dumneavoastră,de asemenea, ştiu sau îşi mai aduc aminte de astfel delucruri şi întâmplări. Restul, la V. Voiculescu, e meşterăpunere în scenă în care pare că face vizibile, oarecum,forţele tainice care acţionează în asemenea împrejurări.În fine, dar nu în ultimul rând – dacă observaţi, amorganizat aceste procedee într-un soi de taxonomie: de lasimplă întâmplare probabilistică, sau co-incidenţă, laangajarea unor niveluri de realitate din ce în ce mai înalte,mai aproape de spiritual –, povestitorul aduce în faţacititorului miracole în care se întrezăreşte intervenţiadivină. Asta se întâmplă în „Schitul de ceară”, unde o vrajăfăcută în bătaie de joc se dovedeşte, în cele din urmă,salvatoare pentru „victimă”, văduva cea cu râvnă şicredinţă în Dumnezeu (dar ispitită, totuşi, să pătrundă înaltar, acolo unde femeilor le este interzis să calce, pentrua-şi salva stupii, atinşi de molime ciudate) şi care-şipăstrase cinstea. Şi dacă vorbim despre intervenţia divină,ea nu se justifică numai prin nevoia ca atotputernicia luiDumnezeu să îşi îndrepte atenţia către lucrurile care mergîntr-un mod străin de fire. Este vorba şi de lucrareaDiavolului în lume, căreia numai puterea atotstăpânitoarepoate să-i pună capăt. Cumva, e vorba de rămăşiţele uneitradiţii păstrate bine în mentalul popular, aceea abogomilismului – suntem, totuşi, aici, în Balcani, leagănulacestei credinţe care a generat istorie în apusul European,şi încă o istorie plină de violenţă la adresa adepţilor, dar nuacesta este subiectul discuţiei noastre – , numai căsecolele de creştinism au creat imaginea unui Diavol aflatşi el sub puterea lui Dumnezeu, aşa încât această credinţăa fost amendată şi a intrat pe făgaşul teologiei creştine.Acţiunea Diavolului – Cel Rău, Cel Viclean – este implicitinclusă în unele povestiri. Dar există şi referiri directe, caîn „Lostriţa”: „Nicăieri diavolul cu toată puiţa şi nagodele luinu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul din baltă, cumhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlse ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. Iafelurite chipuri: de la luminiţa care pâlpâie în beznelenopţii şi trage pe călătorul rătăcit la adânc, până la fataşuie care se scaldă în vultori şi nu-i decât o ştimăvicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i înece.”De ce scrie V. Voiculescu în felul acesta? De ce pune înscenă acest arsenal de practici, de ce îl preocupămitologiile cu care a copilărit? Când spun mitologiifolosesc, desigur, cuvântul acesta atât de versatil într-unsens care implică un imaginar fabulos. Brodat, poate,uneori, pe evenimente şi întâmplări reale, care se vor fipetrecut cândva, dar pe care conştiinţa a omului povestitorle-a modificat în orizontul unei matrice adesea simbolice.Sau al unei aşteptări a frisonului, a senzaţionalului.Mai întotdeauna este clar că relatarea unei atarefapte uimitoare peste măsură, cu tot bagajul decunoştinţe de care dispunem graţie învăţăturii şi traiuluiîntr-o societate modernă, axată mult pe latura eimaterială, este mobilul povestirii şi nu altul. Restul,personajele, descrierile – V. Voiculescu are un condeiparcă şi el vrăjit, pentru că mai mereu redă nu un peisaj,ci o atmosferă, nu un ţinut, ci un tărâm –, e subsumatacestei idei. O faptă pe care întotdeauna o povesteşte,niciodată nu o explică, indiferent cât de multe „explicaţii”referitoare la una sau alta vom găsi în textele acesteaale povestirilor. Textele chiar abundă uneori în lămuriride nivel ştiinţific: cum se produce ploaia din întâlnireamaselor de aer rece, dinspre Pol, şi a celor de aer cald,dinspre Mediterana, de pildă, cum un savant francez agăsit sediul emoţiilor în lobii prefrontali şi aşa maideparte. Nu chiar în paranteză fie zis, astăzi se ştie căîn lobii prefrontali apare controlul emoţiilor, acestea dinurmă avându-şi originea în sistemul limbic şi înamigdală. Dar utopia neagră din „Lobocoagulareaprefrontală” se susţine la nivel simbolic şi de critică aingineriei sociale presupuse de comunism, şi ca mesajal imposibilităţii de a controla ceea ce natura în infiniteleei manifestări dirijează de milioane de ani.La mijloc – revin la mobilul scrisului – poate că trebuiesă vedem credinţa lui V. Voiculescu. O cheie ar putea săse afle şi în cuvintele de la finalul povestirii „Schitul deceară”. Femeia nu dezvăluie nimănui, nici chiar preotului,care o tratase ca un mirean de bun simţ, minunea culucrarea albinelor care făuriseră în fiecare stup, din ceară,o mănăstire miniaturală. „Dacă Dumnezeu nu voise sădeschidă slujitorului său înţelegerea, atunci când,sfărâmată, i se mărturisise, poate acum ar fi săvârşit unpăcat descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit”.Mă opresc aici. Nu am făcut decât atrag atenţiaasupra unui filon mai puţin cercetat, mi se pare, saupoate mai puţin înţeles din creaţia în proză a lui V.Voiculescu. În loc de încheiere, v-aş reaminti versurilelui Eminescu: „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,// Ce fruntea-mi decopil o-nseninară/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri...”_________________*Conferinţă susţinută în aula Bibliotecii Judeţene „V.Voiculescu”, Buzău, cu ocazia „Zilelor V. Voiculescu”,15 octombrie 2010