Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

ethica minima revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 3Iulian MOREANUA şaptea povestirecu un copilÎn prima zi din vacanţa de primăvară a clasei a VI-a,copilul a fost la primul spectacol din viaţa sa.„Extraordinara reprezentaţie” a fost anunţată în şcoală cudouă săptămâni înainte de a avea loc, prin două afişe; unula fost aşezat peste geamul Gazetei de perete, în parteadin stânga, acoperind rubrica „Aşa nu!”, iar celălalt pe uşacancelariei. Biletele le-a adus tovarăşa dirigintă, care a pusbani de la ea pentru cei ce nu aveau dar au promis că îi voraduce după vacanţă.Tata a scos din buzunarul de ceas în care n-a purtatniciodată aşa ceva, un pătrăţel de hârtie colorată, pecare l-a despăturit, dând la iveală o bancnotă de 10 lei.I-a întins-o băiatului: „sigur v-a obligat să mergeţi?”„Sigur!” A fost prima minciună spusă de copil, şi asta dinprea marea dorinţă de a-i vedea „în persoană” pe cei doimari comici ai micului ecran; apoi, urma să vină şi celmai îndrăgit solist de muzică uşoară al momentului,idolul său şi al multor tineri care îşi regăseau timidelepoveşti de dragoste în multe dintre textele cântecelorsale. Îi ştia de la Varietăţile de sâmbătă seara, pe carele urmărea din când în când la televizorul din Clubuluipetroliştilor, un Rubin 102 al cărui ecran gri se dereglamai tot timpul. Imaginile se derulau câteva secunde,când în sus, când în jos, până se găsea careva care sătragă un pumn în cutia de placaj lăcuit, televizorulrevenindu-şi ca prin minune.Spre Club au plecat din curtea şcolii, la ora 11 fără unsfert, încolonaţi şi în ordinea claselor. Diriginta spusesecă-i aşteaptă ca să meargă împreună, dar cum nu a maivenit, clasa copilului a fost însoţită de femeia de serviciu,tanti Anişoara. În sală s-a intrat unul câte unul. Un bărbatgrăbit în gesturi le lua biletul din mână şi-l dădea imediatunui puradel care după ce strângea un pumn de biletefugea cu ele în curtea Clubului şi le vindea cu 5-6 lei. Salaera aproape plină de copii veniţi şi de la alte şcoli careaveau repartizate anumite rânduri de scaune. Cei de laşcoala lor trebuiau să se aşeze undeva pe penultimelerânduri. Această „regulă” nu s-a respectat pentru multtimp, fiecare migrând unde voia şi pe unde îşi găseaprietenii. Undeva, pe la mijlocul sălii, cinci rânduri descaune erau ocupate de soldaţi care îşi roteau în toatepărţile căpăţânile tunse chilug, privind bălos la copilele şipuştoaicele ce chicoteau şi ţopăiau printre scaune ca niştevrăbii flămânde.Copilul s-a aşezat alături de Mirel (cu care e coleg declasă) şi de Luminiţa, care e mai mică decât el cu un an,motiv pentru care suferă încă de când copilul a mers laşcoală iar ea a mai rămas să facă un an de grădiniţă.Familiile celor trei locuiesc în aceeaşi casă mare şihttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmltrainică rămasă de la americanii veniţi aici după petrol.Mirel a început o discuţie peste două rânduri, cu un elevmai mare, iar Luminiţa a stat câteva minute pe scaunul alcărui placaj rupt i-a agăţat câteva fire de la ştrampii albi,şi a ieşit pe hol.La un moment dat, în difuzoarele de pe scenă a începutsă se audă un pufăit: „pfu-pfu-pfu!... probă de microfon!...,probă de microfon!..., unu, doi, trei…” şi tot aşa, câtevaminute, enervant şi inutil.Într-un târziu, şi pe neaşteptate, lumina în sală s-a stins;s-au auzit uşile închizându-se cu zgomote ruginite. Toţi auîncepu să ţipe şi să fluiere, amestecându-se vocile subţirişi piţigăiate ale copiilor, cu cele groase, dogite ale soldaţilorcare în plus mai scăpau şi nişte măscări ce te făceau săroşeşti. „Linişte!... Vă rugăm să faceţi puţină linişte!” astrigat cât a putut cineva de undeva de dincolo de cortinagrea de pluş, s-au auzit apoi nişte paşi tropăiţi şi obufnitură: „bă, care… mea a uitat firul ăsta aici?... Sorry!...”Cele trei uşi care dădeau spre hol au fost redeschiseimediat şi în sală a intrat lumina de afară, împreună cu unval de fum de ţigări.Neoanele din sală s-au aprins pentru câteva secundeapoi s-au stins la loc; pe scenă, încremenit într-un cercluminos aruncat de un reflector - un tip îmbrăcat fistichiuţinea cu două degete un microfon al cărui fir ieşea desub cortină. Însemna că tot pe acolo se strecurase şi el?se întrebă copilul amuzat. Făcea pe neştiutorul – nu elfusese cel ce scăpase înjurătura de mai devreme. Seaprinse iar lumina în sală. Cineva se juca, iar spectatoriiîncepură să râdă.Pe scaunul din dreapta, pe care stătuse Luminiţa pânăsă iasă pe hol, era aşezată o fată pe care copilul nu ocunoştea şi nici nu o simţise când aterizase acolo.Aceasta îl privi cu interes şi-l întrebă în ce clasă e. „Aşasea”, răspunse copilul. „Aaa, ce bine! Eu sunt a patra, dela şcoala 3… Pot să stau aici? Că m-am săturat să staulângă puştii ăia de-a patra şi-a treia!...” „Stai”, răspunsecopilul, privind pe rând spre uşile încă deschise, să vadădacă nu apare Luminiţa. „Tu ştii cine o să cânte?” îl întrebăfata. „Păi, cine să cânte? Ăia de sunt scrişi pe afiş…”răspunse copilul cu ochii tot către cele trei uşi. „Aaa… făcufata fără interes. Nu m-am uitat pe afiş… da’… o veni şiGiani Morandi?” „Cineee?...” făcu ochii mari copilul şi îiveni să râdă.Era nostimă fata! Avea două codiţe scurte prinse cufunde de culori diferite, iar obrajii îi erau plini de pistrui pecare roşeaţa pielii îi scotea şi mai mult în evidenţă, baparcă ai fi zis chiar că şi-i desenase ea cu un creionspecial. Era într-o agitaţie continuă, ochii îi fugeau în toatepărţile, făcea cu mâna în direcţii diferite salutându-se cucine ştie cine şi mesteca sârguincioasă o gumă cu care sechinuia să facă baloane ce nu-i prea reuşeau. Bun,nostimă, agitată, dar să spună aşa tâmpenie?!... „Ăla, tu,care a jucat în filmul În genunchi mă-ntorc la tine…”răspunse fata şi după ce sparse un balon se ridică de pescaun: „mă duc la clasa mea, poate treci pe la 3, întrebi deDana de la a IV-a B…”Pistruiata se pierdu spre rândurile din faţă. Îşi făcuapariţia, în fugă, Luminiţa: „aia nu era Dana de la 3?...”Copilul dădu din umeri, habar n-avea. Fata îi dădu câtevaseminţe umezite din pumnul în care le ţinuse strâns.