36revista nouă 9-10-11-<strong>12</strong> (66-67-68-69)/2010prozăcal după cal era desprins şi târât pe o latură, vegheat destăpâni, bărbat, femeie şi copii, închegându-se pestepădure zi aspră, de priveghi...O căutasem şi noi pe Frunza, vedeam ochii deschişi aicailor, rânjetul lor încremenit; erau cai roşcaţi, cai albi, cainegri dar nici unul dintre ei n-avea semnul acela tainic ştiutbine de noi; steluţa alburie de pe mijlocul frunţii. Nu ne-amstrigat bucuria, fiindcă nu se cuvenea, şi-atunci când l-amvăzut pe tata încremenit lângă fântână, m-am desprins delângă fraţii mei în fugă nebună: „Tată, Frunza n-a fosttrăsnită, nu-i acolo, auzi” îi strigasem când am ajuns înapropiere. Dar tata, Nelson cum îl poreclise fratele Ion,găsindu-i asemănare, fiind ca el, orb de un ochi, mutilat derăzboi, nu schiţase nici un gest. Statuie-l găsisem şi aşaintenţionasem să-l părăsesc, îndoindu-mă pe loc deprosteasca mea bucurie, tocmai când se îndurase să-şidescleşteze fălcile : „Păi, nu voi aţi învăţat-o să n-asculte denimeni ? Cine ar fi putut să o închidă în ţarc, cine ?” Şi tatase luminase la faţă, înţelegând ceva ce noi nici nu bănuisem...Aşa era, pe Frunza o dusese Gustin, cu două zile înainte, laherghelie, iar cu o seară înainte nu mai bătuse cu piciorul înpoartă, cum o făcuse până atunci, nemulţumită că tocmaiea, regina, nu-i aşteptată cum se cuvine, adică noi să-i ieşimînainte, săltând de bucurie, cu zahăr în palme. Că seara nuşimai făcuse prezenţa, ni se muiase picioarele!„Haide să o căutăm, lasă-i pe oameni, săracii, cunecazurile lor!” mă îndemnă într-un târziu tata. Şi nu i-ammai strigat pe fraţii mei, ă luasem după tata, înspreRăzorul Mare, tăind în două Tăietura, un guler de fagitineri ce limita partea dinspre apus a pădurii de stejari, deLacul fără fund, ce se întindea ca o graniţă cu celelaltesate, limitându-le ghijăsenilor drumul vechi al Sibiului...Trecusem de Lacul fără fund, înspre cătunul Hârţa, oprind-neîn păşunea cu desişuri şi mărăcini. Ne-am oprit într-opoiană luminoasă şi tata începu să fluiere prelung îndegete, fluierat de durere şi necaz, dar atât de cunoscutde îndrăgita noastră mânză. Mă aşezai jos, la picioareletatei. Tăceam. Trecuseră minute, ore, nu-mi mai adu bineaminte. Fluieratul tatei se repeta la pauze lungi, tot maiputernic şi mai insistent, întretăindu-se cu ecoul prelungcare venea, parcă, din afundurile lumii. Şi un pustiu ca desfârşit de lume se întindea acum peste necuprinsulstăpânit de pădure. Pornea din apropiere din nou pădurece urca, val, pe culmi, apoi se ondula pe coama dealului,ca apoi să se piardă undeva, la orizont, în val de pădureşi numai pădure... „ Şi chiar să se fi pierdut Frunzanoastră prin sălbăticiile astea ?”se întreba tata, ori poatecă încerca să mă întrebe pe mine. Apoi, un foşnetaproape tainic se trecuse ca o bătaie de vânt. Şi l-amauzit apoi pe tata, de nu ştiu când ascuns după un tufarde răchită : „Tu Frunza, tu, vino, unde eşti fetiţa tatii,haide, fetiţo !” Sărisem ca ars în picioare. Dintr-un desişapăruse Fetiţa cu stea în frunte, tremurând şi parcăvinovată. Nelson al nostru, cum îl poreclise Ion pe tata, oprinse de gât, mângâind-o pe coama sa zburlită. Părul eiroşcat părea uns cu ceva gelatinos. Când îmi trecusemşi eu palmele peste picioarele ei din faţă, frunza îmi linseobrazul şi tare mai regretasem atunci că n-avusesem lamine ceva dulce ca să-i astâmpăr poftele , de atâtea oride noi împlinite Dar în clipa următoare, uluiala a fost fărăpereche. Ion şi Gustin, fraţii mei, conduşi de Grivei,gureşa noastră căţeluşă, se aruncaseră pe neaşteptatehttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlasupra noastră, speriind-o pe Frunza. Apoi Ion îi întinsepumnul cu zahăr, domolind-o pe loc.I-am văzut apoi clopoţelul de la gât, spart pe jumătateşi când l-am prins în mâini Frunza se lăsă în genunchi caşi cum s-ar fi rugat s-o lăsăm cu noi acasă, că pe-aici edoar necaz şi durere, iar ea nu-i obişnuită într-o lume caasta! i cum puteam să –o credem ? Crescuse cu noiîmpreună. O primisem în dar, să ne jucăm cu ea,de lamoşul, bunicul din partea tatii şi pe atunci fusese cu puţinmai spătoasă decât Leul, câinele nostru ciobănesc., Cândo văzusem prima dată, dormea în paiele din aria şurii,după ce mama ei se stinse pe neaşteptate, iar buniculdorea să se scape de amărâta asta de mânză, ce-i încurcarosturile. Mirată că mai întâlneşte o altă făptură, când m-am dus la bunicul în şură ca să o aduc la noi, mi-aducaminte că întoarse capul, mirată, parcă, de prezenţa mea,în imperiul singurătăţii sale. Apoi m-a urmat ca şi Grivei,câinele nostru, de la care Frunza a luat, parcă, obiceiul dea se comporta copilăreşte cu fraţii mei. În fapt, ne bucuramtoţi trei fraţii, că, iată, aveam acum o bucurie vie, ofrăţioară, pe care o rostogoleam în paie, cu braţele prinsede gâtul ei ca o suveică, ori alergam prin grădină o dată cuea, iar dacă nu-i dam atenţie, se oprea pe loc, întorcândchemătoare capul . O învăţasem cu zahăr dat din palmă şiera destul să-ntindem mâna, că venea în galop de-şi luabunătatea, apoi gesticula din cap, mulţumită şi fericităCâteodată, o necăjeam, chemând-o fără să o servim cuceva, dimpotrivă, închideam uşa pridvorului, ascunzândunepe prispă. Atunci făcea pe supărata şi izbea cu piciorulîn uşă, până ce o împăcam cu bunătăţile dorite.Şi-acum eram din nou împreună Dar vai, lipsea dintrenoi mama, cea care, vai, câte ne mai înghiţise dinrăsfăţurile noastre şi nebunica noastră Frunza, pe care, înzilele care au urmat, aveam s-o descopăr cu totulschimbată. La pădurea Satului, n-avea să se mai întoarcăniciodată, dar nici acasă, nu mai umplea curtea cu galopulei nebunatic, ba mâncând hrana raţelor, cu atâta migalăpregătită de mama, ba vârându-şi botul ei lung înadăpătoarea porcilor, nimic din toate acestea. Cât era ziuade lungă, dormita în umbra bradului de lângă fântână, şidoar când unul dintre fraţi, cu insistenţă, reuşea să oademenească la joacă, îşi părăsea fără chef locul,devenind docilă dar nu veselă şi zglobie ca altădată...A venit apoi toamna şi noi, copiii, am plecat la şcoli,despărţindu-ne de Frunza cu inimă grea. Apoi tata ovânduse unităţii militare, de la poligonul din apropiere.Târziu am găsit explicaţia gestului:„Hei, Nelson, Nelson, prea-ţi aducea aminte de noi, şi-ţilăcrăma din senin ochiul sănătos ! Te-am ghicit eu, credeaică n-am să-ţi aflu niciodată taina ?” Mama noastrăplecase, în primăvara următoare, pe drumul d-albuluipribeag, satul începu să-şi închidă porţile, se murea, doar,că feciorii şi fetele plecaseră în lume, iar tata ca atâţiapărinţi, rămăsese învăluit în curtea prea largă, desingurătate şi dor!Din seara de atunci, a întoarcerii noastre spre casă, mi-arămas la fel de vie îngenunchierea noastră, a celor treifraţi, împreună cu tata, în faţa troiţei, aducându-i luiDumnezeu mulţumire pentru bucuria ce ne-o oferise cuatâta milostenie cerească. Miraţi am rămas când Frunzanoastră s-a oprit lângă umărul fratelui Ion, frecându-şi botulei alungit, posibil a sem, că ne înţelegea gândurile...
poezie revista nouă 9-10-11-<strong>12</strong> (66-67-68-69)/2010 37Constantin RUSUA VENIT IARĂŞI TOAMNAA venit iarăşi anonima toamnă,eu sunt trubadur iar tu o doamnă,cu minunatul zâmbet prelungeştiziua de vară pusă în poveşti.Acum plouă în mai multe planuri,nudul ţi-e acoperit cu voaluri,pui prejudecăţi în renunţareşi frunze uscate prin ziare.Amintiri ce sunt piese de teatru,azi mă distribuie în actul patru,cu ceremonii prea căutateşi fermoar peste maternitate.Pe naufragiatele şosele,repar ceasornicul vieţii mele,m-ascund în haina vântului hoinar;stau în toamnă, nu în balansoar.Sunt un roman în anticariatm-au răsfoit toţi, nu sunt speriat,fredonez o romanţa spre searăşi spun poezii de primăvară.ANOTIMP NENOMINALIZATAnotimpurile mele încep primăvaraşi sfârşesc tot aşa pe cărările iubirii.Umbre naive din raze năluci îmi iau comoarapusă pe aroma fânului din seara cosirii.Au ars reverberaţiile timidităţiisub privirea ochilor ucişi în nor de frică,se lipesc frunze uscate pe porţile cetăţii,iar la traversări paşii împiedecaţi se strică.Văd coloane vertebrale fără inerţieşi zâmbete direct proporţionale cu teama,secretele ascunse sub fard şi drumeţiecare aştern pe răsăritul lunii năframa.Adâncul definit pe străluciri de diamant,cu sărutul de ecou pe curcubee vineşi am propus iubitei mele un vis de neant,dar ea m-a păstrat ca ultim refuzat pe mine.Îmi aştern paşii mei pe nisip împrăştiat,în viaţă n-au rost reconstituirile sumbre.Suntem umbre în anotimpul nenominalizatşi dacă am să plec voi fi una dintre umbre.ZEIŢA CU PĂRUL DE SOARESuflet taciturn ce-şi caută azi muzaam rămas în aşteptarea singurătăţii,dar fiorul versului îmi e călăuzaspre dorinţele puse-n poarta cetăţii.Caut mereu zeiţa cu părul de soare,nu am veşmântul aripii şi-i aduc în dardoar flori s-o lumineze şi o lumânareprinse prin negura timpului în calendar.Am pus lângă fulgii cuvintelor rostitecrinul care deschide lumina nopţii,strângând boabe de rouă cu flori înşiruitepe gândul ce deschide pleoapa dimineţii.Pe zeiţa cu părul de soare poţi s-o vezi,pe scările spre cer îmi trimite şoapteşi îmi spune că plâng noaptea cu lacrimi de zi,iar ziua plâng zadarnic cu lacrimi de noapte.ECOU ÎNGHEŢAT DE FANFAREZborurile-s îngheţate de inimi goale,nu se mai acceptâ scări coborâtoare,se ştie dacă eşti pe vârfuri sau în vale,dar ecoul care dispare nu moare.Vreau să-nchid toate uşile pentru amintiri,fanfarele n-au motive de paradă,din tren nu ai lanurile de grâu în privirişi zâmbetele în întunecimi vor să cadă.Zăbrelele scumpe au fost puse pe pleoape,vorbele sunt cu articol nehotărât,dorinţele flămânde nu mai sunt aproapeşi fiorul pădurii are un somn amărât.Clopotele aduc un sunet fără frică,tremură trupurile prinse-n răcoare,căsătoria-i obsesie domestică.Ce rost are viaţa cu stâncile goale?asdfhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html
Change language