Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

proză revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 35se tot derula, cu o altă-aceeaşi secvenţă de patru-cincisecunde a unei căderi ce nu se mai sfârşea.Când, în sfârşit, ajunse la cei trei metri „planificaţi”,tehnicianul desemnat pentru treaba cu ridicatul plaseiacţionă mecanismul care se dovedi a fi într-adevăr oinvenţie măreaţă. Spectatorii văzură apărând instantaneuplasa salvatoare şi izbucniră în aplauze cu o frenezie denedescris. Ei, da, aşa număr mai zic şi eu, jos pălăria! Sepregăteau să-şi reia locurile, ţipetele deja încetară la fel debrusc precum şi începuseră, transformându-se înîncetățenitele fluierături admirative, urechile furădescoperite, la fel şi ochii şi toţi aşteptau plonjonul însiguranţă, după care acrobatul urma să culeagă, încontinuare, minute întregi de aplauze.Triumful spectacolului era ca şi asigurat, fie şi numaiprin acest număr într-adevăr uluitor, nerecomandat totuşicelor slabi de înger.Se întâmplă însă un lucru şi mai uluitor. Cu o jumătatede metru înainte de a atinge plasa de siguranţă, acrobatul,asemenea unui planor, spre stupefacţia asistenţei, seîndreptă din nou spre bolta arenei, ocoli sala în volte largi,pline de eleganţă, trecu pe deasupra instrumentiştilor careîncepură entuziasmaţi să improvizeze o melodie sprințară,Gherasim RUSU TOGANTroiţaUrmare din numărul anteriorBlestem peste pădurea satului„Ne-au ajuns blestemele, ne-am înrăit ca nişte câini fărăstăpâni şi Dumnezeu aruncă peste noi blestemul !” îşi strigabătrânul Raicului, pocăitul întors din America, prevestirile.Pentru cei din jur părea că s-ar bucura de năpasta cescosese în dimineaţa aceea tot satul pe cărarea Ciungilor,plângând şi urlând de durere: „Mai taci, dracului !” îi strigăbunicul de pe Calea Sibiului, pe unde urca şi el, călare pesura sa bătrână ca şi el : „ Au oamenii destulă durereadunată-n ei, n u le mai răscoli şi tu rana !”. Tăcuse bătrânul,când îl văzu pe bunicul, ştiindu-l nu prea dus la biserică şigata să spargă regula, când ceva nu era în potriveală.Eram şi eu pe Cărarea Ciungilor, cu fraţii mei, îngrijoraţică poate şi Frunza noastră, mânza cea cu stea în frunte,o fi căzut şi ea trăsnită sub stejarii de lângă Fântâna Morii,unde-şi avea bătătura caii cei tineri, scoşi de curând lapăşune... Alunecam , că plouase întreaga noapte, cufulgere şi trăsnete, ne prindeam cu mâinile de smocurile deiarbă, cădeam în genunchi, ne depăşeam unii pe alţii,vedeam femei bătrâne răpuse de oboseală, cumîncremeneau îngenunchiate, cu mâinile împreunate,invocând pe Dumnezeu să ferească satul de necazuri.Sus, pe Coasta Ciungilor, se văd bărbaţii satului cumse pierd, înghiţiţi de colina ce ducea înspre Pădurease lăsă la un metru deasupra capetelor invitaţilor din lojaoficială (care, curios, aplaudau de ziceai că sunt la oplenară, în Sala Palatului şi căutau să vadă firul nevăzutce-l susţinea pe acrobat) şi, în sfârşit, după ce mai dăducâteva ture întregii arene, se îndreptă spre un geamdeschis aflat deasupra lojei orchestrei şi ieşi pe el,dispărând afară.Încă în picioare şi aplaudând frenetic, spectatorii aurămas minute întregi în aşteptarea acrobatului. Erau cutoţii siguri că, nu după mult timp, acesta îşi va face apariţiaîn arenă, dând la o parte perdeaua de pluş, vişinie de laintrarea artiştilor în arenă.Au aşteptat în zadar, pentru că acrobatul nu şi-a maifăcut niciodată apariţia. A dispărut pur şi simplu, pentrutotdeauna, iar directorul a aşteptat în van un semn de la el:o scrisoare, o telegramă, un telefon, ceva…Mai târziu, nu puţini dintre cei ce asistaseră la aceastăîntâmplare, puteau să jure că, în momentul în careacrobatul, în zborul său miraculos, se îndrepta sprefereastra deschisă, dincolo de ea, afară, aşteptându-l, auzărit un înger cu chip de femeie…(Feb. – 03 Iunie 2010)Satului şi ne curgea transpiraţia pe obraji, dar nu neoprisem o clipă, grăbiţi s-ajungem şi noi, s-o găsim peFrunza noastră, mânza crescută cu zahăr dat din palmă.Nu mai ştiu cine a strigat peste sat „veniţi, oameni buni,a trăsnit în caii satului din pădure !” abia că ne trezisem,dar am lăsat-o pe mama cu masa întinsă, zbughind,săgeată, pe uliţa satului, înspre pădure...Dulul ceţii, ca unfum alburiu ne-a împiedicat o parte din drum vederea şide-abia când am trecut de perii scorburoşi din Lăcurele,am văzut pacostea în toată amploarea ei. Acolo erau caiiei tineri, uşori ca năluca şi iepele purtătoare de mânji, pecare oamenii nu le-au mai înhămat din primăvară ca să lerodească prăsila.Aici, dintr-o parte într-alta a lumii parcă nu mai era viaţă,totul se simţea sfârşit de trăsnetul căzut în mijloculhergheliei, încremenind caii sub stejarul ce-i fericise atâtavreme, de ploile verii...Acum erau doborâţi la pământ, cupicioarele împleticite, cu gâturile lor lungi unele pestealtele, ca şi cum o mână de nimeni văzută le-ar fi apăsatspinarea, înmuindu-le picioarele...Vedeam în jurul meu oamenii încremeniţi şi ei cu privirinăuce, braţele căzute a neputinţă, auzeam şi scâncetulînăbuşit în batic al femeilor, simţeam şi pe cei doi fraţi ai meialături, cum le zvâcnea trupul gata să se repeadă s-o cautepe Frunza noastră, apoi cineva s-a pus în mişcare şi unuldupă celălalt ne-am pornit să le dăm roată, ocolindu-i înmuţenie, semn că era sfâşietoare durerea, că se stricasepentru totdeauna rânduiala vieţii...Ţin minte că mi-am ridicatîntr-un târziu privirea ,pierzând-o sus de tot, pe limpezimeacerului, apoi că mi-am adunat-o pe coroana stejarului,descoperind în vârful lui urma trăsnetului, coborând ca orană cât palma de lată, până la rădăcină, cu miezul rănit,din care se prelingea o sevă cenuşie, vâscoasă...Când dintr-un colţ al lumii se pornise o tânguire declopot, plutind peste hăuri, oamenii se treziseră şi ei dinuluială îngrămădindu-se peste caii încremeniţi învânzoleală, de săgeata de foc. Apăruse apoi cineva cu opereche de boi prinşi la o tânjală şi la porunca primarului,http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html