Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

kosova revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 47Sanije GASHIZiua în care au atacatLikoshan şi QirezGravida a ţipat –Taică, ne-au terminat!Sâmbătă, 28 februarie 1998. În Likoshan şi Qirez aufost ucise 24 de persoane, drept răzbunare pentruuciderea a 4 poliţişti sârbi de către membrii Armatei deEliberare din Kosovo. Rukia şi Hamidja, 26, respectiv25 de ani, ambele gravide în luna a şaptea, nu şi-auînchipuit niciodată că în acea sâmbătă de februarie(1998) vor trăi ultimele ore ale vieţii, pentru prima, şi oîntâmplare cu consecinţe grave, pentru adoua...Ultimele strigăte ale Rukiei au fost: Taică, ne-auterminat! Rukia, care aştepta fericită naşterea celui deal treilea copil, îşi planificase totul, în afara morţii! A avutloc drama, care numai o dată în viaţă se joacă!Drumul prin Likoshan şi Gradica te duce la Qirez(Drenica), sat amintit atât de des în relatările desprerăzboi. Liniştea din acea curte mare a familiei lui HataNebiu, stăpâna casei, glasul copiilor, acum de 10-15ani, fără experienţa vieţii, dar cu experienţa războiului,femeile care aşteptau curajoase vizitatorii, esteimaginea care dezvăluia trecutul amar. Maica Hatapovesteşte, nici nu mai ţine minte pentru a câta oară,cele întâmplate în 28 februarie 1998, poate asta o ajutăsă se elibereze de durerea acumulată. Acea sâmbătăde iarnă i-a luat pe cei doi fii, Ilir şi Xhemshir, pe tânăranoră Rukia, însărcinată, iar soţul, Sefer, rănit, nu s-a maivindecat şi a murit după un an...Povesteşte cu voce tareîntreaga întâmplare, gesticulând şi privind dincolo degeam, dar fără nicio lacrimă.Nora Hamidja, acum de 35 de ani, se uită spresoacra Hata, care vorbeşte, pocnind din când în cânddin degete, ţinându-l aproape pe băiatul ei,Shqipdon...Lacrimile ce îi înceţoşează privirea vorbescde greaua încercare prin care a trecut în acea zi, ce îiva afecta luni şi ani sănătatea... Şi azi, spune ea, decâte ori aud zgomot de avion, îmi astup urechile cuamândouă mâinile şi intru în casă. Acel zgomot îmiaminteşte de clipe şi de întâmplări triste. E greu săştergi acea amintire...Era într-o zi de sâmbătă, din februarie, împuşcăturileîncepuseră să se audă de la prânz dinspre Likoshan.Un glonţ ce a căzut pe veranda casei ne-a avertizat căse pregătea furtuna. Rukia era îngrozită. - Vai, vai,poate vin la noi! Încercuirea s-a produs la ora 16, totuldesfăşurându-se conform planului: două tancuri audărâmat porţile şi zidul şi au intrat în curtea acelei familii,urmate de forţele sârbe, toate formaţiunile cuarmamentul greu au umplut întreg spaţiul, au înconjuratcasa, în timp ce pe deasupra uruiau elicopterele. Încasă, fără să înţeleagă ce se întâmplă afară, se aflaîntreaga femilie Nebiu: capul familiei, Seferi şi soţia saHata, băiatul, Xhemshir, cele două nurori însărcinate –Rukia şi Hamidja cu cinci copii mici, iar în cealaltăcameră alt băiat, Zahiri. Nora Hamide începe săpovestească:-Stăteam jos, cu spatele la fereastră, când am simţitcă mă atinge ceva rece după ureche, am întors capul,era ţeava unui automat! Rukia îşi ţinea în braţe fiica,Valentina, de doi ani şi opt luni, care abia se trezise dinsomn, cu o coajă de pâine în mână, la fel şi fata mea deun an şi jumătate. Când a văzut ţeava tancului că treceprin fereastră, Rukia întoarse capul spre socru, ţipând:-Taică, ne-au terminat! Socrul îi răspunse:-Nu, taică!- nu te speria- şi sări în picioare. Ţipa şiHata : Vino omule, pentru Dumnezeu, că a începutrăzboiul! Dumnezeu să ne aibă în pază!Atunci au început împuşcăturile: geamuri sparte,ţipete, rafale de gloanţe, uruitul elicopterului. Seferi,îngrozit, li se adresă:-Nu mai trageţi, măi, că mi-aţi speriat familia! I-aurăspuns cu înjurături şi cu lovituri, patru gloanţe i-austrăpuns picioarele, altele au nimerit trupurile lui Rukiaşi Xhemshir, copiii au fost împroşcaţi de stropii desânge. Pe Rukia însărcinată au atins-o în cap, iar noraHamide, uluită, s-a întors spre soacră:-Maică, uită-te la Rukia, ce are!? Soacra se apropiede noră, o privi şi se îngrozi : Rukia nu mai avea cap,creierul i se împrăştiase, doar bărbia îi mai rămăsese!Maica Hata continuă: Rukia stătea sprijinită într-oparte, am tras-o, am întins-o, i-am adunat creierul, părul,dinţii şi i-am aşezat lângă trup, după care am acoperitocu o pătură., i-am luat-o pe fată, Valentina, din braţe,am curăţat-o de stropii de sânge, am aşezat-o alături, caşi pe ceilalţi copii, care nu ştiau ce se întâmplase. Apoine-am întors la Xhemshir, întins pe duşumea. Nevastalui, Hamidja, povesteşte, roşie la faţă:-Împreună cu soacra l-am tras pe bărbatul meu, l-amîntors încet să văd ce îi făcuseră. Ce să vezi! O rafalăde gloanţe îl sfîrtecase! Sângele cugea şiroaie, ca apade la cişmea... Pe când îl întindeam pe Xhemshir,explică maica Hata, acesta mi-a spus: -Mamă, vreausă-ţi spun ceva, dar...nu pot, nu am putere...şi şi-a datsufletul! Asta mi-a zdrobit inima, spuse biata mamă. Pepartea cealaltă rămăsese rănitul Seferi (57 de ani).Când s-a dezlănţuit toată acea furtună de rafale, a ieşitdin cameră şi celălalt băiat, Zahir, pe care l-au prins şil-au întins în faţa tancului. Seferi ţipă cât putu de tare:Zahiiir, nu mişca! L-au luat, l-au târât în afara casei, dara avut noroc că după ce l-au torturat, nu l-au împuşcat.Hamidja spune că şi-l aminteşte foarte bine peparamilitarul care a îndreptat automatul spre ei: Purta ouniformă vărgată, nouă, avea o tăietură pe faţă, el l-adoborât pe soţul meu. La început l-a întrebat pe socrulmeu ce îi este acest băiat, iar când acesta i-a răspunshttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html