Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

30revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010prozăIulian MOREANUAcrobatulAcrobatul fu angajat pentru o perioadă de probă de treiluni. În acest timp, avea să fie plătit cu un salariu la nivelula jumătate din cel primit de către ceilalţi colegi ai săi; maitârziu, vor mai vedea, i se va mări, în orice caz - la cât vaajunge, însă, asta va depinde de mai multe lucruri:prestaţia sa, dificultatea numerelor executate, aplauzeprimite, popularitate.Nou venitul nu a avut nici o obiecţie, spunând că singuralui dorinţă era să-şi încheie cariera în ţara din care plecase cumulţi ani în urmă. Aşadar, dând de înţeles că banii nureprezentau o problemă, era de presupus că în tot acest timpcâştigase destul de bine „afară”, astfel încât să fi strâns osumă frumuşică, mai ales că nu părea a fi omul care să-şitoace veniturile pe cine ştie ce prostii ori vicii. Şi dacă era aşa,cu atât mai bine!Venise cu nişte referinţe strălucite, din care rezulta călucrase numai cu trupe faimoase, împreună cu caredăduse reprezentaţii pe mai toate continentele,acoperindu-se de glorie.Cotabilul-şef îl întrebă pe director dacă n-ar trebuiverificate aceste referinţe care erau prea din cale afară debune, că te şi mirai ce mai căuta un profesionist ca el încircul lor prăpădit, care în ultima vreme abia de maisupravieţuia, zbătându-se să o ducă de pe o zi pe alta. Sevorbea în vraful acela de hârtii de numere de dificultatemaximă, premii la festivaluri internaţionale, primiri lapreşedinţi de state şi şeici, ca să nu mai vorbim de zecilede fotografii alături de mari personalităţi culturale, artisticeori glorii sportive.Nu, zisese directorul, le lua pe încredere, şi fără urmăde reticenţă, din două motive.În primul rând, pentru că, în parte, ştia despre lucrurilecuprinse în referinţe - de altfel, presa internaţionalăscrisese mult despre ele; bineînţeles că media autohtonănu le acordase vreo importanţă, pentru că nu ar fi interesatprea multă lume – şi îi întinse contabilului-şef un dosar plincu tăieturi din diverse ziare străine, de notorietateindiscutabilă. Îl scosese dintr-un sertar de dedesubt, şi-laşezase pe biroul său uriaş, cât un Hummer, parcăbănuind că va avea nevoie de el pentru a i-l arăta tânăruluisău subaltern ce se ocupa de tot ce însemna bani îninstituţia pe care o conducea de zeci de ani. Contabilulşefse uită fugitiv prin dosar, apoi îl lăsă deoparte, dândde înţeles că îl va parcurge mai încolo.Al doilea motiv era faptul că îl cunoscuse, pe vremeacând era copil, pe tatăl acrobatului, el însuşi un celebruartist de circ în perioada interbelică. „Zburător” neînfricatîncă de la o vârstă foarte crudă. Abandonat de nişte părinţipe care nu îi cunoscuse niciodată, crescuse pe lângădiverse trupe ambulante, şi „furase” meseria privindfascinat la cei ce evoluau la trapez; în plus, ţinea de sfori,ajuta la întinsul plasei de siguranţă, căra diverse materialedintr-un loc în altul şi, când prindea un timp fără repetiţii,intra pe furiş în arenă şi făcea la sol tot felul de exerciţii.Într-o zi, a reuşit chiar de s-a urcat până sus, pe platformade pe care se avântau zburătorii şi aşa l-au prins membriitrupei, legănându-se dintr-o parte în alta a arenei, cu capulîn jos, fără siguranţa prinsă, doar agăţat cu picioarele debara leagănului.Talentat peste măsură şi cu un curaj nebunesc, a avuto carieră fulminantă. A devenit în scurtă vreme vedeta cucea mai mare popularitate, lucra neasigurat şi fără plasă,semna mereu, înainte de fiecare spectacol că o face perăspundere proprie, iar în primăvara lui ’44, din purăinspiraţie, sau la sugestia cuiva, a rămas în Italia, undeera sub un contract de şase luni la un circ din Torino. Defapt, a rămas întreaga trupă, nouă inşi – el şi încă douăfamilii, acestea având şi câte doi copii.Te plictisesc toate astea? îl întrebă directorul pecontabilul-şef, căruia se trezise povestindu-i ceea ce ştiadespre acrobat, şi mai ales despre tatăl acestuia.Se aşezase în fotoliul său de şef suprem, confecţionatdin piele veritabilă, deopotrivă ergonomic şi îmbietor lalene, şi-şi aprinsese o havană din cele pe care i le adusesedintr-un turneu în ţara nemuritorului „el lider maximo” uncunoscut dresor de lei şi tigri. Tutunul ars al ţigării de foimanual împletite răspândea un miros dulceag-parfumat ceavea aproape un efect hipnotic. Directorul trăgea fumul înpiept cu o voluptate care îl transpunea într-un univers deamintiri ce se părea că îi erau destul de apropiate.Nu, domnule director, cum să mă plictisească? Chiarmă interesează… zise contabilul-şef şi-şi compuse rapidmina omului captivat de subiect.L-am văzut şi eu în câteva spectacole, pe taică-su,desigur, eram destul de mic, aveam, cred, şapte, opt ani…dar a produs asupra mea o impresie atât de puternicăîncât… încât, practic, îi datorez profesia. Pentru că,urmărindu-l, mi-am zis că nu am să lucrez niciodatăaltundeva decât într-un circ. Şi, uită-te la mine, om laaproape şaptezeci de ani, îţi vine să crezi că am fost toatăviaţa mea om de circ? Am făcut de toate, jonglerii, acrobaţie,pantomimă şi câte şi mai câte, până m-am împotmolit înpartea asta nesuferită a administraţiei, care m-a scos dincircuit… Ba nu, n-am făcut de toate. N-am făcut dresură, depildă, pentru că mi-a fost întotdeauna frică de sălbăticiuni.Apoi n-am făcut iluzionism, pentru că maestrul I. nici n-a vrutsă audă când l-am rugat să-mi dezvăluie măcar aşa, întrepatru ochi, nişte trucuri, cât de simple…Directorul abandonă ţigara de foi în scrumiera uriaşă,cât o farfurie, se ridică greoi din fotoliul impunător şi ieşi dinbirou fără să spună un cuvânt. Nu era prima dată cândfăcea aşa.Tânărul contabil-şef, eminent absolvent de ASE, dealtfel, aflase deja de la alţi angajaţi că din când în când„boss-ul” avea astfel de reacţii – în toiul unei conversaţiicât se poate de coerente şi civilizate îşi părăsea bruscpartenerul (sau partenerii) de discuţie şi pleca pur şi simplufără să spună un cuvânt, şi se pare că şi fără o ţintăanume. Dispărea pe te miri unde, revenea după un timp şise purta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu reluadiscuţia din locul în rămăsese, şi nici nu întreba nimic înlegătură cu ce vorbiseră mai devreme. Era ca şi cumhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html