Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

10revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010plonjon în realvorbe, cândva, Nino Stratan. Ultimul, [inter pares]distinsul Gabriel Liiceanu. După cine? Păi… AndreiPleşu a recunoscut cândva că i-ar fi fost peste putinţăsă susţină un „preşedinte care n-are nevoie deconsilieri, ci mai curând de ordonanţe”. (Mai zisese el:„într-un fel sau altul (...) la capitolul «preşedinţi» n-amprea avut noroc...”) Mircea Cărtărescu declara nudemult: „epoca Băsescu mi se pare terminată, cubunele şi relele ei”. Cam devreme, nu? „Filosoful”, larându-i, a recunoscut deunăzi că preşedintele l-adezamăgit când a declarat că, dacă Ceauşescu ar fi statîn fruntea României doar 10 ani, ar fi fost un marepreşedinte. Cu siguranţă, căpitanul e convins că el, careva sta zece ani, va fi socotit un mare preşedinte. Cu 25de ani, ehe, ar fi intrat între imperatori! Cam mult tupeu,dar se poartă. Recordul la eşecuri la bătut după numaicinci ani. Cât priveşte declaragii citaţi, of, of şi aoleu!Trei, Doamne, şi toţi trei! Nu vă temeţi, nu vă temeţi,sunt încă destui pupini şi chiar se vor naşte alţii, înveacul vecilor. Probabil urmează defectarea număruluipatru [inter pares!]… Ghici, ciupercă? Hélas, mârâialanu e o specie a creativităţii, zice undeva domnu’ cuîngerii, aşadar, ori tăcere, ori urlet, care cum dupăputeri, că tot nu contează… ursul merge mai departe,calcă totul în picioare, doar lanţul agăţat de gât i se maiaude, poate vine în urmă-i şi dresorul – că ăsta-i circ,coane, nu glumă!Mi-a plăcut la nebunie un titlu dintr-o revistă franţuzească,le Nouvel Observateur, „L’insondable profondeur de labêtise”! Desigur, nu este nici o legătură cu paragrafulnostru anterior! Insondabila profunzime a prostiei face,în articolul lui Yves Charles [Şalom] Zarka, filosof[sefard] la Université René Descartes/Paris 5, referire laun sondaj al revistei Marianne privind intelectualii carecontează (într-adevăr) pentru francezi. Marele învingătoreste Bernard-Henri Lévy (BHL)– „l’idole des français,l’intelligence incarné” –, născut în aceeaşi Algerieprecum Zarka (şi alţii, mais...); mai pe locul al treilea îlaflăm pe Luc Ferry, fost ministru catastrofal – zic unii… –al educaţiei în Hexagon şi autor de best-sellers, ultimultitlu - La révolution de l’amour. Pour une spiritualitélaïque (Plon, 2010) - vândut în peste şase sute de miide exemplare în lumea-ntreagă şi lăudat de... PascalBruckner („Luc Ferry est spécialiste des fresquesphilosophiques”). Păi cum să nu fie lăudat tocmai deautorul eseului „Le mariage d’amour a-t-il échoué?”(Grasset, 2010)? De citit de gospodinele continentuluişi de amatoarele de Chick Lit** de pe toate continentele.Dar să nu mârâim, nu, poate ar fi mai potrivită ocomparaţie – inevitabil, dezavantajoasă! – cu dezbatereade idei de pe la noi, aflată la cote minore, marginale,lipsită nu doar de originalitate, dar şi de un minimmimetism al tendinţelor de pe plan mondial. A se vedeadialogul de la Ateneul bucureştean, dintre premiantaNobel 2009 şi noul ei editor din România. Nici o miză,nici o idee nouă, nici o perspectivă. Din fericire, a venitla timp anunţul Nobelului 2010, Mario Vargas Llosa, oieşire în firesc, cum fusese şi în 2008, cu LeClézio, casă dăm uitării trista bucurie a unui vis pe cale de a ne fiîmplinit. Suntem mereu pe cale de a… adică încremeniţiîntr-un proiect necunoscut, abia bănuit… Iată că şicultural ne aflăm în continuare la margine de drum, plinide praful stârnit de trăsurile boierilor şi boiernaşilor, căpe strada noastră nu trec autoturisme, necum altemijloace de transport individual ori măcar în comun.Insondabila profunzime a prostiei ne loveşte simţurilela mai fiece colţ de stradă sau de uliţă - dihotomiaurban-rural nu are a conta aici – atunci când se umpleţara de falşi intelectuali urcaţi cu anasâna în frunteabucatelor pe la toate nivelurile. Mincinosul e la marecinste pentru mulţimea dezalfabetizată, hoţul câştigăconcursurile de paznic la oi şi la orice alte turme,interesul se împopoţonează cu un fes bine ornat depietricele colorate. Tot felul de îngăimători cearcă aconvinge că nu există alternativă, că soluţia pentru toateproblemele se află la ei în minte – chit că n-o pot scoateneam, zer din piatră nu se văzu ieşind, dar cine sămeargă cu gândul aşa departe?Ţara mea de aur, ţara mea de dor / Parţial alb-negru,parţial color – era textul unei lozinci de pe vremea preaîndelungată a comunismului biruitor. Desigur, nu strigatăla manifestaţii, ci şoptită mai pe ascuns, c-aşa-i românulcând se veseleşte, râde ca prostu-n târg de orice.Constat fără surpriză că respectivul român e tot aşa deimplicat în realitate şi azi, ţara nu prea mai e de aur,poate încă e de dor, tot ce se promite e multicolor, iar cese (pre)vede e cenuşiu de tot. Unii – vezi-l pe GherasimRusu Togan chiar în acest nr. de revistă – se maigândesc la România profundă, de fapt, mai visează laaşa ceva. Păi cu profunzimea prostiei de toate zilele cene facem? Cu mediocritatea şi hoţia în frunte, spre ce seîndreaptă turmele hăituite de sălbăticiuni? Nu cumvaspre o prăpastie bine pregătită din timp, aceeaautoritarismului, a regimului Marelui Conducător din care„cu toţii ne tragem” [cum (pre)zicea o blondă turistică] şide la care „vom lua lumină” [las ambiguitatea să-şi facăde cap…]. Aşadar, să ne fie cu mirare dacă, în curând,la vreun târg de carte, se va lansa un volum de eseuri cutitlul relevant: „Despre teandria Iubitului Conducător”.Semnat, cum altfel? – HeiRuP!………………………..* am preluat termenul franţuzesc, cel englezesc,channel-hopper, fiind lipsit de circulaţie pe meleagulnostru** literatura pentru puicuţe (prin abreviere de lachicken literature); editura Polirom are o colecţieintitulară derutant Chic… în care publică asemenealiteratură…http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html