Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

poezie revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010 43Să creezi,Nu oricum,ceva de care să nu te dezici,care să-ţi dea dreptul să spuişi daşi nu,oricând şi oriunde...La fel ca poetul care calcăpe lespezile fierbinţi ale străzii,stârnind furia câinilor vagabonzicărora le tot dă frunze tocateîn lipsă acută de imaginaţie...La ce-i bun poetul în vreme de criză?Să cureţe străzile de afişe electorale,să hrănească pe cei nevoiaşi,să creeze noi locuri de muncă,să creeze iluzii?...Şi până la urmă, cine-i vinovatcă viaţa ţi-i distrusă?Se va întoarce la tine iubita,vei merge din nou mâine la lucru,vei avea iarăşi ce pune pe masă?Te întrebi, deci încă mai exişti!A fi poet în ţara ta,să creezi,nu oricum,ceva de care să nu te dezici,care să-ţi dea dreptul să spuişi daşi nu,oricând şi oriunde...Poetul,oricine ar fitot poet rămâne,iubind pătimaş, efemer,viaţa şi oamenii,doar Cuvântul şi Timpul -esenţiale puncte de sprijin.La mormântul luiAdrian PăunescuCristian NEAGUAcademii, biblioteci, condeie,Ornaţi cu doliu simboluri şi lucrări...Din măreţia FLĂCĂRII de ieri, ultima scânteieS-a transferat fitilelor de lumânări.Iată că pe pământ nu mai avem de toatePământul de fapt ne are pe toţi,Şi nu există recurs la sentinţa de moarte,Există doar certitudinea neiertătoarei morţi.Maestre drag... dascălul meu de vers,Nu mă gândeam să-ţi scriu aşa devremePoemul despărţirii fără sens,La trecerea-ţi spre umbrele eterne.Se murmură prohod la Torda, Trăsnea, şi la Ip,În munţii Iancului buciumul emite nostalgicEchivalentul morţii spirituale-n acest anotimp,Şi-n evidenţele de Bârca e minus un localnic.E greu, şi-n plus ne este şi mai greuPierzând repere, idoli, spirituale rude,Căci astăzi tu maestre, depus la ateneu,Eşti plâns de gloatele sărace şi flămânde.Pe aleea de la Bellu, Bacovia acordă nuanţeUnui soare exploziv la început de brumarÎn cinstea celui care azi, ne spunem condoleanţe,Şi ne-a fost (cu tot deranjul) geniu naţional.Oglindite-n ochii plânşi, lumânările aprinse,Fac posibile ecouri printre crucile pustiiIar mulţimea-nlăcrimată legănând braţele-ntinseÎţi cântă: „La adio tu,” cel plecat dintre cei vii.Lupii tineriLupii tineri aleargă prin sufletul meua iarnă se avântă inima toatănu pot să-i alung, iată, nu pot să-i ucid,doar dacă ea înceta-va să bată...Şi strig la ei şi-i biciui cu seteau colţii erotici şi ochii de foc,vor sângele lor să curgă în mine,vor iarăşi ca ochii să-mi râd-a noroc...http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html