Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

58revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010cronica plasticăCornel SÂNTIOAN CUBLEŞANMarcel BejguDe vorbă cu îngerulAjuns la o maturitate deplină, pictorul Marcel Bejgu nuuită îndemnul marelui Brâncuşi - să rămânem mereu copii.Candoarea, incantaţia, reveria, ne cuprind, ne fură într-olume a purităţii, ne fac să vedem şi să simţim misteruledenului atunci când suntem înconjuraţi de fascinantelepânze. Formele, culorile, lumina, spaţiul, sunt semne princare vorbeşte cu noi divinitatea, prin sufletul lui MarcelBejgu, suflet în care locuieşte un înger.Picturile lui sunt limbajul unui înger îmbrăcat în straieomeneşti. Stăpân deplin pe tehnica picturală, prin gesturisimple ale pensulaţiei care duc la surprinderea esenţeiformelor, culorilor, artistul creează compoziţii echilibrate,armonioase, monumentale.El face parte din categoria spiritelor atinse de har: unliric, poet, arta sa e un prilej de desfătare a simţurilor, aarmoniilor - om, natură, divinitate. Game de oranj, deverde, de brunuri încălzite până spre roşu, griuri rafinateconvieţuiesc alături de formele simplificate, sugerate, unconcert al spiritului. Pădurile lui Bejgu sunt păduri în careomul se regăseşte pe sine / se desăvârşeşte spiritual, seumple de energiile naturii sfinte.Casele aşezate în liniştea ancestrală ne duc în copilăriamult visată, case adunate în jurul unei biserici cu fundal înculori pastelate, spaţiul de vis şi reverie. Brunurile încălzite alepământului, râpele în care ţipă roşul veneţian, verdele putredal vegetaţiei trecute, trezesc simţuri adormite în noi. Există unritm al caselor, al pomilor, ca un ritual tăcut care vitalizeazăspaţiul dând sentimente, sensuri: „Aşezare”. Casele sunt cafiinţe vii care aşteaptă să te întâmpine, să-ţi ofere odihnă şilinişte, să te primească la sânul lor, să te protejeze în fataprimejdiilor de azi, necredinţă, smog, perversitate.Flori, flori simple ca o rugăciune, flori aşezate în ferestrede mame, soţii sau copii, fiori oferite mamei de ziua ei, floriaşezate în ulcelele de lut de la ţară, flori pe care le priveştiîn ochi ca pe nişte ochi de copil, flori în faţa cărora taci şiţinumeri greşelile.Ceruri fără capăt, ceruri atinse de liniştea divină, ceruri careamână apocalipsa din noi. Spaţialitate ca în tablourile luiBruegel, Mărgineanu, care copleşeşte. Anotimpurile:primăvara, vara, toamna, iarna - vin să ne amintească desensurile naşterii omului, a amintirilor, bucuriilor, tristeţilor, demarea trecere. În „Sat primăvara” explozii de alb întâmpinaziua, ocruri gălbui luminează pământul, acoperişurile roşiicomplementate de verde grizonant dau tensiune. În „Toamna”,poetul-pictor folosind cu măiestrie mijloacele picturale:pensulaţie gradată, nuanţări infinite, tehnica sfumato, pe unfundal clar-obscur al frunzişului pădurii, cu brunuri-oranj,violeturi spre brun agonizand în fundal, proiectează siluetelearborilor seculari, coroanele incendiate, pe cerul imens.În „Stejar” sugerează motivul de etern: stabilitate, învingerea timpului, a stihiilor, lucru măreţ creat de Dumnezeu, ocrotitoral omului, are ceva din forţa stejarului lui Andreescu.Impresionanţi: „Doi”, aluzie la cuplu, sprijin, unitate umană,„Solitar” - stare de puritate, în tăcerea nepătată a ancestraluluialbul domina universul, prilej de a încânta ochiul cu infinitenuanţe de alb. De remarcat pânza „Căpiţe”, simplitate agestului pictural, pe albul imaculat al pânzei - curaj, măiestrieartistică pe alburi grizate, căpiţele apar ca mici sori ce neîncălzesc sufletul. Simplificări ale formelor, sugerarea prinpete a tufişurilor, reliefului, altor forme complementare.Marcel se trage din neam de mari colorişti: Pallady,Gheorghe Ionescu, Piliuţă, Podoleanu. Continuă mareatradiţie a picturii româneşti, prin stil, viziune, capersonalitate artistică distinctă în spaţiul picturiicontemporane. Deşi în peisajul său nu există oameni, îisimţim pretutindeni: rugându-se în casele adunate lângăliniştite grădini, muncind undeva dincolo de peisajul magicprin care colindă spiritul străbunilor. Pictura lui MarcelBejgu e indirect protestatară, e un afiş căzut din ceruri,demonstrând că în acest iad exista rai.Între cer, păduri, ape, câmpuri, case, pluteşte duhul său,o pasăre albă care pătrunde apoi în sufletele noastre şi neumple de cântec. Breaza, 09.10.2010http://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.html