Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

32revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010prozăo infirmitate motorie care, pentru un om obişnuit, nu ar fiînsemnat un dezastru, dar pentru el, însemna, practic,sfârşitul carierei de acrobat.Pierderea soţiei şi a copilului nenăscut l-au scos dinminţi. După două luni de tratament într-un renumit spitalde boli psihice de pe Valea Prahovei, apoi iar vreo două derecuperare fizică, s-a întors la lucru. Directorul i-a propusun post, mai mult onorific, de consilier. L-a refuzat, însă.După ce şi-a mai revenit, a încercat să facă numere declovnerie, cu vagi şi simpliste elemente de acrobaţie.Simţea însă că, în noua ipostază, era mediocru, sala îlrăsplătea cu aplauze convenţionale, anemice, numaipentru trecutul său şi, din ce în ce mai dezamăgit, uşoruşor,s-a luat de băut.A renunţat de tot la orice fel de prestaţie în arenă,dispensându-se, în felul acesta şi de banii pe care-i primeaîn calitate de „colaborator”, şi rămânând doar cu pensiamizerabilă, pe care o dădea aproape în întregime pealcool. Nemaiputând să-şi plătească întreţinerea la bloculîn care locuise, i-a fost repartizată o rulotă a circului, dupăce şi-a vândut mobila pe o sumă derizorie, cheltuită rapidîn cârciumi. Venea la fiecare reprezentaţie a foştilor săicolegi. Era primit cu bunăvoinţă şi nimeni nu-i zicea nimic.Deprimarea punea însă stăpânire pe el tot mai apăsat,cu fiecare zi care trecea. Toţi aveau impresia că urmăreacu orice preţ să-şi facă un rău ireparabil. Situaţia i seagrava într-un ritm galopant şi nu accepta nici un sfat şinici un ajutor pentru a reuşi să depăşească situaţia şi săreducă, dacă se poate, consumul de alcool, căci derenunţat de tot la el nu se punea problema. Deja începusesă aibă comportamentul insului scăpat de sub propriu-icontrol. Şi moral, lucrurile stăteau la fel de rău. Odegradare de care nimeni nu l-ar fi putut bănui îl aduseseîntr-o situaţie de nerecunoscut. Neîngrijit, murdar, fărăorizont, aspiraţii, speranţe.Într-o noapte, ameţit ca de obicei de alcool, a intrat înarenă pe o uşă parcă intenţionat lăsată deschisă, s-a urcatpe cea mai înaltă platformă şi a vrut să dea o ultimă,măreaţă reprezentaţie, pentru o asistenţă pe care o vedeanumai el, făcând pentru ea un ultim zbor, desăvârşit,deliberat fatal.S-a aplecat de la mijloc, salutând roată întreaga sală, aezitat puţin când a apucat trapezul din agăţătoarea în careera prins, l-a aşezat însă imediat la loc, şi-a făcut cruce culimba, apoi s-a aruncat în prăpastia de sub el, într-o arcuiremaiestuoasă, perfectă, cum nu-i mai reuşise niciodată.Nu a căzut imediat. A făcut mai întâi un ocol planat alîntregii arene, a simţit în nări mirosul îmbibat de esenţeacrişoare al scaunelor, cel iute-oţetos, inconfundabil altalaşului şi, abia apoi, după ce a trecut şi pe deasupra lojiiorchestrei, de unde încă se mai auzea, ca un ecou cestătea să se stingă, muzica săltăreaţă ce anunţa mereufinalul reprezentaţiilor, îşi lăsă trupul de care sufletu-imâhnit voia neapărat să se despartă – să cadă fix înmijlocul arenei, acolo unde, după terminarea numerelorsale, cobora, în urma unei rostogoliri elastice, peste cap,de pe plasă. Spectatorii plecaseră, iar reflectoarele sestingeau unul după altul…În zorii zilei următoare, l-au găsit doi îngrijitori, întins pespate. Acrobatul privea liniştit ceea ce i se înfăţişa înainteaochilor. Se uita curios dar şi dezorientat spre şirul descaune de la jumătatea sălii în sus, şi-şi zicea că raiul luihttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlnu avea cum să arate altfel decât tot ca o arenă de circ. Şiiată că, la un moment dat, în faţa sa se opriseră doi îngeri,care au întins câte o mână spre el, pentru a-l ajuta să seridice în picioare.Of-of-of!... zise unul dintre cei doi îngrijitori care setreziseră cu noaptea în cap ca să pregătească arenapentru repetiţiile ce urmau să înceapă în curând. Ce să nemai facem noi cu dumneavoastră, domnule? Când s-ortermina toate astea?...Acrobatul se uită printre genele de plumb la cele douăsiluete. Avea certa impresie că acestea ating cu capetelevârful arenei. O rază de soare strecurată pe undeva îi intraîn ochii ce nu voiau încă să se deschidă. Într-un târziu s-adezmeticit. S-a scuturat pe haine de praf şi bucăţelelemărunţite de talaş şi a pornit-o încă uşor nesigur, şovăind,către ieşire. Ajuns afară, s-a îndreptat decis către terasadin apropierea circului. Simţea că trebuie neapărat să beao bere rece. Şi asta cât mai repede cu putinţă.Scena aceasta avea să se repete apoi de mai multe ori.Tot mai des, cel puţin o dată pe săptămână, dimineaţa,când veneau pentru a face curăţenie, îngrijitorii îl găseaupe acrobat întins pe spate în mijlocul arenei, mahmur, defiecare dată confuz, neînţelegând ce era cu el acolo. Seducea apoi în pas întins spre terasă şi, cu toate că laînceput a avut anumite rezerve, până la urmă şi-a luatinima-n dinţi şi a început să povestească minunea pe careo trăia în ultima vreme.A făcut-o mai întâi timid, cu aerul că glumeşte şi căpoate repeta gluma oricui era dispus să facă cinste cu obere sau o tărie, pentru ca apoi, după câteva zile, să sesupere şi să ridice tonul la cei ce nu credeau o iotă din totce povestea, şi, în sfârşit, revenind la tonul liniştit şi hazliude la început, întrucât oricum nu era nici o şansă să fiecrezut de careva. Povestea era aceeaşi şi, pe măsură ceo repeta cu aceleaşi cuvinte şi gesturi, parcă şi efectulprostiilor debitate erau mai pe placul ascultătorilor deocazie sau a celor care, ascultând-o de atâtea ori, o ştiaupe deasupra, putând foarte bine s-a spună în locul lui.Aşadar, îşi începea de fiecare dată povestea, noaptea,intră în circ şi, după ce urcă până pe platforma zburătorilorse aruncă în gol. Nu se prăbuşeşte, însă, ca un pietroi, cizboară prin toată încăperea, planând cu braţele întinse înlateral, pe deasupra scaunelor, de la loja oficială şi pânăsus, la cucurigu, dă ocol lojii orchestrei, de unde ar puteachiar înşfăca din zbor câte un instrument uitat pe acolo,trece apoi pe la intrarea artiştilor în arenă, şi iar se ridicăpână în apropierea cupolei, şi tot aşa, până când, istovit,cade în mijlocul arenei, unde se trezeşte a doua zi, teafărşi fără cea mai mică zgârietură, măcar.Muşterii terasei se prăpădeau de râs, îl îndemnau sărepete povestea, îi ofereau să bea ce dorea el, rămâneaacolo mai toată ziua, iar şeful localului era la rându-imulţumit, pentru că trăsnăile spuse de acrobat atrăgeauclienţi, iar vânzarea mergea excelent. Bineînţeles că i sepuneau şi întrebări. La început, mai mult sau mai puţinrăutăcios-ironice, pentru ca până la urmă să ajungă a fipur şi simplu batjocoritoare. Le-a luat în seamă doar înprimele zile, atunci când, deşi el vorbea cât se poate deserios, în scurtă vreme şi-a dat seama că răspunsurile salenu ar fi putut convinge pe nimeni de adevărul celor spuse.Şi-a dat aşadar seama că nici pe treaba asta nu avea rostsă se supere, şi a intrat de bună voie în jocul ăsta, de-a