Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

20revista nouă 7-8 (64-65)/2010cinci ani fără ninoIon Stratan, ca tangentă la romantismul bogat aluniversalităţii, se prezintă ca un şlefuitor al inefabilului,care tot mai abil mânuieşte, cerebral şi retractil discursul.Diferenţa aici o face lipsa de discurs amplu, de aluvionar,de torent. În această viteză propusă de tăvăluguldezvoltării lumii nu mai este timp decât pentru intrinsec,pentru noumenal, pentru cuvântul bine cântărit pentru afi folosit în operaţia alchimică a metaforei. Aici el maidegrabă înscriindu-se în paradigma mallarméeană acuvântului, cât şi a purităţii poeziei/poemului. Rămâneloc pentru viteza intensităţii. Şi cum poezia nu se poateconsuma la fast food, ea trebuie să fie un glonţ, vorbapoetului Nichita Stănescu****.Ce trebuie reţinut este că formele favorite şi acest firroşu al asianismului este, de fapt, arborele şi axul înjurul căruia se înfăşoară spiralat sub forma unui ADNcreativ fiecare dintre poeţii lumii. O altă asemănare cusensibilitatea lirică romantică în valenţele ei logoticerezidă în două dintre straturile suportului solid alversurilor lui Ion Stratan, şi anume cel cerebral, ideatic,ispitit de filosofie şi în cel al unei senzualităţi irepresibile.De exemplu: „deasupra gândeau norii, bandajeleformelor Ţinute culcate...”, „luna fantomatică/zgardăacestei remuşcări”, „plouă – singurătate a desimii” (Cincicântece pentru eroii civilizatori – Editura Albatros, 1983).În ce priveşte înnoirea limbajului aşa cum pomeneamşi mai sus, cea mai vie carte, mai spectaculoasă îndirecţia acestui efort de individualizare şi individuaţierămâne cea de-a patra apariţie editorială: „Lumină dela foc”. Cu acest volum „Ion Stratan se desparte desenzualitatea captivă în carapacea ermetică pe care elînsuşi o construise cu atâta minuţiozitate” (Traian T.Cosovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza, Deva, 2000),aici se înscrie şi într-o descendenţă elegiacă, cu otensionată expresivitate,care scoate în evidenţă„absenţa”. Aici străbate printre versuri „o fiinţă caresângerează în cioburile absenţei”. Aici oricând se poatereveni la discuţia directă a conceptelor de libertate şifiinţă, dar vom rezista tentaţiei discursului filosofic.Un alt spaţiu de mişcare ca obsesie comună pare săfie obsesia pentru poemul pur, obsesia pentrumetaforele care despart visul de realitate. Avea sămărturisească mai târziu: „Sunt un Don Quijote deapartament”. Poetul jonglează cu elocvenţa, căreiaamână să-i sucească gâtul.Ca o concluzie, am spune că poezia nu înseamnădoar memorare de versuri şi analize literare, cireprezintă, pe lângă „un joc complex dintre concepte siimagini sensibile”, şi o manieră de a fi, un fel de a simţi,o opţiune despre viu şi viaţă. Cea mai exactă definiţiedespre viaţa serioasă aparţinând lui Allan Bloom: „Oviaţă serioasă înseamnă a fi pe deplin conştient dealternative, înseamnă a te gândi la ele cu intensitatea decare ai nevoie pentru a putea suporta problemele deviaţă şi de moarte, convins fiind că fiecare alegere pecare o faci este un mare risc, cu consecinţe necesare,greu de suportat. Iată cu ce se ocupă literatura tragică.Ea articulează toate lucrurile nobile pe care oamenii ledoresc sau de care, poate, au nevoie, şi tot ea le aratăhttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlcât de greu le este când se întâmplă să nu trăiască înarmonie”.Ion Stratan este teribil de eficient în planulexpresivităţii atunci când îşi aşterne notaţia pe un suportafectiv, când imaginile sunt dublate de o motivaţieemoţională: „Pe bănci de lemn, în scunda tavernămohorâtă / unde pătrunde ziua printre fereşti murdare //stăteam cu Florin şi Traian. Poeţi în devenire / cu silă debăutură, cu silă de femei, cu silă / de socialism // Noiam iubit poezia şi totuşi nu ne-am sinucis. / Noi am iubitlibertatea şi totuşi n-am plecat / Noi ne-am iubit iubiteleşi am plâns în tăcere / Astăzi mulţi sunt pe fază, ştiu maibine ca noi / Astăzi oboseala din refuzul minciunii / eluată drept neîmplinire...”În astfel de poeme, precum excelentul O ploaiedeasă ca uşile de la metrou – superbă, dramatică elegie–, Ion Stratan se mişcă firesc, natural pe nivelurilesuperioare ale metaforei, visează poemul perfect,poemul pur – poate cel alcătuit dintr-un singur sunet:„Ca şi încercarea de a merge / a scrie se întâmplă cuadevărat / la început o singură dată // De aceea nu scriuversuri, scriu / drumuri, care nu vreau să se piardă / înexerciţiu. Doamne, mută-mă dintr-un / loc într-altul,Doamne, scrie cu mine / un cuvânt dinaintea mişcării.Merg / ca şi cum aş scrie, scriu la fel / cu paşii. Odată şiodată voi sta / pe loc şi voi grăi. Odată şi odată voimerge, voi merge fără un / sunet. (Nu scriu versuri, scriudrumuri). Poemul pur, dincolo de lansarea lui dinmatricea mallarméeană, nu este un concept nou. Elpractică o aventură a performanţei care „nu se mai lasăjenată şi nici intimidată – de elementele contrastante ori deantagonismul pe care i le-ar putea oferi substanţialitateapoetică” (Al. Cistelecan), „multiplicitatea vocaţiei ca unvacarm al formulelor”.De la Ion Barbu la Gellu Naum, de la Mircea Ciobanula Sebastian Reichmann, ca să citez câteva din zecilede nume remarcabile, poezia română cunoaşte dinbelşug hermetismele. Ion Stratan excelează şi el înaceastă privinţă. În volumul Cinci cântece pentru eroiicivilizatori „cultivă nu mai puţin acel profetism întors însine şi fără greş, în care poezia pură şi suprarealismuldescind încă fecund” (Ion Negoiţescu): „nu mai e, numai e / Părul ei moale ca marmura / din care-i făcut arcul/ Dianei din Poitiers” sau „privirea dinlăuntrul potirului şi/ schiorii ţâşnind din albul spinos al / Walhalleimeningelui. Ale lui au fost, / dacă ne aflam în timp.Aleluia!” versurile lui Ion Stratan au ca temă activitatealirică: „plutesc printre arbori ca printre/ nervii unei gândiri/ poate ochiul meu care luminează / s-a oprit asuprastolului / acelui recif acelei margini de vulcan / asupraacelei colonii de mărgean asupra acelei oaze / asupraacelui crater pe lună / asupra acelei scorburi în copaculcunoaşterii care trebuie / tradus într-o limbă. Iatăfosforescente bariere / de sunet / neinventate denisipoase cuvinte // dezbrac pielea şi o pun pe iarbă înfiece por/ un ac cu o etichetă de care atârnă o etichetă/şi pun plasture pe mirosul oglinzii cea tare şi / întrebciudata absenţă a memoriei ocupând totul / până lao descercuire de triunghiuri / şi o încolţire de sfere