Anul VII Nr. 9-12 - Liviu Ioan Stoiciu

54revista nouă 9-10-11-12 (66-67-68-69)/2010note de lecturăPuzderie de fluturiîn grădina cu rondeluriNicolae-Paul MIHAILRecentul volum de rondeluri lansat de confratelenostru buzoian Mihai Sălcuţan, intitulat cu mimatăseriozitate Mic îndreptar pentru năravuri mari, nedovedeşte încă odată că între genurile sau speciileliterare nu se pot stabili cloazonări artificiale definitive (şiinebranlabile), deoarece, după cum se şi vede, pedeasupra oricăror bariere ironia şi lirismul „se-ngână şi-şirăspund”, ba mai mult, se potenţează reciproc. Pentrua da o mai mare putere de convingere aserţiuniinoastre, îl vom cita pe Tudor Vianu, care preciza: „Ideeagenurilor literare şi norma clasică a purităţii lor este(sic!) o prejudecată perimată”(Bravo, nea Tudore!).Se ştie foarte bine că autorul rondelurilor, MihaiSălcuţan („conu Mihalache” pentru admiratorii săi dinmediul rural, recte de la Sinaia) este un vechi boier alepigramei româneşti contemporane, fie ea veselă sautristă, şi un fin critic, ferm dar mizericordios, al mediuluiîn care ne bălăcărim toţi de la o vreme. Rondelurile salene zboară pe la urechi ca un stol de fluturi coloraţi, sauca o voce din off după care te poţi aştepta şi la ostraşnică urecheală prietenească. Distins avocat albaroului din Buzău (şi împrejurimi), scriitorul MihaiSălcuţan este şi membru al Uniunii Scriitorilor dinRepublica Moldova. Ca epigramist el nu vrea moarteapăcătosului, chiar dacă nici să-l îndrepte nu prea poate.Menuetul său prin grădinile suspendate ale rondeluluieste, în fond, un joc secund pus în operă dupăcunoscutul îndemn horaţian: „Omne tullit punctum, quimiscuit utile dulci/ Lectorem delectando pariterquemonendo”. (Ca pe româneşte!).Micul îndreptar pentru năravuri mari născocit deSălcuţan este o carte cu ştaif, elegantă, luminoasă,aerisită; grafică rafinată, hârtia de esenţă nobilă,copertă inspirată, împărţirea pe capitole excelentă, deo mare iscusinţă, discretă (aici bănuim şi mânaacademicianului Mihai Cimpoi). Ştim că peste tarlauasa, conul Mihalache este stăpân şi... punctum! Titlurilecapitolelor nu s-au dat mecanic, după primul sau aldoilea vers al primului poem, ci cu schepsis, din întregulcontext, ca să fixeze mai bine ideea centrală.Este foarte adevărat, cum spune în prefaţă şiacademicianul Mihai Cimpoi, că rondelurile Miculuiîndreptar..., oferă o concentrare aforistică; da, darapoftegmele lui Sălcuţan nu sunt sentenţioase şi nicilansate ex cathedra. Ele au mai curând aerul unorsfaturi prieteneşti, poveţe formulate cu prudenţă şiînţelepciune în aşa fel ca să nu-i supere prea tare petovarăşii de naufragiu, îmbarcaţi în aceeaşi barcăspartă-n fund. Mai departe, ca aspect, nu putem afirmacă rondelul este sau nu o marfă depăşită, căreia autorulîncearcă să-i facă respiraţie „bouche à bouche”. Noicredem că e o structură clasică, deci nemuritoare, carehttp://dochia.bravepages.com/revista_noua/index.htmlnu poate fi izgonită din empireu numai pentru că aşavor nişte neofiţi ireverenţioşi, aduşi de furtunabrowniană a unui post-modernism rău înţeles, dejafalimentar faţă de programele anunţate. Nici-o formăpoetică nu se alterează dacă o păstrăm în frigiderelepropriei sale epoci. Sonetul, de exemplu, e mai vioi şimai necesar ca oricând! În orice caz chiar în aceastăzodie de mare deconfitură intelectuală generalizată,structurile clasice rămân mult mai convingătoare decâtaventurile lipsite de garanţie ale unor profesionişti aihazardului fără frontiere. Fără-ndoială că structurarondelului, ca şi în cazul altor forme fixe, impune oanumită rigurozitate, care nu e austeră ci doar oadaptare voluntară a unor criterii sau canoane care, înfond, nu fac altceva decât să definească prototipul şi săpotenţeze mesajul semantic cu eufonia indispensabilăoricărei creaţii lirice. Îmbinarea intenţiei satirice cuadecvate modulaţii armonice nu duce în acest caz la unprodus hibrid, dodecafonic sau absurd, căci rondelurilelui Sălcuţan îşi păstrează intactă coerenţa, seninătatea,claritatea, evitând instinctiv orice pericol de „babelismintelectual”. Dimpotrivă, uneori rondelurile au otransparenţă mai mare decât ar fi nevoie.Suntem partizanii fideli ai epigramei şi-i deplângempe contestatarii acestui test de inteligenţă oricât degeniali şi de calificaţi ar fi ei. Quandoque bonus dormitatHomerus! Nu e mai puţin adevărat că deseori se simtenevoia unei evadări din corsetul obligatoriu al celorpatru versuri, care, lăsat la voia întâmplării şi aamatorismului, riscă să capete o alură dogmatică şichiar despotică. Fără a fi vorba de un divorţ, o excursieîn zona rondelului este înviorătoare. Ca un veritabilpsihiatru amator, conu Mihalache a simţit micile şovăieliale adepţilor şi i-a poftit pe tăcute în grădina mai rococoa rondelului. Demersul său reprezintă acceptarea uneiteme cu variaţiuni de la „scherzando” la „alegretto”(poate chiar la „alegro”, fără „ma non tropo”), păstrândtotuşi într-o manieră mai laxă provocarea dictată deformă. Căci schemele clasice, atât de hulite deprotestatarii literari de azi, nu sunt piedici în calealibertăţii de creaţie, ci doar balizări, călăuze menite sătempereze şi să canalizeze excesele şi imprudenţeleunor tineri non conformişti traşi pe sfoară de nişte caiafebătrâne.Chiar dacă atmosfera rondelurilor din Miculîndreptar sălcuţanian e deseori sapienţială sausfătoasă, programul autorului nu e câtuşi de puţinretoric, ci mai mult reflexiv-meditativ, aproape ca-nsonetele shakespeariene (mutatis-mutandis), careaveau, în plus, permanenta obsesie a „doamnei negredin sonete”. Aici nu e cazul! În schimb, în rondelurileMicului îndreptar..., găsim o fină reverenţă baladeascăsau curteană, fervoarea pasională din sonete(comparabilă cu efuziunile lui Petrarca), e convertităîntr-un fel de reverenţă dubitativă sau într-o uşoarăfrivolitate superioară când e vorba de noravuri, sau deescaladări sociale sau politice. Unii erudiţi (nu noi, înniciun caz!) ar putea pomeni aici, pe lângăShakespeare şi Petrarca, pe Omar Khayam, Mihai