7 februarie Duminica a 16-a dupa Rusalii, glasul 3

Bijuterii ortodoxe
Prisaca mănăstirească a Voroneţului
Grigore Ilisei
De fiecare dată când mă abăteam pe drumurile
septentrionale ale Moldovei, urcând
spre Depresiunea Dornelor, făceam un ocol
de câţiva kilometri la Voroneţ, să revăd, fericindu-mă,
altarul cel luminat al Ortodoxiei româneşti. Înconjuram
în acel popas de câteva ori biserica cu trupul zvelt de
corabie albastră, cuprinsă în horbotă cu zugrăvitură de
chipuri sfinte şi scene de poveste biblică. Priveam şi tot
aş fi privit, atât de măiastră îmi apărea întotdeauna priveliştea
bisericii cu pereţii săi înveşmântaţi în scoarţe
policrome.
Te afli, odată ajuns aici, nu doar în faţa unei plăsmuiri
fără de cusur, ci şi înaintea uneia însemnată cu
nimbul unicităţii de viziune, stil, expresie şi tâlcuire
duhovnicească, adică atributele creaţiunii perfecte, ale
capodoperei. Întâlneai în acele vremuri de dinainte de
dezrobitorul decembrie 1989 destulă lume la Voroneţ.
Oamenii veneau din toate părţile lumii să vadă acest
nestemat, ctitoria lui Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul,
cea ridicată în trei luni, trei săptămâni, între 26 mai și
14 septembrie 1488. După un timp al uitării şi tăcerii ce
se aşternuse peste acest tezaur, splendoarea Voroneţului
era iar în atenţia românilor şi a străinilor. Se întâmplase
această retrezire a interesului graţie strădaniilor acelui
condotier al valorilor artei naţionale, Petru Comarnescu,
cel care nu numai că scrisese câteva exegeze de
mare profunzime despre originalitatea şi valoarea excepţională,
unică pe mapamond, a bisericilor cu fresce
exterioare din Moldova, dar se luptase cu energia şi entuziasmul
său proverbiale şi reuşise să convingă autorităţile
române şi pe cele de la UNESCO că aceste opere
merită a figura în patrimoniul universal. Atât de mult
îşi legase Petru Comarnescu destinul de această cauză
şi de frumuseţea nepereche a ctitoriilor, că şi-a ales loc
de veci în cimitirul din preajma bisericii de la Voroneţ,
capodopera capodoperelor din Ţara de Sus.
Ctitoria ştefaniană a căpătat veşmântul cel neasemuit
al frescelor exterioare la iniţiativa Mitropolitului
Grigore Roşca, iniţiatorul acestui program iconografic
ce a vizat salba de mănăstiri din timpul lui Petru Rareş,
prin împodobirea lor exterioară cu fresce de sorginte
bizantină şi coloratură românească, uimitoare prin
bogăţia şi splendoarea compoziţională şi rafinamentul
cromaticii cu seve ce veneau din arta populară a locului
şi inspirate parcă de eflorescenţele jubilante ale fâneţelor
din obcinele cele dulci ale acestei părţi de ţară.
Mulţimile de oameni, care băteau drum de aproape
sau de departe ca să vadă minunea Voroneţului, admirau
în extaz pictura de o măreţie de simfonie beethoveniană
şi o virtuozitate a execuţiei amintind de meşterii
Renaşterii. Dar toţi aceşti pelerini, care trăiau cu intensitate
emoţia întâlnirii cu marea artă, erau, din păcate,
lipsiţi de un alt dar al locului, de fiorul sacrului, cel care
nu dispăruse din acea incintă, numită de regim „monumentul
istoric şi de artă Voroneţ”. Sacralitatea era aici
la ea acasă, căci biserica împărăţise de la întemeierea
sa până la desfiinţare într-o grădină a raiului, vegheată
de o prisacă mănăstirească. În împrejurări neprielnice,
monahii fuseseră izgoniţi după trei secole de nevoinţă.
Se întâmplase siluirea în 1785, la 10 ani de la raptul austriac
al părţii de nord a Moldovei. Atunci Mănăstirea
Voroneţ, vatră de rugă, dar şi de cultură înaltă românească,
loc unde s-au dat la iveală scrieri de căpătâi ale
patrimoniului naţional, precum „Codicele Voroneţian”
şi „Psaltirea Voroneţiană”, a fost desfiinţată de cuceritorii
austrieci, alături de alte 22 de chinovii de însemnătate
istorică din ţinuturile pe care noii stăpâni le numiseră
Bucovina. Ctitoria ştefaniană a devenit biserică de sat şi
şi-a pierdut aura sa de stea a constelaţiei aşezămintelor
monahale româneşti din nordul Moldovei. Paragina a
luat-o treptat în stăpânire, ameninţând însăşi podoaba
cea fără de asemănare a frescelor exterioare. După ce
Petru Comarnescu şi alte înalte spirite ale ţării, precum
şi reprezentanţii Bisericii au atras atenţia asupra pericolului
iremediabilei dispariţii a acestei comori naţionale,
statul a restaurat Voroneţul şi celelalte biserici cu fresce
exterioare. Acestea au fost apoi introduse în circuitul turistic
intern şi internaţional. Dacă la Moldoviţa şi Suceviţa
viaţa călugărească îşi urma cursul în pofida tuturor
potrivniciilor „iepocii”, la Voroneţ nici măcar nu se mai
slujea duminica şi în sărbători. Bisericii voievodale i se
luase menirea haristică, menirea sa originară. De asta
ori de câte ori poposeam în acele timpuri la Voroneţ
trăiam pe de o parte bucuria revederii capodoperei şi pe
de alta tristeţea de a nu auzi ruga psalmică călugărească,
bătaia de toacă, glasul de clopot şi zumzetul odihnitor şi
înălţător al prisăcii Domnului.
La scurtă vreme după slobozirea din chingile puterii
atee, în 1991, la 206 ani de la desfiinţarea samavolnică
a austriecilor, chinovia Voroneţului a renăscut.
Prin hotărârea Sfântului Sinod din acel an s-a reînfiinţat
Mănăstirea Voroneţ. După ce trei veacuri aici se nevoiseră
monahii, a venit acum rândul monahiilor să reîntrupeze
viaţa călugărească şi să redea locului acesta
mitic rosturile originare. O obşte mică, condusă de o
maică bravă, ce ne aduce aminte de domniţele din vechime,
stavrofora Irina Pântescu, ghid până atunci la
Mănăstirea Moldoviţa, a izbutit să rezidească din temelii
aşezământul monahal şi să-i confere prestigiul de
odinioară. S-au înălţat în aceşti 25 de ani de nouă istorie
nu numai zidiri, ci s-au conservat valorile din vechime
şi mai ales s-a refăcut plasma de duh de altădată, de care
dau seamă şi cărţile monahiei Elena și scrierile istorice
ale maicii Gabriela.
Mulţimile de oameni din lăuntrul sau din afara a
ţării merg an de an la Voroneţ. Cuminecarea lor e acum
deplină. Ajunşi aici, se împărtăşesc cu licorile creaţiunilor
nepereche, dar au parte şi de miresmele duhovniceşti
tămăduitoare sufleteşte. Zumzetul micii prisăci
mănăstireşti a Voroneţului pogoară binefăcător în sufletele
celor care poposesc la chinovia ştefaniană. Ora et
labora e acum pravila locului, împlinită roditor şi cum
se cuvine într-un asemenea topos sfânt al pământului
românesc.
10
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA