Altculture Magazine 2/2017 (Eugen Matzota)

Relativitatea
timpului
Lucrarea "Cuadratura cercului ", Ed. Gutenberg, este, probabil, cea mai complexă şi, în acelaşi timp, cea mai profundă
dintre cărţile cu care ne-a obişnuit Cristian Petricu. Ca şi celelalte, se adresează celor care vor să afle mai mult, care vor să
se perfecţioneze spiritual.
Autorul face apel la nume mari, cum ar fi Heidegger, Einstein, Spinoza, Jung, Steiner, Guènon, Aivanhov, Hawkins, le
pune în balanţă teoriile, căutările, încercările, ceea ce rezultă fiind o surprinzător de clară carte despre un subiect extrem
de profund.
Am putea crede, la o primă vedere, că e doar un amestec de teme dintr-o mistică superioară, esoterism şi hermeneutică,
dar trebuie să apreciem legătura pe care o face autorul cu cele mai noi descoperiri ştiinţifice, care nu se bat, cum ar putea
crede un cititor neavizat deloc cap în cap cu ceea ce unii ar numi ocultism.
Sigur, ideea că sfera ar putea fi cuprinsă în cub şi, în acelaşi timp, acelaşi cub să fie, la rândul său, în aceeaşi sferă, iată
ceva care te poate face să nu dormi noaptea. Aşa să fie, oare? E posibil aşa ceva?
Răspunsul îl putem găsi în această carte, dacă avem răbdare să citim cu atenţie, să ne deschidem porţile inimii, să citim
cu sufletul. Eugen Matzota
Dintotdeauna, oamenii şi comunităţile au
perceput în mod diferit timpul, fapt ce a
determinat apariţia unor întrebări. De ce
percepem timpul în mod diferit? De ce în viaţa de zi
cu zi, deşi având aceeaşi atitudine echilibrată, aceleaşi
obiceiuri, programe şi obiective de rezolvat, uneori
terminăm ca prin minune într-un timp mai scurt tot
ceea ce avem de făcut, tot ceea ce ne-am propus? De
ce uneori, deşi dormim mai puţin, totuşi ne odihnim
mai mult, excluzând motivele pur fizice? De ce în diferite
şi variate situaţii, cel puţin o dată ne-am întrebat,
uitându-ne la ceas, dacă acesta indică în mod
corect ora? De ce uneori ne visăm mai mult călătorind
prin întreg Universul, iar alteori visul pe care ni-l aducem
aminte este atât de scurt?
Majoritatea explicaţiilor cunoscute de publicul larg
prezintă interpretări pur fizice ale percepţiei timpului,
iar acestea reprezintă puncte de vedere ale ştiinţei tradiţionale,
respectiv ale ştiinţei profane. Aceste interpretări
se vor cita în mod tangenţial, în cele ce
urmează, cu scopul evidenţierii şi analizării unor
puncte de vedere care le completează pe acelea provenite
dinspre dimensiunea imaterială, dimensiunea
spiritului. Astfel, se va aborda şi o posibilă explicaţie
plecând de la premiza existenţei în cadrul universului,
în cadrul aceluiaşi spaţiu şi volum universal, a unor
lumi paralele, a celei grosiere, materiale şi a uneia, sau
a mai multor lumi de natură subtilă, spirituală care
traversează şi pătrunde prin materie, care coexistă şi
coabitează cu aceasta, dar care nu se poate percepe în
mod strict şi distinct prin senzorii materiei.
Nu ştiu dacă răspunsul la întrebările de mai sus va
fi exhaustiv. Voi încerca totuşi prin prisma naturii sufleteşti,
prin prisma spiritului, al eului interior, al fiinţei
nemuritoare din noi, al acelei naturi umane
intangibile fizic (pe care îmi permit să afirm că o pot
percepe şi care aparţine dimensiunii imateriale) să privesc
lumea materială, fizică, supusă timpului.
Când se vorbeşte despre naştere, la modul simplist
şi reducţionist, deoarece în realitate se suprapun mai
multe dimensiuni (ale lumilor materiale şi spirituale
în numărul şi calitatea lor care poartă denumiri specifice
în literatura esoterică de specialitate), fiinţa Om
se naşte având o componentă materială, muritoare şi
o componentă (sau mai multe) de natură spirituală,
nemuritoare. Aceste naturi, dintr-un punct de vedere,
sunt ca un fel de „yin” şi „yang” care se alătură în prima
fază şi se completează pe parcursul vieţii în funcţie de
liberul arbitru al fiecăruia, în funcţie de aspectele efectului
karmic individual sau colectiv, în funcţie de capacitatea
fiecăruia de a citi „semnele” pe care le poate
primi din celelalte dimensiuni.
La începutul vieţii sale pe pământ omul pleacă la
drum ca păstrător integrator al celor două naturi ale
sale, considerate a fi doar două, strict din punct de vedere
al dimensiunii care poate fi afectată de timp şi al
dimensiunii în care timpul nu există. Astfel, prima dimensiune
conţine materia care se poate distruge, se
poate regenera, care se modifică în timp, iar cea de-a
doua, dimensiunea spiritului, este cea în care timpul
nu există, în care nimic nu se poate distruge sau muri,
dar care conţine matricea istoriei originale. O exprimare
simplă, dar plastică să îi spunem, duce la afirmaţia
că naşterea pământească este ziua care vine
după noapte, privind din prisma materiei şi este noaptea
după zi, privind prin prisma spiritului.
Când se naşte, din punctul de vedere al caracterului
său, omul este ca o piatră neşlefuită. Prin liberul său
arbitru, acesta îşi poate cultiva virtuţile, poate căuta
Lumina, îndreptându-se treptat către Sinele său, către
natura sa spirituală, sau poate alege drept prieteni viciile,
fiind atras de materie, într-un mod mai mult sau
De Cristian Petricu